Variațiuni balzaciene VI

Opere

Volumul VI

Iluzii pierdute

Cei doi poeți 

Trilogia Iluziilor pierdute întrunește calitățile unei narațiuni balzaciene mature, un soi de summum bonum literar, dacă șirul de trei scene (provincie-metropolă-provincie) nu s-ar reduce la saloanele ,,aristice” din Angoulême, apoi la cele literare, teatrale și jurnalistice din Paris, iar, din nou, cele tipografice din reședința industriei hârtiei de pe râul Charente. Balzac nu explorează decât acele cotloane ale Franței din intervalul 1819-1822 care au legături, mai mult sau mai puțin complete, cu meseriile intelectuale și cu arta literară, ceea ce, ar trebuie recunoscut, nu reprezintă decât un fragment, chiar dacă, fără îndoială, important, din sistemul social al Comediei umane. Angoulême este, încă din Evul Mediu, un centru regional al publicării cărților în condiții superioare calitativ și un loc de cinste al tiparnițelor de dinainte de Revoluția Industrială.

Jérôme-Nicolas Séchard este proprietarul unei tipografii din Angoulême. Asemeni lui moș Goriot în materie de paste făinoase, ,,ursul” Séchard cunoaște totul despre calitatea hârtiei, modul de tipărire al cărților, metodele tipografice cele mai respectate, modul de a îți plati prost și de a-ți menține la distanță angajatii, fiind, pe deasupra, un văduv cusurgiu și bețiv. De o zgârcenie sinistră, ca orice provincial care nu poate decât aduna avere, nu a și consuma pe picior mare, Jérôme-Nicolas Séchard își trimite fiul, David, la studii înalte în domeniu, pentru a prelua, cum se cuvine, afacerea familiei. David Séchard primește în administrare afacerea, care, în mare parte, avea un capital fix uzat moral și tehnologii de lucru învechite, tatălui său, cel care, până și în relația cu unicul lui fiu, negociază la sânge contractul de învoială, ieșind învingător din punct de vedere financiar. David Séchard nu are, în primă fază, nici o idee clară despre cum să aducă prosperitate în afacerea pe care o derula. Nababii tipografiei în Angoulême erau frații Cointet, care câștigau între douăsprezece și cincisprezece mii de franci anual (spre deosebire de puțin peste o mie de franci, cât înregistra David Séchard), doar pentru că tipăreau materiale bisericești și documente de interes public, contract obținut cu protecția instituțiilor statului din regiune. David Séchard nu este, în prima parte a tripticului, decât un alt ,,suflet frumos”, și mai puțin inventatorul afacerist, hăituit din toate de părțile, de mai târziu. Această manie a evaziunii în tărâmul artei, ascuns între faldurile poeziei și tânjirea după Absolut, ține de Zeitgeistul romantic, pe care Balzac îl înțelege, fără a se încrede, pe de altă parte, în el. După ce anii Imperiului au ridicat pasiunile în Franța la înălțimi uluitoare, societatea franceză fierbând de energii belicoase fără precedent (și fără urmări, am putea spune astăzi), singurii care, în epoca burghezilor temători și practici, îndrăznind oarecum să depășeasca barierele de mărfuri ale timpurilor lor, erau exploratorii imaginari, luptători pe oceanele de hârtie, de pânză și de sunete ale artelor, napoleonii ratați ai Restaurației, eșecurile unei societăți de succes, saltimbancii, mai mult sau mai puțin reputați, care își rup gâtul în rigolele marilor bulevarde comerciale.

Însoțitorul și prietenul său lunatic este Lucien de Rubempré, unul dintre cele mai fascinante personaje din Comedia umană. Lucien Chardot pe numele sau real, orfan de tată (un farmacist înzestrat intelectual și ambițios) și având drept mamă o femeie de familie nobilă, constrânsă de lipsurile materiale să practice meseria de moașă, de Rubempré (care preia numele de familie al mamei din orgoliu și nevolnicie burgheză atunci când începe ascensiunea sa socială), deși sărac, fusese crescut în așa fel încât vanitatea lui constitutivă să caute întotdeaua prilejuri de juisare. Principiul plăcerii nu are un dincolo al său pentru Lucien de Rubempré, viața deținând a priori sarcina de a mulțimi un libido solar, atât în artă, în amor, cât și pe pânza de păianjen țesută de comunitatea și prezența oprimantă a celorlalți. Lucien de Rubempré, poet și romancier veleitar, se situează la punctul de intersecție dintre luciditatea mercantilă a lui Eugène de Rastignac (cf. Moș Goriot), pentru care fiecare descoperire a abjecției umane este o altă lecție miraculoasă de sociologie aplicată, și înclinațiile creatoare ale unui savant hedonist ca Raphaël de Valentin (cf. Pielea de sagri), jertfit plăcerii trecatoare. Mai rămâne de amintit faptul că Lucien de Rubempré este un bărbat atrăgător fizic, efeminarea sa generală constituind un avantaj între atracția dintre genuri sau atunci când erotismul bisexual este implicat nemijlocit.

