Variațiuni balzaciene III

Opere

Volumul III

În căutarea absolutului 

Parte din etosul burghez din veacul al XIX-lea, pe care astăzi l-am pierdut mai puțin decât ne dăm seama, constă din aplecarea spre confort, tihnă, timp liber folosit conform unei cumpătări autoimpuse, în general, ceva intermediar și gri, care, deși lipsit de grosolănia păturilor inferioare (țărani și muncitori), nu epatează prin nimic fastuos, risipitor, irațional, aceste uzate epitete ale aristocrației feudale apuse. Plăcerile și durerile se înscriu între limitele buneicuviințe, ale acceptabilului – un al nume pentru respectabilitate. De fapt, dependența practică a burghezului de clienți și necesitatea unui comportament previzibil, menit să dobândească încrederea cumpărătorilor potențiali din toate clasele și stările sociale reale, îl determină pe acesta să adopte ipocrizia nu ca mod de viață, ci în urma imposibilității de a își satisface, în văzul tuturor, nevoile, doleanțele și chiar viciile. Dacă negustorul nu ar fi legat prin mii de fire de non-negustori, de care nu se poate dispensa, așa cum reușesc mereu nobilii și, într-o oarecare măsură redusă, țăranii și agricultorii (din partea cărora nu te aștepți – cum altfel? – decât la porniri animalice și gratificări josnice în societățile preburgheze), atunci greșelile și purtările sale necalculate nu ar căpăta anormalitatea pe care publicul o găsește, în final, ca o dovada a dreptății divine: burghezul e prea puțin fragil ca să nu comită astfel un hybris, pe care zeii nemilostivi, dar corecți, o taxează ca atare.

Romanul filozofic În căutarea absolutului începe cu decupajul cadrului burghez, descris minuțios. Pentru Balzac, arhitectura caselor, obiectele de mobilier, elementele decorative, vestimentația și orice lucru bizar al stăpânului sunt asemeni oglindirii celui care posedă în obiectul posedat. Între ființa umană și obiectivarea procesului său cognitiv în rezultatele muncii sale nu există fisură, ci o perfectă contiguitate. Nici nu e nevoie să cunosc interiorul unui suflet, câtă vreme proprietățile sale sunt exteriorizarea sa fidelă (aparența este totuna cu esența), chiar și atunci când spațiul domestic trădează laturi din firea locatarului casei pe care acesta nu și le cunoaște. De altminteri, sufrageria și masa cu o mulțime de invitați decid lumea de mijloc în care burghezul este el însuși: dacă piața târgului e pentru plebea nediferențiată, iar sala de bal pentru aristocrați excesiv de individualizați, de vanitoși și egoiști, omul de mijloc se caută pe sine în confortul sobru al unui cămin îndestulat. Tot astfel se prezenta casa din Douai a negustorului Balthazar Claes, locuitor al teritoriilor vechilor flamanzi și ai actualilor belgieni, în anul 1812. Balthazar Claes era un burghez onorabil, ca atâția alți flamanzi, care în tinerețe învățase de la maeștrii francezi și se preocupase asiduu cu studiul chimiei. În plus, Balthazar descindea dintr-o familie care reușise să se distingă, prin calitățile lor cetățenești deosebite, generație după generație, în inima comunității urbane, liberă și sigură de puterile sale. Străbunii apăsau pe umerii distinsului Balthazar, cu toate că aceștia fuseseră, în cel mai bun caz, mari burghezi și nimic mai mult. Nevastă-sa, grațioasă și cu mari virtuți sufletești, în ciuda (sau tocmai) din pricina anumitor defecte ale trupului și ale fizionomiei (cocoșată și șchioapă, un chip straniu alcătuit), se numea Joséphine de Temninck și se trăgea dintr-o stirpe hispano-olandeză compozită (familiile Molina, Van Ostrom-Temninck și Casa Real). Dacă nu ar fi fost pentru alegerea norocoasă a lui Balthazar, Joséphine ar fi murit, cel mai probabil, fată bătrână. De aceea, dragostea ei pentru Balthazar nu avea margini și mergea până la sacrificiu de sine. Ei se bucuraseră o vreme împreună de o căsnicie așezată și liniștită. Aveau două fete și doi băieți: Marguerite cea mai mare, Félicie, Gabriel, viitor politehnist, strălucit om de carieră în anii monarhiei din iulie, iar Jean-Balthazar pe post de mezin.

