Variațiuni balzaciene V

Opere

Volumul V

Slujbașii

În Principiile filozofiei dreptului, la adausul § 290, Hegel, contemporan al lui Balzac, afirmă, cu logica sa de fier binecunoscută, următoarele, care, în contextul romanului Slujbașii, ne va fi de folos pentru ceea ce intenționăm: ,,Punctul principal de care depinde totul, în ce privește puterea de guvernământ, este diviziunea treburilor: această putere are de-a face cu trecerea de la universal la particular și la singular, și afacerile trebuie divizate după ramurile lor diferite. Greutatea este însă ca ele să se reunească din nou, în sus, ca și în jos. Căci deși, de pildă, puterea administrativă și cea juridică se despart, totuși ele se întâlnesc din nou, în oricare afacere. Expedientul care se folosește aici constă în numirea unui cancelar al statului, a unui prim-ministru, a unui consiliu de miniștri, pentru a simplifica conducerea de sus. Dar în felul acesta totul poate porni numai de la puterea ministerială și afacerile să fie, cum se spune, centralizate. De această centralizare e legată ușurința cea mai mare, iuțeala, eficacitatea în tot ce trebuie să se facă în vederea interesului general al statului. Felul acesta de guvernare a fost introdus de revoluția franceză, a fost desăvârșit de Napoleon și există astăzi încă în Franța.” (IRI, 1996, pp. 288-289) Într-adevăr, după 1815, cea mai modernă birocrație de stat a veacului era cea franceză, pe care Balzac o surprinde în perioada Restaurației și a monarhiei de după 1830. Ceea ce Balzac expune este ceea ce Hegel condamnă în alte locuri din filozofia sa socială cu destul de multă forță de sugestie: funcționarii publici lucrează în serviciul unui stat, care e controlat de un guvern, corp de executiv supus sau inspirat sau influențat de partidul de la putere sau de alianțele de guvernământ convenite. Facțiunile politice care manevrează neutra mașină de stat o folosesc întotdeauna în interesul lor imediat, chiar dacă aceste partide sunt doar felii din societatea largă și nu societatea însăși. Franța nu era o democrație reprezentativă, clădită pe vot universal, la 1815-1830, ci o monarhie constituțională oligarhică, pentru care cei mai mulți cetățeni ai patriei nu dețineau puterea de decizie politică. Statutul de funcționar era, astfel, rupt complet de corpul politic, apărând ca o excrescență parazitară. În ciuda mormanelor de rapoarte și hârtii tipărite, o birocrație detașată de societatea pe care o servește ajunge asemenea unei mâini detașate violent de trunchi: pentru o vreme seamănă cu o mână vie, având aparența cunoscută, doar pentru a se arată ca fiind un lest mort, un detaliu rupt de ansamblul unificator care se cheamă organism. Tot astfel cu funcționărimea franceză. Din pricina inutilității sociale rezultă un fenomen previzibil: birourile se umplu cu birocrați, a căror muncă nu doar că nu servește la mai nimic, dar consumă fără rost bugetul de stat și timpul unor ființe umane aflate în deplinătatea facultăților lor fizice și mentale. Dovada că lucrurile stau chiar așa constă în prezența unor categorii vaste de funcționari superflui, din care sinecuriștii și supranumerarii se desprind ca vârfurile dintr-un masiv montan. Devenind independentă de societatea de dedesubt, peste care stă atașată printr-un fiat al statului suveran, birocrația are forța, ce ține de inerția mișcărilor ei sacadate, de a afecta negativ societatea: miniștrii și consilierii lor sunt manipulați de funcționărimea superioară și medie, legile sunt întocmite pentru a amâna procesele sau pentru a crea confuzii, rapoartele anuale nu sunt decât prilejuri de intrigi și tergiversări ministeriale, iar obediența pe scară ierarhică acționează ca singurul principiu organic al întregului: de la banalii amploaiați, care se prefac a face o muncă de rutină, imbecilizată, până la un director oarecare, care adesea nu-și înțelege, în mod intenționat, sarcinile de conducere, ceea ce contează sunt promovările, treptele de salarizare, primele anuale (după rectificarea bugetară) și pensionarea. Acesta este subiectul romanului Slujbașii, una dintre puținele scene balzaciene în care vocația de dramaturg a lui Balzac, sugrumată de romancier, iese la iveală la tot pasul. Slujbașii conține un caleidoscop de personaje, care, cu toate că sunt lipsite de profunzime psihologică considerate individual, oglindesc excelent psihologia socială pe care locul de muncă îl sapă în fizionomia morală a omului considerat în chip particular.

Protagonistul dramei, plasată în 1824, este funcționarul Xavier Rabourdin, șef de birou cinstit, harnic, inteligent, cu o experiență prea lungă în domeniu, și devotat unui stat abstract, care coincide izbitor cu universalul social hegelian. Rabourdin a crescut în gradele ministeriale prin efort și merit personale. Nefiind nobil, condiția sa socială de rând atârna ca o ghiulea de deținut la glezna unui arivist talentat. Nevastă-sa, Célestine Rabourdin, ca alte soții devotate balzaciene din pătura de mijloc, își ținea bărbatul sub papuc, fiind un soi de aliat casnic căruia îi dorea promovarea socială rapidă din pricina propriei vanități feminine. Xavier o iubea nespus. Célestine ținea un salon în care primea în fiecare săptămână. Farmecul și istețimea ei erau menite să ridice salariul anual al soțul ei, deci, prin extensiune, venitul familiei, la peste douăzeci de mii de franci, nu la cei opt mii încasați în prezent, dacă Xavier ar fi obținut cât mai curând o promovare. Acest lucra doar în minister de peste cincisprezece ani și avea o reputație impecabilă.

Clément Chardin des Lupeaulx, amintit fugitiv și în alte romane, era omul de legătură al ministrului și mai mare în grad peste Xavier de Rabourdin. Afemeiat pasionat de prostituate, tovarăș cu bancherii și cămătarii (Gigonnet, Gobseck, finanțistul Nucingen etc.), spion politic și intrigant scelerat, de o trufie fără margini, des Lupeaulx nu muncea propriu-zis, ci țesea pânze de păianjen în minister. Veniturile sale nu acoperau ambițiile politice și cheltuielile luxuriante la care aspiră: deputat, încununat cu distincția Legiunii de Onoare, milionar etc. ,,Stipendiat de statul-major în garda națională, cu o sinecură plătită la primăria Parisului, comisar al guvernului pe lângă o societate anonimă, el mai avea și un post de inspector la casa regală. Cele două posturi oficiale trecute în buget erau acela de secretar general și de raportor în Consiliul de Stat.” (p. 37) Cumulard arivist, des Lupeaulx era vag îndrăgostit de Célestine Rabourdin, care spera, în sinea ei, să se folosească de acest tip periculos și șiret pentru promovarea soțului ei, în care aceasta își punea întregile ei speranțe financiare. Doamna Rabourdin ajunsese să contracteze datorii, neștiute de soțul devotat, doar pentru a face salonul cât mai atrăgător pentru gazdele sus-puse din minister.

