Variațiuni balzaciene IV

Opere

Volumul IV

Liturghia unui ateu

Locul pe care Stăpân și slugă îl ocupă în cadrul operei rusului Lev Tolstoi, sau Un suflet curat în cea a lui Gustave Flaubert, este acoperit fără cusur de Liturghia unui ateu în Comedia umană. Povestirea luminează și încălzește în același timp fondul moral al ansamblului narativ. Față de celelalte narațiuni, nuvele și romane, în această creație de mici dimensiuni jetul de ironii și exprimări malițioase sunt atenuate într-o proporție simțitoare. Personajele sinistre absentează, iar cele scuturate de mari cazne sufletești, care nu fac decât să intensifice suferința psihologică, nu există. Horace Bianchon, medicul chirurg din Moș Goriot, isi face ucenicia la doctorul Desplein, savant, politician și personaj influent al Franței. Desplein se integrează în galeria geniilor, categoria metasocială cea mai îndrăgită de Balzac, în vreme ce Horace Bianchon, fiu spiritual, pare a-i călca pe urme.

Întâmplarea face că marele Desplein, cum îl botează la tot pasul Balzac, nu era numai unui om de știință care nu credea în Dumnezeu, ci și un propagator al ateismului picant, presărat de invective iluministe, în societatea academică și puternică a Parisului. Faima sa de ateu înverșunat îi preceda gloria medicală. Într-o oarecare zi, Horace Bianchon bagă de seamă cum magistrul Desplein intră într-o biserică și ascultă evlavios liturghia. La câteva luni distanță, situația se repetă întocmai. Fără sa îndrăznească să-și inoportuneze maestrul, Horace Bianchon are abilitatea de-al pune pe Desplein în situația de a-și explica purtarea, în mod vădit, ipocrită. Ateismul său de paradă păta reputația ireproșabilă a acestui medic excentric în ochii unui urmaș de valoare potențial egală. Confensiunea celebrului Desplein este esențialmente mișcătoare și simplă: în tinerețea sa de student eminent, pe când murea literalmente de foame într-o cămăruță sărăcăcioasă, a cărei chirie era imposibil de plătit, din pricina lipsei mijloacelor materiale, Desplein face cunoștință cu un sacagiu din Auvergne, intitulat Bourgeat, un om relativ în vârstă, sărac și fără copii. Acesta adunase ceva bănuți ca să-și cumpere un animal de povară, dar, aprins de o dragoste părintească nebănuită, preferă să-i investească în acest tânăr medicinist, sacrificându-și, într-un fel, viața. Iubirea inefabilă a analfabetului de Bourgeat, un țăran târât de sărăcie la oraș, nu cunoștea termeni de comparație pentru viitorul savant. Desplein îi va rămâne recunoscător acestui sacagiu anonim, al cărui suflet se manifestă în exterior într-un singur mod, anume prin ceea ce uni identifică sub forma de bigotism și alții, cel mai probabil la fel de îndreptățiți ca primii, credința curată. Cu toate că Bourgeat murise cu mulți ani în urmă, Desplein îl onora de câteva ori pe an, mergând la liturghie. Iată cum mirarea lui Horace Bianchon dispare la auzul acestei istorioare hristice, de pe urma căreia chirurgul începător va învăța să-și iubească și mai mult învățătorul.

O anumită continuitate între generații este evidentă ca idee în acest loc, iar sacralitatea chemării, care nu cunoaște deosebire între oameni, creează ierarhii spirituale și tradiții proprii. Balzac aduce un omagiu, splendid din punct de vedere estetic, conservatorului legitimist din el însuși, cu simpatii pentru farmecul obscurantist al religiei romano-catolice. În același timp nu credem a greși dacă am spune că și contrariul se poate susține cu la fel de multe justificări: Balzac arată forța iubirii între oameni, a unității spirituale a neamului omenesc, dar și a insignifianței sale în absența unei idei înalte, pentru care orice sacrificiu nu înseamnă nimic dacă nu este deplin. Finitudinea este viața infinității perfecte aruncate în materia densă a universului. Privind din alt punct de vedere, în ciuda entuziasmului purificător cu care se încheie Liturghia unui ateu, configurația unei societăți, modernă sau nu, în care Bourgeat s-ar multiplica în milioane de instanțe separate, ar fi ori în direcția unui infern colectiv total, ori aproximarea universului postapocalipitic creștin. Echivocul Liturghiei unui ateu îi conferă calitatea inerentă unei opere literare de excepție în ansamblul sistemului balzacian.

Punerea sub interdicție

În anul de grație 1828, baronul Eugène de Rastignac apelează la prietenul sau (de pe vremea când nici unul, nici altul nu o duceau strălucit), medicul modest Horace Bianchon, într-o problemă delicată: doamna marchiză Jeanne-Clémentine-Athénaïs d’Espard avea nevoie de ajutorul unui judecător descurcăreț, iar, cum unchiul lui Horache Bianchon ocupa această funcție, Rastignac îl roagă pe doctor să o sprijine pe marchiză în demersul ei. Unchiul se numea Jean-Jules Popinot, fusese șef de promoție pe vremea studenției la Sorbona și se remarcase ca un judecător integru la Tribunalul Senei. Datorită cinstei nu promovase decât cu greu și nu era cu adevărat stimat de colegii săi. Pe lângă toate aceste greșeli în materie de orientare profesională, domnul judecător Popinot avea alte două metehne, care se pedepsesc, îndeobște, cu duritate într-o societate condusă de oameni de afaceri: fiind burlac, acesta se îmbrăca neglijent, prăfuit și bătrânicios, ceea ce nu poate fi decât un neajuns moral în societatea aristocraților; a doua tară ține de mila sa considerabilă pentru cei săraci, cărora le oferea și le contabiliza cele necesare supraviețuirii, ceea nu constituie decât un act îngrozitor din punctul de vedere al plutocrației, însetată de veșnice acumulări, nu de acte de caritate zilnice. Locuia într-un cartier reprobabil și abominabil al Parisului, dacă ar fi să dăm crezare impresiilor societății alese. Jean-Jules Popinot era, cum se zice, o capacitate în materie de drept: inteligența și spiritul său de pătrundere în situații dificile nu aveau egal. Tocmai de aceea Horace Bianchon este rugat să intervină în problema marchizei d’Espard. Aceasta intentase un proces soțului ei, marchizul d’Espard, pe motiv că aceasta, deși nu mai locuia în aceeași casă cu nevasta lui de paisprezece ani, nu era în toate mințile și, tocmai de aceea, veniturile și bunurile sale, mobile și imobile, trebuiau să revină de drept, spre păstrare, marchizei d’Espard.

