Variațiuni balzaciene II

Opere

Volumul II

A doua familie

Bigamia nu este o instituție care contravine bunelor moravuri burgheze, ci calea ușoară, mai ales când una dintre cele două femei este săracă, pentru ca nevoile sufletești ale dragostei masculine să se împlinească. Bigamia funcționează minunat în condițiile sociale ale unui trecut pe care conservatorii elitiști de pretutindeni îl regretă acum, deplângând anihilarea creștinismului și moralei tradiționale de către prezentul secularizat, consumerist și desfrânat. Ipocrizia hârșâită a unora nu întărește, totuși, cinismul agresiv al celorlalți cu privire la viața de familie și a sexualității ,,oficializate”. Crima tăinuită nu este neapărat o invitație la fărădelegea pe față. În secolul al XIX-lea, în Parisul anului 1815, Caroline Chastel, născută de Bellefeuille, și mama ei respectabilă, un fel de codoașă activă doar o dată în viața unor fete necăsătorite, trăiesc în mizerie, într-o suburbie infectă a capitalei, unde se întrețin frugal din meseria de croitorese. Tatăl lor pierise în oceanul Imperiului. Sunt ceea ce se chema pe atunci ,,grizete”. Caroline cosea la fereastră, atrăgând privirea trecătorilor prin frumusețea unui trup tânăr și inocent. Întâmplarea face ca unui pieton să revină cu insistență pe strada lor ponosită, dând semne că a fost cucerit de farmecele Carolinei. Îl chema Roger de Granville. Între cei doi se înfiripă o idilă, iar, în mai puțin de o pagină, suntem transportați peste un lustru, timp în care doi copii se nasc din legătura lor: Charles si Eugénie. Carolina trăia acum confortabil, dar într-o secluziune demnă de o cauză mai bună. Se ascundea de întreaga societate a iubitului ei, pe care îl cultiva ca pe un sfinx adorabil, exact cum ne-a obișnuit deja Balzac când are de-a face cu sentimentele unei femei iubitoare și, fără îndoială, devotate. Suntem în 1822. Doamna Crochard, mama Carolinei, se stinge din viață înconjurată de câteva catolice pioase și îngrozitor de meschine cu cheltuielile de înmormântare. Creștinismul e din nou pus la lucru în folosul banilor, după cum fusese odinioară un instrument al onoarei cavalerilor medievali, pentru ca răposata să moară parcă în onoarea promisiunii unei moșteniri pe pagina galbenă a unui testament. Cine este Roger de Granville? Ce ascunde acest bărbat bogat și seducător? În anul 1806, deci cu un deceniu înaintea escapadei din strada de mahala din primele scene ale nuvelei, contele Roger de Graville se definea ca un oarecare pretendent provincial la o carieră în capitală. ,,Sprijinit cu putere de Arhicancelar, de ministrul de justiție și de unchiul său după mamă, care era unul din redactorii codului, își va începe cariera într-un post râvnit de mulți alții, la prima curte a imperiului și se și vedea membru al acelui parchet din care Napoleon își alegea înalții funcționari ai imperiului. Se mai ivea și o avere destul de strălucită, ca să-l ajute să-și țină rangul, lucru pentru care nu i-ar fi fost de ajuns firavul venit de cinci mii de franci pe care i-l dădea o moșie moștenită de la mama sa.” (p. 42) Călăuzit de tatăl său, un alt membru cu simț practic al unei aristocrații cu burta goală, Roger de Granville o ia în căsătorie pe bigota, jansenista, provinciala, dar bogata Angélique de Bontems, de origine din Bayeux, cu o rentă anuală de cincizeci de mii de franci. Să ne amintim – un exemplu dintr-o mie la Balzac – că veleitarul Rastignac, introdus în Moș Goriot, cheltuia o sumă de o mie două sute de franci pe an și, exceptând orice distracție de boier, se putea descurca decent la Paris. Căsnicia lui Roger cu Angélique va semăna cu înmormântarea de viu într-o mânăstire, ceea ce, mai presus de viața intimă sacrificată a celor doi, afecta imaginea în societate a unui carierist înverșunat ca Roger, bărbat promițător al ministerului de justiție. Virtutea e veșnic apreciată doar pentru că nu e niciodată la modă. Omul de stat, ajuns magistrat, și călugarul, sub chip de soție cucernică, își încrucișau săbiile ideologice sub același acoperiș burghez. Aveau, totuși, urmași cu pretenții. După anul 1815, Roger ducea viața unui doppelgänger. Suficient ca abatele Fontanon, duhovnicul influent al nevestei magistratului, să îi comunice următoarele fapte și cifre în anul 1822 credincioasei Angélique : ,, – De șapte ani, domnul Graville făptuiește păcatul de adulter cu o țiitoare, cu care are doi copii și a risipit pentru această căsnicie nelegiuită mai mult de cinci sute de mii de franci, care se cuveneau familiei sale legitime.” (p. 67) Femeia ascunsă dincolo de norii de tămâie iese la iveală cu furia unei erinii din vechime. După ce îi cere explicația pentru infidelitate, soțul îi lămurește eroarea în termeni aproape teologici: ,,Nu poți fi totodată soția unui bărbat și a lui Iisus Hristos, asta s-ar chema bigamie; trebuie să știi să alegi între soț și mânăstire. Ți-ai prădat sufletul, în folosul viitorului, de toată dragostea, de tot devotamentul, pe care Dumnezeu îți poruncea să mi le hărăzești mie și nu ai păstrat decât simțămintele de ură pentru lumea noastră…” (p. 69) Ruptura dintre cei doi pare a fi definitivă. Anii trec până în 1829. Contele de Roger de Graville se afla în compania doctorului Horace Bianchon, unul dintre chipurile luminoase ale Comediei umane. Medicul îi povestește despre mizeria unei doamne, ai cărei copii mor de foame, dar care muncește noaptea pentru a plăti datoriile unui afemeiat nemernic, cartofor, pe nume Solvet. Pe doamnă o cheamă Caroline Crochard, iar milostivul Horace Bianchot o ajută cu bani. Contele de Granville, îmbătrânit înainte de vreme, tresară la auzul acestui nume, dar, mândru, distrus pe dinăuntru, aruncă demonstrativ o bancnotă de o mie de franci unui golan de pe stradă, pe care, ca un magistrat matur și iscusit ce era, îl roagă să o cheltuiască în modul cel mai puțin moral cu putință, lăsându-l pe Bianchon în mijlocul trotuarului, dupa ce îl jignește cu duritatea catifelată a unui om de lume. Fusese doar pedepsit pentru faptul că nu se supusese la timp legilor sociale, cele care sunt sfinte fără a avea nimic sacru în componența lor.