Atunci când domnul baron Flamet de la Billardière, un șef mai mare în minister, moare lovit de o comoție oarecare, necesitatea unui post liber antagonizează taberele din birourile ministerului: de o parte subalternii lui Rabourdin, iar de cealaltă pe cei ai altui șef, un incompetent mediocru, Isidore Baudoyer. Cum pozițiile la stat depindeau de relații personale nu e de mirare că nepotismul și tragerea de sfori au întâietate într-o ocupație despre care nimeni nu credea că este mai mult decât o plăcută sau stupidă pierdere de timp. Isidore Baudoyer era căsătorit cu fiica casierului Saillard, funcționar și coleg de minister. Bătrânul Saillard împrumută bani și făcea mici afaceri în timpul liber. Astfel, acesta îl ajutase pe un anume Martin Falleix, ,,turnător în aramă”, proprietar de atelier, cu aproximativ șaizeci de mii de franci, partener de afaceri cu Saillard. Fiica sa, Elisabeth Baudoyer avea inteligența ascuțită a unei mic-burgheze pe lângă care soțul și tatăl nu însemnau nimic din punct de vedere al intelectului. Era un fel de altă doamnă Rabourdin, dar fără vanitatea ei, ceea ce constituie un avantaj în orice împrejurare. Saillard bătrânul era căsătorit cu fata unei anume familii Bidault. Neamul Saillarzilor avea, dincolo de leafa de la stat, alte daraveri, care, adunate, aduceau ,,o rentă de cel puțin șaptesprezece mii de franci pe an” (p. 53) Averea totală a familiei se ridică la peste o sută de mii franci. Zgârciți și fals bisericoși, clanul Saillarzilor întrețineau relații strânse cu încă două personaje importante: cu abatele Gaudron, om cu influență în clerul monarhist parizian, și cu unchiul dinspre tată al doamnei Saillard, domnul Bidault, care nu este decât cămătarul Gigonnet pe numele său oficial. Gigonnet era un monstru al cămătăriei de talia lui Gobseck, capabil să-și recupereze creanțele cu o cruzime pe lângă care Shylock este doar copia față de original. Împreună cu jupân Mitral, portărel în etate, deci un soi de recuperator experimentat, ,,fratele doamnei Baudoyer-mama”, Gigonnet derula afacerile sale tenebroase. Indubitabil, familiile Baudoyer și Saillard erau supravegheate de ochiul vigilent al cămătarului Gigonnet, creierul din spatele prosperității rudelor sale dragi. Gigonnet se află în raporturi de afaceri intime cu toți cămătarii parizieni, manevrând sume imense și frângând destine cu ușurința cu care sfârâie și se sting bețele de chibrit. Prin urmare, bătălia dintre mica-burghezie primitivă și incultă și cealaltă mică-burghezie, imitând noblețea și manierele aristocrației postrevoluționare, se poartă prin intermediul actorilor celor două familii: cei doi Rabourdin de o parte a tablei de joc, mai precis doamna Rabourdin, care crede că îl poate trage pe sfoară pe contele des Lupeaulx, îmbătrânit timpuriu în rele, și Gigonnet de cealaltă parte, simbolul capitalului purtător de dobândă al vremurilor noi. Confruntarea nu pare atât de dezechilibrată la prima vedere în anul 1824. Dacă acțiunea s-ar fi desfășurat două decenii mai târziu, orice cititor cât de cât perspicace ar fi înțeles numaidecât cui să-i acorde cotele cele mai favorabile de câștig.

Însă, înainte de a afla deznodământul ridicării pe scara administrativă, fojgăiala fetidă și anostă a populației care vegetează printre hârtii ocupă o poziție de prim plan. Fiecare masca merită o consemnare propriu-zisă. Întâi de toate, condiția supranumerarului din minister necesită o atenție specială: acesta este cel care face munca de voluntariat câțiva ani la rând, în speranța, adesea zadarnică, că va obține o angajare pe un post definitiv, dacă este sărac, sau că va căpăta protecția unui politician puternic, dacă se trage dintr-o familie prosperă, punând bazele unei cariere în diplomație sau servind nemijlocit Coroana, în misiuni periculoase și întotdeauna la limita legii (sau în afara ei). În ambele cazuri, remunerația lunară nu există. Supranumerarul destoinic, docil, deștept, dar trăind în mizerie, și ajutor personal al lui Xavier Rabourdin este un biet băiat, Sébastien de la Roche, în vreme ce supranumerarul protejat din sfere înalte este Benjamin de la Billardière, adică fiul, un ins fără nici un talent funcționăresc și un prost făcut grămadă în rest. Ușierii Thuiller, Antoine, Laurent, Gabriel activau ca barometrele vii ale stărilor sufletești din fiecare birou de funcționari. Puteau înțelege ce gânduri treceau prin capetele slujbașilor doar studiindu-le mimica monotonă, aceeași cu care se obișnuiseră de zece de ani. Dutocq, din biroul Rabourdin, este un slujbaș leneș și intrigant, holtei, colecționar de artă veleitar și un nemernic get-beget. Du Bruel, sub Xavier ierarhic, nu făcea nimic la minister în afară de a încasa leafa: în schimb, în timpul programului scria articole politice la comandă și completa, la a treia mâna, scenariul unui vodevil vulgar care avea succes la teatrele de bulevard la final de săptămână. Protejat de ducele de Chaulieu, du Bruel întreținea o actriță de mâna a doua, Florine, care, în plus, mai avea un amant în grijă. Du Bruel avea venituri cumulate de peste zece mii de franci pe an și se credea posesorul unui condei de scriitor, deși nu avea pic de talent. Joseph Godard, subșef în biroul lui Baudoyer, burlac, frate de florăreasă, posedă o minte seacă ca a lui Dutocq, mai puțin lichelismul acestuia. Domnul Phellion, om de calitate, dar șters, supus și banal, idiotizat de moda ideilor politice monarhiste, pe care le declama cu osârdie, îi era devotat șefului său Rabourdin, care îl ajutase în anumite chestiuni de familie. Un alt slujbaș, Adolphe Vimeux, copil de funcționar, este un sărăntoc stupid în vârstă de douăzeci și șapte de ani, care făcea foamea din dorința de a purta haine la modă, de a arăta prezentabil în orice societate, chiar dacă acest lucru nu-i aducea nici atenția femeilor, nici stima bărbaților din marea societate. Râvnea la grațiile stafidite ale unei aristocrate trecute de patruzeci de ani, care să-l îmbogățească. Cel mai interesant funcționar dintre toți, tocmai pentru că nu seamănă cu nici unul din colegii sai, este artistul ratat, Bixiou, spirit malițios, autor de calambururi și caricaturi, minte ascuțită, lucidă, vocea cea mai autorizată din roman atunci când Balzac vrea să își jignească personajele și să le devoaleze interesele și intențiile meschine. Indolent si dezorganizat, Bixiou aspira și el la o promovare cât de mică. Obiectul de dispreț activ al lui Bixiou era, printre altele similare, un copist modest, Auguste-Jean-François Minard, care câștiga o mie cinci sute de franci pe an. Era căsătorit cu o florăreasă Zélie Loraine, pe care o iubea ca Rabourdin pe nevastă-sa. Minard este, în toate, un Rabourdin micșorat. Tot în secția lui Baudoyer se mai aflau doi slujbași, de altfel, prieteni apropiati. Unul era Colleville, care mai activa ca prim-clarinetist la Opera Comică. Acesta era căsătorit cu doamna Colleville, născută Flavie Minoret, artistă de felul ei și cu veleități de dansatoare. Doamna Colleville îi obținuse postul soțului ei din două pricini, legate, prin coincidență, între ele: printre bărbații cu care îl înșelase în trecut pe domnul Colleville, personaj eminamente șters și relativ nătâng, se numără și bancherul impozant François Keller, iar, în al doilea rând, familia Colleville avea mulți urmași de întreținut, fără a fi siguri dacă cu toții erau progeniturile domnului Colleville. Celălalt era Thuiller, un fost fante, în prezent pasionat de mistica anagramelor, care îți pot dezlega soarta, după cum credea Thuiller. Thuiller nu avea copii și se îngrijea, pe lângă nevastă, și de o soră. În timpul programului relaxat de muncă, Thuiller cobora ocazional din birou și purta discuții aprinse cu diferiți negustori pe trotuarul de alături, fiindcă practica, pe lânga meserie grea de funcționar, și pe cea, mult mai incitantă, de cămătar. Dincolo de prezența acestor două ultime secături, Balzac inventează și un cuplu de funcționari mărunți și cretini, mereu puși de harță unul cu altul, dar definiți mai ales de o platitudine înfiorătoare în orice întreprindeau: Chazelle și Paulmier. Nu în ultimul rând, aripa republicană a birourilor, virulent antimonarhică, primește botezul ironiilor mușcătoare balzaciene: pe de o parte Fleury, republican violent și polemist viguros, fost căpitan în Marea Armată a lui Napoleon, ar fi fost în stare să înfigă cuțitul în orice pui de nobil, pe de altă parte, Desroys, un sfrijit cu simpatii iacobine, ar fi putut, în ciuda numelui, să ucidă toți regii de pe pământ cu grija unui spițer pentru rețetele sale farmaceutice. Nu în ultimul rând, tronând peste aceste aproape douăzeci de chipuri de ceară, se află fratele lui Poiret din Moș Goriot, supranumit, nu întâmplător, Poiret-tânărul. Acesta urma să iasă curând la pensie și nu-l mai interesa nimic în birou. După treizeci de ani de activitate asiduă, Poiret-tânărul, celibatar, este întruparea spiritului funcționăresc absolut: mecanic și repetitiv în fiecare activitate derulată, rigid, insistent, pedant, uscat, de o stupiditate de dimensiunea Saharei, pe care numai atitudinea supusă o întrecea în ceea ce privește sterilitatea mentală.