Între Houmeau, cartierul inferior și josnic al burgheziei și al proletariatului de mahala, și cartierul nobilimii încă puternice din Angoulême se cască o prăpastie de bun-gust, de aleasă creștere și de prăsilă. Ca întotdeauna la Balzac, corespunzând cu dinamica economică a anilor 1815-1848 în Franța, burghezia își adună puterile pentru un atac decisiv asupra bastionului prăbușit al nobilimii, mai mult mândră decât puternică, mai degrabă epatând prosperitatea decât într-adevăr bogată. Doamna de Bargeton Nègrepelisse, rudă cu marchiza d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), este o altă muză a departamentului. Căsătorită cu un bătrân decrepit și idiot, cu care nu întreținea raporturi intime de ani de zile, doamna de Bargeton pare mai aproape de domnișoara Cormot (cf. Fată bătrână), dacă snobismul ei excentric pentru arta nu ar fi ascuns, intensificat și protejat pornirile ei sexuale reprimate. Așa cum Lucien de Rubempré se încununa în ochii proprii cu laurii destinați unui geniu, doar pentru că în societate nu însemna nimic, doamna de Bargeton își experimenta fanteziile erotice sublimate în cenaclul ei artistic, pe care provincialii cărpănoși și ignari din Angoulême îl stimau doar pentru că nu îl puteau înțelege. ,,Naïs avea cusurul ca întrebuința fraze lungi, pline de cuvinte umflate, numite foarte nimerit gogoși în vocabularul ziariștilor care, în fiecare dimineață, născocesc o mulțime, greu de mistuit pentru cititori, dar pe care aceștia le înghit totuși. Împărțea în dreapta și stânga superlative care îngreunau mult conversația cu ea, cele mai mici lucruri luând niște proporții uriașe. Încă de pe atunci începuse ea a tipiza, a individualiza, a sintetiza, a dramatiza, a superioriza, a analiza, a poetiza, a prozaiza, a colosaliza, a angeliza, a neologiza, a tragiza la tot pasul; căci trebuie să siluiești puțin limba, ca să zugrăvești unele ciudățenii în care au alunecat unele femei. Spiritul ei se înflăcăra de altfel ca și limbajul. Ditiramba o avea și în inimă și pe buze.” (p. 54) Doamna de Bargeton fusese o singură dată atrasă atât de mult de un bărbat încăt să-i fie amantă, ofițerul și marchizul de Cante-Croix, dacă căpcăunul de împărat exilat nu i l-ar fi răpit în bătălia de la Wagram. De atunci încoace, Diotima din Angoulême ardea ca o sobă iarna. Întâlnirea cu eroul liric, pe deasupra chipeș, Lucien de Rubempré, îi va orienta focul din inimă într-o nouă direcție. Competitorul său era un anume baron Sixte du Châtelet, care, prin venalitatea și aspirațiile sale matrimoniale, este altoiul cavalerului de Valois (cf. Fata bătrână) pe trunchiul degenerat al lui Clément Chardin des Lupeaulx (cf. Slujbașii). Louise de Bargeton se îndrăgostește aparent nebunește de tânărul ei admirator, poetul de Rubempré, pe care succesul său imediat în ,,orașul de sus” îl va costa enorm în viitor, doar pentru că voința și tăria sa de caracter sunt atrofiate de primele complimente, ieftine zaharicale de prăvălie. Du Châtelet va binevoi să răspândească, invidios pe mai tânărul său competitor, măscării pe seama lui Lucien, băiat de spițer și de o femeie care îngrijește lăuzele. Societatea aristocraților din Angoulême este la fel de banală, jalnică și măruntă ca acelea din Tours, Bayeux sau Alençon. Vicarii nu pot, fără îndoială, lipsi din peisaj. Doamna de Chandour și soțul ei, Stanislas, sunt două caricaturi ale cochetariei demodate. Astolphe de Sainton este nobilul horticultor, un semidoct sterp din punct de vedere spiritual. Adrien de Bartas este o nulitate muzicală, îngâmfat ca un păun de grădină zoologică. Însoțit de desenatorul mediocru Alexandre de Brebian, Adrien de Bartas trăia într-un concubinaj tăinut cu nevasta acestuia, Lolotte (doamna Charlotte de Brebian), în vreme ce muzicianul o avea ca amantă pe soția desenatorului, zisă Fifine (doamna Joséphine de Bartas). Jacques de Senonches, căsătorit cu Zéphirine, era un bogătan cu aere de mare vânător și senior. Soția lui, poreclită Zizine, se culca cu un anume Francis de Hautoy, fost diplomat, prieten bun al domnului de Senonches și paznic ales, dar și preceptor al familiei acestuia. Această originală căsnicie în trei amuza și indigna ipocrita pătură superioară a departamentului. Marchizul de Pimental și nevasta lui asigurau fala orașului de pe Charente în ceea ce privește mărimea rentei anuale, care ajungea la patruzeci de mii de franci. Alături de familia de Rastignac, sărăcită, din care se trage și arivistul Eugène (cf. Moș Goriot)aceste două neamuri de nobili erau cele mai distinse din Angoulême. Împreună cu domnul de Séverac, un bătrân trăznit pasionat de cultura viermilor de mătase, și de doamna și domnișoara du Brossard (doamna îi căuta un partener pe termen lung fiicei), două aristocrate scăpătate care mergeau la serate și la baluri cu aceeași încordare în suflet cu care ies prostituatele la șosea seara, marea societate din Angoulême se termină brusc într-o fundătură.

Evenimentul care aduna aceste măști de ceară laolaltă se referă la o seară de poezie în casa doamnei de Bargeton, prilej prin care Lucien de Rubempré spera să-i cucerească cu forța de sugestie cu care recita poezii preromantice din André Chénier. Aristocrații aveau urechile tari și gusturi joase, iar strădania lui Lucien, deși demnă de considerație și plină de emfaza unui actor al genului, va fi doar un eșec. Din întreaga reprezentație, provincialii cu obrazul gros înțeleg ceea ce era de ordinul evidenței: doamna de Bargeton nu poate fi decât amanta tânărului din Houmeau. Atunci cand aceasta, orbită de trufie, îl va lăsa pe Lucien să îngenuncheze scăldat în lacrimi la picioarele ei, într-o imagine de un patetism astăzi desuet, iar episcopul îi surpinde în această ipostază cvasilicențioasă, orașul Angoulême va fi străbătut de bârfa veacului: plebeul Lucien se iubea fizic (cum altfel?) cu un vlăstar de sorginte aristocratică. Atunci când însă Stanislas de Chandour îndrăznește să facă o aluzie lipsită de eleganță despre experiența de amor a doamnei de Bargeton, du Châtelet, care pândea de mult momentul, îl împinge pe ramolitul domn de Bargeton să-l provoace pe Stanislas la duel. Domnul de Bargeton va demonstra un curaj de om tâmpit atunci când îl va răpune, din fericire nu mortal, pe Stanislas, un arbitru al eleganței care va avea de acum încolo gâtul strâmb. Doamna de Bargeton, compromisă în ochii salonului, dar nu încă văduvă, urmărită din umbră de du Châtelet, pretendentul ei tomnatic, pleacă la Paris, însoțită de Lucien de Rubempré, în speranța că îi va găsi soțului ei un post bine retribuit în capitală și ei înseși un loc de cinste între femeile la modă ale orașului luminilor.