Colonelul Chabert 

Într-un birou de notariat jerpelit, înțesat de șase secretari slinoși, promițători și ticăloșiți, un fost colonel din perioada Imperiului, bătrân și sărăcit, vine să-și caute dreptatea. Întreabă insistent de domnul Derville, ,,avocat pe lângă tribunalul de primă instanță din departamentul Senei” (p. 93), un ins respectabil, după cum aflăm încă din nuvela Gobseck, prins într-o gaură de viermi nesătui, cum erau cei mai mulți avocați din perioada Restaurației. Chabert era înregistrat mort în bătălia de la Eylau, dar, printr-un miracol, fusese salvat de câțiva oameni blajini dintre mormanele de cadavre fetide în care bravul ofițer zăcea rănit. Abia după câțiva ani Chabert se va întoarce în Franța din pribegie. Derville funcționa în calitate de avocat personal al doamnei Ferraud, văduva răposatului Chabert, mortul viu. Nevasta sa avea treizeci de mii de franci rentă anuală și, după lege, practica, fără voia sau dorința ei, bigamia. În urma câtorva dialoguri aprinse, Derville se decide să-l sprijine pe domnul Chabert. Acesta își voia nevasta înapoi, ceea ce era un plan imposibil. Avocatul plănuiește, în schimb, o înțelegere mutual avantajoasă. Domnul conte Ferraud, deși un apropiat al regelui, nu primise titlul de pair al Frantei tocmai din pricina căsătoriei cu fosta doamnă Chabert, o femeie de origine umilă și, în tinerețea ei uitată, nu tocmai cinstită pentru moravurile acelor vremuri, deși a face trotuarul la Palais Royal egalează cel puțin anii de ucenicie ai unei doamne din înalta societate. Derville, cu dibăcia caracteristică avocaților cumsecade și lucizi, stabilește o întâlnire între bătrânul ofițer și contesa de Ferraud, nevastă-sa, mamă cinstită și damă de salon aristocratic. Dovada nobleței naturale a Imperiului, pentru care Balzac are o stimă exagerată în această scenă, o găsim în felul galant, generos și uman în care colonelul Chabert se poartă cu contesa de Ferraud, aristocrata falsă, femeia aranjată, oportunistă și prefăcută a Restaurației, care reușește, în cele din urmă, să-l tragă oarecum pe sfoară pe slujitorul devotat al împăratului din Sfânta Elena. Chabert renunță cu noblețe la orice pretenții la renta viageră în clipa în care fosta prostituată se comportă ca o precupeață, deși colonelul bătrân e sărac lipit, iar contesa avută. Hyacinthe Chabert ajunge pe stradă, iar de aici în azilul cerșetorilor, un alt Dom al Invalizilor istoriei, unde va locui până în 1840. Finalmente, blândul Derville exprimă cu amărăciune etapele sociale ale existenței colonelului Chabert. ,,Ieșit din azilul de Copii găsiți, sfârșește în Azilul de bătrâni, după ce l-a ajutat între timp pe Napoleon să cucerească Egiptul și Europa.” (p. 149).