Tragedia familiei din casa Claes începe odată cu reaprinderea patimii din tinerețe a lui Balthazar: acesta se apucă din nou de chimie. Caută absolutul, un soi de soluție științifică, mai degrabă alchimică, care să-l facă pe Balthazar stăpân peste natură, devenind în felul acesta un magician savant. Dacă ar fi descoperit absolutul, faima și bogăția neamului lor nu ar fi avut margini. Pasiunea faustică, dublată de experimentele costisitoare care se desfășurau în podul casei, această bucătărie a vrăjitorului captivat de promisiunile lui Mefistofeles, avea să distrugă armonia casnică și să renege spiritul burghezului chivernisit. Cu fiecare pagină a romanului, Balthazar Claes, posedat de ideea sa fixă, capătă proporțiile geniului neînțeles. După cum am mai amintit (cf. Pielea de sagri), Balzac suferă de o mistică a geniului, care absoarbe și consumă orice resursă de vitalitate din cei aflați în apropierea sa, care, dacă țin la el, vor avea de suferit de pe urma acestor scormonitori după Adevăr. Joséphine contemplă nu numai risipirea averii neamului Claes, ci și înstrăinarea soțului, captivat cândva de ea, care, stăpânit de studiile sale savante, uită să-și mai iubească nevasta câțiva ani la rând. Balthazar începe să împrumute bani de la Paris și din alte părți pentru a-și împlini capriciile științifice. În câțiva ani, sumele devin exorbitante, iar polițele ajunge din ce în ce mai dificil de plătit. Această deposedare a cinstei familiei și conștienta distrugere a legăturilor dintre soț și soție vor provoca suferința atroce a Joséphinei, obligată să își însușească funcția de stâlp al casei și conducător al gospodăriei. Ea apare ca o icoană înduioșătoare a soției absolute. Cedează și îi face aproape întotdeauna pe plac lui Balthazar. Monstrul genial își devorează rudele fără cruțare. După ce se asigură că o parte din avere este salvată de cheltuielile soțului ei, Joséphine se îmbolnăvește subit și moare. Familia nu se afla decât la un pas de faliment. Cu toate acestea, instinctele burgheze luptă cu disperare să biruie acest virus al Absolutului care a pătruns în casă, fără ca cinstea tatălui să fie cât de puțin afectată. Balthazar, retras în laborator cu ucenicul său plebeu, dar cu inima de aur, Lemulquinier, abia întrevede dezastrul familiei sau faptul că și-a ucis moral, dintr-un aparent eroism științific, soția. Datoriile cresc în proporție directă cu avansul trupelor lui Balthazar spre centrul Absolutului. După decesul jupânesei flamande, Marguerite preia frâiele destinului familiei. Curtată de un suflet gingaș și, în același timp, gospodar, Emanuel de Solis, artist din fire, nepotul unui unchi servind în cler, Marguerite se va căsători cu acest pretendent înzestrat cu multe virtuți și nu cu notarul lacom al familiei, domnul Pierquin, care știa strâmtorarea și cheltuielile abracadabrante ale bătrânului Balthazar. Anii trec de-a valma. Lumea vuia și îl pongrea pe vrăjitorul cu dare de mână, izolat în podul casei Claes. Restul familiei primea cu severitate compătimirile tuturor cunoscuților. Balthazar, deși conștient de faptele sale nebunești, continuă să toace milioane de franci în expedițiile sale imaginare, momentan, fără ca vreun rezultat palpabil să-i facă cinstea de a-l bucura. Credea că e pe cale să descompună azotul. Fiică-sa, Marguerite, întruparea răzbunătoare a maică-sii, dar, în continuare, o fiică care-și adoră tatâl, oricâte năzbâtii bizare ar face, îl va obliga pe bătrân să plece câțiva ani în pribegie, ca preceptor în casele unor nobili francezi. În acest timp, averea familiei este repusă pe picioare de către destoinicia și puterea de muncă a tânărului cuplu de burghezi. Pereții odăilor ajung iarăși decorați de picturile olandeze ale unor maeștrii iluștri, iar bunăstarea austeră revine sub bolțile casei Claes. Bătrânul Balthazar se întoarce din surghiun, unde, ajutat de umbra sa Lemulquinier, care își investise și el mica sa avere în experiențele lunatice ale stăpânului, își continuase neistovit experimentele chimice. Nota de plată fu și de această dată plătită de îndatoritoarea fiică, care, alături de mama ei moartă, sunt îngerii păzitori ai casei Claes. Burghezia triumfă doar în mod aparent. În 1832, Balthazar, cu energiile diminuate de vârsta înaintată, paralizează în urma unei comoții cerebrale, chiar la ceva vreme după ce lungul său travaliu de cercetător păruse a fi împlinit de un experiment finalizat cu succes. Chiar înainte să moară, Emanuel de Solis îi citește nevestei un articol în ziar, această biblie de buzunar a burgheziei de pretutindeni în secolul al XIX-lea, ,,în care era vorba de un proces privitor la vânzarea absolutului facută de un renumit matematician polonez.” (p. 207) Într-o ultimă sforțare, Balthazar, cu urechea ciulită, se lasă străbătut ,,de un duh de foc”, părând pentru câteva clipe ,,sublim”, pentru ca apoi să moară. Cheltuise șapte sau opt milioane de franci la viața lui de căutător acerb al Absolutului.

În pofida strădaniei lui Balzac, savantul demonic Balthazar e întinat de câteva goluri. Între pasiunea scelerată a unui bătrân pervers după trupul unei prostituate tinere (vezi cazul bancherului Nucingen în Strălucirea și suferințele curtezanelor), sau a cartoforului, îmbătat de opiul iubirii de sine, care își riscă ultimul sfanț la ruletă (de Valentin înaintea apariției talismanului blestemat), și fanaticul savant nu există decât o singură diferență notabilă: fiecare e robit de altă himeră. Fanatismul și egoismul rapace cu care își urmăresc chemarea nu are îndurare pentru nimeni și nimic. Căutarea Absolutului comunică pe ascuns cu sediul acelei părți din om pe care moraliștii o numesc în zadar Rău. Dacă Adevărul este mijlocit de o crimă, de un viol sau de un jaf, fiind legat nemijlocit de suferința altora, asta nu înseamnă, ne comunică Balzac, că scopul a fost mânjit sau redus ca importanță de către mijloacele întrebuințate. Absolutul e dincolo de bine și de rău, fiind expresia unor Supraoameni care plesnesc de forța verbului la persoana întăi, ,,eu vreau”. Balzac îl anticipează, împotriva lui însuși, pe Nietzsche și aristocrația sa montană de titani și coloși inumani. Însă nici această interpretare nu ne satisface în lămurirea misterului naturii lui Balthazar Claes, care, în fond și la urma urmei, eșuează tocmai pentru că este un mare burghez, un om al neașezării, al proceselor repetitive, al invenției necesare, al cercului care se desprinde în spirale arborescente. Strădania sa științifică, în ciuda aureolei pe care o trasează cu aur Balzac, are ca scop descoperirea diamantelor artificiale. Prin urmare, destinația finală sunt doar bani care se înmulțesc chimic la infinit. Este vorba de ceea ce se petrece în ultima pagină a romanului: în cadrul concurenței științifice pentru întâietate pe piața Adevărului, capitalistul falimentar de sub acoperișul casei Claes este lăsat în urmă de inventivitatea genuină a unui rival polonez. Nu știința eliberează omul din finitudinea sa apăsătoare, din meschinăria locurilor comune ale existenței, ci Molohul modernității, Capitalul, își cere drepturile, adică ofrandele vii aduse pe altarul Bursei, al băncii, al casei de comerț etc. de către odraslele sale sângerânde, care nu știu, pe de-a întregul, ce fac, deși excelează în muncile lor nesfârșite, în silința Spiritului de a se uni, fără rest, cu lumea materiei.