Acestea sunt brațele și creierele care executau sarcinile statului francez, care nu avea decât de pierdut de pe urma unor asemenea calamități mediocre. ,,Dacă ai de lucru, nu te plictisești niciodată. Or, așa cum sunt alcătuite birourile, din cele nouă ceasuri pe care slujbașii le datorează statului, patru, după cum se va vedea, le pierd în conversații, în snoave, în certuri și mai ales în intrigării. De aceea, numai cine a trecut prin birouri își poate da seama în ce măsură viața măruntă din ele se aseamănă cu viața din licee; oriunde întâlnești oameni care trăiesc în colectiv, această asemănare îți sare în ochi: la regiment, în tribunale veți regăsi, într-o măsură mai mare sau mai mică, viața de liceu. Toti acești slujbași, stând laolaltă în birouri timp de opt ore, văd în acestea niște săli de cursuri unde sunt siliți să facă anumite teme, unde șefii țin locul pedagogilor, unde gratificațiile sunt un fel de premii de bună purtare acordate protejaților, unde unii fac haz pe seama celorlalți, unde toți se pizmuiesc între ei și unde există totuși un fel de camaraderie, dar mai rece decât aceea de la regiment, care la rândul ei este mai puțin trainică decât aceea din liceu.” (p. 121)

Peste acest masiv montan de gunoaie umane, care își vedeau fiecare în parte de munca sa fără rost, Xavier Rabourdin, care aspira să ajungă cineva în catacombele ministeriale, lucra clandestin de un deceniu la opera sa de geniu, dacă se poate vorbi de genialitate și funcționar în aceeași propoziție. Această operă administrativă, sub forma unui vast și măreț plan elaborat cu portrete psihologice amănunțite și analize minuțioase ale activităților de birou, urmărea să eficientizeze aparatul de stat francez: ministerele aveau să fie comasate, iar cei mai mulți funcționari, reprezentând mai mult cheltuieli inutile decât orice altceva, vor trebui să fie destituiți. În ajunul morții domnului baron Flamet de la Billardière, Xavier de Rabourdin voia sa joace totul pe o carte: avea să-i comunice ministrului în persoană marele său proiect secret. Atunci când Sébastien de la Roche, singurul care știa și avea în grijă documentul compromițător, se vede păcălit de Dutocq, care află și copiază lucrarea lui Xavier Rabourdin, se poate ghici urmarea: acest material ar fi atras ura întregii populații pestifere a birourilor, care s-ar fi răzbunat crunt pe Rabourdin, pus în situația de a-și vedea eforturile zădărnicite și cariera spulberată de furtuna intereselor rănite. Este ceea ce dorea să vadă deja realizat Dutocq, care îl informează pe contele des Lupeaulx asupra intențiilor lui Rabourdin, arătându-i proiectul în lucru al acestuia din urmă. Atmosfera era deja încărcată de tensiune în cele două birouri, în care se făceau pariuri în privința numirii noului șef: Bixiou paria pe necinstea lui Isidore Baudoyer, în timp ce restul funcționarilor mergeau pe mâna lui Rabourdin, chiar și când nu erau din tabăra lui.

Acesta înțelege rapid că manuscrisul său îl va înfunda mai devreme sau mai târziu, însă, târât de ambiția nevestei sale, reușește să fie acceptați împreună la o serată fastuoasă, la care ministrul și soția sa vor fi, de asemenea, prezenți, gata să asculte doleanțele doamnei Rabourdin, dacă aceasta ar fi reușit să le capteze atenția. Des Lupeaulx spera, în pofida caracterizarii dure realizate de Rabourdin la adresa lui, să îl ajute pe acesta să fie totuși promovat, cu condiția ca frumoasa doamnă Rabourdin să fie constrânsă de circumstanțe și să-i devină cât mai degrabă amantă. De cealalta parte, familia Saillard trage sfori în alte direcții: Elisabeth Baudoyer donează patru mii opt sute de franci bisericii prin preotul Gaudron, acesta plasând două articole favorabile lui Isidore Baudoyer în ziarele regaliste. Ținta era, fără îndoială, obținerea promovării. Pe lângă aceste investiții de imagine, cum s-ar zice astăzi, clanul Saillard apelează la ajutorul cămătarului Gigonnet, care, împreună cu ceilalți cunoscuți din breasla sa, vor încerca să-l cumpere pe des Lupeaulx și apoi să-l șantajeze contractual. Achiziționându-i polițele tuturor creditorilor săi, Gigonnet, Gobseck și Mitral l-ar fi avut pe des Lupeaulx la degetul mic. La serata din casa ministrului, la care Célestine Rabourdin va străluci ca un stea căzătoare pe firmamentul saloanelor pariziene, des Lupeaulx îi promite frumoasei soții de funcționar că soțul ei va deveni director peste ,,două divizii”. Este, însă, suficient ca Gobseck să-l cheme la o întâlnire conspirativă în stradă, acolo unde se decid toate lucrurile de interes general pentru cămătari, la miez de noapte, pentru ca finalul romanului să ia o altă întorsătură: des Lupeaulx își descoperă cu mirare noii creditorii, care, pe lângă dobânzile de nouă mii de franci, plătibili anual, la venituri pe moșia sa de cinci mii, îi pun la dispoziție și un loc de deputat în provincie. Contele cedează extaziat de învoială: Isidore Baudoyer va fi noul director, iar Rabourdin, acest călău de funcționari, va dispărea în negura și praful sertarelor. Zilele care vor urma acestei înțelegeri cămătărești, o simplă picătură în oceanul aparatului de stat subordonat marii și micii finanțe, coincid cu detronarea simbolică a lui Rabourdin, al cărui plan de reformă nemiloasă devine subiectul de conversație predilect al verminei funcționărești. Doamna Rabourdin realizează că soțul ei nu mai are nici o șansă să se reabiliteze după descoperirea lucrării sale, scrisă, după judecata ei de nobilă bovarică, dintr-un punct de vedere mic-burghez și fără nici o compasiune pentru luxul depravat al aristocrației. Xavier Rabourdin, sacrificat de o facțiune a clerului aliată cu cea a cămătarilor, calomniat de funcționarii mărunți deja amintiți și caricaturizat de Bixiou ca un măcelar de slujbași, își dă demisia, ultragiat de micimea tuturor. Cu cei o sută de mii de franci care constituiau averea sa, alături de frumoasa sa nevastă, nepătată decât de grăsimea fantezilor aristocratice, și de copiii săi, Xavier de Rabourdin plănuiește să intre în lumea negustoriei. Contele des Lupeaulx va ajunge pair, în conformitate cu meritele sale nule. Colleville și Baudoyer vor urca rapid pe scara ierarhică a aparatului de stat, devenind, la doar câteva luni după afacerea Rabourdin, perceptori la Paris, funcții de căpătuială. Dincolo de mai mica sau mai marea corupție, ceea ce Balzac descrie consistă în relațiile sociale existente, care țin statul în captivitatea acelor pături bogate ale societății civile despre care se poate spune că au frâiele atelajului social. Departe de a fi un principiu general și universal, o altă manifestare a universalității societății ca întreg, statul este doar o ficțiune generoasă în curtea proprietarilor celor mai capabili să exercite puterea dată lor de bani.