Vicarul din Tours

Personajele balzaciene există doar în măsura în care sinele lor psihologic corespunde generalizării capitaliste a principiului diviziunii muncii. Locul lor în societate, privit din punct de vedere al meseriei lor sau măcar a sursei veniturilor lor, determină o anumită structură psihologică exclusiv exterioară. Sinele lor psihologic pare eviscerat de sarcina acaparatore la care îi supune societatea: să muncească pentru un venit, să încaseze rente, să vândă diferite mărfuri, să încaseze polițe, să dea bani cu împrumut, să vindece, să judece etc., fiecare activitate îi încadrează cu duritate, fără putință de scăpare. Felul în care dispar fizic urmează felului în care au trăit social. Astfel, Balzac nu creează stereotipii umane, ci doar le descrie pe cele reale, produse de ansamblul relațiilor sociale. Cu toate acestea, faptul că François Birotteau, vicar în orașul Tours și fratele comerciantului parizian César Birroteau (pe care îl va ajuta cu micul său venit nefolositor, în valoare de o mie cinci sute de franci, atunci cand César da faliment), este marioneta ambulantă a vicarului de provincie franceză din timpul Restaurației nu exclude posibilitatea unor trăsături biologice proprii, la fel de apăsătoare: pasionalitatea accentuată și vitalitatea diversă a personajelor balzaciene (sau lipsa lor), care are un nu-știu-ce neîncadrabil social, le poate fi de folos, sau dimpotrivă, le dăunează. Între omul ca sumă de virtualități naturale (genetice, fiziologice, temperamentale) și funcția lor fluctuantă în societatea modernă apar contradicții greu sau chiar peste putință de surmontat: fiecare se zbate între două condiții care nu se pot pune ușor de acord, iar rezolvarea lor, deși considerată un succes, se perpetuează într-o alta situație, la fel de autocontradictorie. Pielea de sagri nu rezolvă mare lucru, după cum găsirea absolutului nu l-ar fi liniștit pe chimistul flamand. În anul 1817, François Birotteau e numit vicar în urbea Tours, loc în care părintele se simțea pe vecie înrădăcinat. Slab, timid și docil, inocent din prostie, evazionist și practicând un hedonism în notă minoră, pe bază de tabieturi inofensive, vicarul Birotteau are la fel de multă trăire religioasă cât o ciubotă. De altfel, sentimentele sale față de orice de pe lume suferă de anemie. Deși mistic prin formație, Balzac înalță imnuri de atotputernicie a spiritului doar atunci când se ocupă de artiști și savanți, nu de fețe bisericești sau de alte figuri similare. Funcționarii lui Dumnezeu nu își văd și nu își presimt niciodată șeful. Fericirea cea mai mare a vicarului consta în cămăruța tixită de cărți rare, moștenită cu delegație de la fostul vicar Chapeloud, pe care le răsfoia cu plăcere și le citea pe sărite, din casa unde trăia cu chirie, aranjat mic-burghez, vegheat de o fată bătrână, domnișoara Sophie Gamard. ,,La sfârșitul primului an care s-a scurs sub acoperișul domnișoarei Gamard, vicarul își reluase vechile obiceiuri, ducându-se să petreacă două seri pe săptămână la doamna de Listomère, trei la domnișoara Salomon și celelalte două la domnișoara Merlin de la Blottière. Aceste persoane făceau parte din tagma aristocratică a societății din Tours, în care domnișoara Gamard nu era primită. Astfel gazda fu cât se poate de jignită de a fi fost părăsită de abatele Birotteau, care o făcea să simtă cât de puțin prețuia: Orice fel de alegere implică un dispreț pentru obiectul refuzat.” (p. 172) Ura acestei femei ofilite și nefericite fizic, crede Balzac, se va concentra în dorința pătimașă de a-l distruge pe vicarul Birotteau. Toreadorul, care dirijează mișcările fetei bătrâne, manipulându-i gândurile și intențiile echivoce, este un alt frate preot, abatele Troubert, mai ambițios decât Birotteau în marea corporație eclezială. Abatele Troubert îl invidia și îl detesta pe Birotteau pentru trecerea pe care o avea în lumea bună a provinciei, mai ales că el fusese de două ori propus la poziția de vicar general al eparhiei. Carierismul bisericesc modelase caracterul intrigant, arogant și arivist al abatelui Troubert, în vreme ce parazitismul dolce far niente al aceleiași venerabile instituții canonice livrase epicurismul domol al abatelui Birotteau. Cei doi erau despărțiți de zece ani ca vârstă și de un secol în materie de luciditate socială. Birotteau încă naviga pe apele Vechiului Regim, pe când Troubert înțelese să-și trateze confrații ca pe o seamă de rivali în luptă pentru succesul burghez în sânul Bisericii. Am mai văzut plasticitatea și proteismul creștinismului aplicat în opera lui Balzac, care, deși lăudabil în teorie, este abominabil de acomodant în practică. Bătălia dintre cei doi vicari aduce cu înfruntarea unor cocoși pentru supremația în ogradă, iar respectabila doamnă Gamard va juca rolul arbitrului rănit în mândria lui vacuă de fost jucător ratat. Domnul Birotteau, obișnuit, până la amorțeala minții, cu traiul molcom și vidul de idei și de senzații, cade pradă abatelui Troubert, a cărui imagine în saloanele aristocrației de provincie capătă nuanțe în plus și atribute sporite. ,,A doua zi, doamna de Listomère află de moartea domnișoarei Gamard. Nimeni nu se mai mira, la deschiderea testamentului bătrânei domnișoare, că îl făcuse pe abatele Troubert legatar universal. Averea ei fu prețuită la o sută de mii de taleri.” (p. 218) În sfârșit, Troubert este promovat vicar general, iar viitorul îi va rezerva poziția de episcop și alte grade în compania romano-catolică. Familiile nobiliare au un rival de temut și un sforar util în persoana noului vicar general, care poate promova ofițerii în marină și ridica nobilii locului printre pairii Franței. Birotteau, în schimb, va fi evacuat dintre mobilele și volumele sale iubite și apoi mutat la câțiva kilometrii distanță de fosta sa reședință încă de dinaintea decesului doamnei Gamard. Pedepsit astfel cu un exil neîndurător, din unghiul îngust al feței bisericești, François Birotteau nu mai prezintă interes pentru nimeni, fiind abandonat de cei care îi căutau prezența seară de seară odinioară.