Cum arăta nebunia domnului marchiz, conform doamnei d’Espard? Acesta risipise sute de mii de franci ajutând pe ,,consoarta” sa nelegitimă (suma totală se ridica la peste un milion de franci între 1814-1828), doamna Jeanrenaud și pe fiul ei, căruia îi deschise culoare pentru o carieră în armată. Marchiza d’Espard avea doi copii cu soțul ei, pe care îi părăsise încă din 1815. Viața ei personală consta din a fi la modă, a gazdui membrii înaltei societăți în salonul ei chic, a cheltui bani și a acumula datorii (aproximativ o sută de mii de franci) și a se află în relații intime cu fratele marchizului, iubitul ei real pe timp de noapte și cumnat dedicat pe timp de zi. Doamna d’Espard se întâlnea cu miniștrii, conți, viconți, marchizi, mari burghezi, dar, la nevoie, chiar și cămătari. Prin urmare, influența ei socială apărea ca un atu în ochii baronului Rastignac. Frumoasă și cu sânge rece, marchiza inventase punerea sub interdicție atît din lipsă de bani, cât și din pricina mândriei ei rănite: blestematul ei de soț (pata primei tinereți nechibzuite) trebuie, dacă se putea, ucis ca o insectă. Convorbirea dintre ponositul judecător Popinot și marchiza d’Espard avea să-i lămurească pe cei doi preopinenți în moduri contrare, dar perfect compatibile: domnul Popinot înțelese că marchiza voia să pună mâna pe o avere nu tocmai grevată de datorii, pentru a-și rambursa creditele și a continua să ducă o viață de huzur, iar marchiza, la fel de ageră, pricepuse că judecatorul i-a ghicit secretul și că nu poate fi nici păcălit, nici cumpărat. Popinot o investighează, conform procedurii judiciare, și pe doamna Jeanrenaud, o ființă din păturile de jos ale clasei de mijloc, complet opusă firii de curtezană a marchizei d’Espard, atât în bine, cât, mai ales, în rău. Între interogatoriul doamnei Jeanrenaud și cel luat marchizului, Popinot pierde exact o zi, timp în care marchiza acționează decisiv, trăgând sforile necesare ca judecătorul Popinot să fie schimbat cu un ambițios prea puțin integru, favorabil cauzei pentru care doamna d’Espard pleda. Vizita la marchizul d’Espard pune capăt oricărei îndoieli a judecătorului Popinot: marchizul nu era nebun, ci posesorul unei inteligențe ascuțite și al unui caracter de aur. Stipendia chiar publicarea unei cărți despre istoria Imperiului Celest, avea afaceri, pe lângă rente, își drămuia avutul ca un negustor și chiar se ocupase personal de creșterea ireproșabilă a băieților lui, vicontele Camille d’Espard și contele Clément de Nègrepelisse, care, la rândul lor, își adorau tatal și se temeau de mamă. Un strămoș al marchizul Charles-Maurice-Marie Andoche d’Espard avusese privilegiul de a obține ilegitim pământurile unor negustori protestanți, după ce aceștia au fost uciși și alungați din Franța odată cu revocarea edictului de la Nantes în timpul lul Ludovic al XIV-lea (1685). Astfel, averea căpătată prin omor și tâlhărie a fost plătită de marchizul d’Espard familiei Jeanrenaud abia în anii Restaurației, reparând o nedreptate veche. De aici se trăgea bănuiala marchizei d’Espard că soțul se scrântise și suferea de imbecilitate cronică. Degeaba judecătorul Popinot își pusese în gând să redacteze un raport favorabil marchizului d’Espard, având în vedere că finalul nuvelei arată clar cum cazul judecătorului Popinot trece pe masa de lucru a unui anume Camusot (cf. Salonul cu vechituri), judecător de provincie pus pe căpătuială cu orice preț. Sfârșitul nu poate fi decât unul trist pentru soarta marchizului și promițând noi distracții pentru abila marchiza, dacă Lucien de Rubempré (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor) nu i-ar fi salvat reputația celui pus sub interdicție de o soție sinistră.

Dincolo de corupția, infestată de rapacitate, a vechii nobilimi franceze după 1815, care avea să fie sfâșiată, totuși, mărunt și devorată de industriași, cămătari, negustori și finanțiști, Balzac o lipsește pe doamna d’Espard de orice calități aristocratice tocmai pentru a sublinia decăderea moravurilor Vechiului Regim, care nici acestea nu fuseseră prea stimabile la vremea lor, după 1815. Foamea ei de bani o dezumanizează în calitate de mamă, după ce o desfigurase ca soție. Doamna d’Espard este o fiară a Babilonului, o mesalină cu titlu nobiliar. Dacă tezismul s-ar fi redus la atât, nimic de zis: Balzac își păstrează oarecare luciditate critică. Fiind însă un adept devotat al unor idei politice pre-1789 și cinstind noblețea în principiu, chiar dacă o critică atunci când o vedea batjocorită de nobilii reali, Balzac construiește un portret idealizat de marchiz sublim, domnul d’Espard, care trebuie pus la cazne fiindcă este, în chip veritabil, nobil. Fața și reversul celor doi soți stau precum vechimea venerabilă (care nu a existat decât în prea puține cazuri istorice reale, marginale și insignifiante) lângă noutatea infamă, alterată de înclinații burgheze (care nici nu este mai puțin morală decât cea a strămoșilor neamului d’Espard, după cum am fost puși în temă chiar de autor). Această antinomie artificială, această rupere în două a ceea ce apare adesea nedespărțit, eclipsează pe final realismul nuvelei, transformată într-o morality play facilă. În cele din urmă, viciul omniprezent al Restaurației triumfă, poate pentru a devoala miezul gol al virtuții de ocazie din societatea Vechiului Regim.