Înainte de a pune capăt primei părți din Iluziile pierdute, căsătoria pripită dintre David Séchard, tipograful sărac, dotat cu mai multă putere sufletească și forță a spiritului decât viitorul său cumnat și care, în plus, nu avea ambiția de a străluci în nici un salon, și sora lui Lucien, Ève Chardon, trebuie consemnată. David obține în treacăt încuviințarea tatălui său, bătrânul bețivan retras la ferma din Marsac, care nu privește cu ochi buni afacerea căsătoriei dintre un băiat fără simț mercantil și o fată fără puțină avere. Felul in care David o curtează pe Ève este o mostră de idealuri stropite de cele mai materiale intenții: David o dorea atât fizic, cât și sufletește pe Ève în viața lui, cu toate că deficitul său de experiență cu femeile în genere ne-ar sprijini ipoteza slăbiciunii carnale a relației. Ève, copleșită de forța trupească pe care o ghicea în David, dar și conștientă de dependența momentană a bărbatului de ea însăși, acceptă avansurile tipografului ca pe biletul ei spre o viață lipsită de experiența negrei sărăcii. Declarația de iubire a lui David, mixtură de calcul și sentiment, simfonie de bani și idealuri, constă din promisiunea unei averi la orizont: Ève asistă, mai mult sau mai puțin electrizată de dorințe ascunse, imposibil de mărturisit, la istoria fabricării cărții în Franța și la posibilitatea simultană de a scădea costurile și a crește calitatea materiilor prime, mai ales a hârtiei, în vederea comercializării cu supraprofit a cărții pentru mari categorii de cititori, plan pe care voia să îl împlinească David. În clipa când legătura sufletească dintre cei doi tineri abia se pecetluise, Lucien revenea acasă, după înfrângerea, fără voia sa, pe care o repurtase în casa doamnei de Bargeton. Ève îl adora pe fratele ei ca pe o mare speranță a familiei lor. David îi aprecia așa-numitul geniu, însă presimțea că acest cumnat vanitos, dedat spre luxură și dezmăț, va fi piatra de la gâtul destinului său. De Rubempré nici nu participă la nunta Èvei. Aceasta și mama lor, îngenuncheate ca două mucenițe la picioarele crucii, îi urează drum bun fratelui Lucien, dupa ce acesta îl pune pe David în situația de a împrumuta (fără șansă de a-și recupera banii) două mii de franci cumnatului său. Cu această sumă în buzunar, suficient de mare pentru a face foamea în marea metropolă, cea care absoarbe tot ce e mai bun și mai stricat din provincie, autorul volumului de sonete Margarete și a romanului istorc Arcașul lui Carol al IX-lea, pornește pe drumul spre Paris în compania doamnei de Bargeton. Ambiția sa egocentrică, care denotă o slăbiciune constitutivă, o melancolie care întunecă paginile din Iluzii pierdute, nu era aceea de a clădi o reputație stabilă la Paris, ci, nici mai mult, nici mai puțin, de a-l cuceri într-o zi pentru a-l pierde în aceeași noapte.

Un geniu provincial la Paris

Ajuns în capitală, reședința ,,mondială” a desfătărilor din secolul al XIX-lea în Europa, Lucien de Rubempré este însoțit nu numai de Naïs de Bargeton, ci și de Sixte du Châtelet, nobilul ridicat din mica-burghezie abia după 1789 și ambițiosul orientat spre obținerea unui post prin delegație regală care l-ar fi îmbogățit ulterior. Baronul du Châtelet are bosa unui om de lume versat: eleganța și farmecul lui studiat o vor împinge pe vanitoasa doamnă de Bargeton să-și dea curând seama că poetul ei de provincie este un oarecare provincial sărac, șters și bădăran pe lângă ce îi putea oferi varietatea umană a Parisului. Ruda marchizei d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), care are sarcina de a o introduce pe amfitrioana din Angoulême în marea societate a celor distinși și rasați, va înțelege cu timpul farmecul toxic al moravurilor aristocratice, pe care și-l va însuși ca o discipola fidelă: de la vestimentație până la gesturi, totul este croit spre a sfida, a umili, a jigni, a plesni de lux antiplebeu. Dorința de a trasa granițe imaginare și a se distinge de gloate apare ca rațiunea de a fi reală a aristocrației postnapoleoniene. Vanitosul Lucien va bănui numaidecât prăpastia socială care se cască între el, un poet sărac, și fetele distinse și afectate, adunate în sălile de teatru și la opera pariziene. De aceea împrumuturile rudelor sale vor merge o treime în cumpărarea unor haine de soi, care să-i ascundă foamea de fond: lipsit însă de grația unui trântor veritabil și neavând încă uzura parizianului experimentat, Lucien se va prezenta la teatru, în loja doamnei d’Espard, îmbrăcat strident și ,,din cutie”, ceea ce, prin insolitul apariției și prin prostul gust arătat fără jenă, îi va atrage comentariile acre și malițiozitățile celor prezenți: doamna d’Espard îi admiră la prima vedere frumusețea, dar este șocată de aspectul de băiat de prăvălie spilcuit al ținutei sale, doamna Bargeton se va dezice în aceeași clipă de acest veleitar necioplit și vulgar, iar craii Parisului, domnul de Marsay (cf. Contractul de căsătorie), frații Vandenesse (cf. Crinul din vale), generalul Montriveau (cf. Ducesa de Langeais), Melchior de Canalis (cf. Modest Mignon) îi vor arunca cu toții, ca hotărâți dinainte, priviri și replici batjocoritoare. Din acea seară, Lucien de Rubempré este ostracizat de doamna Bargeton, care, din teamă să nu se compromită în ochii doamnei d’Espard, va refuza să-l mai vadă. Urcușul său atât de ușor în provincie se va lovi de zidul unei cetățui feudale în Paris, cu toate că Franța nobilimii avea, după cum am mai amintit, mai ales în anii 1821-1822, când se desfășoară prima escapadă pariziană a lui Lucien, doar forța unor croieli și ținute alese și nimic mai mult decât pretenții despotice față de burghezia de dedesubt, dinamică și avidă de putere.