Femeia părăsită

În urbea de provincie Bayeux, în anul 1822, parizianul Gaston de Nueil, în vârstă de douăzeci și trei de ani, se recuperează după o oarecare boală. Fratele său avea să moară, iar averea și onoarea familiei, destul de redusă, vor reveni acestui vlăstar promițător și împovărat cu sarcina grea de a reface un buget de nobil cu pretenții. Viața bucolică nu atrage nobilimea din secolul al XIX-lea în mod deosebit. Sângele s-a curățat de impuritățile sălbăticiei medievale, s-a rarefiat până la vlăguirea întregului trup. Plictiseala se lasă peste ochii neobosiți ai unui tânăr în căutare de distracții, de aventuri, de sfârșeli plăcute și alte delicii ale vârstei sale. ,,Parisul cu patimile sale, cu zbuciumul și plăcerile sale, nu mai era în mintea lui decât ca o amintire din copilărie. Admira sincer mâinile roșii, înfățișarea sfioasă și speriată a unei tinere domnișoare care la prima vedere i se păruse prostuță, cu apucături lipsite de gingășie, în totul respingătoare și cu o expresie cu desăvârșire caraghioasă. Era pierdut. El, care venise la Paris din provincie, era cât pe ce să cadă din viața înflăcărată a Parisului în traiul searbăd al provinciei; de n-ar fi fost o frază care ajunse la urechile lui și îi pricinui o tulburare asemănătoare aceleia pe care i-ar fi deșteptat-o un motiv muzical mai deosebit în partitura unei opere plictisitoare.” (p. 233) Fraza se referă la autoexilul vicontesei de Beauséant, retrasă din Paris, după o dezamăgire cruntă în amor. Amantul ei, marchizul Adjuda de Pinto, se căsătorise pentru o rentă și câteva milioane, întâmplare amintită în Moș Goriot, declanșând deziluzia vicontesei, ,,o zvăpăiată”. Aceste detalii sunt suficiente pentru ca tânărul Gaston de Nueil să ia foc pe dinauntru de poftă și de drag pentru aventura neprevăzută ce se anunța, întrevăzând în vicontesă distracția supremă a tinereții lui solitare. După o scrisoare plină de amabilități și de curtenie, ornată de minciuni dulci, domnul Gaston reușește să pătrundă în iatacul mâhnitei vicontese. ,,Doamna de Beauséante se deosebea prea mult de manechinele printre care trăia el de două luni, în surghiunul său din fundul Normandiei, ca să nu-i întruchipeze toată poezia visurilor și astfel, fiind atât de desăvârșită, ea nu putea fi pusă alături de alte femei pe care le admirase altădată. În fața ei, în acest salon mobilat ca un salon din cartierul Saint-Germain, plin cu nimicuri scumpe risipite pe mese, zărind flori și cărți, el se crezu la Paris. Călca pe un adevărat covor de Paris, revedea chipul distins, formele plăpânde ale unei pariziene, drăgălășia ei neasemuită și sila de efectele căutate care fac atâta rău femeilor de provincie.” (pp. 240-241) Dacă nu ar fi fost pentru disponibilitatea pasivă a vicontesei de Beauséante primindu-l pe junele chipeș Gaston de Nueil în conacul de la Courcelles, discuția electrizantă dintre ei nu ar fi avut aspectul de preludiu la o îmbrățișare splendidă. Trei ani se scurseră astfel pe malul lacului Geneva, într-o vilă închiriată de vicontesă. Alții trecură la fel de repede. Doamna de Beauséante împlinise deja patruzeci de ani, înaintând cu pași mari în toamna feminității ei, în timp ce Gaston de Nueil avea de ceva vreme peste treizeci de ani, fără ca situația materială a neamului său să fi suferit vreo ameliorare de la sine. ,,Pe vremea aceea, se lăsase oarecum înduplecat de îndemnurile mamei sale și de farmecele domnișoarei de La Rodièreo fată destul de neînsemnată, dreaptă ca un plop, albă și rumenă, pe jumătate mută, așa cum se cere tuturor fetelor de măritat; dar cei patruzeci de mii de franci venit anual vorbeau destul pentru ea. Doamna de Nueil, mânată de sincera ei iubire de mamă, încerca să-și atragă fiul pe calea virtuții. Îi arăta cât de măgulitor era pentru el să fie alesul domnișoarei de La Rodière, căreia i se propuneau atâtea partide bogate; era vremea să se gândească la soarta lui, un prilej așa de minunat n-are să se mai ivească; într-o zi, va avea optzeci de mii de franci venit din moșii; averea vindecă orice; dacă doamna de Beauséante îl iubește pentru el, ar trebui ea cea dintâi să-l îndemne să se însoare.” (p. 265) Această acumulare de detalii ascute lama cu care Balzac va tăia abrupt nuvela. Claire de Bourgogne, alias doamna de Beauséante, va primi căsătoria iubitului ei ca o aparentă descindere în mormânt. ,,Ea trăia într-o singurătate deplină, nici slugile ei, afară de cameristă și de Jacques, n-o puteau vedea. Cerea la ea în casă o tăcere netulburată și nu ieșea din odaie decât ca să meargă la capela din Valleroy, unde venea în fiecare dimineață un preot din împrejurimi să slujească liturghia.” (p. 268) Atunci când, deja sastisit de îmbelșugatul trai conjugal după doar două săptămâni de vibrantă conviețuire, Gaston de Nueil face eforturi disperate să reînoade legătura cu amanta sa, aristocrata mândră și rănită îi refuză brutal avansurile, amenițându-l, mai mult sau mai puțin melodramatic, că se va arunca de la fereastră. Din nefericire, Gaston de Nueil, nefericit în amorul conjugal și legat prin toate de doamna de Beauséante, ,,adevărata lui soție”, se împușcă cu arma de vânătoare, demonstrând că un nobil nu poate avea chiar fibra omului de rând robust, adică, ceea ce ar putea fi tradus în alți termeni, cinismul fățiș, slinos și suculent al burghezilor atunci când se căsătoresc din interese pecuniare. Orice nemernicie, chiar și împotriva propriei fericiri, necesită un stomac tare. Din păcate, viitorul avea să fie rezervat, pentru mult timp, tocmai acestor samsari cu pântece de fier, negustori ai oricărui lucru ieșit din mâini omenești. Oamenii sunt la rândul lor, judecând la rece, creațiile vii ale altor oameni de dinaintea lor.