Salonul cu vechituri

Din nou, chestiunea nobilimii, mădular cangrenat al epocii postnapoleoniene, este reluată de Balzac în saga familiei d’Esgrignon. Povestea acestora este completată și redată de jurnalistul balzacian Émile Blondet, personaj secundar și fugitiv încă din Pielea de sagri. Tragedia acestor urmași degenerați ai feudalismalui va continua până la finalul secolului al XIX-lea, când aristocrații estropiați asigură parte din solul narativ în romanele unor Robert Musil, Hermann Broch, Joseph Roth sau, mai ales pentru literatura franceză, Marcel Proust. Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon din urbea Alençon, este nobilul provincial atipic, care, trecând fizic nevătămat prin anii 1789, 1794, 1799, 1804, 1815, își permitea cu superbie să creadă că ascensiunea altei organizări sociale și nașterea modernității industriale nu pot fi decât scăpări trecătoare în analele istoriei, unde clasa aristocraților va fi repusă obligatoriu în drepturi, de această dată pentru câteva mii de ani. Deși sărăcit, întrucât era nobil, marchizul d’Esgrignon ființa într-un univers fictiv, în care regulile de interacțiune socială erau ordonate de considerente religioase și de panașul unor creaturi de ,,sânge albastru”. Prin ridicolul credințelor și manierelor sale studiate, marchizul d’Esgrignon emoționează în aceeași măsură în care suprarealismul unora dintre picturile spaniolului Salvador Dalí amintește de exaltările sfinților romano-catolici din Evul Mediu. Marchizul avea o soră, doamna de d’Esgrignon, fată bătrână, care, din mândrie și conservatorism, ambele ferme și verticale, vătuite de pioșenie creștină, își anulase instinctele feminine, ofilindu-se în casa bizară, plină de farmecul altor secole ca un muzeu-criptă din cimitirul Père Lachaise, a fratelui ei moștenitor, fala neamului. Marchizul d’Esgrignon era văduv și avea, pe deasupra, un fiu. Îngerul păzitor al familiei este, însă, notarul Chesnel, posesorul unui averi de două sute de mii de franci, care fusese slujitorul marchizului în tinerețe, statut pe care nu-l depășise dacă i-ar fi întrebat pe cei din neamul d’Esgrignon. Chesnel își adora fostul stăpân și, deși burghez, purta o dragoste evlavioasă pentru vechea aristocrație, reprezentată, firește, de marchizul d’Esgrignon și de sora lui, de care bătrânul notar fusese cândva îndrăgostit. Dușmanul familiei acestor aristocrați ruginiți, îngropati într-un orășel de provincie dintr-un departament sărac al Franței anului 1822, era industriașul bogat, devenit om politic important în teritoriu, domnul du Croisier, care îi făcuse curte doamnei d’Esgrignon în tinerețe și, contrar obiceiurilor vremurilor de a uni forța banului cu puritatea genealogiei preindustriale, fusese respins cu dispreț și condescendență de marchizul d’Esgrignon. Ura dintre burghezi și nobili, incompatibilitatea dintre clasele care își disputau întâietatea politică și economică asupra Franței Restaurației funcționează ca o constantă universală în Comedia Umană. Legea clasei sociale celei mai puternice, care le supune și le digeră pe toate celelalte, este, de asemenea, sursa multor drame personale și originea atâtor nefericiri sentimentale în romanele balzaciene. Necazul marchizului d’Esgrignon, în vârstă de șaizeci și șapte de ani la începutul narațiunii, este comprimat în următoarele descrieri istorice: ,,În 1822, cu toate binefacerile pe care Restaurația le revărsase asupra emigranților, averea marchizului d’Esgrignon nu sporește. Dintre toți nobilii atinși de legile revoluționare, nici unul nu a fost mai lovit. Înainte de 1789, cea mai mare parte a veniturilor sale consta în drepturile domeniale rezultând – ca și la alte familii mari – din putința de a transmite feudele pe care seniorii încercau să le îmbucătățească, pentru a spori dijma asupra moștenitorilor. Nobilii care se aflau în această situație au fost ruinați, fără speranță de schimbare, căci ordonanțele prin care Ludovic al XVIII-lea restituia emigranților bunurile nepierdute, nu le putea da nimic; iar, mai târziu, legea de indemnizație nu-i atingea și deci nu puteau fi despăgubiți. Se știe că drepturile lor suprimate au fost restabilite în folosul statului, chiar sub denumirea de ,,Domenii”. Marchizul făcea parte din acea fracțiune a partidului regalist care nu admitea nici o tranzacție cu aceia pe care îi numea nu revoluționari, ci revoltați – mai parlamentar denumiți Liberali sau Constituționali.” (Opere, vol. IV, pp. 132-133). Salonul marchizului sărăcit și cel al parvenitului viguros se luptau cot la cot pentru trimiși în parlament, într-un regim de monarhie constituțională bazată pe cens: Restaurația doar părea să îi favorizeze pe nobili, dar viața economică a Franței, cu toată înapoierea sa față de Anglia, pulsa în raport direct cu activitățile burgheziei capitaliste. După câte se vede, masele populare (țărănimea, mica-burghezie și proletariatul) nu se bucurau de o reală constiință de clasă și nu se asociau încă în organizații politice autonome. Abia anul 1830 va aduce această schimbare mult dorită în viața societății franceze, dar chiar și în aceasă situație Parisul va fi scena bătăliei economice de fiecare zi și, în nici un caz, provincia retardată. Urmașul marchizului, tânărul Victurnien d’Esgrignon joacă rolul central în țesătura socială a Salonului cu vechituri: în ciuda agerimii minții