César Birotteau

Alături de Moș Goriot, istoria grandorii și decăderii unui negustor de parfumuri este un punct nodal în arhipelagul Comediei umaneCésar Birotteau întreține tensiunea dintre planul normativ al societății, în care mica-burghezie își ștanțează subiecții, și cel psihologic, în care o alcătuire umană particulară, încă nedefinită, rațional irațională, se opune acestei presiuni raționalizabile, dar care prin ființarea ei, negând individualitatea, se autodistruge în proiectul său iluminist. Un principiu general economic în sine devine antigeneral pentru sine prin faptul că nu integrează, ci zdrobește pulsiunile și înclinațiile imanente speciei ale unui membru oarecare, al cărui sine se conturează, tocmai la nivel normativ, împotriva acestei exteriorități aspre.

César Birotteau, în etate de patruzeci și ceva de ani, este căsătorit de la douăzeci de ani cu Constance, o femeie al cărei nume vorbește pentru ea: echilibru, prudență și dragoste calmă, adică cea mai puțin murdară dintre iubiri, pentru soțul ei, adunate într-un singur suflet. Ca în multe alte scene pariziene sau de provincie, Constance Birroteau este femeia care își slujește bărbatul, dominându-l de fapt și protejându-l în toate, ceea ce pare a fi o tipică proiecție misogină la prima vedere, una din care dominația masculină reiese ca fiind mult mai slabă decât ne imaginăm îndeobște, conferindu-i însă stabilitate și durată în timp, însemnele puterii tradiționale. Balzac cunoaște adesea doar două tipuri de feminitate: fie cea a unei vampe nobile, în continuă ebuliție emoțională, ale cărei forțe se volatilizează totuși curând (dacă nu-și schimbă obiectul patimii), lăsând locul liber pentru sentimente meschine și calcule de tejghea, fie aceea în care cele două însușiri sunt proporționate invers: o femeie cu picioarele pe pământ prima facie, rece și măsurată, lipsită de farmecul studiat al aristocrației și având toate prejudecățile clasei inferioare din care se trage, dar care ascunde un idealism incurabil, o pasiune dusă până la autosacrificiu și o putere eroică de a se dărui. Constance Birroteau, deși avea origini familiale modeste și lucrase odinioară ca vânzătoare (meserie pe care continua să o practice în calitate de patroană a magazinului de parfumuri), aparține acestui al doilea tip de femeie generică balzaciană. Ea constituie, în același timp, umbra aristocratică și anima mic-burgheză a lui Balzac. Constance Birroteau acționează precum o Cassandră încă de la începutul romanului, având premoniția nocturnă a falimentului casei ei. César Birotteau e un fost taran necioplit din Touraine, ajuns la Paris la vârsta adolescenței timpurii, sărac lipit pământului, care se angajează la parfumierul Ragon, unde, dată fiind constituția sa fizică solidă și facultățile sale intelectuale mediocre, reușește, prin muncă grea și supunere deplină, să urce până la treapta de moștenitor al afacerii patronului sau. Bucuria tinereții lui César a fost iubirea sa simplă, gâlgâitoare și frustă pentru Constance, nevasta lui pentru care adunase întreaga avere. Balzac are subtilitatea de a arăta că, în epoca magazinelor, un bărbat care strânge bani pentru iubita lui este ceea ce era, odinioară, un cruciat din romanțurile cavalerești care merge la luptă pe viață și pe moarte pentru a câștiga mâna unei prințese. În timp ce cavalerul obține un titlu și o pereche făcând un efort, riscant pentru viața lui, timp de câteva zile, țăranul parvenit, ajuns parfumier, muncește decenii pentru aceeași răsplată, tocindu-și umanitatea în această bătălie ca o monedă trecută prin prea multe mâini. César Birotteau era regalist din vanitate burgheză, doar pentru că la 13 Vendémiaire (5 octombrie 1795) fusese rănit ușor pe treptele bisericii Saint-Roch, luptând împotriva trupelor tânărului Napoleon, pe atunci încă în ascensiunea sa fulminantă spre glorie. Familia Birotteau deținea o avere de peste o sută cincizeci de mii de franci în anii Restaurației, dar, având în vedere că Birroteau primise recent Legiunea de Onoare și demnitatea de ajutor de primar într-un departament al Parisului, César credea că viitorul său în afaceri, ca un cer fără nori până atunci, e unul strălucit. Prăvălia și fabrica de parfumuri duduiau la începutul narațiunii, iar Birroteau era pe cale să se aventureze într-o altă afacere de proporții, care promitea nu numai venituri de sute de mii de franci, ci și un salt de câteva trepte pe scara socială. Constance îl sfătuise, cu prudența ei sănătoasă, să se retragă la țară opt luni pe an, la moșia Chinon, să-și mărite fiica cu Alexandre Crottat, viitor notar în biroul unui anume Roguin, dacă tatăl lui Alexandre, fermier zgarcit și prosper, s-ar fi învrednicit să scoată câteva sute de mii de franci din buzunar pentru a cumpăra biroul domnului Roguin. Birroteau avea însă alte planuri.