Lucien, rănit în orgoliul său, va ajunge să locuiască într-o mansardă de student și să se hrănească de la un restaurant ieftin, Flicoteaux, un soi de cantină a tuturor tinerilor cu aspirații de mărire socială veniți de tot cuprinsul Franței, ,,templu al foamei și al mizeriei”. Primul său amic în acest loc este Étienne Lousteau, jurnalist famelic, venit cu aceleași visuri și speranțe zadarnice de scriitor la Paris ca Lucien. Lousteau scria în gazete și era un temut polemist și intrigant, ceea ce constituia în sine o ratare artistică și o plafonare intelectuală totală. Amanta sa, pe care o împărțea cu Du Bruel (cf. Slujbașii), dar și cu farmacistul avut Matifat, era o loretă și actrița de mâna a doua, Florine, personaj fără strălucire sau spirit, prototip de curtezană fadă. După ce îi citește câteva din sonete din Margarete, Lucien descoperă în Lousteau un spirit afin și un tovarăș de suferință. Étienne Lousteau îl va introduce pe Lucien de Rubempré în breasla gazetărilor, dar nu înainte ca poetul și romancierul Lucien, fire slabă și parodie a eroului romantic la modă în Europa Congresului de la Viena, să dea piept cu cei mai reputați editori din Parisul de atunci, precum negustorii de cultura Porchot și Vidal. Pentru Balzac, editorul este prin definiție un ins ca Doguereau, un personaj care reprezintă o întreaga categorie socială, cea a capitalistului care își tratează cărțile sub forma unei mărfi ca oricare alta, pe cititori drept clienți de rând, iar pe scriitori ca pe niște parteneri de afaceri inferiori și ușor de tras pe sfoară. Doguereau se gândea inițial să ofere o mie de franci lui Lucien pentru romanul său istoric Arcașul lui Carol al IX-lea, dar, descoperind pas cu pas condițiile de trai vitrege ale poetului, îi face propunerea să-i cumpere primul roman (dintr-o serie mai lungă pe care urma să o scrie, conform contractului) cu doar patru sute de franci. Lucien, șocat și rănit în amorul propriu de acest afacerist ordinar, nu încheie pactul propus de Doguereau. Văzându-se refuzat în cartierul Saint-Germain și tratat ca o bucată de carne cu oarecare talent de către editorii consacrați ai Parisului, Lucien se retrage în artă. Sihăstria lui în biblioteca Sainte-Geneviève nu durează prea mult timp, dar, cu această ocazie, face cunoștință cu alți artiști de talia lui, deprinși cu lipsurile și vidul de celebritate. Acești intelectuali devotați, pasionați de idei și încrezători în destinul lor artistic, se adunau într-un cenaclu separat. Austeri, serioși până la sacrificiu de sine, grupul era prezidat de Daniel d’Arthez, scriitorul harnic și devotat marii creații, cel care întrevede primul, ajutat de conștiința naratorului, voința slabă a lui Lucien și vanitatea sa sinucigașă. Daniel d’Arthez artistul respiră în numele unei misiuni superioare, pe care Balzac o împărtășește cu simpatia. Printre cei adunați în mansarda lui d’Arthez se numără autorul dramatic Fulgence Ridal, Michel Chrestien, un liberal republican, antimonarhic, filozoful de stânga Léon Giraud, pictorul romantic Joseph Bridau, doctorii Meyraux și Horace Bianchon (cf. Liturghia unui ateu, Moș Goriot), dar și, doar ocazional, caricaturistul cinic și caustic Jean-Jacques Bixiou (cf. Slujbașii). Intenția mult prea explicit didactică a lui Balzac este de a construi un fel de contragreutate simbolică a demnității și a onestității artistice prin acest grup de viitori oameni mari, acum demni și îndurând fără crâcnire poziția de marginali pauperi. Cu toate acestea, Lucien își vede resursele financiare aproape epuizate (sora și cumnatul de la țară binevoiesc să îi împrumute trei sute de franci, sumă imensă pentru grijiile lor materiale presante), iar cum vanitatea îl împiedică să se împrumute de la prieteni de prea multe ori, necesitatea de a își găsi un loc de muncă pentru a supraviețui nu-l iartă. După ce saloanele aristocratice îl resping brutal, piață de carte și maeștrii-păpușari ai săi îl doresc înșelat cot la cot cu atâția scriitori, mai mici sau mai mari, jurnalismul se ivește ca oportunitatea de pe urma căreia Lucien să-și repare greșelile comițând altele, de aceasta dată unele care să-i fie de folos în plan personal. Balzac insistă la tot pasul prin a descrie gazetăria ca spațiul predilect al mârșâviei burgheze, locul în care minciunile, șantajele, bârfele cele mai scandaloase, fățărnicia crapuloasă, lipsa de scrupule și abjecția calculată se împletesc pentru a crea forța opiniei publice, de care interesele celor care conduc statul, nobili și capitaliști deopotrivă, trebui să țină cont pentru a răzbi, adică a înșela. Jurnalismul, aflat încă într-un stadiu rudimentar la 1822, este, totuși, cotat ca o industrie a manipulării, a escrocheriei moralizatoare și a croirii de reputații false, atât negative, cât și unele pozitive. Fie că este vorba de o cronică de carte sau de teatru, fie că se discuta despre personajele politice ale zilei (în spatele cărora veghează coteriile liberale sau monarhice), presa franceză este infamia prin definiție: de la cronici antitetice, dar scrise de aceeași mână sub diferite pseudonime, de la aluzii fine până la atacuri pe față și glume deocheate, cu toate că parlamentarismul francez depindea încă de greutatea plătită a voturilor câtorva mii de mari proprietari și industriași, fiind o oligarhie scindată în interior între facțiuni adverse, nimic nu scapă neamintit, într-o formă sau altă, de Balzac. Spre exemplificare, parcursul rapid și împlinirea bruscă a lui Lucien de Rubempré, la început în solda lui Andoche Finot (cf. Ilustrul Gaudissart, César Birotteau, Banca Nucingen), reproduce fiecare treaptă a infernului de gunoaie gazetărești:  începe prin a scrie o cronică encomiastică a unei piese de duzină, jucată la teatrul Panorama-Dramatique. Este ocazia prin care Balzac ne expune perspectiva sa asupra actrițelor, care sunt o mână de biete cocote folosite de patroni rapace și bătrâni amanți bogati și influenți. Teatrul bulevardier ia naștere ca un bordel incognito, o casă de toleranță protejată de stafiile celor nouă muze și subvenționată de viciile unor spectatori semidocți cu dare de mână. Atunci când Lucien, refuzat de editorul Dauriat (asociat al capitalistului Finot) când îi prezintă inițial sonetele și poemele sale, publică un articol infamant la adresa romanului proaspăt apărut al scriitorului și publicistului Raoul Nathan, periclitindu-i editorului șansele de a vinde cartea, pentru ca apoi, fără conștiință, să scrie apreciativ despre aceeași carte, dar sub alt nume, același om de afaceri Dauriat, viclean, vine și îi cumpără junelui Lucien, acum ferchezuit ca un dandy, cu trei mii de franci creațiile literare, pe care nu le va publica însă vreodată. Lousteau scria articole favorabile unor comercianți care îl mituiau ori de câte ori era cazul, după cum cronicile sale de teatru erau, la fel, plătite de cei interesați de conținutul publicitar al articolelor. De asemenea, acesta redacta recenzii la cărți pe care nu le citise niciodată, o practică răspândită și în rândul editorilor, care acceptau și respingeau manuscrise după ureche. Prostituatele și mercenarii presei, ca Émile Blondet (cf. Piele de sagri, Salonul cu vechituri, Banca Nucingen etc.), familistul frustrat Vernou, chiar Nathan, adunați împreună la Galeriile de Lemn, un hibrid de piață și loc rău famat în același timp, nu sunt cu nimic mai câștigați decât actrițele de lupanar ca Florine sau rivala ei Coralie. Cele două, deși adulate de un public plătit de amanții lor (farmacistul Matifat și Cardot în cazul Florinei și negustorul de materiale textile Camusot pentru Coralie) cu dare de