Variațiuni balzaciene VII

Opere

Volumul VII

Strălucirea și suferințele curtezanelor 

Cum iubesc cocotele

Păstrând structura unei telenovele literare din epocă sa, având sclipirea, senzaționalismul tare și ritmul unui roman foileton, romanul Strălucirea și suferințele curtezanelor continuă Iluziile pierdute. Gradul de sentimentalism, de melodramă siropoasă și întregul instrumentar literar al unui Alexandre Dumas tatăl sau al lui Eugène Sue, ba chiar ceva din predictibilitatea obositoare din Mizerabilii, este atât de ridicat încât Balzac filozoful, misticul, istoricul și sociologul suferă un recul – e adevărat, nu unul fatal din punct de vedere estetic – față de alte creații din Comedia umană. În anul 1824, Lucien de Rubempré este din nou la Paris cu scopul de a se avânta pe culmile societății. Ocrotit și subjugat de abatele Carlos Herrera, alias Jacques Collin, un personaj exagerat (ceea ce englezii identifică în sintagma a criminal mastermind) în toate despre care am mai vorbit, o proiecție romantică a lumii subteranelor, diplomat al închisorilor (underworld), cu o sexualitate cel puțin ambiguă, Lucien, adorat de doamna contesă de Sérisy, încearcă să își acopere, în orice mod cu putință, datoria de șaizeci de mii de franci, care, de fapt, îl putea costa viața pe Vautrin, și să se căsătorească avantajos cu scheletica și îndrăgostita Clotilde de Grandlieu, din neam mare de aristocrați pur-sânge. Dușmănit și invidiat de foștii săi tovarăși de gazetărie și bănuit de afaceri necurate de afemeiații și arbitrii eleganței din înalta societate (aceleași chipuri condescendente care îl umilesc la începutul părții a doua din Iluzii pierdute), Lucien își vedea planurile amenințate, luând atitudinea disprețuitoare a unui jucător de cacealma talentat. Vautrin acționează din umbră nu numai în calitate de părinte spiritual, ci și de acționar potent al afacerii Lucien de Rubempré. După aventura de un an și jumătate, din 1823, cu actrița de varieteu Coralie, Lucien se iubește de aproximativ lase ani cu Esther van Gobseck, nepoata de soră a cămătarului, rizibil și fascinant deopotrivă, Gobseck. Fiind puțin peste un lustru de fericire, Balzac îl epuizează în doar câteva sporadice pagini. După cum afirmă asertoric Hegel în prelegerile sale de filozofia istoriei, epocile de fericire sunt pagini goale în istoria umanității. De meserie prostituată, fără educație solidă, abatele Herrera încearcă o disperată convertire la catolicism a Estherei, de teamă ca nu cumva aceasta, fanatizată de dragostea ei pentru Lucien, să-l distrugă complet pe poetul slab sufletește, molatic în sentimente și fragil în principii, deja aproape steril în ceea ce privește forța sa creatoare. Portretul Estherei înclină spre convenționalismul erotic al epocii. Aceasta apare ca o femeie fatală, născută pentru iubire, păstrând farmecul oriental al rasei evreiești, inepuizabilă erotic, infantilă și pătimașă ca o eternă nimfetă cu simțurile fierbinți, ceea ce ne îndeamnă să afirmăm că Balzac îmbină o misoginie vădită cu o serie de concepții antisemite latente, înveșmântate în orientalism, ambele curente la contemporanii sai. Esther nu este propriu-zis o femeie în carne și oase, ci mai degrabă o proiecție negativă, deci cu atât mai tulburătoare și mai vie, a sexualității masculine tarate, împinsă la subsol, a clientului de bordel nerușinat, dar totuși apărând cu ipocrizie valorile creștine, care găsește în curvă acel sacrificiu de sine necesar, acea acceptare feminină a submisiunii ontologice, pe care, într-un contrast izbitor, deloc șocant, doar sfintele și misticele le au. Dorința ascunsă, dar intensă, a acestei atracții masculine este de a consuma un act sexual cu demonul păcatului care să aducă cu sine o mântuire palpabilă, o epifanie a cărnii, ceea ce nu arată decât nivelul profund la care, după cum demonstrează Michel Foucault în primul volum al Istoriei sexualității, tânjirea sexuală este imprimată de sacrilegiul unei fantezii erotice cu personajele sacre de pe un vitraliu larg de catedrală medievală. În loc de spinoasa chestiune a sexului îngerilor, Balzac, nu mai puțin ca alți scriitori, mai curând romantici, din generația sa, propune împreunarea cu îngerul decăzut Esther. După ce este sechestrată în zadar într-o mânăstire catolică de maici, unde