Faimosul Gaudissart 

Voiajorii comerciali sunt expresia chinuită a circulației mărfurilor în societate ori, altfel zis, manifestarea fericită a unui mijloc prin care banii se întorc cu profit la cel care produce sau stăpânește marfa. Harul acestor ființe de purgatoriu constă în volubilitatea lor eficientă. ,, – Domnule – îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general și administrator al uneia din cele mai vestite societăți de asigurare împotriva incendiului – domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistența agenților noștri, care se duc la asiguranții ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou polițele de asigurare, înspăimântându-i și înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii și așa mai departe… Astfel că elocvența, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile și mijloacele exploatării noastre.” (p. 277-278) Comis-voiajorul Gaudissart, ,,credincios mărfii din Paris”, apare ca exponentul meseriei sale. Anul 1830 este momentul de cotitură în care, cel puțin în Comedia umană, dar și în istoria propriu-zisă, burghezia mică și mare depășește en fanfare nobilimea de toate rangurile și de toate peticele, urcând la timona Franței. Capitalul despică apele lumii moderne, spre orizonturi necunoscute lor și familiare celor de astăzi. Gaudissart primește ca sarcină de lucru găsirea unui număr decent de provinciali care să se aboneze, contra cost, la ziarul progresist, republican și, după cum îi spune și numele, orientat spre toate meridianele, Globul. Comisionul gras era tentant pentru Gaudissart și onorabil pentru stăpâna comis-voiajorului, nevastă-sa clandestină, Jenny Courand, florăreasă din Paris. ,,Vezi tu, dacă reușesc să plasez Globul, Mișcarea, Asigurările și mărfurile mele la Paris, în loc să câștig opt sau zece mii de franci amărâți pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiață de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.” (p. 285) Suntem în zorii publicității comerciale, grație căreia concurența este înlăturată sau cel puțin redusă ca forță atunci când un capitalist știe să manevreze rubrica de reclame a gazetelor populare. Cu această ocazie, aflăm că domnul Popinot, cel mai probabil urmașul și asociatul negustorului de parfumuri și creme de cap Birotteau și unul dintre primii norocoși care au înțeles puterea publicității, ,,a fost numit ieri ministrul Comerțului” (p. 286). În cursul expediției sale publicitare în afara Parisului, Gaudissard face două mii de copii ,,de la Paris până la Blois”. Félix Gaudissard ajunge și în Vouvray, provincia Touraine, unde simțul negustoresc și obiceiurile burgheze nu pătrunseseră la fel de adânc ca să înlăture tradiționalul spirit mucalit și obiceiul de a lua peste picior domnii de la oraș. Trage la hanul ,,Soarele de aur”, care aparținea unui glumeț din regiune, Mitouflet, ,,fost grenadier din Garda Imperială” (p. 292). Cu un venit de șapte-opt mii de franci pe an, Mitouflet e mica-burghezie in nuce. ,,Era de altfel fruntașul cel mai de seamă al burgheziei, capul micii proprietăți geloase, pizmărețe, rumegând în minte și răspândind bucuros bârfelile și defăimările împotriva aristocrației, coborând totul până la nivelul ei, dușmănind, chiar disprețuind orice era mai presus, cu liniștea de admirat a neștiinței.” (p. 293) Însă nu Mitouflet va fi eroul farmecelor negustorului Gaudissard, ci un bătrân ramolit din regiune, Margaritis. Acest unchieș avea trăznaia de a se tocmi cu oricine în schimbul a două butoaie de vin de țară, acru și de calitate inferioară. Margaritis o lua razna în etape, dând uneori semne că este încă întreg la minte. Provincialii îi vin de hac ilustrului Gaudissard, care este îndemnat să facă o afacere cu acest zevzec de Margaritis, despre care nu bănuia nimic. Comis-voiajorul își desfășoară toată elocința de care este în stare, vărsând sute de cuvinte manipulatoare, viclene și banale în capul nebunului bătrân, doar pentru că un capitalist trăiește întotdeauna după căutarea valorii de schimb și îl interesează mai puțin ceea ce nu foșnește a bani, tocmai pentru că totul este apreciabil, după cum suntem familiarizați cu toții, numai în bani. Dialogul celor doi este de un comic veritabil, în sensul în care Gaudissard îl vede pe Margaritis bancher sau, în orice caz, un veritabil antreprenor de provincie. Flatarea aceasta gratuită, chiar ironică având în vedere contextul, are menirea de a duce la obținerea câtorva abonamente la ziarul cu tematică socială, destul de saint-simonistă, Globul. Nebunul acceptă, dar nu fără a-l pune pe Gaudissard în situație de a achiziționa la schimb cele două butoaie de vin prost. A cumpăra și a vinde implică adesea o inegalitate ascunsă pe care trocul, în principiu, o anulează. Înainte de a pleca bucuros de învoiala din târg, Gaudissard mai trece o ultimă dată pe la hanul lui Mitouflet. Aici află că Margaritis figura ca țicnitul locului. Explicația poznei o primește de la un boiangiu totodată amuzat și indignat de daravelele comis-voiajorului: ,,Un caraghios care vine să ne propună abonamente la Globul, ziarul care propovaduiește o religie a cărei primă poruncă e, mă rog, să nu-ți moștenești tatăl și mama. Pe ce am mai sfânt, moș Margaritis spune lucruri mai cu judecată. Și apoi, de ce te plângi? V-ați înțeles de minune împreună.” (p. 312) Se știe doar că dintotdeauna provincialii sunt adepții celor mai ruginite idei și practici ale trecutului, dar și simpatizanții devotați ai obiceiurilor de consum ale celor bogați, pe care ajung să îi urască din invidie și să îi invidieze din neputința de a îi înțelege cu ochiul rece al bunul-simț, așa cum sunt, totuși, în stare să estimeze treburile lor private. Reacțiunea este constitutiv mistică și mistificatoare în problemele care nu o privesc direct. Pe de altă parte, monarhistul Balzac ia în derâdere ideile socialiste, care abia începuseră să fie popularizate într-o epocă de transformări sociale majore, când proletariatul industrial nici nu se închegase prea mult în Franța. Și totuși, atunci când Gaudissard îl provoacă la duel pe boiangiul Vernier înțelegem cât de inadecvată și vetustă a devenit practica onoarei cavalerești la 1830. Vremurile sunt croite la dimensiunea unui buzunar și a pungii zornăind de bani. Duelul e înlocuit, desigur, de o învoială amicală. În cele din urmă, Gaudissard obține ,,douăzeci de abonamente la Ziarul Copiilor” (p. 314) și douăzeci de franci de la doamna Margaritis pentru ,,afacerea” cu butoaiele de vin fictive, ceea ce este o pildă a faptului că orice renghi jucat de provincie centrului nu se lasă fără o modestă pagubă pentru marginali. Mergând spre capitală într-o diligență de firmă, Gaudissard, laudăros și gură mare, își comunică impresiile de om al comerțului ieșit dintr-o regiune încă medievală: ,, – Da, domnule, dar nu e de stat prin partea locului din pricina băștinașilor. Ai avea zilnic câte un duel. Uite, acum trei ani, m-am bătut aici – zise el, arătând podul peste Cise – cu pistolul, cu un blestemat de boiangiu, dar… l-am curățat!…”. Minciuna e sufletul comerțului.