mână, sunt și iubitele lui Lousteau (Florine) și Lucien (cuprinsă de o subită beție de erotism dezlănțuit, Coralie, tânăra de nouăsprezece ani, îl va seduce pe acesta la petrecerea-orgie de după piesă). Lucien, cucerit și încântat de iubita sa Coralie, simte cum mândria sa rănită se poate răzbuna în cele din urmă. Acesta va scrie un articol în care, prin jocuri de cuvinte și porecle animaliere, îi va lua peste picior pe regaliștii de doamna de Bargeton și du Châtelet. Lunile ce urmează în viața junelui prim Lucien sunt pline de încântare și delicii de mult râvnite: Coralie îl va îmbrăca și îi va face toate poftele iubitului ei Lucien, notele de plată fiind acoperite de devotatul Camusot. Slujnica Berenice îi va proteja de ochii curioși ai bătrânului Camusot. Lucien și-a atins scopul: răsfățat, cunoscut, deja cartofor, acesta poate să îi trateze cu îngâmfare pe nobilii care l-au jignit și l-au privit nu ca pe un artist, ci ca pe fiul spițerului Chardon. Lucien ajunge invidiat de colegii lui de breaslă și reușește să câștige antipatia unui jurnalist regalist, Hector Merlin. Fostul său Cenaclu este aproape dat uitării. Datorită spiritualelor sale intervenții în presă, Coralie ajunge să joace la teatrul Gymnase și Lucien va câștiga suficient pentru a trăi amândoi fără grija zilei de mâine, acumulând datorii peste datorii. Contrastul forțat și latura melodramatică pronunțată, slăbiciunea pentru efecte artistice tari, aglomerarea de scene și personaje teatrale în această secțiune mediană a Iluziilor pierdute răpesc creației din forța sa estetică, în pofida meritelor generale ale romanului. Lovit de hybris, Lucien descoperă cum cronica sa negativă la o reprezentație teatrală nu doar că este cenzurată, ci și schimbat pentru a satisface dorințele clientului care a plătit bucata din ziar. Vechii săi prieteni sunt scârbiți de articolele murdare și mistificatoare scrise despre Nathan. Lucien, orbit de o glorie artificială și efemeră, cade în plasa taberei regaliste, pe care o revizitează, de această dată, crede el, de pe poziții de forță egale: ajunge să treacă în rândul facțiunii monarhice a viesparului jurnalistic doar pentru ca regele să îi confirme titlul nobiliar de Rubempré. Astfel, prin pătrunderea sa în saloanele regaliste, Lucien crede ca își va putea împlini chemarea contradictorie de poet și jurnalist. În felul acesta pripit și incoerent, acesta ajunge să fantasmeze la gândul că doamna Montcornet sau domnișoara des Touches, cu o rentă anuală de treizeci de mii de franci, îi pot lua locul în alcov actriței Coralie. Lipsa de caracter nu este nimic esențial aici, având în vedere că întreaga subiectivitate a lui Lucien este coruptă de la rădăcini, încă de dinainte de stabilirea sa în Paris. Rastignac îi devine între timp amic în societatea nobililor. Lucien își publica romanul la firma editorilor Fendant și Cavalier, doar pentru a descoperi că cei doi dau faliment și nu îi plătesc decât o mie cinci sute de franci din cei cinci mii promiși inițial sub formă de polițe. Coralie și Lucien sunt înglodați în datorii. Matifat nu o mai susține financiar pe Florine. Scrisorile intime ale farmacistului sunt întrebuințate ca probe de șantaj de către Lousteau și Finot, ceea ce nu îi dă însă de gândit lui Lucien în privința rapacității prietenilor săi. După ce joacă la ruletă ultimii bani, necâștigând în schimb nimic, Lucien trece la foaia regalistă a patronului Reveil, deși este sfătuit de Cenaclu că această trădare îi va atrage ura partidei liberale, adică a foștilor săi cunoscuți, însetați de cea mai cruntă poftă de răzbunare. Drept urmare, acestia îl vor ponegri în fel și chip pe Lucien: poet slab, romancier apărând privilegiile feudale ale aristocrației, purtând un titlu nobiliar de veșnic parvenit. Florine, ajutată de Nathan și de Finot, care ajung să încaseze bani de la Matifat și să devină amândoi asociați la același ziar, îi ia locul pe scenă Coraliei, care se trezește întâi fără roluri și apoi huiduită la scenă deschisă de cei care altădată erau antamați să o aplaude frenetic. Nathan își vinde partea de ziar lui Finot, iar Lousteau se trezește din nou fără o sursă sigură de existență. Lucien este unanim suspectat de către colegii săi regaliști, cu excepția unui frenetic monarhist, pe numele său Martainville. Aceștia îi înscenează o poveste murdară lui Lucien, care se vede autorul unui articol în care îl denigra pe rege cu ajutorul unor poante vulgare, cu toate că întâmplare la care se făcea referire fusese reală. Plata sa la jurnal se suspendă, iar șansele de restabilire a titlului nobiliar sunt spulberate. Doamna de Bargeton se declară mulțumită de întorsătura lucrurilor. Ziarele liberale se asigură că prestația actriței Coralie să aibă de suferit. Se dorește alungarea ei grabnică de la teatru. Din nou, luat pe sus de înclinația spre culori tari aflate în opoziție netă, Balzac artificializează prăbușirea publică a lui Lucien, după ce umflase inițial pânzele succesului său gazetăresc. Coralie, târfa mântuită de dragoste (o alta reprezentare gotica, infidelă realismului proclamat de Balzac în alte părți), va fi învinsă de rivala Florine și de protectorii ei cu trecere. Lucien ajunge, obligat de regaliști, să scrie o recenzie clisoasă în care critică noul roman al scriitorului Daniel d’Arthez, totuși, simpatizant al reacțiunii, nu înainte de a își vizita prietenul, pe care, cu lacrimi în ochi din pricina căinței superficiale, îl roagă să îndulcească frazele prea aspre și părerile prea colțuroase. Daniel d’Arthez face întocmi cum îi cere Lucien, ceea ce adaugă un alt strat de neverosimil sentimental povestirii, d’Arthez transformându-se deodată într-o ființă serafică, care ține loc de prietenie și demnitate. După ce se duelează cu republicanul Michel Chrestien, care încearcă să salveze imaginea afectată de articolul împotriva lui d’Arthez (deși d’Arthez participase direct la fabricarea acestei recenzii negative, acesta nu izbutește să domolească fierberea revoluționară din vinele lui Michel Chrestien), Lucien stă la pat câteva luni, timp în care se recuperează. Coralie face cu greu față cheltuielilor zilnice, iar Berenice îi vegheaza în calitatea ei de prototip al slugii credincioase. Răpusă de o boala ascunsă, fără viitor aparent pe scenele de teatru, Coralie, după cum o indică zgomotoasa regie balzaciană, trebuie să moară. Lucien încearcă, fără izbândă, să recupereze o datorie de o mie de franci de la Lousteau. Scena finala împinge deznodământul în facil, grotesc și vulgar. Ajuns la mâna unui editor nou, Barbet, Lucien primește două sute de franci doar dacă reușește să compună zece cântece de beție, în vogă la un anumit public pitoresc. Stând culcat lângă sicriul frumoasei Coralie, Lucien se pune pe treabă. Cântecele și poeziile sună minunat, judecând după ceea ce citim. Domnișoara des Touches apare de nicăieri și îi oferă două mii de franci lui Lucien, care își poate plăti acum datoriile. Cu cei două sute de franci rămași, distrus sufletește, Lucien vegetează încă două luni la Paris. În urma unei ultime tentative de a juca la tripou puținii franci rămași, bani pe care, firește, îi pierde, Lucien ia decizia, deplorabil de convențională în romantismul ei, să se spânzure cu șalul Coraliei. În acest moment trupeșa Berenice, propulsată de imaginația trivială a lui Balzac, iese pe stradă, unde se prostituează vreme de câteva ceasuri la lumina soarelui. După ce capătă douăzeci de franci, Berenice îi oferă infima sumă lui Lucien, care, ruinat de propria slăbiciune, dar și de miasmele bolgiilor pariziene, pornește pe jos spre patriarhalul Angoulême.