pornirile ei naturale sunt accentuate și nicidecum estompate, Esther este eliberată de abatele Herrera și readusă în brațele lui Lucien. ,, – Copila mea, am încercat să te dăruiesc cerului; dar o femeie ușoară, pocăită, va constitui oricând o păcăleală pentru biserică; dacă s-ar gasi vreuna și în rai, s-ar face iarăși curtezană… Ai câștigat ceva: lumea a uitat de dumneata și semeni cu o femeie de condiție, căci unde te-am trimis ai învățat ceea ce niciodată n-ai fi putut afla în lumea spurcată în care trăiai… Nu-mi datorezi nimic, zise dânsul, văzând că pe fața Estherei apare o delicioasă expresie de recunoștință, pentru el am facut tot… Și-l arătă pe Lucien… Ești femeie ușoară, femeie ușoară vei rămâne și tot așa vei muri; căci, în ciuda teoriilor ispititoare ale crescătoriilor de animale, pe lumea astea nu poți deveni decât ceea ce ești. Omul care vorbea despre darurile înnăscute avea dreptate. Ești înzestrată cu darul iubirii. (p. 75) Carlos Herrera nu este doar un fals abate, ci un autentic om de afaceri și, la nevoie, proxenet. Tocmai de aceea, pentru a o ține sub control pe Esther, Vautrin are grijă ca două aparente foste deținute de rând, slujnica Europa, încă tânară, și bucătăreasa Asia (numele sunt fantezist-ironice), ambele îndatorate prințului închisorilor, să-i servească stăpânei lor. Coabitarea acestor figuri grotești îngroașă nuanțele narațiunii și dublează contururile psihologice.

Acțiunea romanului începe cu adevărat atunci când bancherul multimilionar, baronul de Nucingen, o observă pe Esther plimbându-se în padurea Vincennes la ora una dimineața, sub directa supraveghere a pușcăriașilor și femeilor de stradă angajate de Vautrin. Bătrânul ,,rechin”, trecut de șaizeci și cinci de ani, impotent, în continuare la fel de opulent ca în Casa Nucingen, cade în vraja frumuseții semitice a Estherei, ceea ce constituie nu doar un banal artificiu compozițional al lui Balzac, ci și mijlocul prin care impunătoarea rațiune a marilor finanțe cade răpusă de cele mai plebee porniri, în cele mai umile brațe de femeie, o frumoasă cocotă. La mijloc pare a fi vorba de o compensație morală, de o răzbunare supraumană, de un renghi jucat de ordinea contradictorie aflată la pândă în toate pasiunilor singulare ale monomaniacilor de succes, cu toate că poate fi vorba, la fel de bine, de didacticismul moralizator al lui Balzac însuși. Problema centrală a intrigii se poate rezuma însă astfel: ,,În perioada aceea, Esther și Lucien mâncaseră nu numai capitalurile încredințate cinstei bancherului ocnelor, care se expunea pentru ei unor cumplite socoteli, dar dandy-ul, preotul și curtezana mai aveau și datorii.” (p. 94) Vautrin pune la cale un plan diabolic, deși extrem de burghez în cele din urmă: băgând de seamă ultima, cea mai absurdă și cea mai puternică zvâcnire de viață emoțională din inima baronului Nucingen, Carlos Herrera, omul cu o mie de fețe, hotărăște ca Esther să mai practice o ultimă oară în viață prostituția. Aceasta urma să i se vândă pentru un milion de franci baronului bancher, dacă Nucingen îi va da târcoale și îi va cădea în mreje. Banii urmau să fie investiți în castelul și moșiile ,,marchizului” Lucien de Rubempré. Fiind oarecum reținută de abate, Esther urma să fie căutată de bancher. Acesta, capitalist de prestigiu și zeul banilor pentru majoritatea semenilor sai, are direct acces la poliția politică sau secretă a regatului Franței postnapoleoniene. Pentru o sumă suplimentară, Louchard, ,,guard comercial”, îl pune în legătură cu spioni și șefi de poliție retrași sau ieșiți la pensie, care serviseră în anii Imperiului și care, sărăciți, puteau să execute lucrări de spionaj și urmărire contra unei plăți ridicate. Legea era, într-un fel, respectată, având în vedere că suntem doar confruntați cu protodetectivii particulari ai vremurilor noastre. Punerea energică față în față a două forțe sociale opuse, de o parte crema criminalității, secretată ca o toxină de societatea stimabilă și oficială, iar pe de altă parte anticorpii legii, în persoana câtorva foști ofițeri secreți, așa-ziși sticleți, este ceea ce căuta Balzac încă de la început. Ideea centrală este sublinierea întretăierii și antagonismelor rezultate din interesele individuale, mediate de rolul social al fiecărei părți implicate în conflict.