Dovada studiilor serioase de drept urmate de Balzac, César Birotteau vorbește, pentru a o familiariza și pe Constance cu ideile sale curajoase, despre lovitura de afaceri, un adevărat joint venture, pe care dorea s-o dea, în următorii termeni: ,,Vom cumpăra pe lângă Biserica Madeleine, niște terenuri care, dupa socoteala lui Roguin, se vând acum pe un sfert din valoarea la care vor ajunge peste trei ani, când, după expirarea contractelor cu chiriașii lor, suntem liberi să le exploatăm. Toți șase ne-am înțeles ce părți luăm fiecare. Eu aduc trei sute de mii de franci, ca să iau trei optimi. Dacă vreunul dintre noi are nevoie de bani, Roguin îi va procura prin ipotecă. Ca să țin tigaia de coadă și să știu cum se prăjește peștele, am vrut să figurez ca proprietar al unei jumătăți, care ne va aparține în comun lui Pilleraut, lui moș Ragon și mie. Roguin va fi coproprietarul meu, sub numele unui domn Charles Claparon; el va da, ca și mine, o contrascrisoare asociaților săi. Actele de cumpărare se fac prin învoiala de vânzare nelegalizată până ajungem stăpânii tuturor terenurilor. Roguin va cerceta ce contracte sunt de făcut, căci nu e sigur că ne putem sustrage de la înregistrare lăsând taxele pe seama celor cărora le vom vinde în detaliu, dar e prea lung să-ți explic. După ce plătim terenurile, nu mai avem decât să ne încrucișăm brațele și, peste trei ani, ne-am îmbogățit cu un milion. Césarine va avea douăzeci de ani, fondul nostru de comerț va fi vândut și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom urca modest spre măriri.” (p. 298) César Birotteau este, asemeni fratelui sau François (cf. Vicarul din Tours), o fire slabă, mult prea conformistă, de o inteligență redusă, și predestinat eșecului social atunci când dorește ceea ce nu poate realiza. Ragon era fostul său patron, căruia Birottteau îi răscumpărase La Regina Trandafirilor, actuala sa prăvălie. Fratele doamnei Ragot este judecătorul Popinot (cf. Punerea sub interdicție). Charles-Joseph Pilleraut era socrul său cel înțelept și chibzuit, care, în ciuda bunăvoinței sale și a experienței sale de fost comerciant, suferea de idei republicane accentuate și detesta nobilimea în principiu. Roguin era un notar pervers, aproape bătrân, având o scurgere nazală perpetuă de origine venerică, cel care întreținea pe ascuns o amantă risipitoare. Nevasta notarului Roguin era, la rândul ei, amanta unuia dintre foștii angajați ai lui Birroteau, Ferdinand du Tillet, cheia care descifrează miza acestui roman. Du Tillet se născuse orfan la țară, dusese o copilărie la marginea societății, de acolo de unde abuzurile și exploatarea se contemplă cel mai bine, înghețând inimile puternice și feroce și distrugându-le pe cele slabe, și, după ce lucrase o vreme la firma lui Birotteau, timp în care încercase să o seducă, în zadar, pe Constance (care, din faptul că păstrase scrisorile de amor ale acestei slugi libidinoase, nu era cu desăvârșire rece la avansurile unui tânăr subaltern îndrăgostit de matroană), fură, în cele din urmă, trei mii de franci lui Birroteau, probându-și vidul moral. După ce acesta îl concediase în termeni amiabili, chiar cordiali, lucru de care ucenicul nu ar fi fost niciodată în stare, du Tillet va învață să-l urască de moarte pe César Birotteau. Du Tillet funcționa ca mic finanțist și bancher începător în prezent, adunând o avere frumușică de câteva zeci de mii de franci, fiind un apropiat al bancherilor Nucingen și frații Keller, rechini și lupi sociali. În spatele lui Charles Claparon, un alt domn Roguin după obiceiurile sale desfrânate, se ascundea contribuția financiara a lui Du Tillet, care își pusese în cap să-l ruineze pe Birotteau pentru cinstea și integritatea derutante cu care se descotorisese de el în vremea în care înca lucra La Regina Trandafirilor. Pur și simplu, Du Tillet nu putea accepta că pot exista oameni bogați și cinstiți la Paris. Averea lui Birotteau provenea din succesul de piață neașteptat al produselor sale cosmetice, care era, în mare măsură, bazat pe credulitatea și snobismului clienților săi proveniți din aristocrație și mai puțin pe calitatea intrinsecă a cremelor, parfumurilor etc. pentru scalp, păr, ten, piele etc. Mai mult de atât, ajutat de o piață în curs de dezvoltare după 1815, Birotteau ajunsese un negustor relativ bogat fără să fi participat direct sau prin asociere la vreun matrapazlâc, la o înșelăciune, delapidare sau orice alta combinatie la limita legii, cum se întâmplă adesea în societatea comercianților pe timp de criză de lichidități. Naivitatea sa prostească și pretențiile sale de cinste nu fusesera niciodată puse la încercare. ,,În afară de Pillerault și de judecătorul Popinot, persoanele din lumea sa nu-l vedeau pe César decât în mod superficial și nu-l puteau judeca. De altfel, cei douăzeci sau treizeci de prieteni care se vizitau spuneau aceleași nerozii și se considerau toți oameni superiori în branșa lor. Femeile se dădeau în vânt după rochii și se întreceau să dea mese bune; fiecare dintre ele se credea grozavă vorbind cu dispreț de soțul ei.” (p. 326) Aceste năravuri burgheze, simple imitații ale moravurilor aristocratice, nu erau pe gustul Constancei, dar exercitau o adâncă fascinație asupra neghiobului ei soț. În cinstea numirii sale politice recente și a extinderii afacerilor, César Birotteau angajase un arhitect tânăr și talentat, Grindot, să-i redecoreze casa, care, dupa cum se știe, este dintotdeauna altarul burgheziei. Refacerea apartamentului și închirierea unor încăperi suplimentare îl vor costa pe Birotteau, în preajma Crăciunului și Anului Nou, peste șaizeci de mii de franci, o sumă fabuloasă pentru obiceiurile de consum ale unui negustor de parfumuri, fie acesta unul norocos în vânzări și bine văzut politic. César Birotteau va prelua chiria celor două odai ale vecinului său Cayron, comerciant de umbrele fără succes în negoț, și le va reamenaja pe socoteala lui. Încăperile îi aparțineau de drept unui proprietar care trăia numai din chirii, domnul Molineux, un ipochimen semiuman, grotesc ca un Frankenstein scund, pe lângă care cămătarul Gobseck și anturajul său pestriț păreau Tronurile, Serafimii și Heruvimii biblici. Molineux, singur și fără urmasi, respira în raport direct cu interesele sale financiare de rentier: presa guvernamentală era temută și respectată, legile proprietății erau a priori sfinte, chiriașii trebuiau supravegheați ca ultimii pungași, iar contractul de închiriere trebuia să cuprindă numai clauze care, la urma urmei, nu pot fi favorabile decât proprietarului de drept al imobilului. Domnul Molineux, care purta întotdeauna o pereche de pistoale la el, înțelegea să recurgă la arma dării în judecată și la prezența fatidică a portăreilor, dacă sentința îi era favorabilă. De prea multă corectitudine mic-burgheză, domnul Molineux, robit de zgârcenie, ajunsese un crunt stăpân de sclavi la rândul lui, doar că unul protejat de legile economiei de piață, în conformitate cu care opera. César Birotteau, în ciuda fricii instinctive pe care a simțit-o cunoscându-l pe acest stupid și monstruos rentier, va încheia un fatal contract de închiriere, pe o durată relativ lungă, cu dânsul.