sale, Victurnien, orfan de la cinci ani, suferea de defectele clasei sale după 1815: ușuratic, cheltuitor, mincinos, vanitos, acesta comitea toate prostiile pe care buzunarul tatălui său nu și le mai putea permite. Fără ajutorul din umbră al ,,maestrului” Chesnel, care îl proteja atât pe stâlpul casei ca să nu afle gravitatea situației financiare a întregii familii, cât și pe fiul ca să se mai abțină de la aerele sale costisitoare în materie de noblețe curată, clanul d’Esgrignon s-ar fi prăbușit ca un castel de cărți. Mătușa-sa nu făcuse decât să-i întețească orgoliul nepotului răzgâiat, neînțelegând mai nimic din ce se petrecea în jurul ei, cu tot tactul și protecția lui Chesnel. Ziua neagră a familiei coincide cu cea mai luminoasă, în sensul în care tânărul trecut de douăzeci ani pleacă la timp pentru a nu se compromite definitiv în provincie, dar va ajunge să dea un faliment moral răsunător în capitală: Victurnien se îndreaptă spre Paris, trimis la insistențele părintelui său, care îl sfătuise să meargă direct la Rege (pe care, în mod previzibil, ramura vie a familiei d’Esgrignon nu îl interesa câtuși de puțin) și să ceară o slujbă în Marină, Armată sau ca ambasador. Notarul Chesnel îi pregătise suma de o sută de mii de livre de cheltuială pentru câteva luni la rând, însă, cum omologul său Sorbier decedase curând, Victurnien d’Esgrignon începe să cheltuie la Paris cum nu își permitea s-o facă vreodata în Alençon. Brațul lung al du Croisier îl hărțuia pe Victurnien d’Esgrignon, care, aproape ca de la sine înțeles, nu își căutase de lucru pe spezele bugetului de stat. Rastignac, Blondet și Henry de Marsay compuneau anturajul lui Victurnien d’Esgrignon, care se amorezează fără scăpare imediată de o salonardă pretențioasă și frivolă, frumoasa ducesă Diane de Maufrigneuse. Victurnien d’Esgrignon se va îngloda în datorii imense, notarul Cardot lăsându-l în voia creditorilor. ,,La începutul iernii dintre anii 1823 și 1824, Victurnien avea la Keller un debit de două sute de mii de franci, despre care nici Chesnel, nici domnișoara Armande nu știau. Pentru ca să ascundă mai bine izvorul de la care se îndestula, punea pe Chesnel, din timp în timp, să-i trimită câte două mii de scuzi. Scria scrisori mincinoase tatălui și mătușii sale, care trăiau tihniți și amăgiți, ca de altfel cei mai mulți dintre oamenii fericiți. Un singur om cunoștea taina groaznicei nenorociri pe care o pregătea, acestei mari și nobile familii, șuvoiul fascinant al vieții pariziene. Trecând seara prin fața ,,Salonului de vechituri”, du Croisier își freca mâinile de bucurie; spera să-și atingă ținta. Dar ținta lui nu mai era doar ruina, ci și dezonoarea familiei d’Esgrignon.” (pp. 186-187) Burghezul du Croisier îl va aduce indirect pe Victurnien în situația în care să falsifice împrumuturi (ispitit și de locurile lăsate libere ale unei scrisori primite la timp) și să plănuiască să fugă cu Diane de Maufrigneuse întâi în Italia, apoi în Statele Unite, unde s-ar fi făcut nevăzuți. Fatala ducesă de Maufrigneuse, la fel ca marchiza d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), fiicele lui moș Goriot sau Nathalie Evangelista (cf. Contractul de căsătorie), pentru a enumera doar câteva dintre marile doamne la modă, îl iubea pe Victurnien d’Esgrignon de dragul unei aventuri de o jumătate de an. Când notarul Chesnel și doamna d’Esgrignon aflară de datoriile acumulate de acest nepot neisprăvit, rețeaua socială a nobililor și a anturajului lor se pune în mișcare pentru a salva ce mai putea fi salvat. Chesnel merge în casa lui du Croisier, unde nu reușește decât să obțină sprijinul doamnei du Croisier, care acceptă, în numele soțului și a credinței creștine, plata unei părți din datorie, în valoare de o sută de mii de scuzi. La fel ca în mediile (mic-)burgheze (cf. SlujbașiiCésar Birotteau, Prăvălia la ,,Motanul cu mingea”, În căutarea absolutului etc.), atunci când bărbații sunt slabi sau riscă să comită o greșeală groaznică în carieră sau să avanseze social atunci când se ivește oportunitatea, o nevastă de ispravă are puterea, dacă și-ar propune, să-i scoată întotdeauna din situația periculoasă în care se află. Du Croisier, parvenitul capitalist cu prieteni și cunoscuți fără pedigree, îi concede ambasadorului familiei d’Esgrignon, notarul Chesnel, dreptul de a fi primit în casa sa, aducând aminte că el însuși vrea să fie găzduit în salonul taberei adverse, și, în mod deosebit, îi explică necesitatea căsătoriei dintre nepoata sa, domnișoara Duval, moștenitoare averii de milioane ai unui unchi fără urmași, și Victurnien d’Esgrignon. Înrudirea și alianța previzibilă dintre nobilime și burghezie se va face în cele din urmă, nu înainte, însă, ca de Croisier să primească și susținerea electorală a ,,Salonului de vechituri”. Umilința și înfrângerea sociale nu puteau fi mai mari pentru aripa aristocratică din urbea departamentului. Pentru a mușamaliza detenția la domiciliu a tânărului d’Esgrignon și a se folosi de orice pârghie legală disponibilă, notarul Chesnel este dispus să-și sacrifice fermele și proprietățile cumpărate după o viață de muncă. Mașinăria juridică a provinciei trebuie unsă cu promisiuni, iar contopirea dintre burghezi și nobili să aibă loc în favoarea primilor, din punct de vedere al îndreptățirii morale, și a celor din urmă doar dacă judecăm din unghiul finanțelor propriu-zise.