Chinuri de inventator

Drumul spre vatra părintească este presărat de lipsuri la tot pasul. Lucien ajunge mai sărac în Angoulême decât în ziua în care plecase plin de speranțe alături de doamna de Bargeton, iubita sa, din nefericire pentru buzunarul poetului, etern platonică. Doamna de Bargeton și Sixte du Châtelet, promovat prefect în Charente, se întorc legați în căsătorie, încărcați de gloria unei poziții oficiale și a unei averi care nu poate decât urca. Adăpostit de familia morarului Courtois pentru câteva zile, ajuns aproape un cerșetor vagabond, Lucien primește vizita unui preot, abatele Marrot, rudă cu cineva cunoscut din Angoulême. ,,Bătrânul preot își pusese în gând să ceară lămuriri despre David Séchard de la nepotul său Postel, spițerul din Houmeau, fostul rival al tipografului la mâna frumoasei Ève. Văzând grija micului spițer de a-l ajuta pe moșneag să coboare din hodoroaga ce făcea pe atunci cursa între Ruffec și Angoulême, până și privitorul cel mai greu de cap ar fi ghicit că domnul și doamna Postel așteptau de la moștenirea acestuia viitoarea lor bunăstare.” (p. 517) Tipografia lui David Séchard nu o ducea mai bine din punct de vedere material de când o părăsise Lucien: Ève dăduse naștere unui urmaș pe linie masculină, fiind singura, ajutata și de mama sa, care administra suficient de atent tipăriturile pentru a repurta modeste succese de provincie cu un Almanah al Ciobanilor, într-o perioadă în care cererea de hârtie, alimentată de jurnalismul purulent din Paris, crescuse la cote nemaiîntâlnite până atunci.