Eugénie Grandet 

Despre povestea podgoreanului din Saumur Félix Grandet se poate spune, făcând economie de cuvinte, următoarele: un zgârcit patologic și maniac își distruge fiica din cupiditate pentru bani, sabotând destinele familiei, păcat capital al oricărui om de afaceri destoinic. Numai că domnul Grandet este ceva mai mult de atât, în egală măsură cu modul în care fiica sa nu e doar o fată bătrână oarecare. Meseria de om al pământului, mai cu seamă atunci când capitalul trebuie să scoată din agricultură ouă Fabergé, nu e la îndemâna oricui. ,,În acest ținut, ca și în Touraine, vicisitudinile atmosferei domină viața comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de cherestea, dogarii, hangii și marinarii, cu toții pândesc o rază de soare; se culcă seara tremurând ca nu cumva să afle dimineața că peste noapte a dat înghețul; se tem de ploaie, de vânt, de secetă și toți ar voi apă, căldură sau nori la poruncă. E un necurmat duel între cer și interesele pământești. Barometrul posomorăște, înseninează și înveselește mutrele de rând.” (p. 321) Domnul Grandet, meșter dogar inteligent și relativ temeinic instruit, pusese mâna încă imediat după 1789 pe fata unui comerciant de cherestea, averea ei în bani lichizi, ,,cele mai frumoase vii din județ, o veche mânăstire și câteva ferme” (p. 323). Aceasta a figurat ca așa-zisa acumulare primitivă de capital în viața negustorului Grandet, una fără vărsare de sânge și acte de violență atroce, având în vedere că el culesese ceea ce Revoluția Franceză rodise. Va mai moșteni pe trei bătrâni harpagoni, din partea familiei nevestei sale, în 1806. În 1811 domnul Grandet înghiți un castel, cumpărat dintr-o străfulgerare de la marchizul Froifond, nobil falit. Colaborase fructuos cu fiecare regim politic între 1789 și 1815, ocupând demnități publice în Saumur, la care renunță însă cu drag din patimă pentru negoț. Acesta este un avertisment subreptic că puterea economică este mai presus decât cea politică, dacă nu cumva ultima este derivata din și mediată de isprăvile primeia, cum susține apăsat o întreagă școală de economie considerată dintotdeaua radicală. Două persoane îi cunosc conturile domnului Grandet, ambele dornice să se înrudească cu ,,cel mai impus” negustor din ținut: notarul Cruchot de Bonfons, care veghează la buna stare a actele cămătărești ale podgoreanului, și bancherul des Grassins, cu care domnul Grandet se asocia în diverse afaceri rentabile. Negustorul era fetișizat de localnici ca un Midas tăinuit, când, în realitatea prozaică, Félix Grandet avea neprihănirea unei fecioare când venea vorba de cheltuieli domestice și priciperea sinistră a unui proxenet când încasa sume de bani de peste tot. Acest Ianus bifrons al Saumurului trăia la intersecția austerității unei abații feudale cu tezaurul în lingouri de aur al unei bănci naționale, exact ca măreața Franță, concentrată într-o singură gospodărie, în anii Restaurației. Dacă cei mai mulți credincioși ar crede în Dumnezeu cu scrupulozitatea și devotamentul nemărginite cu care domnul Grandet iubea aurul, lumea s-ar fi mântuit de mult, ceea ce, dată fiind nestatornicia celor mai mulți oameni, nici nu-i de mirare că nu s-a întâmplat până acum. Fără fast, trăind din firimituri, casa Grandet nu atrăgea nimănui privirea dacă nu ar fi fost pentru locuitorii ascunși cu grijă în ea, potentați publici în zdrențe casnice. Domnul Grandet își supuse soția, devenită sclava sa emoțională, de câteva decenii. Sluga sa devotată, lungana Nanon, deși considerată bogată printre slugile din Saumur, aducea cu o cerșetoare dereticând câteva decenii la rând peștera lui Ali Baba. Dacă avariția și lăcomia după bani erau totul pentru domnul Grandet, aceasta se întampla din simplul motiv că membrii familiei, cunoscuții, slugile, muncitorii, apropiații etc. nu erau decât nimic în ochii săi, praf și pleavă șterse și trecătoare. În 1819, într-o seară banală cu invitați de mult cunoscuți, rudele bancherului și notarului adunate în aceeași încăpere ponosită, pică din ceruri nepotul podgoreanului, fiul fratelui său de la Paris, tânărul de douăzeci și doi de ani Charles Grandet. Elegant, manierat, chipeș, ,,parizian”, Charles Grandet radiază viață în văgăuna amorțită și greoaie care era casa Grandet, pe care o asociază cu ,,un coteț de păsări”. Tatăl lui Charles era pe cale să dea faliment și, înainte de a-și pune capăt zilelor, își trimite unicul fiu în grija unchiului de la țară. Charles o va fermeca