De asemenea, César Birotteau îl sprijină pe cel mai vrednic dintre ucenicii săi, Anselme Popinot, născut șchiop, dar cu un complex de inferioritate care îl făcea mai puternic decât un om normal, nepotul judecătorului onest Popinot (cf. Punerea sub interdicție), să-și deschidă o nouă afacere, la care César contribuia inițial ca asociat. Anselme era un alt César la douăzeci de ani. La fel ca Birroteau la vârsta lui, Anselme era îndrăgostit de frumoasa fată a negustorului de parfumuri, Césarine, dar își sublima poftele în activitatea robotitoare a unui muncitor abstinent, chitit să se îmbogățească. Ajutat de ideile stupide, dar eficiente pe piață, ale lui Birotteau, Anselme va inaugura curând o făbricuță separată de creme și parfumuri, cu care va da lovitura în târgurile Parisului. Cel care va descoperi impactul publicității comerciale în paginile gazetelor va fi comis-voiajorul Félix Gaudissart (cf. Ilustrul Gaudissart, Gaudissart II), care îi face atâta reclamă lui Popinot doar pentru că unchiul său, judecătorul din Paris, îl scăpase nevătămat și cu prestigiul întreg de la închisoare în anii Restaurației. Pentru a-i pune afacerea pe roate lui Anselme Popinot, viitorul sau ginere, César Birotteau merge la cumpărături în imundele Hale, unde va achiziționa câteva sute de kilograme de alune de la comercianta Angélique Madou, obeză, vicleană în afaceri, mahalagioaică, isteață, dar cu un suflet bun, în cele din urmă. Madou este prototipul precupeței intrate de ceva vreme în comerț, căreia vânzarea îi priește de regulă, dacă nu ar fi fost pentru liderii informali ai cartierelor sărace, anume cămătari ca Gigonnet-Bidault & co. (cf. Slujbașii), creditorii tuturor amaratilor. După vizita în Hale, Popinot și Birotteau trec pe la domnul Vauquelin, chimist și academician, căruia, dintr-o considerație pentru geniul său presupus (ininteligibil și sacru din punctul de vedere al lui Birotteau) îngemănată cu disprețul omul practic (care crede că îl trage, într-un fel, pe sfoară, pe omul cu carte, cel cu preocupări strict intelectuale), Birotteau îi oferă o stampă scumpă și îl invită la serata programată să aibă loc odată cu inaugurarea casei sale, după finalizarea sarcinii arhitectului Grindot. Din conversația celor doi, secondați de Popinot nepotul, rezultă că savantul îl trata ca pe un prost cumsecade pe negustorul Birotteau, având în vedere că uleiurile și parfumurile sale erau, mai mult sau mai puțin, niște banale escrocherii științifice, pe care publicul cumpărător le prețuia la o valoare nu tocmai justă, în vreme ce parfumierul nu pricipea de la domnul Vauquelin decât un singur lucru, ceea ce, de altfel, reprezenta obiectul său de interes pecuniar: invenția să fie comercializabilă ca marfă de calitate. Siguranța calității provenea de la încuviințarea tacită a lui Vauquelin, care, prin acordul său echivoc, dădea flaconului cu ulei forța misterioasă a unei amulete. Acesta era nivelul maxim de înțelegere a capitalistului Birroteau în materie de știință, fetiș al ignoranților morali. Popinot, în pofida vârstei și a lipsei de uzură mentală, aprecia situația din exact același punct de vedere, îngust și profesional, ca fostul său patron. Uleiul cefalic, cezarin, Macassarul, apa carminativă, dubla cremă a sultanelor și alte denumiri pseudosavante, etichete și porecle aberante, alterări ale terminologiei curente din chimie și din moda beletristică după Orientul arab, alcătuiau dicționarul de termeni prețioși care îi încredințau pe comercianți ca Birotteau că se afla măcar cu un etaj deasupra intelectului comun, cel pentru care orice idee e luată de-a gata din altă parte. Unde se află această așa-numită parte, numai Diavolul, magicienii și oamenii de știință ar putea spune, dar chiar și ei se pot înșela fără un brevet de stat.

Nimic nu mai stătea în calea desfășurării balului, momentul de apogeu al primei părți a romanului, organizată ca un climax al împlinirii comerciale. Charles Claparon, paravanul lui Du Tillet, era invitat în calitate de bancher, poziție socială acoperită de un oarecare mister și impasibilitate supraterestră, dacă ar fi să apreciem sfaturile pe care Du Tillet i le dă lui Claparon, cartofor, depravat și alcoolic, pentru a face impresie favorabilă în societatea comercianților în seara cu pricina. Claparon urma să se poarte ca un om hărțuit de griji, veșnic aferat, frecventând anticamere princiare, fără mai multe indicații precise. Constance poartă o rochie scumpă în acea seară, Césarine strălucește ca o păpușă într-o vitrină de lux (pentru Alexandre Crottat, dar, mai ales, în ceea ce o privește, pentru Anselme Popinot), iar Birotteau se simte fericit că fata sa i-a cumpărat o colecție de cărți din economiile ei modeste, volume care stau minunat pe rafturile curate ale bibliotectii din lemn masiv, fără să fie vreodată deschise. Burghezia activă, pe bună dreptate, nu-și pierde timpul cu lectura, ci doar cu număratul banilor, operațiune facilă, dar nu mai puțin intensă la nivel cerebral. Claparon scapă neșifonat în seara balului, care a fost, una peste alta, un succes de răsunet în cartier, câstigând, laolaltă, simpatia, încrederea, invidia, disprețul și poate ura înveninată a vecinilor.