Astfel, Balzac introduce interesele magistraturii în această afacere promițătoare: ,,Președintele de Ronceret și un tânăr jude, pe nume Blondet, reprezentau tagma magistraților resemnață să continue a fi ceea ce sunt, pentru totdeauna legați de orașul lor. Categoria celor tineri și ambițioși număra pe Camusot, judecătorul de instrucție și pe Michu, numit judecător-supleant prin protecția familiei Cinq-Cygne și care la prima mișcare urma să intre în corpul Curții regale din Paris.” (p. 224) Ronceret ținea cu burghezia, pe care o invidia, și se afla în rivalitate matrimonială cu tânărul Joseph Blondet, care o curta pe aceeași fată de negustor bogat pe care fiul său, un pierde-vară, Félicien Ronceret, spera să o ia în căsătorie pentru avere și poziție socială, o anumită domnișoară Blandureau. Balzac are capacitatea de a introduce mereu noi personaje, ca ramurile unui copac gigantic, cu scopul ca, într-o bună zi, aceste personaje vag conturate să constituie subiectul altor destine din Comedia umană. Rețeaua umană se leagă și se dezleagă într-un vast covor narativ. Joseph Blondet era fiul unui republican, pasionat la bătrânețe de horticultură, moș Blondet. Nevastă-sa, mult mai tânără, îl înșelase odinioară cu prefectul și avea, cu știrea sa, un al doilea băiat, Émile, pe care, după moartea soției în 1818, îl alungase la Paris, unde zăcea în sărăcie, studiind anevoie dreptul, școala tuturor parveniților mici-burghezi. Prin el aflăm o mare parte din scena aceasta de provincie. Michu aparținea tipului de magistrat inteligent și cu o rentă sigură de două mii de franci, fiind practic inofensiv în intriga judiciară menită să-l spele de pete pe Victurnien. Un alt aliat al facțiunii burgheze este domnul Sauvager, manevrat ca o papușă de clanul Ronceret. De partea mumiilor din ,,Salonul cu vechituri” se află Camusot, regalist prin vocație, bărbat talentat, cu venituri mici, de doar trei mii de franci pe an, dar care era ghidat în viață de nevasta lui vicleană, doamna Thirion Camusot, pariziancă dibace și isteață care voia mărirea soțului șo venituri de zeci de mii de franci după o promovare la Paris. Maestrul Chesnel va avea susținerea familiei Camusot, a lui Joseph Blondet și a lui Michu în chestiunea d’Esgrignon. Doamna Thirion Camusot va înțelege dintr-o străfulgerare abisurile din spatele rivalității tânărului Blondet și a celor doi bătrâni de Ronceret. În schimbul promovării soțului ei, prin intermedierea fețelor aristocratice la regele Ludovic al XVIII-lea, Camusot îl va susține pe Chesnel în dauna acuzelor nedrepte de furt pretinse de du Croisier. Domnișoara Armande d’Esgrignon va îndura cu stoicism coborârea în țărână a numelui familiei ei de nobili. Fratele ei nu va bănui niciodată nimic, deși sufletul său simțea ce sprijin avea în umărul marelui Chesnel, incomparabil de demn și superior față de toate personajele din această povestire. Victurnien scăpa teafăr doar dacă o lua de nevastă pe nepoata lui du Croisier și dacă Chesnel, slugă credincioasă, va plăti datoriile. Învoiala se parafează fără tăgadă. Frumoasa Diane de Maufrigneuse, ascunsă în hainele unui paj (ca în istorioarele picante ale secolului al XVI-lea), va asista la întreaga întâmplare din provincie ca un spectator la o dramă, nu doar bucurându-se că scapa în acest fel de un amant nesăbuit și insațiabil, ci trăgând chiar concluzia socială corectă, în spiritul tiradelor solemne obișnuite la Balzac : ,, – Ce nebuni sunteți voi aceștia de aici – spuse ducesa – ați vrea să încremeniți într-al cincisprezecelea veac, când suntem în cel de-al nouăsprezecelea! Dragi copii, nu mai există nobilime, nu mai există aristocrație! Codul civil al lui Napoleon a desființat pergamentele, așa cum tunul a ucis Feudalitatea… Veți fi cu mult mai nobili decât sunteți, atunci când veți avea bani! Însoară-te cu cine vrei, Victurnien; îți vei înnobila soția. Iată cel mai zdravăn dintre privilegiile care rămân nobilimii franceze.” (p. 259) Rezultatele palpabile ale afacerii d’Esgrignon vor aduce venituri în plus câtorva biografii de magistrați. Balzac reda magistral modul în care se fac promovări în aparatul de justiție în anii 1815-1830 sau poate chiar și în alte perioade ale istoriei modernității capitaliste: ,,După șase luni, Camusot fu numit judecător supleant la Paris, iar mai târziu judecător de instrucție. Michu a devenit procuror regal. Moș Blondet a fost numit consilier de Curte, ca să aibă timp să-și aranjeze pensionarea, și s-a întors cu multă bucurie să locuiască în frumoasa lui căsuță. Joseph Blondet obținu scaunul de judecător al tatălui său, fără perspective de avansare pentru tot restul zilelor sale, și a devenit soțul domnișoarei Blandureau, care se plictisește în casa de cărămizi și trandafiri, ca un crap într-un bazin de marmură. În sfârșit, Michu și Camusot au primit crucea Legiunii de Onoare, iar bătrânul Blondet pe cea de cavaler. Cât despre primul substitut al procurorului regal, domnul Sauvager, a fost trimis în Corsica, spre marea bucurie a lui du Croisier, care nu voia să-i dea în căsătorie nepoata.” (pp. 260-261) Regaliștii par a fi triumfat, dar istoria avansează, precum în dialectica hegeliană, prin distrugerea și conservarea contrariilor, din care se hrănesc toate procesele sociale majore: în ciuda unui duel fără rezultat dintre Victurnien și du Croisier, după moartea bătrânul marchiz în 1830 (odată cu apusul Restaurației), Victurnien, falit și fără post la stat, se căsătorește cu domnișoara Duval, care nu va fi fericită de pe urma acestei înrudiri pecuniare, pecetluind moartea nobilimii și renașterea ei în straie burgheze. ,,Victoria lui du Croisier a devenit atunci completă; o săptămână după moartea tatălui său, noul marchiz d’Esgrignon acceptă ca soție pe domnișoara Duval, obținând trei milioane zestre; du Croisier și soția sa îi mai asigurau nepoatei și averea lor, printr-un act scris. În timpul ceremoniei, du Croisier afirmă că, desigur, casa d’Esgrignon este cea mai onorabilă dintre familiile nobile ale Franței.” (p. 263) Chesnel, acest burghez cu maniere de nobil (sau invers), se va sfârși și el nu mult după 1830. Doar domnișoara d’Esgrignon va rămane verticală ca ultimul bastion, bigotă, inexpugnabilă și sterilă, al vechii aristocrații, masca funerară a unei lumi care a fost și nici gând să se mai întoarcă vreodată.