De aceea, figurile spionilor merită atenția cuvenită unei examinări sociologice deosebite. Fostul amploaiat al poliției politice este un anume Contenson, o figură înfometată de bani, inteligent ca diavolul divin de Vautrin, care, pentru un tarif piperat, întră în jocul amoros inițiat de bătrânul, pe jumătate senilizat, Nucingen. Desfrânat ca un homosexual, îmbrăcat excentric și iubind luxul, Contenson se află într-un impas în carieră: ,,De când fusese suprimat Ministerul Poliției, se însărcinase drept consolare cu ramura arestărilor comerciale, dar capacitatea sa bine cunoscută, viclenia sa făceau din el o unealtă de preț și șefii necunoscuți ai poliției politice îi trecuseră numele pe listele lor de agenți.” (p. 114) Amicul său, vinovat de a-l fi dat în vileag pe comis-voiajorul ,,bonapartist” Gaudissart pentru o pseudoconspirație antimonarhică în 1816 (acuză care îl va aduce pe ilustrul Gaudissart în temniță pentru o scurtă vreme), este un bătrân sărac, fost agent de poliție secretă, domnul Canquoëlle, sub al cărui nume se ascunde de fapt Peyrade, un stimabil ofițer al poliției secrete care adusese servicii remarcabile sub Imperiu. Trecut de șaptezeci de ani, Peyrade avea o fiică nelegitimă, Lydie, la care ținea prea mult pentru a nu se gândi la averea care i-ar fi fost de folos micuței la un moment dat în viață. Ajutat de un alt agent, Corentin, un spion viclean și talentat, Peyrade vânau sarcini de lucru care le-ar fi rotunjit veniturile restrânse. Anii Restaurației îi învățase pe acești lucrători ai siguranței statului că nu au șanse de a acumula avere pe măsura contribuțiilor lor secrete, de disproporționată valoare practică, în politica de subterană a fiecărui stat modern. Balzac nu contestă nicidecum rolul social util al acestor meseriași ai spionajului și intrigilor de culise, dar nu se ferește a-i descrie ca fiind o îmbinare de escroci devotați statului și oameni ai tuturor plăcerilor pe care societatea le desconsideră sau le socotește ca periculoase moralei publice. Fiecare în parte și toți la un loc sunt un soi de Vautrin cu leafă încă din această prima parte: la prima vedere, minciuna interesată, deghizarea excentrică, la limita exhibiționismului, habitudinile de bordel, promiscuitatea bisexuală este ceea ce au în comun aceste căpetenii ale societății nonburgheze. Deși amploaiați ai statului, nici unul nu poate fi asociat cu slujbașii birocrației cunoscute din alte romane. Cea mai apropiată încădrare socială ar fi aceea de lumpeniproletari amorali, de nade în sublumea criminalității cu dosar penal și cazier stufos. Angajații de bază ai serviciilor secrete sunt înregistrați ca răufăcătorii statului, infractorii acceptați de elite drept folositori. Peyrade visa la o sinecură în poliție, iar Contenson și Corentin urmăreau să-l scuture de bancherul amorezat de cât mai multe zeci de mii de franci. Într-o simetrie perfecta, Vautrin urmărea aceleași țeluri. ,,Iată prin ce împrejurări oameni atât de puternici fiecare pe tărâmul sau, ca Jacques Collin, Peyrade și Corentin, ajunseseră să se înfrunte pe același câmp de bătaie și să-și dezlănțuie geniul într-o luptă în care fiecare din ei se bătea pentru patima sau interesele sale. Fu una dintr-acele bătălii necunoscute, dar îngrozitoare, în care se cheltuiește sub forma talentului, urii, ciudei, loviturilor și contraloviturilor viclene, tot atâta putere câtă trebuie ca să întemeieze o avere. Oamenii și mijloacele, totul fu secret în ce-l privește pe Peyrade, pe care prietenul său Corentin îl ajuta în această operație, pentru ei un moft. Astfel încât istoria în privința acestui subiect, după cum tace asupra cauzelor