David se metamorfozase în creatorul și fabricantul genial, care caută să inventeze o tehnică de producție a hârtiei care să crească în medie calitatea produsului final și să-i scadă costurile la cel puțin jumătate decât ce se găsea atunci pe piață. Fiind un alt ,,căutător al absolutului”, într-o epocă în care patima de a inventa și a diminua costul materiei prime și a timpului de muncă era cea mai căutată în noile aventuri industriale capitaliste, pasibile de riscul falimentului sau de posibilitatea de a realiza supraprofituri, Balzac revarsă asupra strădaniilor sale dragostea celui care se privește în oglindă și se identifică aproape complet cu alter ego-ul său prometeic. În pofida genialității creatoare, David își distruge mai degrabă în pas grăbit familia: sărăcia și falimentul bat la poarta casei cu tăria unui clopot de biserică. Argintăria familiei vede drumul comerțului mărunt.

Ca într-o piesă didactică și șablonardă din secolul al XVIII-lea, Balzac pătrunde din nou în lumea slugilor, după ce la Paris Berenice ne-a dat pilde de devotament dus la extrem: în casa lui David și Ève Séchard, cele trei slugi sunt, după cum urmeaza, astfel: Cérizet, orfan ca Du Tillet (cf. Banca NucingenCésar Birotteau), stupid, amoral, afemeiat (căutat de spălătorese și slujitoare din această cauză), cel care îl va trăda pe stăpânul său David din dragoste peste aur, alsacianul Kolb, un zdrahon cu inima făcută dintr-un alt aur decât cel căutat de Cérizet, dar nu mai puțin valoros, fidel până la capăt tipografului făurar, și Marion, devotată tuturor, dar mai ales fermecată de masculinitatea frusta și onestă a neamțului Kolb.

Dusmanii și rivalii lui Séchard sunt cei doi frați Cointet, regii tiparnițelor din regiunea Charente, dar și bancheri și cămătari clandestini. Asemenea celor doi frați Keller din César Birotteau, unul dintre frați, Boniface, joacă rolul capului care gândește, protocolar și distant, dar otrăvitor ca o cobră, iar celălalt, îndesatul Jean, este cel care tună și fulgeră, demonstrând intenții brutale fățișe pe care geamănul său le disimulează din ipocrizie și curtoazie înșelătoare. Boniface și Jean Cointet nu sunt doar două canalii afaceriste, ci și actanții a ceea ce economiștii numesc îndeobște prin ,,competiție” liberă pe piață. Concurența fraților Cointet se reduce, de fapt, la a-și distruge prin orice mijloc competiția și de a căpăta, dacă se poate, monopol pe tot ceea ce se tipărește în Charente: David Séchard lucra la ceva periculos în laboratorul său improvizat, iar descoperirea unor noi rețete de fabricație a hârtiei trebuia controlată, spionată, furată, dacă nu putea fi cumpărată la un preț de nimic. O avere se ascundea în aburii minții lui David Séchard. Fiind strâmtorat de o afacere care nu aducea profituri convenabile, dar și grevat de datoriile de trei mii de franci realizate de cumnatul său Lucien, care îi falsificase semnătura lui David, Séchard fiul este întâi încercuit, apoi încolțit și, dacă nu ar fi cedat între timp, în cele din urmă sugrumat de cele două bestii capitaliste. Cérizet este cel dintâi cumpărat să își supravegheze de aproape stăpânul. Purtătorul polițelor contractate de Lucien este un om de paie, un paravan negustoresc al fraților Cointet, un anume Métivier, un alt Claparon pentru alți du Tillet și bancheri de tip Nucingen. Impresia pe care o creează Balzac nu e departe de imaginea unor criminali în serie, care, scuturați de pofta banilor și a puterii pe care aceștia o conferă, nu s-ar da înapot de la a bea sângele celor înjunghiați, mai curând ritualic decât practic, în inimă. Cămătarii și negustorii ca frații Cointet sunt boala letală a societății moderne. Lăsată în mâna lor, societatea devine un imens teasc în care ființele umane sunt stoarse de enegie pentru a fi înlocuite apoi cu valori monetare acumulate utopic la infinit. Ève Séchard realizează naivitatea și adâncimea sufletului soțului ei, purtările de șacali la pândă ale fraților Cointet, caracterul slab al propriului frate, mult prea divinizat odinioară, în care încetează să mai aibă încredere, dar și firea cărpănoasă a socrului ei alcoolic, la fel de feroce și de dezumanizat ca tipografii Cointet. Ultimul personaj inuman în trama datoriilor nerambursate este avocatul parșiv Petit-Claud, fost coleg de liceu al lui David, care, angajat de cei doi Cointet, are sarcina de a-l împinge pe Séchard spre mizeria absolută, reprezentată de lichidarea afacerii sale, vinderea secretului tehnologic și de pedeapsa cu închisoarea datornicilor. Petit-Claud este, de asemenea, angajat într-o schemă matrimonială aducătoare de roade în viitor, orchestrată de Boniface Cointet, care unește mica-burghezie crudă cu nobilimea sărăcită din Angoulême prin căsătoria acestui avocat de provincie cu fiica din flori a Zéphirinei de Senonches, urâta Françoise de la Haye, și a amantului ei Francis de la Hautoy, despre care suntem puși în temă încă din prima parte a romanului, când aceștia au asistat la serata literară din casa doamnei de Bargeton. Balzac expune cu atâta rigoare și pedanterie chichițele legale și punctele fragile ale penalităților judiciare încât, după ce ne arată cum datoria lui David Séchard crește din pricina vulturilor legali adunați deasupra stârvului fără lichidități, ajungem să credem că legile statului modern sunt menite să apere infractorii periculoși și, fără îndoială, dăunători celor mai mulți, răufăcători cu care justiția se asociază în vederea unui câștig major, și să-i ucidă pe ceilalți borfași, cei mărunți și faliți, care sunt spânzurați cu fast în piața publică pentru a învăța poporul respectul față de puterea legii. Cinismul lui Balzac conține semințele revoltei și ale negării ordinii sociale existente.