Fata bătrână 

Creat ca un pandant la Salonul cu vechituri, romanul Fata bătrână se prezintă ca o altă istorie provincială din Alençon. Primul personaj introdus de Balzac este cavalerul de Valois, un afemeiat hipermanierat, adept al Restaurației și simpatizant regalist pur-sânge. Cavalerul de Valois e stâlpul, nu coloana, ca marchizul d’Esgrignon, Vechiului Regim căzut la Revoluție. Ipocrit, cu limba mereu ascuțită, posesorul unui venit de o mie și ceva de franci pe an, pomădat și parfumat, în vârstă de cincizeci de ani (atunci când totul începe să pârâie la încheieturi pentru bărbați – cel puțin în optica balzaciană), cavalerul de Valois, iubit de grizete, conchistador la mesele de joc din saloanele pe care le frecventa zilnic (unde își completa veniturile reduse pe care se baza – meschinărie de nobil scăpătat), nu are decât o singură carte de jucat: să se căsătorească cu o fată bătrână, bogată, prostuță și ușor de condus. În orice altă combinație socială, de Valois ar suferi atât de sărăcie (incalificabilă la un nobil), cât și de mediocritate (fără titluri, fără numirea de pair), poziție care ar echivala cu ratarea. Purta vată în urechi, ceea ce constituia un semn indecent al vârstei înaintate, și doi cercei de diamant ,,înfățișând două capete de arap”, simbolul unor anumite experiențe în marginea bisexualității, pe care tinerețea sa destrăbălată le ascundea cu grație. Avea un copil din flori și trăia cu tot felul de slujnice, pe care dorea să le păstreze anonime. De Valois are propria sa metonimie, sub forma unei tabachere minunat lucrate, din care trăgea tutun, în care se găsea imaginea principesei italiene Gortiza, la care făcea referire în cuvinte mieroase, tipice unui gentilom de modă veche, pentru a-și da ochii peste cap în saloanele unde cina.