Moș Goriot 

În povestea acestui rege Lear al pastelor făinoase Balzac a cioplit piatra de temelie a Comediei umane. Moș Goriot este unanim socotită o capodoperă, în ciuda faptului că nu excelează prin nimic față de alte compoziții balzaciene. Înainte de a pătrunde în urzeala textului, câteva cuvinte despre falsul protagonist care dă titlul romanului: Goriot e un fost muncitor, fabricant și negustor auster, harnic, prosper și cinstit, lipsit de orice inteligență de natură spirituală, impermeabil la sirena nazurilor aristocratice, care, după ce face avere în perioada iacobină, a Directoratului și pe tot parcursul Imperiului, se descoperă singur în lume. Nevasta lui, pe care o cunoscuse sub forma unei stafii dosite printre mărfuri și baloți, îi moare la vârsta când firea omului se mai putea înca schimba. Tinerețea lui Jean-Joachim Goriot fusese o rugăciune neabătută închinată realizării averii sale: e vorba de același parcurs de invidiat, studiat în atâtea romane realist-burgheze din secolul al XIX-lea, al oricărui alt negustor de succes. Ceea ce îl distinge pe micul-burghez Goriot de ceilalți comercianți provine din epifania sa după ce devină văduv: toate energiile sale sufletești, toata pornirile sexuale reprimate, toată pasiunea sa de a se dedica ca un monomanic unei cauze unice se concentrează spre adorarea celor două fiice rămase de pe urma căsniciei sale împlinite. În pasiunea aproape indecentă și în exclamațiile aprinse, de un patetism sufocant, ale neguțătorului Goriot pentru fiicele sale, pe care le iubește dincolo de orice iubire obișnuită, Balzac țintește realizarea sublimului estetic. Reușita depinde exclusiv de forța descrierii și de urmărirea îndeaproape a unui plan prestabilit, moș Goriot fiind mai degrabă rizibil sub aspectul verosimilității. Sacrificiul de sine pentru binele fetelor sale nu are nimic creștinesc (Goriot figurând în unele interpretări ca un soi de Hristos-tată) sau măcar instinctual protectiv: paternitatea sa paroxistică nu ține cont de rațiune, ci de o nebunie personală, de o scrânteală a firii, sau, altfel formulat, de o subiectivitate arbitrară și perversă, care ratează întâlnirea cu ceilalți, dar care se întâlnește la infinit cu sine însuși pe socoteala celorlalți, într-o circularitate moartă, abstractă, fără conținut material. Goriot este prizonierul propriului sine, al monomaniei tatălui total, un caz patologic particular, o excrescență a naturii, care, deși frumoasă ca piesă de studiu sub ochii unor anatomiști, nu spune mai nimic speciei. Așa cum un comerciant își urmărește zi și noapte o afacere, ostenindu-se și risipindu-și forțele pentru un profit închipuit din care nu se înfruptă, preferând să-l vadă reinvestit, tot astfel Goriot acționează cu mijloace raționale pentru împlinirea unei absurdități costisitoare: se vrea tatăl absolut al unor odrasle, ridicate la starea unor nimfe, fără ca individualitățile lor să conteze. Aici zace un paradox al personajelor balzaciene pasionale: orice ar crede fiecare despre sine și indiferent ce interese mărunte le pune personalitatea în mișcare, aceasta este ghidată, totuși, de un plan mai înalt, de o ordine superioară, de acea viclenie crudă a rațiunii care calcă particularul în picioare în numele unui general obiectiv, pe care acestea nu numai că nu-l întreved, dar nici nu vor să-l conceapă ca existent.

Pentru ca aprecierile de mai sus să nu cadă în gol, moș Goriot s-ar cuvenit scrutat de către celelalte personaje. Casa în care, la 1819, Goriot își încasa renta viageră, perpetuu supusă la micșorări, îi aparținea unei doamne, ,,născută de Conflans”, pe nume Vauquer. Această pensiune de familie era condusă, desigur, de mâna de fier a doamnei Vauquer, văduva zgârcită, în valoare exactă de patruzeci de mii de franci, cu gusturi și maniere adaptate până la cel mai mic detaliu cu locuința din care trăia prin și întru chirii: întunecată, rigidă, de prost-gust, fără pic de grație, în care prosperitatea era sugrumată de tentativa de a realiza confortul meschin al unei femei care voia să chivernisească banii. Doamna Vauquer este mica-burgheză împinsă la extrem: chiar și atracția ei erotică pentru moș Goriot, care se ținea ca un brad la impozanta vârstă de aproape șaptezeci de ani, trădează un calcul mărunt, o combinație practic infimă ca rezultat imediat. ,,Pe scurt, aici domnește mizeria lipsită de orice poezie: o mizerie avară, apăsătoare, flenduroasă. O mizerie care dacă nu-i astupată de noroi, e totuși plină de pete; dacă nu-i ciuruită de găuri și nu-i curg încă peticele, curând-curând, o va mânca putregaiul.” (p. 219)

Clienții Casei Vauquer, care găzduia bărbați, femei și alții (această firmă ilogică poate sugera ceva de natură nonheterosexuală, având în vedere că fiecare locatar al casei, indiferent de vârstă, nu are propriu-zis o viață sexuală activă, fiind solitari, sau cel puțin ,,normală” în epocă), sunt cel puțin la fel de straniu alcătuiți ca stăpâna stabilimentului. Doamna Couture, văduva binefăcătoare și pioasă, avea în grijă pe copila Victorine Taillefer, repudiată de un tată milionar, cu inima de gheață, și sora unui frate dandy. Aceasta putea spera la o moștenire uriașă și la o căsnicie fericită, în pofida eșecului în căsnicie al mamei ei. Victorine Taillefer, odată îmbogățită, deci repusă în drepturi, ar fi avut toate calitățile unei femei care nu vrea să fie la modă prin saloanele din cartierul Saint-Germain, unde își făcea veacul nobilimea putredă. Alt personaj dubios, de o mediocritate înspăimântătoare, este agentul de poliție sub acoperire Poiret, ,,un manechin automat”, unul dintre puținii idioți flaubertieni ai lui Balzac. Un alt locatar, la care vom reveni pe larg, este Vautrin, actor principal în încă două romane importante din Comedia umană. Domnișoara Michonneau este o modestă fată bătrână, arzând de frustrare erotică și dominată de micimea unor crâmpeie de idei mic-burgheze, care, combinate cu insatisfacțiile ei femeiești, vor produce o pastă psihologică hidoasă. Nu în ultimul rând, Eugène de Rastignac își face intrarea în scenă ca personajul principal al acestei drame de mahala, umil student la drept, provenind dintr-o familie de nobili scăpătați din Angoulême, care făceau eforturi financiare apreciabile pentru a-i trimite puțin peste o mie de franci pe an la Paris, o sumă mizerabilă pentru ambițiile unui tânăr atât de inteligent și de proaspăt în patimi ca Rastignac. Cu toate că Rastignac este de regulă asociat cu arivismul, carierismul și alte metehne de bun augur, iar romanul Moș Goriot socotit un Bildgunsroman al deziluziilor, Eugène de Rastignac nu pierde nici una dintre speranțele sale adolescentine și nimic din ingenuitatea unui tânăr cu mari calități intelectuale în acest roman. Dimpotrivă, Rastignac iese întărit în credințe și năzuințe după experiența din casa Vauquer: prietenia sa cu tânărul student în medicină Horace Bianchon (cf. A doua familie, Liturghia unei ateu), despre care am amintit deja, alt locatar în rembrandtiana hardughie Vauquer, nu poate fi decât o mărturie în plus că Rastignac este departe de a fi un demon strălucitor, având prea multe în comun cu un provincial invidios, dar candid față de pandemoniul parizian, în Moș Goriot. Dacă îi mai puneam la socoteală pe bucătareasa grasă Sylvie și rândașul voios Christophe, care contează doar ca unelte umane în tramă, avem în fața ochilor populația importantă a șandramalei. Moș Goriot era obiectul de interes al tuturor: bănuit a fi un bătrân desfrânat, care întreține relații cu prostituate (amante) tinere sau că are apucături sexuale nefirești și, pe cale de consecință, indicibile (Moș Goriot abundă în considerații erotice asupra cărora planează un anume dubiu moral), bătrânul Goriot irită și prin evidenta afluență de care pare a se fi bucurat până să sfârșească în această casă-hazna. Fiind taciturn de felul lui, Goriot, dar și aparent distrat și visător, ajunge să fie considerat un cretin senil de către mâna de creiere stafidite și organe genitale paralizate cu care împărțea acoperișul.