Vânat din toate părțile ca un trofeu de mare valoare, David Séchard, asupra căruia s-a emis un mandat de arestare și este căutat chiar de portărelul înverșunat Doublot, se ascunde în casa unei călcătorese, apropiată de-a soției sale. Cel care îl va trăda este nimeni altul decât Lucien, proaspăt întors acasă, care, flatat la comandă de către notabilitățile din Angoulême pentru succesul său literar modest de la Paris, dar și de articolele avocatului scelerat Petit-Claud (într-o înșiruire de cadre exagerate de Balzac, care rezolva intriga într-un mod relativ previzibil și silit, de vodevil, și nu prea convingător sub aspect estetic sau din punct de vedere al uzanțelor și barierelor sociale), uită pe moment de condiția financiară groaznică în care se afla, tocmai din pricina lui, întreaga familie a surorii sale. Când Cérizet îi falsifică impecabil grafia, Lucien îl scoate, fără voia sa, pe David din bârlog, de unde este arestat de autorități. Dizgrația și decăderea își ating apogeul. Alungat de întregul său neam, de singurii săi apropiați, Lucien, cel neschimbat de la începutul romanului, părăsește Angoulême-ul și, într-o altă clipă de patetism expiatoriu, caută satisfacție în gândul sinuciderii. Puseurile de deprimare ale lui Lucien sunt un indiciu al slăbiciunii sale spirituale, al neputinței congenitale de a rupe pentru totdeauna vălul evaziunii de peste realitatea grosieră, a intereselor materiale celor mai sordide, unde poeții și nobilii scăpătați nu au ce căuta. Dar, protejat de brațul lung al naratorului intruziv, un personaj misterios îi iese în cale, ca deus ex machina: abatele spaniol Carlos Herrera, diplomat, fascinat de tinerii frumoși ca Rastignac și Chardon de Rubempré, asemeni oricărui pederast care nu se dezminte, îl salvează pe Lucien de la moarte, îl angajează ca secretar în câteva minute, îi oferă banii necesari pentru plata datoriei lui David, îi ține o predică în care voința de putere nietzscheană este prefigurată in nuce, răsturnând toate valorile convenționale ale societății, doar pentru că, în spatele unui chip straniu, să identificăm pe Vautrin sau Jacques Collin din Moș Goriot, bancherul tâlharilor și spiritus rector al cinismului și al invitației la practicarea temeinică a actelor penale. Fără acest înger demonic, Lucifer divin, specific imaginației fabuloase a romanelor sumbre și morbide din epocă, Lucien de Rubempré nu s-ar fi reîntors la Paris, unde va asista ca erou central la Strălucirea și suferințele curtezanelor. 

Ce se alege din personajele celei de-a treia părți a Iluziilor pierdute? Frații Cointet, deveniți multimilionari, pairi și miniștrii ai Franței (Boniface se va căsători în 1842 cu fata parfumierului Anselme Popinot), se folosesc, până la urmă, de invenția lui David Séchard, care nu-și permitea plata unui brevet de inventator, însă aceasta se va banaliza prin imitație în industria tipografică în doar câțiva ani. Cérizet devine temporar proprietarul tipografiei fostului său stăpân, dar, șantajat de Petit-Claud cu scrisoarea falsificată de servitorul necredincios, va fi mereu umbra și sluga avocatului din provincie, ajuns magistrat și intrigant politic în Angoulême. David și Ève Séchard moștenesc averea bătrânului Séchard, după moartea acestuia în 1829, în valoare de două sute de mii de franci, și duc o viață mic-burgheză așezată. ,,David Séchard, iubit de soție, tată a doi copii și a unei fiice, a avut bunul-gust să nu vorbească niciodată de încercările sale, iar Ève s-a priceput să-l facă să renunțe la cumplita vocație de inventator, care-i chinuie pe acest soi de oameni ce se aseamănă cu niște Moiși pârjoliți de tufișul de pe muntele Horeb. El se ocupă acum cu literatura din când în când și duce viața fericită și leneșă a proprietarului rentier. După ce și-a luat rămas bun pentru totdeauna de la glorie, s-a rânduit cu curaj printre visători și colecționari; se ocupă cu entomologia și studiază transformările, până acum necercetate, ale insectelor, pe care știința nu le cunoaște decât în ultimul lor stadiu.” (p. 715) Astfel ia sfârșit romanul iluziilor pierdute, în care nobilimea depravată, marea și mica burghezie care asigura avântul economic al unora, muncindu-i pe toți, jurnaliști coate-goale, angajați de cine îi răsplătește pecuniar mai mult, artiști haimanale murind de foame, savanți hăituiți de capitaliști lacomi, actrițe care recurg din nevoie la prostituție, proletari domestici sălbăticiți de penurie se întâlnesc nu pentru a sădi în lume un nihilism absolut, ci în numele dominației distrugerii creatoare, al proteicului capital, singura categorie generală a societății. ,,În procesul acesta al spiritului lumii, statele, indivizii și popoarele se ridică fiecare de pe principiul său particular, determinat, care își găsește expresia și realitatea în orânduirea și în întreaga întindere a situației sale; conștiente de aceste scopuri și adâncite în interesele lor, ele sunt totodată unelte inconștiente și articulații ale acestui proces interior, în care aceste forme dispar, dar în care spiritul în și pentru sine își pregătește și își prelucrează trecerea pe treapta următoare a înălțării sale.” (G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, București, 1996, p. 327, § 344).

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s