adevărate ale marilor revoluții.” (p. 139) Trecând peste viziunea conspirativă asupra marilor evenimente istorice, îndatorate vieții private a unor persoane ilustre și nu scopurile raționale urmărite de părți opuse ale societății în ansamblul ei, enunțată de monarhistul Balzac, Vautrin este, însă, un fel de papă al pușcăriilor, ambasadorul prin excelență al populației care alcătuiește lumea interlopilor Franței. Bănuind intențiile baronului Nucingen de a angaja agenți secreți famelici pe urmele Estherei, abatele Carlos Herrera o înlocuiește pe evreica demonic de ispititoare cu o cocotă de lux tot de origine franceză, venită, totuși, din Londra, unde activa în prezent, pentru a juca rolul Estherei în ochii bancherului drogat de noua sa obsesie. După ce plătise câteva mii de franci pentru o informație agenților secreți, Nucingen descoperă că fusese înșelat. Esther nu era cea din pădurea în care își văzuse îngerul vieții, ci altcineva, altfel de frumoasă decât în amintirea sa. Lucien de Rubempré avea să se plângă celeilalte amante, doamna de Sérisy, că este urmărit de agenți secreți, în condițiile în care acesta o curta de zor pe domnișoara Clotilde de Grandlieu, ceea ce i-ar fi compromis pe cei din clasele superioare în fața opiniei burgheze și a dușmanilor liberali. Poliția secretă se ocupă de crimele oficiale, deci politice, ale statului, nu de afacerile amoroase ale unor particulari, ne spune, cu ironie cinică, Balzac. Doamna de Sérisy era căsătorită cu un ministru, care era, din punct de vedere al gradelor birocratice, peste prefectul de poliție al Parisului. Acesta din urmă îl va consemna la ordin pe Peyrade, care își pierde astfel pensia sa anuală, singura sa sursă de existență. Dezonorat și brusc sărăcit, Peyrade află de la Contenson că Esther a fost pusă în legătură cu baronul Nucingen în aceeași pădure fermecată. Întreaga afacere l-a costat pe bancher trei sute de mii de franci. Printr-un interpus înglodat în datorii, Georges d’Estourny, în spatele cărora se afla micul cămătar Cérizet (sluga necredincioasă din Iluzii pierdute), cei trei sute de mii de franci sunt spălăți legal. Vautrin, care știe la fel de multe despre personajele cu care se întâlnește precum Balzac însuși, îl șantajează pe Cérizet și obține banii pentru Lucien. Acesta urma să meargă în provincia de obârșie, unde s-ar fi ascuns o vreme, cumpărând proprietăți și un castel pentru a-și crea o condiție socială excelentă, poziție din care s-ar fi putut căsători cu Clotilde de Grandlieu. De aici încolo urmau cariera politică și marile afaceri. Rastignac va fi, pe de altă parte, Lucien realizat. Esther, reîntoarsă în poziția de marfă erotică, este astfel înștiințată de abatele Carlos Herrera cu privire la noua ei misiune, din fericire, doar temporară: ,,La douăzeci și doi de ani și jumătate ești în punctul culminant al frumuseții dumitale, datorită fericirii. În sfârșit, trebuie mai cu seamă să redevii Torpila. Fii zburdalnică, risipitoare, șireată, fără milă pentru milionarul pe care ți-l dau pe mână. Ascultă!… omul aceste este un hoț pe picior mare, a fost fără milă față de multă lume, s-a îngrășat din averea văduvelor și orfanilor, vei fi Răzbunarea lor!… Asia va veni să te ia cu o birjă, și vei fi diseară la Paris. Dacă lași să se bănuiască legătura dumitale de patru ani cu Lucien, poți să-i tragi și un glonț de pistol în cap, totuna e. Vei fi întrebată ce ai făcut între timp: să răspunzi că te-a luat în căsătorie un englez neînchipuit de gelos. Ai fost odinioară destul de inteligentă ca să tragi păcăleli, regăsește-ți inteligența aceea…” (p. 163) Vautrin este prea des portavocea lui Balzac.