Cu toate acestea, adevărata ascensiune de urmărit în roman este cea a studentului Rastignac, ruda îndepărtată, ,,prin familia Marcillac”, a doamnei vicontese Claire de Beauséant, care încă nu fusese trădată de domnul de Adjuda-Pinto pentru averea doamnei Rochefide (cf. Femeia părăsită). Aici Rastignac face cunoștință cu lumea aleasă a aristocrației Franței și o descoperă, prin intermedierea rudei sale sus-puse, doamna de Beauséant, pe Delphine de Nucingen (cf. Gobseck, Casa Nucingen), sora desfrânatei Anastasie de Restaud (cf. Gobseck), amanta celebrului scelerat Maxime de Traillet, mamă fără dragoste și soție necruțătoare, o murdară mare doamnă de Paris, cum o ghicește cămătarul Gobseck. Rastignac, propunându-și să urce scara societății prin femei (obicei reluat la altă dimensiune în Bel-Ami de Maupassant), este fermecat de grațiile Delphinei de Nucingen, al cărei soț, bancher bătrân, nu o mulțumea nicidecum ca femeie (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Aceste două surori comunică (la fel ca gara unei mari capitale europene), atât prin destinele lor, cât și prin prieteniile pe care le întrețin, cu o sumedenie de personaje din romanele și povestirile ciclului Comediei Umane. Ambele sunt, mai presus de orice, fetele pensionarului sărac Goriot, al cărui trai mizerabil în casa Vauquer devine limpede precum cristalul: după ce își crescuse cele două fete în puf, deprinzându-le cu un trai aristocratic sau cel puțin de mare burghezie, Goriot se vede, pe cale de consecință, alungat de ele. Anastasiei de Restaud îi este rușine de ocupația umilitoare a tatălui ei, care, deși aduce bani, nu poate fi decât disprețuită de nobili ca domnul de Restaud (cel care va ridica din umeri impasibil aflând că socrul său ajunsese muribund la finalul romanului): prăpastia și ura mocnită dintre clase nu are margini în timpul Restaurației, cu toate că soarta războiului social e de partea claselor mijlocii. Acest calcul nu fusese făcut de tatăl-negustor, orbit de luxul trecător (și desconsiderând eticheta și moravurile nobile), complet neproductiv, al aristocrației, după 18 Brumar (9 noiembrie) 1799. Goriot, împins de ambele fiice, iese din branșă, își stabilește o pensie viageră sigură, i se dă de înțeles că nu poate trăi decât singur, nu în casele fetelor sale, dar este în continuare ciugulit de sume considerabile atunci când una sau alta dintre cele două doamne are nevoie cumplită de bani. Costurile traiului său cotidian coboară lent, dar irevocabil, spre mizeria fizică denudată de orice jenă, specifică casei Vauquer. Fiind căsătorită cu un finanțist bătrân și, la prima vedere, neputincios ca mascul, Delphine de Nucingen, care nu îi detesta neapărat pe micii-burghezi, mai poartă încă o anumită afecțiune tatălui ei, iar aceasta cel mai probabil pentru că nu avusese (încă) un amant care să o ruineze. În plus, bancherul Nucingen înțelesese educația aberantă primită de aceste două grizete de lux și, asemeni oricărui capitalist prudent, îi restricționase nevestei sale accesul la cuferele sale cu aur. În cuvintele precise ale doamnei de Beauséant: ,,Și-au renegat tatăl, tatăl lor, un tată admirabil, care le-a dat, pe cât se spune, câte cinci sau șase sute de mii de franci fiecăreia, ca să le facă fericite, măritindu-le bine și care nu și-a păstrat pentru el decât o rentă de opt sau zece mii de livre, închipuindu-și că fetele lui vor rămâne ale lui, că și-a întemeiat alături de el două existențe, două case în care va fi adorat, răsfățat. Și după doi ani, ginerii l-au alungat din societatea lor ca pe cel din urmă nenorocit…” (p. 286). Rastignac va înțelege de aici ce om extraordinar este Goriot și cât de mult îi va surprinde pe membrii casei Vauquer adevărata sa identitate, pe lângă care felul lor brutal și ordinar de a fi pălea ca stupid și neserios, ca fiind prea de rând: distanța socială declanșează pizma, ranchiuna și antipatia între oameni cu diferite ocupații și venituri, dar, dacă pe lângă prăpastia materială se afla și una de natură morală, atunci resentimentele devin prilejuri de ură adâncă. Acesta este tabloul descompunerii morale pe care tradiționaliștii și conservatorii dintotdeauna îl pictează claselor de jos sau, pur si simplu, maselor ,,amorfe”, uitând că meritul individual, pe care și-l atribuie cu indulgență și, de prea multe ori, pe gratis, ca pe o favoare moștenită, este la fel de rar ca defectele morbide în studiile psihiatrice. Dincolo de aceste firave excepții se găsesc în continuare limitele practice și eficiente ale categoriilor de venit, trasate cu duritate de excesiva divizune a muncii și de mecanismul organic al realizării profitului. Pe de altă parte, Rastignac va identifica în Goriot ceea ce corespunde într-o mare măsură propriei condiții ambigue: așa cum Goriot ține locul gloriei materiale a celor ridicați prin efort și merit personal, glorie răpusă de desăvârșirea amorală (sau viceversa) a unor aristocrați degenerați, tot la fel Eugène de Rastignac se contorsionează între scrupulele unui nobil provincial, care e prea sărac pentru a-și permite nelegiurile clasei sale sociale (de aici simpatia micilor nobili pentru marea burghezie, ale cărei crime și nemernicii în viața privată nu sunt încă clarificate în momentul istoric dat, întrucât industrializare este incipientă în Europa), și destrăbălarea ca modus vivendi, sub forma practicării unei arte sociale sinucigașă la 1820, cum se întampla în saloanele din cartierul Saint-Germain, epicentrul parazitismului anticapitalist. În realitate, dincolo de ghemul acestor contradicții, papa Goriot e departe de a fi un ideal moral încarnat, după cum, în felul lui particular, Rastignac deține un grad suportabil de impuritate morală, care îi va permite să mai dobândească încă o mie cinci sute de franci pe an de la părinții și surorile sale de la țară (Agathe și Laure). Două mii șapte sute cincizeci de franci pe an implica un consum familial scăzut și o mulțime de griji și considerații financiare în îndepărtatul AngoulêmeO asemenea sumă se pierdea cu ușurință la mesele de whist seară de seară în cartierul-cuib al nobilimii pariziene. Cu toate acestea, Rastignac scrie acasă că, procedând astfel, se va îmbogăți, profeție care se va împlini mai târziu în biografia sa.