Încă din prima ipostază în care domnule de Valois apare portretizat în mod dinamic, acesta conspiră cu o tânără inocentă și atrăgătoare doar în felul în care țărăncile sănătoase sunt, sluga Suzanne, care avea tot potențialul unei curtezane de succes, o Nemesis pentru bătrâni desfrânați care aruncă cu averi la Paris, loc al pierzaniei, unde, în cele din urmă, Suzanne va ajunge. Aceasta este ispitită de cavaler să dea o fugă până la domnul du Bousquier, rivalul său în planul de business matrimonial pe care îl pusese la cale pe ascuns, unde fie că i s-ar oferit domnului du Bousquier sau nu, acesta urma, oricum, să fie calomniat în saloanele vesperale din Alençon. Du Bousquier se situa la mijloc ,,între boiernaș și burghez”. ,,Între 1793 și 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu aprovizionarea armatelor franceze” (p. 287). Practic, du Bousquier încercase să facă avere păcălind statul, speculând la Bursă și mituind încoace și încolo la fiecare ocazie ce se anunța promițătoare. Dusese o viață de orgii, cheltuise mai mult decât încasa și avusese șansa unei cariere politice în timpul Directoratului. Necazul lui a constat din faptul că lucra în tabăra celor opuși lui Napoleon: după 1799, pe fondul hoțiilor la care se deda, du Bousquier fusese ținut pe loc de steaua corsicanului. Restaurația îl găsise într-un orășel fără anvergură, unde, în ciuda proastei sale reputații de bandit în materie de furnituri în armată, se bucura de oarecare stimă, mai ales că avea obiceiul, la modă pe atunci, de a-l înjura în fel și chip pe Împărat. Du Bousquier era de partea conspirațiilor politice ale păturii burgheze în departament. Mai tânăr cu zece ani decat de Valois, du Bousquier se ținea mai bine la trup, fiind încă un bărbat chipeș. ,,Acești doi burlaci erau cu adevărat rivali. Amândoi își puseseră în gând să se însoare cu domnișoara Cormon (…). Închiși în cugetul lor ca într-o platoșă de indiferență, ei așteptau, amândoi, clipa prielnică în care fata bătrână avea să le pice-n brațe. Așa fel încât chiar dacă holteii nu s-ar fi aflat despărțiți prin cele două doctrine a căror expresie vie erau, potrivnicia aceasta i-ar fi făcut totuși vrăjmași. Epocile își lasă pecetea asupra contemporanilor. Prin caracteristicile istorice diferite întipărite în fizionomia lor, prin felul lor de a vorbi, de a se îmbrăca, de a gândi, aceste două figuri dovedeau adevărul axiomei. Unul abrupt, energic, cu gesturi largi și sacadate, cu cuvinte pripite și aspre, neguros până și în priviri, strașnic în aparență, neputincios în realitate, întocmai ca o răscoală, era întruchiparea desăvârșită a Republicii. Celălalt, blând și amabil, elegant și îngrijit, credincios bunului-gust, atingându-și țelul prin mijloace diplomatice dar sigure, era întruchiparea craiului de curte veche. Acești doi vrăjmași se întâlneau aproape în fiecare seară sub același acoperiș.” (p. 291) Un al treilea pretendent la mâna domnișoarei Cormon este Athanase Granson, un tânăr de douăzeci și trei de ani, băiatul doamnei de Granson, căre făcea tot ce putea (onorabil) ca să-l vadă pe fiul ei urcând pe scara socială. Athanase Granson lucra la primărie pentru șase sute de franci pe an, o sumă care se adăuga la pensia de urmaș a mamei sale, văduvă. Mizeria lor materială era ușor de bănuit. Înrudit de departe cu domnișoara Cormon și cu două decenii mai tânăr decât dânsa, Athanase nu avea nici o șansă la inima ei, însă, împins de ambițiile mamei sale văduve, spera ca un amorez, cu o viață sexuală austeră ca a sa, la singura femeie pe care o putea poseda în mod legitim. Athanase visa ca, în urma căsătoriei cu fata bătrână, să își poată continua studiile savante în liniște, el fiind un alt geniu balzacian, dar unul cu voința sleită înainte de vreme și, de aceea, fără șanse de izbândă. Athanase Granson își demonstrează întâia slăbiciune a temperamentului atunci când nu încearcă să evadeze din cuibul asfixiant al micii-burghezii de provincie. Soarta sa de artist coincide cu cea socială. Culmea contradicțiilor ține de faptul că Athanase avea o admiratoare secretă, superba și pasionala Suzanne. Întâlnirea lor nu se va realiza însă niciodată.

Domnișoara Cormot, urmașa unui lung arbore genealogic compus din burghezi, este centrul tuturor acestor atenții masculine. Locuind într-o casă pe cât de somptuoasă, pe atât de burgheză (în sensul avariției specifice provinciei), domnișoara Cormot nu se căsătorea pana ce nu avea sa fie iubite pentru sine, cum zice chiar Balzac. Anii Imperiului o făcuseră să tânjească după uniforme care picau turnate pe cei care le purtau. Restaurația o învățase să nu se vândă pentru a-i face pe unii pairi, pe alții deputați sau perceptori generali, primari etc. Stima burghezia din care se trăgea și se lăsa fermecată de nobilimea care se sfârșea și la care tânjea, dar fără să o înțeleagă. Mai presus de toate, domnișoara Cormot aparținea Bisericii, care, în loc să pună stavilă instinctelor ei sexuale, mai mult le stimula, conferindu-le, pe deasupra, acel halou hieratic pe care simpla consumare a pasiunii nu o curpinde niciodată. Virgină la patruzeci și trei de ani, voluminoasă și deja parțial veștejită, dornică de a avea și un bărbat și un copil cât mai grabnic, înainte ca natura să nimicească ultima umbră de tinerețe din ea, domnișoara Cormot voia, în ciuda tuturor vorbelor meșteșugite ale duhovnicului ei, acest îmblânzitor de patimi care își îmbolnăvește de tot clienții, un soț, dar nu chiar unul oarecare. Între timp, viața ei cotidiană îi absorbea toate energiile, rezervând încă multe altele pentru nopți de așteptări, foiri și crize erotice. Era cusurgie și tiranică din simple nimicuri cu slujitorii ei devotați. Redusă intelectual și stupidă moral, deși morală, domnișoara Cormot își are și ea propriul simbol în miniatură, precum tabachera-operă de artă a domnului de Valois: iapa ei Penelopa, grasă, sănătoasă, leneșă și toantă, pe care o alinta ca pe un copil visat. La fel ca domnișoara Cormot, își aștepta și ea, într-un fel, armăsarul care să îi devină soț și stăpân în casă, ceea ce – aproape premonitoriu – nu se va întâmpla. Replicile și părerile domnișoarei Cormot la seratele pe care le oferea subliniau mediocritatea și ignoranța naivă a fetei bătrâne. Viața ei interioară, când dădea semne de revoltă (toate din pricina frustrării sexuale), era ajustată la tempoul potrivit de unchiul ei, preotul Sponde, care își vedea nepoata mironosiță pentru totdeauna. Atunci când, la capătul a ani întregi de răbdare grea, pârjolită și cicatrizată de vise erotice, șansa unei căsătorii se ivise la orizont, domnișoara Cormot se dezlănțui ca o amazoană pe câmpul de bătălie: în primăvara acelui an, poposind de nicăieri, o cunoștință a unchiului ei vizita Alençon. ,,Venerabilul unchi își anunțase nepoata că domnul de Troisville, fost ofițer în serviciul Rusiei, nepot al unuia din cei mai buni amici ai săi, dorea să se stabilească în Alençon și-i cerea găzduire”. (p. 360) Iureșul de a pregăti cât mai fastuos casa pentru acest oaspete picat din cer prevestea, credea domnișoara Cormit, o căsnicie împlinită; domnul de Troisville era de Valois și du Bousquier într-o singură persoană. Atunci când află însă că domnul de Troisville nu era fratele său necăsătorit, cu care îl confundase, ci soțul fidel al fiicei principesei Șerbeloff și tatăl a cinci copii, domnișoara Cormot leșină pe fond psihic, fiind readusă la viață de săritorul du Bousquier, aflat în preajmă. Aceasta va valora cât un punct în încleșterea dintre femeie și bărbat. Du Bousquier mai fusese o dată refuzat de fata bătrână atunci când o ceruse în căsătorie, ceea ce, departe de a-l compromite în ochii domnișoarei de Cormot, îi deschise o portiță în inima fanteziilor ei erotice. Disperarea face din oricare om o fiară hăituită de fantome sau de dușmani reali. Atunci când amândoi craii își luară inima în dinți, întâmplarea făcu ca, asemeni judecătorului Popinot în Punerea sub interdicție care întârzie interogatoriul cu o zi din pricina unui guturai, du Bousquier să o ceară în căsătorie cu cinci minute mai devreme decât du Valois. Fata bătrână cedează de această dată, îmbogățindu-l pe șarlatanul burghez și ruinându-l pe cavalerul sărăntoc. Acesta va muri în 1830, aidoma marchizului d’Esgrignon și, cel mai probabil, din aceleași motive. Du Bousquier va ajunge om de stat, industriaș de calibru și mare capitalist în departament, având legături cu marele case bancare pariziene, controlate de frații Keller. Domnișoara Cormot nu va avea niciodată copii. Ea se reculege în religie, medicamentul sufletelor nenorocite de viață și de societate, la fel ca domnișoara bătrână d’Esgrignon în Salonul cu vechituri. Abia atunci când anul 1830 lovește în speranțele și ambițiile politice ale vechii nobilimi, domnișoara Cormot, acum du Bousquier, aproape de șaizeci de an, își poartă neîmpăcată crucea de bătrână fată mare.