Cât îi costă amorul pe bătrâni

Stors de Asia și Europa de câteva sute de mii de franci, Nucingen ajunge o cârpă de bancher în mâna unor femei cel puțin dubioase. Balzac trebuie să justifice devotamentul celor două slujnice ale sale: pe Europa o cheamă de fapt Prudence Servien, cândva o angajată într-o filatură, care, după ce depusese mărturie împotriva unui bandit, Durut, acesta îi promite să se răzbune de moarte pentru depoziția ei. Europa avusese o serie de meserii mărunte oarecare, atunci când nu practise pesemne prostituția, iar acum lucra pentru abatele Carlos Herrera. Trăia cu ajutorul masculin al lui Jacques Collin, namila de Paccard, Seidul geniului speluncilor. Motivul pentru care Europa îi era atât de fidelă prințului celulelor de închisoare reiese din faptul că acesta orchestrase execuția banditului Durut. Alături de Paccard, angajat ca vizitiu, și Asia, Europa o vor servi pe Esther pentru ca, de fapt, să o protejeze de bancher și să-l țină informat pe abatele Carlos Herrera. În 1830, baronul Nucingen îi amenajează Estherei un apartament somptuos. Balzac intră în lungi amănunte cu privire la modul general în care o metresă își joacă pe degete, își batjocorește și își stoarce de bani amantul în vârstă. Loje scumpe, bijuterii, rochii splendide, echipaje la scară, restaurante luxoase, nimic nu este ocolit sau uitat de geniul iscoditor balzacian. Viața prostituatei de elită du Val-Noble, care își pierduse ultima sa sursă de existență când amantul o părăsește, după ce baronul Nucingen îl făcuse să dea faliment, este ipostaza generică a sexului plătit. Travestit într-un englez bogat și bețiv, Peyrade, dornic să se răzbune pe acela din spatele nereușitei sale, reușește să intepreteze atât de verosimil rolul de nabab britanic încât ajunge amantul oficial al doamnei du Val-Noble, o fostă prietenă și rivală a Estherei. Corentin și Contenson reușesc să descopere curând rețeaua de păianjen țesută de Vautrin în jurul îndrăgostitului bancher. ,,Dinspre partea sa, Carlos Herrera ceru viza ambasadei spaniole și pregăti pe cheiul Malaquais totul în vederea unei călătorii la Madrid. Iată de ce. Peste câteva zile Esther avea să fie proprietara micului palat din rue Saint-Georges; urma să aibă o rentă de treizeci de mii de franci; Europa și Asia erau destul de dibace ca s-o facă să vândă și să înmâneze pe ascuns capitalul lui Lucien. Lucien, pretinzându-se bogat în urma ajutorului surorii sale, avea să plătească în acest fel restul din prețul moșiei Rubempré. Nimeni nu putea găsi nici un cusur în acest fel de a acționa. Numai Esther ar fi putut fi indiscretă; dar era în stare mai degrabă să moară decât să lase să-i scape o clipire de ochi. Clotilde tocmai arborase o mică eșarfă roz la gâtu-i de barză, prin urmare partida era câștigată și la palatul Grandlieu. Acțiunile societății de omnibus dădeau de pe acum trei capitaluri pentru unul. Dispărând vreme de câteva zile, Carlos dejuca orice rea-voință. Prevederea omenească ținuse seama de tot, nu era posibilă nici o greșeală.” (p. 230) După ce Peyrade descoperă că este inspectat și deconspirat de Carlos Herrera, deghizat într-un om al legii, partida pare câștigată de Vautrin. Pe de altă parte, Corentin, secondat de avocatul Derville, merg în provincie, în Angoulême, având susținerea morală a familiei Grandlieu, pentru a se informa cu privire la averea familiei Séchard și dacă aceștia erau într-adevăr pe atât de înstăriți pe cat pretindea ruda lor Lucien, care, între timp, se afla sub embargou diplomatic în casa familiei Grandlieu. Pentru un vanitos