Confruntarea din inima și mintea lui Rastignac, reflectarea unor contrarietăți din realitate, va fi rezolvată de către Vautrin, acest Balzac ascuns sub pelerina unui personaj-clișeu, banditul și criminalul cu inimă mare, îmbinare de lumină cerească și întuneric infernal, înconjurat de un mister morbid, romantico-gotic. Vautrin este la vârsta de patruzeci de an un tip mânat de o energie fabuloasă, motiv pentru care doamna Vauquer, văduva versată, l-ar fi preferat de bărbat. Pe numele său real Jacques Collin, poreclit în sublumea penitenciarelor Chiulește-Moartea, Vautrin nu se pricepe doar la a sparge lacăte, ci face și pe bancherul lumii interlope franceze. Puterea sa, de roman senzațional, este cea a unui finanțist provenit din păturile umile, care domnește peste antisocietatea răufăcătorilor. El este reziduul onorabilității burgheze, cheia de descifrare a mecanismului general de exercitare a puterii în întreaga societate din timpul Restaurației și din perioada de după Revoluția din iulie 1830. Vautrin nu captivează atât de tare prin ceea ce întreprinde (evadări, crime etc.), cât mai ales prin ceea ce spune: cinismul său rațional face cât o lecție de economie politică marxistă, deși maestrul său spiritual, în materie de stimulare a satisfacțiilor senzuale, este mai degrabă Jeremy Bentham. În același timp, Vautrin, marginalul prin excelență, are o aplecare stranie înspre bărbați tineri (Eugène de Rastignac, Lucien de Rubempré), pe care îi scoate din tot felul de necazuri. E greu de spus, dată fiind claritatea savantă a vastei sale experiențe sociale, dacă Vautrin este un tată ratat (deși mult mai bun pedagog ca părinte decât Goriot), un păcătos care poate oricând lua calea sfințeniei sau un homosexual reprimat. Vautrin poate fi oricare dintre aceste figuri mentale sau niciuna. Depoziția lui Vaturin în fața lui Rastignac este partea cea mai interesantă a romanului și punctul său culminant din punct de vedere al emoției estetice sau al discursului filozofic balzacian. Pușcăriașul evadat în 1815, ispășind cinci din cei douăzeci și cinci de ani de condamnare, îi arată bietului adolescent întârziat că, presupunând protecția zeițelor Fortuna și Atena, statura de magistrat într-un departament al Franței nu îi va aduce decât un venit modest, o căsnicie banală până ce avea să împlinească cincizeci de ani. Dincolo de această vârstă, orice ban în plus încetează să mai însemne ceva pentru un organism deja erodat. Posibilitățile de promovare rapidă în societate se reduc la două căi de urmat, niciuna dreapta: fie geniu (din nou, Balzac exonerează oamenii de excepție de la orice culpă omenească, ei fiind spiritul timpului lor adunat într-o singură ființă conștientă), fie corupt. ,,În această mulțime de oameni trebuie să răzbați ca o ghiulea de tun sau să te strecori pe sub ascuns ca ciuma. Cinstea nu slujește la nimic. Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defăimeze, pentru că geniul ia ce i se cuvine și nu împarte cu nimeni; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în fața lui; pe scurt, îl adoră în genunchi dacă nu au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare; corupția este în floare. Corupția este astfel arma mediocrității, care se revarsă din belșug și îi vei simți pretutindeni tăișul ascuțit. Vei vedea femei ai căror bărbați au o leafă de șase mii de franci și care cheltuiesc numai pe îmbrăcăminte peste zece de mii de franci. Vei vedea slujbași cu o mie două sute de franci pe an, cumpărând pământ. Vei vedea femei prostituându-se, ca să poate ieși la plimbare în trăsura feciorului unui pair al Franței, care are dreptul să gonească la cursele de la Longchamps pe aleea din mijloc.” (pp. 317-318) Vautrin are chiar abilitatea de a stabili o înțelegere faustică între el și Eugen: el va avea grijă ca fratele Victorinei Taillefer, Michel, un fante înfumurat, să fie ucis într-un duel oarecare de către un pseudoapropiat de al său, stimulat de cineva din lumea rău-famată și, astfel, tatăl rămas fără un copil alături să îi poată ceda averea fetei sale prea ușor uitate. Abia atunci, Rastignac o va lua de soție și va încasa, pe lângă o nevastă iubitoare, peste un milion de franci. Visul lui Vautrin era să emigreze în Sudul sclavagist, pe o plantatie oarecare, unde își va duce traiul așezat al unui proprietar de pământuri și suflete. Rastignac avea să-i împrumute o parte din averea pe care pusese mâna în acest mod. ,,Eu, vezi dumneata, am o idee. Ideea mea este să duc o viață patriarhală pe un vast domeniu, de vreo două sute de mii de pogoane, undeva în Statele Unite, prin sud. Vreau să mă fac plantator, să am sclavi, să câștig câteva milioane bune, vânzând boi, tutun, lemne, să trăiesc ca un împărat, făcându-mi toate poftele și ducând un trai pe care nici nu-l poți concepe aici, unde oamenii stau înfundați în vizuinele astea de cărămidă. Eu sunt un mare poet. Dar poeziile mele, nu le scriu; ele devin fapte și sentimente. În clipa de față, am cincizeci de mii de franci cu care n-aș putea să cumpăr decât patruzeci de negri. Îmi trebuie două sute de mii, să am două sute de negri și să-mi împlinesc dorința de a trăi patriarhal. Negrii aceștia, vezi dumneata, sunt ca niște copii care vin de-a gata: faci cu ei ce poftești, fără ca un procuror cârcotaș să-ți ceară socoteală. Cu acest capital, voi avea în zece ani, trei sau patru milioane. Dacă izbutesc, nimeni nu mă va întreba: ,,Cine ești?”. Voi fi domnul Patru Milioane, cetățean al Statelor Unite. (…) În două cuvinte, dacă îți dau o zestre de un milion, îmi dai două sute de mii franci?” (pp. 319-320) Nici un ofițer explorator, temerar și implacabil de civilizat, nu își putea exprima mai clar crezul de-o viață pe malurile râului Congo în epoca victoriană. Capitalul curge din cap până în picioare murdar de nămol închegat și de sângele încleiat al unor ex-oameni, carburant fiabil în cazanul istoriei. Rastignac este copleșit emoțional la auzul acestor cuvinte înfiorătoare, făcând, scârbit și indignat, un grav pas înapoi, mai mult chiar decât contele de Manerville citind, pe vasul spre Orient, scrisoarea dură a arivistului Henri de Marsay (cf. Contractul de căsătorie): fusese ca și cum cineva i-ar fi arătat, în toată splendoarea lor, o aglomerare de orgii unui călugăr fanatic. Credința sa nu numai că șubrezește, ci capătă rapid sensul contrar al doctrinelor prestabilite, spărgându-se în mii de cioburi, care, adunate într-un alt tot, pot face dintr-un sfânt virtual un criminal fără margini. Este ceea ce își propune, fără a reuși, însă, Vautrin. Raskolnikov ar fi ucis pentru mai puțin, amețindu-se doar cu lectura a prea multor istorii despre măreția împăratului Napoleon. Pe de altă parte, Mefistofeles, care ,,ține cu cei slabi” împotriva celor puternici, îi lămurește copilandrului de Rastignac taina marilor averi, în care se lăfăie vârfurile societății pariziene, pe care le venera studentul provincial: ,,Taina marilor averi, a căror obârșie nu se cunoaște, este o crimă care a fost uitată, pentru că a fost săvârșită după toate regulile” (p. 324) Domnul Taillefer își omorâse un prieten în anii de după 1789, iar aceasta nu îl va împiedica să moară liniștit în patul său moale, cufundându-se în lux și destrăbălare. Oricând va mai apărea Vautrin în Moș Goriot vorbele vor fi presărate cu observații tulburătoare despre pasiunile și interesele tuturor celor din casa Vauquer.