Poate că victoria claselor de mijloc și a primilor oameni de afaceri moderni nu ar fi avut anvergura pe care o cunoaștem din alte piese ale Comediei umane dacă finalul romanului nu ar fi fost completat de sinuciderea lui Athanase Granson, omul de talent, poate chiar geniu, ocolit de noroc și tărie de caracter. Dintre atâția tineri promițători pe care îi creează natura, societatea îi seceră pe cei mai mulți, păstrându-și câteva figuri ilustre, care îi dau acesteia mai mult decât primesc în schimb. În fond, artiștii aparțin proletariatului cerebral, dar nu mai puțin roditor de plusvaloare pentru unii și alții de la vârful piramidei.

Contractul de căsătorie 

Istoria tinereții lui Paul de Manerville, de origine din Bordeaux, acoperă aceleași probleme legate de continuitatea pe scară socială, adică acea conservare a averii și a unor privilegii materiale, pe care burghezia în ascensiune și blestemata de Revoluție Franceză le puneau în primejdie. Tatăl tânărului de Manerville fusese falimentat de timpurile recente, iar la bătrânețe contele redescoperise zgârcenia și tirania domestică. Paul de Manerville, crescut fără mamă în anturajul unui părinte despotic, se molipsește de aceeași boală ca Athanase Granson (cf. Fata bătrână) și anume de un deficit de voință, de lipsa de personalitate și de neputința de a face o opțiune când alții mai maturi pot să îl conducă după propria lor voie, luând decizii în locul lui. Paul de Manerville fusese gravat de un tată zelos să fie numai un adult cu o fire nesigură și slabă, în pofida meritelor sale morale și intelectuale și a educației de nobil de pe vremuri pe care o primise. ,,Așa că Paul făcea în fiecare dimineață exerciții de tir, de scrimă și mergea la manej. Restul timpului și-l petrecea citind romane, căci taică-său nu era adeptul acelor înalte studii cu care își desăvârșesc astăzi tinerii educația. O viață atât de lâncedă l-ar fi omorât cu zile, dacă moartea tatălui nu l-ar fi mântuit din această tiranie, tocmai când ea ajunsese de nesuferit.” (p. 419) Următorii șapte ani din viața lui Paul de Manerville au fost petrecuți la Paris sau în diverse orașe europene unde fusese trimis de către ministerul afacerilor externe, pentru care contele lucra. Trăia în lux, bun-gust și distracții aristocratice. Banii îi erau administrați de grija nestoriană a bătrânului Mathias, notarul tatălui său răposat. Prietenul cel mai apropiat este Henri de Marsay, urmând să se căsătorească strategic cu o englezoaică bogată, rămânând în toate un alt Rastignac, ceva mai cinic și mai necruțător, care la bătrânețe va ajunge să dețină nu numai o rentă fabuloasă de aproximativ o sută de mii de franci pe an, ci și o apreciabilă influență politică. Acesta, asemeni oricărui alt ambițios, se lansa în tot feluri de aventuri de alcov, fiind preocupat de amantele sale ca un pasionat de ruletă de jocul lui păgubos. De Marsay îl sfătuiește pe de Manerville să nu se căsătorească până la vârsta de cel puțin patruzeci de ani și, în acest răgaz, să acționeze din provincie, unde ar fi avut un rol politic util coteriei lor de ariviști intriganți. Paul de Manerville aspira la o căsătorie care să-i satisfacă natura molcomă și temperamentul flegmatic, conform poreclei ,,floare rară”, pe care o primește la întoarcerea în Bordeaux. Aleasa sa era Nathalie Evangelista (înrudită de departe cu doamna Claes din În căutarea absolutului), supranumită ,,regina balurilor”, o frumusețe răpitoare de aproape douăzeci de ani, fiica unei bancher spaniol decedat, care, din pricina traiului risipitor, pe care nevastă-sa și fiică-sa îl continuaseră, ajunseseră să o ducă în realitate sub standardul veniturilor lor anterioare. Doamna Evangelista era mama Nathaliei: mândră, pătimașă (ca orice spaniolă, sugerează Balzac, îmbătat de stereotipurile culturale ale epocii), deranjată de finanțele reduse ale casei ei, aceasta o va încuraja pe fata ei să-l ia în căsătorie pe bicisnicul Paul de Manerville. Căsătoria dintre aristocrați este o afacere de care depinde doar în aparență bunăstarea urmașilor, pentru că, de fapt, ceea ce are preeminență este raportul de forțe dintre soți. Dacă bărbatul se angajează într-o căsnicie din poziția unui falit sau a celui cu venituri inferioare sau dacă femeie se află în aceeași stare avem de-a face cu două situații completamente diferite pentru echilibrul dintre sexe. Vanitatea acestor alianțe poate fi rănită până la ură, cum se și întâmplă și aici: madame Evangelista, ajutată de notarul ei Solonet, este împinsă să recunoască în fața notarului Mathias că averea de un milion de franci ai fiicei sale există doar pe hârtie. În afară de bijuteriile personale, restul sunt doar promisiuni și estimări fără probe. Dacă până atunci spera să îl ajute pe Paul să devină om politic, pair sau cineva important la Paris, faptul că noblețea îi este cântărită ca la piață de notarul Mathias, burghez până în măduva oaselor, o va înfuria cumplit și o va determina să țeasă la cămașa care îl va otrăvi fatal pe ginerele său. Notarul bătrân, uns cu toate alifiile Vechiului Regim, va face lista veniturilor clientului său, predând astfel și o lecție de istorie economică: ,, – Zestrea noastră – spuse Mathias – este moșia Laustrac, cu un venit de douăzeci și trei de mii de livre, bani peșin, fără să punem la socoteală dajdiile în natură, Item, fermele Grassol și Gaudet, aducând fiecare un venit de 3600 livre. Item via Bellerosa, aducând în anii mijlocii 16.000 de livre: în total 46.200 de livre. Item casa părintească din Bordeaux, impusă la fisc cu 900 de franci. Item o casă frumoasă cu grădină și curte, situată la Paris, pe strada de la Pépinière, impusă la fisc cu 1500 de franci. Aceste proprietăți – ale căror titluri sunt la mine – provin din moștenirea tatălui și mamei noastre, afară de imobilul din Paris, care este cumpărat de noi. Urmează de asemenea să socotim mobilierul din cele două imobile și acela din castelul Lanstrac, prețuit la 450,000 franci. Avem, ca să zic așa, o masă, o față de masă și primul fel. Dumneavoastră ce aduceți pentru felul al doilea și pentru desert?” (p. 459) Vulgaritatea contabilă a acestui pomelnic o nărui pe doamna Evangelista, care din acea clipă până la finalul romanului va face tot ce îi stă în putință pentru a-l distruge financiar pe Paul de Manerville. Nathalie va invăța de la mama ei perfidia și desfrâul ca dar de nuntă. După petrecerea de nuntă, cei doi tineri se vor muta la Paris. Averea, protejată de legea majoratului, lasă impresia unei stabilități patriarhale. Cinci ani mai târziu, Paul de Manerville este totuși ruinat. Ia decizia riscantă și donquijotescă de a pleca în colonii, unde să-și refacă netulburat averea, precum Charles Grandet sau alți aventurieri balzacieni. Contele de Manerville își adoră în continuare nevasta, după cum se vede din scrisorile pe care i le trimetea din pribegia sa indiană. Pe vasul care pleacă din Bordeaux, Paul de Manerville citește două scrisori la rând: prima este a Nathaliei, împănată de sentimentalisme ieftine și de vestea neașteptată, cel mai probabil mistificatoare, conform căreia este însărcinată. A doua îi aparține dandyului Henri de Marsay, care îi dezvăluie lui Paul adevărul asupra căruia soțul devotat nu a vrut să arunce nici măcar un ochi în ultimii ani. Félix de Vandenesse îi era amant Nathaliei, iar toate datoriile făcute de Paul de Manerville erau contractate printr-un interpus al doamnei Evangelista, care, retrasă la țară, aduna, ca o aspidă, avere, și îi cumpăra pe ascuns ginerului averea, sugrumându-l financiar în acest fel. În acest proces sadic, nobila doamnă nu realiza că, în încercarea ei de a nu se dezonora în anii Restaurației, se transformase, lovită de avariție și arghirofilie, în burgheza tipică. Ratat, trădat, înșelat, deja în mijlocul oceanului, fără să mai ia calea întoarsă, neputinciosul Paul de Manerville se zbate în afara societății. El încetase deja să mai însemne altceva la Paris decât un prilej de bârfe și cancanuri calomnioase, fiind un antierou al timpurilor sale, incapabil să descurce ițele luptelor de culise dintre burghezii fără scrupule și nobilii dispuși la orice concesie și crimă. Dincolo de mirajul idealismului fiecărei clase, al autoînșelării care acordă respect de sine și întețește amorul propriu (nobilimea cu suflete apriori altfel alcătuite decât imunda gloată, marea burghezie care se crede aristocratică atunci când năruie sau lansează câte-un ministru, mica-burghezie care se imagineaza creștină și plăcută în ochii lui Dumnezeu doar pentru că pune bani deoparte etc.), se întind cupiditatea și monomania puterii politice, pe care banii le stimulează și le aprind neîncetat.

Facino Cane 

Una dintre eboșele balzaciene, în care temele celorlalte opere sunt amintite în treacăt, Facino Cane nu aparține celor mai reușite dintre povestirile Comediei umane. Marco-Facino Cane este un nobil italian de peste optezeci de ani, orb, cântăreț la clarinet la nunțile de mahala, unde naratorul se află, după propria sa mărturisire, pentru a studia populația de jos a Parisului. Ca martor la nunta unei slujitoare de-a sa, acest alter ego al lui Balzac ascultă peripețiile lui Facino Cane, principe de Varese, cu origini pierdute în Veneția secolului al XIV-lea. Facino Cane, care trecuse prin patul câtorva iubite de mare soi aristocratic (o anume Bianca), omorâse oameni nevinovați din lăcomie, cutreierase prin Levant și orbise, ca lovit de un blestem divin, când viața părea să îi fie o grădină a desfătărilor, ba chiar pusese mâna pe o mică parte dintr-o comoară uriașă ascunsă sub palatele Veneției. Precum Gobseck, chiar și acum, cu un picior în groapă și lovit de cecitate de jumătate de secol, Facino Cane vedea aurul din fundul tezaurului venețian, dragostea existenței lui. Nici plăcerile tinereții nu se înălțau, în amintirea sa, la strălucirea galbenilor. Facino Cane îi propune tânărului fermecat de spusele lui să meargă împreună și să recupereze restul de aur. Planul va fi cu desăvârșire anulat de moartea lui Facino Cane, domiciliat într-un azil de bătrâni și cerșetori, ,,doborât de un guturai” în cursul acelei ierni. Ceea ce rămâne din această compoziție constă din hibridizarea valorii de întrebuințare (ospețe, palate somptuoase, femei încântătore etc.) cu valoarea de schimb, consolidată în mistica expansiunii infinite a banilor sub formele sale diferite de circulație, pentru care Balzac are o slăbiciune morbidă.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s