năuc, această interdicție efemeră aducea cu o catastrofă. Drept contraofensivă, devoalatul Peyrade află din gura Asiei că fiica sa, Lydie, fusese răpită și urma să fie abuzată sexual dacă Peyrade nu-și anunța oamenii să cedeze din spionaj. Aceștia erau însă plecați la cercetări în provincie. Investigațiile lor dau rezultate nesperate: cu toate că David și Ève duceau o viață tihnită în Marsac, crescându-și copiii și întreținându-se seară de seară cu notabilitățile locului, milionul de franci pe care fratele și cumnatul Lucien îl deținea nu putea proveni din fundul unui departament fără anvergură în materie de afaceri. Lupta dintre societatea infractorilor și cea a poliției secrete se ascute odată ce Corentin se întoarce în capitală, unde Peyrade, preschimbat în părintele ultragiat și suferind, îl pune în temă cu noile manevre ale taberei aflate în spatele curtezanei Esther. Aceasta dă o cină regală în noua ei locuință, unde cele două tăișuri ale sabiei (justiția și mafia) se întâlnesc în jurul aceleiași mese. Acesta este, de asemenea, punctul culminat din secțiuna actuală a romanului, punct dincolo de care deznodământul terifiant se precipită în câteva pagini. Peyrade moare când isi descoperă fiica căzută pe mâna unui client care o deflorase (Henry de Marsay apare ca fiind cel care o cumpărase), cu toate că rămâne o îndoială în legătură cu pricina morții: fie comoție cerebrală sau stop cardiac, fie fusese otrăvit în casa Estherei de bucătareasa Asia. Lydia ajunge pe jumătate nebună. Corentin jură răzbunare. Esther, suferind de pe urma absenței lui Lucien și zdrobită sufleteste de ceea ce îi ceruse abatele Carlos Herrera să facă (nu este deloc clar dacă se aflase în intimitate cu baronul bancher, care nu mai dădea semne de virilitate), se sinucide, luând otravă. Aglomerarea de decese și jurăminte patetice într-un spațiu narativ restrâns declanșează un mecanism cu efecte artificiale și inestetice la finalul acestei părți a romanului. În același timp, Esther Gobseck, deli muribundă și indiferentă la accidentele ironice ale destinului, află că de-abia moștenise averea de peste șapte milioane de franci a unchiului ei, cămătarul Gobseck. Strălucirea și suferințele curtezanelor e un punct nodal în Comedia umană în care unele trame sunt rezolvate sau cel puțin aduse la zi, adică în anul 1830. ,,Justiția omenească și justiția pariziană, adică cea mai neîncrezătoare, cea mai inteligentă, cea mai iscusită, cea mai cultă dintre toate justițiile, chiar prea inteligentă, caci interpretează legea în fiecare clipă, punea în sfârșit mâna pe cei ce urziseră acea cumplită intrigă. Baronul de Nucingen, recunoscând semnele otrăvii și negăsindu-se cei șapte sute cinci zeci de mii de franci, se gândise că unul din personajele urâcioase care-i displăceau atât, Paccard sau Europa, era vinovat de crimă. În prima clipă de furie alergă la prefectura de poliție. Asta fu ca un dangăt de clopot care adunase toate numerele lui Corentin. Prefectura, parchetul, comisarul de poliție, judecătorul de ocol, judecătorul de instrucție fură mobilizați cu toții. La ceasurile nouă seara, trei medici chemați asistau la autopsia sărmanei Esther și începeau perchezițiile! Înșeală-Moartea, anunțat de către Asia, exclamă: ,,Ei nu știu că sunt aici, deci mă pot ascunde!” Ieși prin geamul de pe acoperiș al mansardei și, cu o agilitate fără pereche, se ridică în picioare pe acoperiș, unde începu să cerceteze împrejurimile cu sângele rece al unui învelitor de case.” (pp. 296-297) Surprins de Contenson fugind de pericol, abatele Carlos Herrera