Finalul romanului constă din rezolvarea problemelor puse în prima sa jumătate, într-un echilibru și o simetrie admirabile din punct de vedere al efectului artistic: gradația tensiunii și plasarea tuturor scenelor se face, ca într-o compoziție muzicală reușită, exact atunci când sistemul logic al prozei lungi o cere, nici mai devreme, nici mai târziu. Rastignac se înamorează de nevasta bancherului Nucingen, Delphine, cu toate că povestea casei doamnei Anastasie de Renaud îl zădărnicește orice speranță, sădindu-i neîncrederea, în iubirea unei fiice atât de necuviincioase ca doamna Delphine de Nucingen. Vautrin nu ratează nici o ocazie de a-i da să înțeleagă lui Rastignac că sfaturile sunt palide adevăruri sociale. Sărăcia sa îl înfurie, îl amețește, îl deprimă și îl umple de înverșunare pe fastul micilor palate domestice în care umbla ca invitat. Absența unei garderobe adecvate și deplasarea pe jos sunt alte doi mari poveri greu de îndurat de un ambițios vanitos. Rastignac începe să dorească ceea ce nu poate detesta, oricât ar fi tentat să o facă. Moș Goriot sfârșește groaznic, complet neglijat de fiicele sale, amândouă mai dornice să participe la un bal de adio al doamnei de Beauséant decât să vegheze la creștetul unui părinte care făcuse totul pentru el, lovit fiind de o comoție cerebrală, declanșată de dragostea sa neîmplinită pentru cele două infidele, crescute întocmai ca niște prințese răsfățate de acest tată orb. Dacă doamna de Restaud nu ar fi cerut până și ultima lețcaie a tatălui amărât și dacă doamnă de Nucingen nu ar fi preferat să asculte de stăpânul bancher, așteptând, ca o fiară la vânătoare, momentul în care acesta ar fi lăsat gardă jos la uriașele sale depozite bancare, comportându-se ca două urmașe devotate și recunoscătoare lui moș Goriot, atunci acesta nu ar fi fost negustorul de paste făinoase, care, pe patul de moarte, delira cu gândul la vânzarea cu profit colosal a unor grâne venite din portul Odessa, și care, de unul singur, le ridicase în lumea mare, unde își dăduseră aramă pe față în calitate de aristocrate declasate ce erau. Departe de a-i purta de milă septuagenarului nefericit, abia în ultimele sale clipe ar trebuie să-i recunoaștem meritele colosale: într-o singură generație, acesta a făcut dintr-o mână de fete oarecare din popor două din cele mai strălucite mondene ale cartierului Saint-Germain. Timpurile nu mai erau ca odinioară. Barierele sociale se năruiseră, oricât de mult țineau unii și alții la stabilitatea unui dig de proiecții și fantezii. Nobilimea franceză gâfâia epuizată, iar burghezia se dezlănțuia frenetic pe teritorii niciodată călcate cu piciorul. Rastignac și Horace Bianchon îl vor îngropa la cimitirul săracilor pe bietul Goriot, al cărui zbucium luase, după grele sforțări, sfârșit.

Vautrin este arestat pentru a doua oară în zece ani, după ce polițaiul stupid și obsecvios Poiret și doamna Michonneau, sfătuiți de Gondureau, agent al poliției secrete, îl dau în vileag pe formidabilul bandit, totul în schimbul a trei mii de franci, sumă pe care și-ar fi vândut chiar și trupul domnișoara fată bătrână, de ar fi avut ocazia să pună un bărbat labă pe ea.

Între timp, Vautrin, demon care controlează intriga într-o mod aproape divin, reușește sa-l facă, în chip clandestin, pe colonelul conte Franchessini, un alt nobil îmbuibat și ușuratic, să-l ucidă în duel pe fratele Victorinei, Michel de Taillefer, îmbogățindu-și în acest mod sora și pe viitorul său cumnat, Rastignac, din ce în ce mai aproape de inima Victorinei, care îl iubea pe ascuns. Cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, ocnașul este drogat de domnișoara Michonneau, identificat prin ,,monograma” TF (tatuajul de la Muncă Forțată) și predat poliției secrete, reprezentată de domnul Gondureaucare nu găsește banii dosiți de Vautrin, șeful celor zece mii de pârnăiași legendari și creierul mafiei proscrișilor sociali. După ce o rănește în orgoliul ei de doi bani pe domnișoara Michonneau, Vautrin iese din scenă glorios. Întreaga întâmplare va fi ocazia unor discuții nesfârșite în anii care vor urma, Rastignac realizând, pe zi ce trece, că vorbele tăioase ale lui Vautrin despre marea societate sunt mai blânde decât realitatea propriu-zisă. Văduva Vauquer, hapsână ca un diavol de bucătărie, va cântări fiecare bănuț pierdut din aceste afaceri nefericite, care îi goliseră casa de clienți. Înmormântat pentru șaptezeci de franci de către doi studenți săraci, Goriot, care își vedea fetele niște îngeri chiar înainte să-și dea ultima suflare, îl face pe Rastignac să înțeleagă că Vautrin face mai mulți bani decât părinții parizieni cu suflete de apostoli. Tocmai de aceea, Rastignac își încheie cu succes ucenicia în ale promiscuității, colanul de maestru al puterii așteptând să fie smuls din pieptul grandioasei metropole.