din prima clipă atât pe fata bătrană, Nanon, cât, mai ales, pe cea în puterea vârstei, EugénieDisprețul și antipatia lui moș Grandet pentru nepot țâșnesc parcă din pagina scrisă: pur și simplu, tânărul ușuratic și deșucheat nu pare a avea nimic din ferocitatea unui burghez de succes. În plus, lipsa de avere se asocia cu un blestem de paria. ,,A da faliment înseamnă a face cel mai necinstit lucru care poate dezonora un om.” (p. 395) Etica domnul Grandet e comprimată ca un medicament tare în această frază. După o combinație permisă de lege, moș Grandet reușește chiar să lichideze bunurile fratelui său în mod nu numai onorabil, ci și cu un oarecare surplus financiar în dreptul său. Nepotul ajunge să fie una cu porecla aplicată de moș Grandet, muțunache, cu toate că tânărul fusese un seducător comun, risipitor ca un aristocrat, plin de datorii în scurta sa viață pariziană. Or, acestea sunt însușirile utile care o vor fascina pe prostuța sa verișoară. Eugénie Grandet își va plasa cu pierdere economiile la vărul ei, de care se va îndrăgosti iremediabil. Dacă datoria unui bărbat adevărat în timpul Restaurației era să capete putere în societate, iar bogăția ilustrează tocmai acest succes al dominației asupra celorlalți, atunci misiunea cerească a femeii era să se dedice complet, până la ultima suflare, bărbatului iubit. Aceste două lecții, două fețe, două destine și două părți ale unui singur întreg constituiau unitatea familiei Grandet: pe de o parte tatăl, posedat de a avea de dragul avuției, iar, pe de altă parte, fiica, martira unei singuri orbiri erotice, cea care posedă fără a mai avea ocazia să fie posedată. Puritatea celor două pasiuni împinse la maximum, în ciuda obiectului inferior asupra cărora se răsfrâng, atinge extazul mistic: iubitoarea Eugénie ajunge la ,,carceră” (apă, pâine și recluziune) pentru isprava ei de a împrumuta un văr ușuratic, iar aceasta din pricina unei iubiri stoarse de energie de puterea nemiloasă a banului, totul în speranța că dragostea singură va arunca străluciri de aur, precum colecția de monede și bijuterii azvârlită pe apa Sâmbetei. Doamna Grandet moare curând, îngropată de vie cu mulți ani în urmă de către un soț genial de avut. În anul 1825, moș Grandet ajunge paralitic în urma unui atac cerebral, dar, în ciuda vârstei de șaptezeci și nouă de ani, își număra încă în gând piesele care compun muntele de milioane pe care l-a ridicat, rămânând, din neînțelegerea funciară a rațiunii sale sucite, la fel de nemilos cu biața sa fiică. Murind, privirea fericitului Grandet îi arde de adorație doar la vederea obiectelor în care umanitatea sa pierdută a trecut complet, acestea fiind el însuși întruchipat. Lăsase în urmă șaptesprezece milioane de franci, o sumă pe care nici cele mai fastuoase familii aristocratice ale Franței nu o dețineau atât de ușor. Félix Grandet este, nu doar aparent, cel mai bogat personaj din Comedia umană. În 1827, Charles Grandet revine din colonii, unde își exercitase calitățile supreme de om alb, stăpânitor și exploatator talentat, cu o avere apreciată la două milioane de franci, din care avea să suporte datoria de trei milioane de franci a tatălui său decedat cu ani în urma. Pătrunde într-o familie de aristocrați sărăciți și râvnește să își schimbe numele în contele d’Aubrion. Departe, în Saumur, inima de aur a verișoarei lui toropea de dragoste. Primește o scrisoare de la Charles, care o pune în temă cu planurile și temerile sale, plătindu-i și datoria pe care o avea la dânsa. Scuturată de durerile amorului neîmpărtășit, mărinimoasa Eugénie, la fel de înzestrată în a iubi pe cât îi fusese părintele în a agonisi, îi acoperă toate datoriile de familie ale verișorului ei mult slăvit. Conștientă neîncetat de acțiunile ei, pioasă și ascuțită la minte deopotrivă, Eugénie Grandet se căsătorește cu domnul de Bonfons, notarul vârstnic al părintelui ei. Condiția este să rămână neîntinată trupește. Domnul de Bonfons urcă în scurt timp treptele puterii în stat, propulsat de ce lăsase în urmă podgoreanul Grandet, dar avea să moară curând după obținerea demnitățiilor politice, neîntrebuințate cum și-ar fi dorit. Eugénie Grandet, tânăra văduvă și virgina trecută de prima tinerețe, își va investi banii în biserică și acte caritabile. Dumnezeu, cel mai sărac dintre oameni, încasează astfel ceea ce nu-i este de nici un folos unei fete bătrâne îndrăgostite.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Variațiuni balzaciene II