Decăderea lui César Birotteau se produce, pe panta descendentă a narațiunii, subit: notarul Roguin fuge nestingherit în Elveția cu banii lui Birotteau (o sută de mii de franci) și ale celorlalte părți din afacere (două sute de mii de franci), însoțit de amanta sa, iar afacerea terenurilor, de altfel, un succes mai târziu, se prăbușește, trăgând cu ea în neant averea parfumierului. Cheltuielile cu renovarea casei, cu balul și alte nechibzuite socoteli îi aduc în casă facturi peste facturi, care nu pot fi plătite la începutul anului, când plățile restante ale propriilor clienți întârzie să fie acoperite. La început, César Birotteau nu dă importanță șirului de chitanțe scontate, aglomerate la ușa sa, dar, curând, va fi scuturat emoțional de dimensiunea fundăturii financiare în care se afla. Constance, asemenea unui părinte căruia îi ascunzi pozna făcută, nu află nimic de la soțul ei. Césarine e înștiințată ca o confidentă în care César își regăsea o parte din firea sa de tată inocent și nătâng. Pasivul său în polițe de plătit se ridica la șaizeci de mii de franci pentru casă și o sută șaptezeci de mii pentru terenuri. Dacă Popinot nu scotea din piatră seacă o suta de mii de franci într-un an sau doi sau dacă Roguin nu se întorcea cu banii, atunci César se vedea pus în situația ingrată de a apela la credit. Avocatul Derville (cf. Colonelul Chabert) îi explică parfumierul ca nu se poate vorbi de anularea contractului pe moment. César Birotteau este dărâmat sufletește. O ușoară comoție cerebrală îl ține la pat pentru câteva zile. Nevasta-să nu știe încă nimic, dar bănuiește instinctiv totul. Neavând de ales, cinstitul Birotteau, care asistase cu orbire și obstinație burgheze la falimentul altor confrați în ale negustoriei, încearcă să obțină bani cu împrumut: trece întâi pe la frații Keller, unde va fi întâmpinat cu răceala unui comerciant nesemnificativ și falit din punctul de vedere al marii finante. Bancherii Keller sunt cămătarii nobilimii și ai marii burghezii. Ei nu se încurcau cu pești mici ca Birotteau. Urmează la rând bancherul Nucingen, care, aliat cu Du Tiller (care, din condescendență și amor propriu, îl ajută pe Birotteau cu zece mii de franci), îi promite verzi și uscate parfumierului, fără să-i împrumute capital de care avea atâta nevoie. Ajuns în mizeria disperării mărturisite, Birotteau coboară în infernul cămătăriei, cerând mila unui Gigonnet și implorându-l pe farsorul de Claparon, histrion netalentat (dar care nu trezește bănuieli lui Birotteau), unde și aici este primit cu neîncredere. Când toți creditorii te lasă baltă, falimentul devine o certitudine implacabilă, ca o decizie ineluctabilă a Providenței. François Birotteau, vicarul din Tours, nu îl poate ajuta decât cu vorbe alese și cu puțin peste o mie de franci, sumă hilară în condițiile date, chiar dacă reprezenta toți banii săi puși deoparte. Securea cade peste grumazul regalistului Birotteau: ,,Conform hotărârii tribunalului de comerț, numitul César Birotteau, negustor de articole de parfumerie, locuind la Paris, în strada Saint-Honoré, nr. 397 este declarat în stare de faliment; se fixează provizoriu deschiderea falimentului la 16 ianuarie 1819. Jude-comisar, domnul Gobenheim-Keller. Agent, domnul Molineux.” (p. 538) Du Tillet, sluga resentimentară ajunsă cineva în finanțe, exultă la umilința la care este supus onorabilul Birotteau, probitatea întrupată. Averea este desfăcută de breasla foștilor săi colegi, iar mai bine de jumătate din aceasta este recuperată din prima clipă ca acoperind pierderile. Arta falimentului, care nu se cade să afecteze mersul în continuare al afacerilor, este analizată magistral de Balzac sub aspectele sale juridice și economice. Dacă nu ar fi fost pentru socrul Pilleraut și fostul stăpân Ragon, pentru devotamentul Constancei și sacrificiul Césarinei, transformată în vânzătoare, acum constrânse să găsească în Anselme Popinot, viitorul ginere, speranța și viitorul lor, Birotteau ar fi fost, cel mai probabil, încarcerat de portărei, în fruntea lor veghind rentierul Molineux. Scăpând relativ onorabil din încleștarea cu creditorii, ruinat moral în ochii celorlalți comercianți, familia Birotteau face tot ce este în stare să se reabiliteze, să platească datoriile și să se revada repusă în drepturile onorabilității burgheze, renunțând, practic, să mai lucreze, ca întreprinzători, în sfera strictă a capitalului comercial. Cinstea publică de a-și atârna înca o dată în piept Legiunea de Onoare ajunsese scopul vieții lui Birotteau, cel înconjurat din toate părțile de datorii.

În acest punct de cotitură existențială, Balzac realizează, în chip intenționat și scrupulos, o operație profundă în materie de relații între clasele sociale existente: un comerciant mai bogat decât Birotteau, cum ar fi, în alte pături sociale, cazurile unui bancher ca Du Tillet, unui notar ca Roguin, unui cămătar ca ,,tata” Gobseck, unei aristocrate ca doamna marchiză d’Espard nu ar fi crâcnit în fața eșecului social, încercând să nu cedeze nimic din ce ar fi putut pierde. Aidoma unor fiare încolțite, nici unul nu ar fi făcut minimum să se salveze în ochii celorlați: ar fi preferat să fie socotiți tâlhari la drumul mare, ceea ce, într-adevăr, erau într-un fel, refugiindu-se în străinătate cu banii însușiți fraudulos, unde ar fi huzurit o vreme, pentru că societatea este, oricum, un uriaș mecanism al înșelăciunii reciproce, al furtului legiferat, al nedreptăților garantate prin constituție, al inegalităților oribile, întreținute de legi strâmbe, al muncii neplătite și al crimei organizate. Dar, în contrast cu acești stăpâni conștienți de bazele sociale ale puterii lor temporare, neputinciosul Birotteau demonstrează că stupida și limitata mică-burghezie occidentală, clădită din foști țărani parveniți, nu este doar ceea ce pretinde, ci chiar mai mult de atât. Capitalul se înmulțeste pe sine cel mai convenabil nu încălcând regulile producerii și circulației sale, ci, când, în numele acestor reguli raționale și atotputernice, preferă disoluția de sine, pentru ca alt capital, cel al unui Popinot sau Célestin Crevel oarecare (cel care preia firma lui Birotteau), să sa coaguleze din nou și să crească cu forțe proaspete din propria sa mișcare de negare de sine, într-o circularitate inexorabilă. Departe de a fi un învins, Birotteau câștigă lupta cu celelalte clase sociale ale secolului al XIX-lea, din ce în ce mai puțin reale, mai slab ancorate în solul materialității roditoare: el produce și vinde, el creează și pune în circulație, iar parazitismul altora nu dovedește, pe termen lung, decât însușirea lor de a fi secundari, marginali, în fond, dependenți față de un alt Birotteau, oricâte curse i-ar întinde clasei sale. La capătul sforțărilor sale absurde, dar pline de o umanitate regăsită, César Birotteau, care nu întâmplător, deși în genunchi în urma bancrutei, regăsește respectul celorlalți negustori, cei care întrevăd în el universalitatea propriului destin social, moare de un infarct declanșat tocmai de bucuria inconștientă a puterii reale și totale pe care și el, ca parte a ansamblului social modern, o are, după cum spuneam, în calitatea sa de creator de valoare, de mânuitor și cale vie de transfer a valorii sociale generale, asupra tuturor rivalilor săi trecători, învingători pentru o zi, călăii lui fatali, dar nu și posesori a ceea ce reprezintă el. Ei sunt poate Ahile, dar urmașii spirituali ai lui Hector, cel ucis la porțile Troiei, vor domni, după cum cunoaștem retrospectiv, peste Marea Mediterană și Asia apropiată, peste destinele civilizației europene. ,,După emoțiile de nedescris pe care i le pricinuse întoarcerea sa la Bursă, o emoție și mai puternică îl așteptă în strada Saint-Honoré pe acest erou al cinstei comerciale. Când intră în fosta lui casă și văzu în capul scării ramase noi pe soția lui în rochie de catifea vișinie, pe Césarine, pe contele de Fontaine, pe vicontele de Vandenesse, pe baronul de la Billardière, pe ilustrul Vauquelin, un văl i se așeză pe ochi, iar unchiul Pilleraut, care-l ținea de braț, îl simți cutremurându-se adânc.” (p. 600) Apoteoza lui Birotteau nu este o glumă de prost gust sau o poznă balzaciană, cum s-ar putea crede, ci un presentiment al timpurilor ce vor veni în secolul capitalismului matur și suveran, pe deplin conștient de puterile sale titanice.