Melmoth împăcat 

Una dintre cele mai filozofice compoziții balzaciene, Melmoth împăcat este mai puțin o povestire reușită cât, mai ales, realizarea în proză a unui ansamblu de judecăți metafizice, fiind mai degrabă o alegorie în proză. Într-un fundal care aduce aminte de Slujbașii, colonelul pensionar Castanier, încasând două mii patru sute de franci pe an, lucrează, în fatidicul an 1815, drept casier în banca franco-germanului Nucingen. E (încă) un mister de ce fostul ofițer era angajat deja de un deceniu, în schimbul unei banale lefi, în subordinea unui finanțist alsacian dubios, când onoarea militară și viață sa modestă mergeau în direcția unei alte impresii despre caracterul lui. ,,Castanier, în care, de zece ani încoace, casierul ucisese ostașul, inspira bancherului o atât de desăvârșită încredere, încât îi diriguia totodata și scriptele cabinetului particular situat în dosul casieriei, unde baronul cobora pe o scară dosnică. Acolo se puneau la cale afacerile; acolo era ciurul prin care se cerneau propunerile, postul de observație de unde se cerceta piața; de acolo porneau polițele; în sfârșit, acolo se găseau catastiful și condica în care se ținea răbojul de lucrări al celorlalte birouri.” (p. 502) În acea seară de toamnă, pe final de săptămână și înaintea unei sărbători naționale, Castanier, în etate de patruzeci și cinci de ani, când sângele începe să adoarmă încet-încet în vine, se săturase de mult de cumsecădenia vieții sale pământești și, drept urmare, pentru a ajunge în paradis, își pune în cap să îi joace o festă domnului baron. Curajul, ca și ambiția, păruseră să-l ocolească până atunci. Deodată, ca de nicăieri, în casierie pătrunde de nu se știe unde un englez care se recomandă cu numele de John Melmoth, ai cărui ochi sclipeau demonic de purpuriu. Acesta, posesorul unei polițe de jumătate de milion de franci, cere bani lichizi din seiful casei Nucingen. Castanier, deși observă cum străinul falsifică perfect, ca mânat de o vrajă orientală, semnătura domnul Nucingen, îi înmânează pachetele de bancnote. John Melmoth dispare apoi ca luat de o pală de vânt. Motivul acestei cedari a domnului Castanier zace în planul de bătălie pe care îl elaborase casierul de ceva vreme: avea să se retragă în Italia cea blândă și pitorească, sub numele de contele Ferraro, după ce ar fi încasat, contrafăcând documentele firmei, douăzeci și cinci de mii de lire sterline din Londra. De asemenea, acesta șterpelește chiar în acea după-amiază târzie ,,cinci sute de mii de franci în bilete și franci” (p. 504). Sumele sunt fabuloase pentru acele vremuri. Nimeni din firmă nu-l bănuiește de asemenea purtări. Castanier se asigurase că lipsa sa nu va fi observată până la mijlocul săptămânii ce urma.

Trecutul casierului se poate rezuma în chipul următor: după ce servise în armata lui Napoleon, Castanier fusese vânat la propriu de o domnișoară și de mama ei în orașul Nancy, luând-o de nevasta pe duduia respectivă. După câțiva ani de căsnicie fadă, Castanier își dă seama că soția lui este o femeie neinteresantă, care mai mult îi provoca nefericirea. De aceea, o lasă să trăiască de capul ei într-o căsuță din orașul Strasbourg și pleacă la Paris. Aici, Castanier o descoperă pe o adolescentă în vârstă de șaisprezece ani, care aproape că se vindea pe stradă trecătorilor de săracă ce era. Ofițerul simte atât milă, cât și atracție fizică pentru fată și, profitând, în cele din urmă, de precara ei situație socială, o ia în grijă, fiindu-i, cu ocazia asta, și primul ei bărbat. Pe tânără o chema Aquilina (cf. Pielea de sagri) și, deși pare a ține la Castanier, pe măsură ce timpul trece, aceasta se schimbă într-o femeie fatală, cu aere de curtezană nesătulă, fiind mai curând o emanație erotică a forței de fabulație balzaciene. Aceasta nu se dezminte și își ia chiar un iubit. Castanier nu știe nimic din toate aceste detalii neplăcute în momentul în care se hotărăște să fraudeze casa Nucingen și să se retragă incognito în Italia, unde ar fi fost însoțit de Aquilina. Fiind înglodat în datorii și cheltuind ca un nabab cu ibovnica sa, învățată cu toate răsfățurile și cu luxul de tomnaticul casier amozerat, Castanier fură ca să întrețină vâlvătaia patimii pentru odalisca lui. În seara jafului, Castanier se află cu Aquilina la teatrul Gymnase.