  1. Radu Negru zice:

    Criza prin care, de cativa ani, trec vechile medii de informare tiparite pe hartie, este una din cauzele proliferarii blogurilor, indeosebi cele consacrate problemelor de cultura si politica. Oamenii care mai sunt interesati de literatura scriu in blogurile adapostite de ziare sau urmaresc blogurile specializate in acest domeniu.Asa de pilda este blogul « La Republique des Livres” al scriitorului Pierre Assouline, in care fiecare din articole despre noutati in literatura franceza si mondiala are sute de comentarii ale cititorilor (uneori chiar peste o mie), multe din ele la fel de elaborate
    ca si articolul sursa. In Romania suntem inca departe de o asemenea afluenta de texte, iar articole despre operele unor clasici ai literaturii straine sunt greu de intalnit chiar si in paginile revistelor de specialitate (de ex. in « Romania literara »).
    Este deci de salutat initiativa blogului Vicuslusorum (Dan Neumann) de a prezenta inca odata opera lui Honore de Balzac. Folosind ca baza de studiu cele 12 volume in limba romana din « Opere » aparute intre 1955 si 1964, la elaborarea carora au participat ca traducatori scriitori de renume ca Cezar Petrescu, Pericle Martinescu, Petre Solomon, , Gellu Naum, Profira Sadoveanu s.a. Sunt pana acum prezentate recenziile a 11 romane. Cititorul roman este un vechi admirator al prozei lui Balzac, o parte din « Le lys dans la vallee » fiind tradusa de Ion-Heliade Radulescu si publicata in revista « Curierul de ambe sexe » in 1836-1938. Peste 9 ani, Mihail Kogalniceanu traduce si publica la Iasi un fragment din « Physiologie du mariage » sub titlul « Barbati, femei si amorezi ». In 1852 – « La femme de 30 ans » apare sub traducerea lui C. Gane, in 1895 se publica nuvela « Cotoiul cu mingea » sub traducerea lui H. Sanielevici. , in 1896 – « Eugenie Grandet » sub traducerea lui C. Saineanu. Ample referinte critice la opera lui Balzac au aparut in romaneste, printre care Dictionarul de scriitori francezi (1978) sub coordonarea Angelei Ion, care e si autoarea paginilor de analiza consacrate lui Balzac. Blogul Vicuslusorum vine sa complecteze cunoasterea operei balzaciene de cititorul roman, inceputa deci cu mai mult de un secol in urma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s