Banca Nucingen 

Într-un local chic și cu pereții îndeajuns de subțiri pentru ca orice conversație să devină prilej de bârfe și știri colportate, patru amici stau de vorbă, încercând să-și explice unul altuia misterul îmbogățirii în Franta anilor 1815-1840. Subiectul dialogului cinic, presărat de ironii, jocuri de cuvinte și vorbe de duh, se referă la sursa averii baronului Eugène de Rastignac, tânărul de viitor care străbătuse o distanță socială lungă din casa doamnei Vauquer între 1819 și 1836. Cei patru tovarăși ne sunt deja cunoscuți în parte: Andoche Finot, prieten cu Gaudissart, om de presă arivist, cel care îl ajută pe Anselme Popinot să-și facă publicitate în ziare, Émile Blondet, jurnalist amoral (cf. Salonul cu vechituri), Couture, un speculant de Bursă pasionat, ca orice jurnalist, de cancanuri și istorii de viață scandaloase și, nu în ultimul rând, Jean-Jacques Bixiou, malițios, mizantrop, caricaturist, talentat ca un artist cu vocație, dar fără operă (cf. Slujbașii). Ascensiunea socială a lui Rastignac va fi în principal redată de Bixiou și completată, din loc în loc, de Blondet. După cum se știe încă din Mos Goriot, Eugène de Rastignac își începuse urcușul prin doamna Delphine de Nucingen, nevasta baronului Frédéric de Nucingen, bancherul alsacian care stâlcea intenționat limba franceză pentru a-și înfunda mai ușor clienții, pierduți în cuvintele obscure ale bancherului. Baronul de Nucingen este aproape la fel de bogat ca podgoreanul Félix Grandet, averea sa ajungând la bătrânețe în jurul cifrei de șaisprezece-optsprezece milioane de franci, o sumă egală cu câteva cartiere sărace din Paris și cu un întreg orășel de provincie în anii regilor Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Nucingen nu este atât un personaj, cât o funcție socială, el pierzandu-și umanitatea comună la schimb cu cea de organ ambulant al capitalului purtător de dobândă, forma cea mai depărtată de realitatea productivă a banilor. Baronul Nucingen își făcuse ucenicia la alt baron alsacian, cu origini germane, Aldrigger, un mare burghez nu atât de priceput ca Nucingen, la vârsta matură, în materie de administrat capitalul acumulat. Du Tillet și des Lupeaulx se aveau bine cu bancherul Nucingen, cu care colaboraseră în trecut și chiar câștigaseră bani grei de pe urma lui. Banca Nucingen l-a făcut de trei ori mai bogat de Nucingen prin intermediul unor false falimente anunțate, care se terminau, ca printr-un miracol, prin a atrage și mai multi clienți. ,,În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi știut că pe piață se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conștient pe atunci de inferioritatea lui. Și ce credeți că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plățile. Chiar așa! Și numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg și în mahalaua Poissonnière, a început atunci să stârnească vâlvă pe toate piețele. Nucingen scapă de creditori, despagubindu-i cu valori moarte, reîncepe plățile și deodată acțiunile lui ajung să fie căutate în toată Franța. Datorită unei conjuncturi neașteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate și să dea beneficii. Acțiunile Nuncigen sunt acum la mare preț. Vine anul 1815. Șmecherul nostru își adună întregul capital, răscumpară cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plățile și lichidează, plătindu-și creditorii cu acțiuni de-ale minelor din Wortschin pe care și le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuși.” (p. 617) Sfidând cumva legile pieței, pentru care Balzac are aceeași venerație pe care o arată banilor în general, Nucingen se face răspunzător de minuni de ordin financiar: ,,Aceste două operații de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a încercat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip!” (p. 618) A treia lovitură a bancherului Nucingen stă în spatele averii domnului baron de Rastignac. În acest context, Bixiou îl introduce în povestire pe Godefroid de Beaudenord, un dandy din societatea aristocrată, cu o renta anuala apreciabilă, dar departe de cât și-ar fi dorit acesta. Beaudenord călătorise prin întreaga Europă în calitate de angajat în diplomație, unde cheltuise peste tot într-o veselie. După moartea tutorelui său, marchizul D’Aiglemont, Beaudenord se bizuia pe o rentă de optsprezece mii de franci. Oportunitatea unei căsătorii cu o urmașă bogată devenise necesară. Aleasa nobilului cosmopolit este Isaure d’Aldrigger, fata bancherului cu același nume, maestrul lui Nucingen în tainele finanțelor. Sora Isaurei era Malvina, amândouă fetele văduvei cochete a bancherului d’Aldrigger, o ființă limitată care nu știa decât să fie ceea ce îi dicta clasa socială în care pătrunsese prin meritele apuse ale soțului disparut: aristocrata năucă, nemțoaica bucolică stupidă. Familia d’Aldrigger stătea atât de prost cu finanțele încât Nucingen își dorea ca Malvina, rămasă, în cele din urmă, fată bătrână, să îl ia în căsătorie pe du Tillet, dacă acesta nu ar fi refuzat propunerea. După căsătoria cu Isaure d’Aldrigger, care nu era nici pe departe atât de fermecătoare după câteva luni de căsnicie pe cât se presupunea inițial, Godefroid de Beaudenord descoperă că averea sa nu nummai că nu a crescut cât anticipase, ci a rămas în limitele prudenței și meschinăriei aristocratice, chiverniseala ținând loc de înjosire la cei de sânge albastru. Baronul Nucingen era pregătit pentru a treia lovitură. ,,Acest geniu financiar avea de gând să scape de creditori cu valori fictive, păstrându-și banii.” (p. 660) Familia Beaudenord-d’Aldrigger deține șapte sute de mii de franci depuși la Nucingen. Neamul D’Aiglemont își păstra un milion de franci la aceeași casă Nucingen. În asociere cu banca-paravan Claparon, baronul Nucingen aruncă în joc sumele deponenților săi, investindu-le în tot felul de afaceri, mai degrabă sigure decât erori speculative. Du Tiller se alese cu dividende de jumătate de milion de franci în termeni de șase luni, iar Rastignac, protejat de Nucingen însuși, cu patruzeci de mii de franci rentă anuală, două averi considerabile chiar și pentru luxosul Paris. Beaudenord fusese avertizat de Rastignac cu privire la combinațiile riscante ale baronului bancher. ,,Baroana și Beaudenord își schimbaseră acțiunile miniere pe acțiuni Claparon și, din pricina datoriilor, fură nevoiți să le vândă la cursul cel mai scăzut. Dintr-o avere de șapte sute de mii de franci nu se aleseră decât cu două sute treizeci de mii.” (p. 687) Câștigul unora pare a fi piederea altora, cu toate că Frédéric de Nucingen va continua să susțină din umbră ruinata familie Beaudenord. Godefroid este chiar constrâns de împrejurări să muncească pentru o leafă de la Ministerul de Externe, după ce fusese deja dat afară. Despre activitățile baronul de Nuncingen, Balzac concluzionează într-o notă optimistă, apreciativă și relativ fatalistă: ,,E cu neputință de dovedit cum acest om, care la adăpostul legii a încercat de trei ori să jecmănească o mulțime de oameni, i-a îmbogățit fără voia lui de fiecare dată. Nimeni nu-l poate învinovăți de nimic. Acela care ar susține că marile bănci sunt adesea un cuib de tâlhari ar minți cu nerușinare.” (p. 689) La mijloc sunt fluctuații și dezechilibre momentane, care se află dincolo de puterea de pătrundere a unui singur om. Balzac își încheie nuvela prin afirmarea plină de blazare a nostalgiei reacționare după seninătatea vieții poporului simplu în vremurile vechii regalități prerevoluționare, pe care legile ascunse ale banului au năruit-o cu totul. Retragerea în trecut pare a fi singura soluție confortabilă de evadare psihologică dintr-un prezent impenetrabil, riscant și niciodată stabil.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s