Chiar în acest loc apare, invocat din neant, John Melmoth. În acest moment de cotitură, intriga se rupe, devenind altceva decât ce ne-am fi așteptat, adică o altă istorie picantă despre societatea franceză între 1815 și 1830. Melmoth, posedat de diavol, deci omniscient, îi înfățișează numai lui Castanier viitorul apropiat sub forma piesei de teatru la care veniseră, după ce îl acuză de falsificarea documentelor bancherului: odată terminată reprezentația, Melmoth ar fi fost încarcerat de poliție, alungat în închisoare, iar baronul de Nucingen ar fi fost descoperit fapta sa mârșavă. Aquilina îl înșela cu un june prim. Singura scăpare din ceea ce era inevitabil ținea de acceptul lui Castanier: Satana avea să treacă din John Melmoth în conștiința fostului casier. ,,Tocmai cădea o ploaie măruntă, pe jos era noroi, atmosfera era greoaie și cerul întunecat. Îndată ce brațul străinului se întinse, soarele lumina Parisul. Castanier se văzu în plină amiază ca într-o frumoasă zi de iulie. Arborii erau acoperiți cu frunze și parizienii, gătiți ca de duminică, circulau în două șiruri voioase. Vânzătorii de răcoritoare strigau: ,,Băutura, rece băuturica!”. Echipajele străluceau zburând în goană prin mijlocul străzii. Casierul scoase un țipăt de groază. La acest țipăt, bulevardul redeveni umed.” (p. 522) Atât a fost nevoie pentru ca domnul Castanier să capete sclipirea roșie din ochii lui John Melmoth. Putea citi gândurile oricui, vedea viitorul, devenise posesorul cunoașterii tuturor oamenilor și lucrurilor din univers. O informează pe Aquilina că iubitul ei León, ascuns în casa lui, va fi ghilotinat curând pentru convingerile sale carbonare, conspirând în cadrul unei asociații secrete. Acesta va ieși din ascunzătoare și îi va propune Diavolului un duel, pe care Castanier îl refuză disprețuitor. O alungă apoi pe Aquilina din apartament și, după o noapte de plăceri cu Jenny – slujnica sa dornică de pricopseală rapidă – , sătul de femei, pleacă și ea la porunca stăpânului. ,,Ca și Melmoth, Castanier putea, în câteva clipe, să fie în surâzătoarele văi ale Hindustanului, să zboare pe aripile demonilor deasupra Africii și să plutească pe mări.” (p. 529) Balzac, monarhist și spirit cu aplecări spre misticism, ezoterism și magie, nu se poate mulțumi nici măcar cu prezența Diavolului în paginile cărților sale. Satana e prea rectiliniu și prea ușor de ghicit în acțiunile sale. ,,Femeile și masa bună fură două încântări atât de deplin potolite din moment ce el le putea gusta, până la sleirea plăcerii, încât de îndată nu mai avu poftă nici să mănânce, nici să iubească. Știindu-se stăpân pe toate femeile pe care le-ar fi dorit și mai știindu-se înarmat cu o forță care n-avea să-l părăsească niciodată, el nu ma voia femei, găsindu-le înainte supuse capriciilor sale cele mai nesăbuite, simțea o covârșitoare sete de dragoste și le dorea mai iubitoare decât puteau fi. Dar singurul lucru pe care i-l refuza lumea, era credința, rugăciunea, aceste două dulci și consolatoare iubiri.” (p. 530) De-abia trecuseră câteva zile din acest trai supraomenesc că ofițerul-funcționar se și săturase să fie mai progresist decât veacul sau. Ca din întâmplare, Castanier află că Sir John Melmoth se stinsese creștinește, împăcat cu Biserica ca Faust cu Dumnezeu. După un furtiv salt ontologic spre nemurire și desfătări necontenite, Balzac redescoperă deliciile întoarcerii în trecutul carnal. Reacțiunea nu este paseism, ci, mai mult decât atât, ea se mistuie la timpul viitor perfect, adică, printr-un lung ocol, în trecutul fundătură, atunci când Dumnezeu a hotărât odată pentru totdeauna soarta omului.

,,Omul acela mai puternic decât toți regii pământului la un loc, omul acela care putea, ca și Satan, să se ia la luptă cu însuși Dumnezeu, apăru rezemat de unul din stâlpii bisericii Saint-Sulpice, gârbovit sub povara unui simțământ, cufundat într-un cuget al viitorului, așa cum Melmoth însuși se adâncise.

– Ferice de el! exclamă Castanier. A murit cu certitudinea că ajunge în cer.” (p. 535)

De atâta idealism fricos era în stare sufletul unui soldat de-al lui Napoleon, harnică furnică de birou pe timp de pace. Tocmai de aceea, Castanier se decide să moară, oferindu-i-l pe Satana în dar unui mai priceput urmaș al lui Dumnezeu, iar cea mai potrivită persoană pentru o asemenea plăcută sarcină, conform cu spiritul timpurilor, era negustorul Claparon, pe care îl pescuiește de la Bursa, locul de predilecție al burgheziei active. Claparon rezolvă o poliță de jumătate de milion de franci într-o secundă, după ce primește botezul infernului, în vreme ce Castanier se reconciliază cu Spiritul Absolut murind. Diavolul, totuși, trece din mână în mână ca orice însemn ce ascunde valoarea de schimb a tuturor mărfurilor. ,,După ce Claparon își plăti efectele, îl cuprinse frica. Fu convins de puterea sa, se întoarse la Bursă, și-și oferi târgul altor strâmtorați. Înscrierea pe catastiful iadului și drepturile legate de folosința acesteia, vorba unui notar pe care Claparon îl lăsa în locul său fură cumpărate cu șapte sute de mii de franci. Notarul vându la rându-i tratatul cu diavolul pe cinci sute de mii de franci unui antreprenor de case, care se descotorosi de el pentru suma de o sută de mii de scuzi cedându-le unui negustor de fierărie; iar acesta îl retrocedă pentru două sute de mii de franci unui lemnar. În sfârșit, la ora cinci, nimeni nu mai credea în acest straniu contract și cumpărătorii lipseau fiindcă lipsea credința.” (p. 541) În cele din urmă, dracul trece într-un zugrav care merge la bordel, unde, desigur, nu se face de râs, și apoi în inima unui copist de notar, un terchea-berchea care era îndrăgostit de o fată încântătoare, Euphrasie, care va ajunge cea de-a doua prostituată din Pielea de sagri, cu care ucenicul de notar petrece douăsprezece zile la rând, când acesta, cuprins de ,,rușine”, se omoară din greșeală, administrându-și o doză prea mare de mercur. Finalul gnomic ține de misterele inițierilor masonice, unde binele și răul nasc universul în fiecare clipă din ciocnirea lor reciprocă. Un neamț imaginar, introdus cam forțat de Balzac în povestire, poposește la fața locului, unde copistul se evaporase cu demonii săi cu tot:

,, – Da, domnule, reluă germanul, această opinie se potrivește cu vorbele lui Jakob Böhme, în cea de a șaptezeci și opta prelegere a sa despre Tripla viață a omului, unde stă scris că dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile prin FIAT, acest FIAT este secreta matrice care cuprinde și animă natura alcătuită de spiritul născut din Mercur și Dumnezeu.” (p. 543) Între timp, dincolo de glagoria oraculară, pe pământul deasupra căruia Balzac nu levitează nici măcar cu un metru, diavolul luase multe chipuri omenești, fiecare consumându-se în fast și plăceri trupești, dovada înaltelor idealuri moderne, pentru că – slabă consolare -, atunci când se dematerializează, Satana devine pur și simplu un alt substitut pentru bani, mobilul oricărui proces social, supremul fetiș al societății burgheze.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s