îl aruncă pe spion de pe acoperiș. Contenson cade mort la pământ, într-un șanț murdar. Cele trei sferturi de milion de franci dispăruseră odata cu Europa și Paccard, care dau dovadă de necredință față de stăpânul lor. Lucien, încercând o ultimă împăcare cu Clotilde de Grandlieu, care urma să fie ferită de ochii lumii bune de către parinți până ce furtuna reputației puse în primejdie va fi trecut, este la rândul lui prins de poliție și arestat la marginea capitalei. A doua decădere a lui Lucien, de această dată fatală, abia începe. Acuzat de ,,cârdășie la un furt și un omor”, Lucien ajunge să împartă temnița cu abatele Carlos Herrera, arestat în aceeași zi. Astfel se încheie cel de-al doilea volet din romanul prostituatelor Parisului, probabil cel mai slab din punctul de vedere al realizării artistice din cele patru în total.

Unde duc căile greșite

După ce ne inițiază în tainele celor certați cu legea și ale poliției corupte, Balzac scrie o introducere la istoria penitenciarelor pariziene și, prin implicație metonimică, ale întregii Franțe. Caracterul insalubru al spațiului locativ și mizeria morală absolută care domnesc în închisori nu par să se fi modificat cu un gram din secolul al XIX-lea, în ciuda tuturor reformelor statale cu care orice guvernare de lungă durată se laudă. Închisoarea evoluează doar în măsura în care întreaga societate se schimbă. Fie că bogăția generală dă un lustru de ocazie vieții de celulă, fie că avansurile tehnologice ușurează existența în secluziune, făcând-o aparent suportabilă, afirmația tranșantă ce urmează rămâne în picioare: ,,Nouă zecimi dintre cititori și nouă zecimi din ultima zecime, cu siguranță că nu cunosc diferențele considerabile dintre noțiunile de inculpat, prevenit, acuzat, deținut, arest, închisoare preventivă, detenție; astfel că vor fi de bună seamă cu toții uimiți aflând că în aceasta constă tot dreptul nostru criminal (…).” (p. 305) Având în vedere poziția sus-pusă a lui Lucien în societatea cea mai aleasă a Parisului, cazul său particular atrase atenția tuturor celor care contează social. Judecătorul de instrucție căruia îi revine speța este Camusot (cf. Punerea sub interdicție, Salonul cu vechituri), cel care, împins din spate de nevasta lui, ajunsese să-i facă un serviciu cât o mică avere marchizei d’Espard, daca Lucien, cel asupra căruia fulgerele răzbunarii puteau, în sfârșit, lovi necruțător, nu i-ar fi zădărnicit planurile. Abatele Carlos Herrera, socotit ca un corp alogen, atrăgea atenția mai degrabă prin insolita situație de a vedea un membru de vază al clerului spaniol închis decât prin orice altceva. Desigur, Lucien se simțea zdrobit moral în temniță (,,Totul se sfârșișe în el în această cădere asemănătoare cu a lui Icar”, p. 323), în vreme ce Jacques Collin se găsea în elementul său natural, prefăcându-se bolnav la pat și pretinzând char de-a fi fost otrăvit. Ambii figurau ca preveniți ,,puși la secret”, ceea ce le îngreuna situația reala în templul tenebros, cu aer medieval, intitulat Conciergerie. Pentru a adânci și mai mult contrastele, în randul foștilor criminali, ridicați la rangul de agenți secreți, se găsea și un vechi rival de ,,pârnaie” a lui Jacques Collin, șeful de siguranță Bibi-Lupin, care este chemat să-l identifice în persoana lui Vautrin pe fostul său tovarăș de tâlhării. Printre criticile aspre ale eficienței juridice a curții cu juri și criticile aduse justiției pentru că ,,nu pedepsește nici jumătate din fărădelegile săvârșite” (p. 334), găsim fragmente de critică socială dezgolită de orice prudență conservatoare: ,,Credem că poliția e vicleană, machiavelică, dar de o extremă blândețe; numai că ascultă patimile ajunse la paroxism, primește declarații și-și păstrează notele. Nu e înspăimântător decât pe de o parte. Iar ceea ce face pentru justiție face la fel pentru politică. Dar, în materie de politică, e la fel de crudă și de părtinitoare ca răposata inchiziție.” (p. 334) Jacques Collin reușește să transmită un mesaj mătușei sale, Jacqueline Collin, cea care se ascunde sub straiele pestrițe ale bucătăresei Asia și care apare ca o actriță de bulevard în incinta Palatului de Justiție sub numele de doamna de Saint-Estève, veritabilă maestră în știința preparării otrăvurilor, prin intermediul căreia o informează pe adevărata rudă cu privire la măsurile ce trebuiau luate numaidecât, fără să lase loc de bănuieli personalului închisorii: Asia avea să le viziteze în fugă pe ,,muierile” lui Lucien, ducesa de Maufrigneuse (cf. Salonul cu vechituri) și doamna de Sérisy, care aveau să-l ajute cu sfaturile viclene ale abatelui și cu protecția lor. În același timp, Asia avea să meargă la respectabilii Rastignac și la doctorul Bianchon, care ar fi depus mărturie falsă că nu-l recunosc pe Vautrin, locatarul din casa Vauquer (cf. Moș Goriot), în persoana abatelui Carlos Herrera. Etapa imediat următoare era cea a interogatoriilor, test pe care abatele cucernic era în stare să-l treacă excelent, dar nu și Lucien, a cărui constituție morală era, după cum se știe încă din Iluzii pierdute, lamentabilă.

Abatele este dezbrăcat și inventariat ca un deținut de rând, personaj ipotetic cu care Vautrin, odată ce-și arată trupul brăzdat de tatuaje și cicatrice, semăna izbitor. Bibi-Lupin nu-l recunoaște însă pe Vautrin în abatele Carlos Herrera. Doar doamna Poiret, fosta domnișoară Michonneau, fată bătrână atrasă sexual de Vautrin, și suferind încă din această pricină, în Moș Goriot, se face încă o dată de râs atunci când le declară polițiștilor că după voce și părul de pe piept este fostul locatar și ocnaș Înșeală-Moartea. Dramaturgul mediocru Balzac își pune pecetea pe aceste momente de vodevil de duzină. Camusot tinde să-i țină partea abatelui Carlos Herrera, iar după apariția testamentului și ultimei scrisori de dragoste semnate de sinucigașa Esther, lucrurile par a fi decise în favoarea lui Jacques Collin și a lui Lucien, care putea fi chiar pus în libertate. Jacques Collin pretinde în fața judecătorului că este, în realitate, tatăl natural al lui Lucien și de aceea îl proteja din umbră, croindu-i un rost în viață. Apariția lui Contenson, însetat de sânge, îl determină, totuși, pe Camusot să înainteze cu procedurile, dupa ce îl trimite într-o celulă mai îngrijită pe abate.

Lucien nu face față presiunii interogatoriului, după cum era de așteptat. Dărâmat afectiv la vestea morții iubitei lui Esther, umilit de situația de a fi un deținut prevenit, Lucien recunoaște toate faptele sale, îl denunță chiar pe abate ca fiind un fost condamnat la moarte odios, totul într-un puseu de deznădejde care îl face pe Camusot să fie sceptic și totodată uimit de rezultatele excelente ale strădaniilor sale de judecător. Scrisoarea doamnelor de Maufrigneuse și de Sérisy către cinstitul Camusot, în care i se cere să-l elibereze pe amantul lot adorat, ajunge prea târziu. Ușuratica doamnă de Sérisy își imploră soțul, om de stat al Franței, să intervină în sprijinul favoritului ei. Soțul înșelat, dar resemnat și încă fascinat de nevastă-sa, îl roagă pe prietenul său apropiat, domnul de Granville, procuror general al statului, să intervină pe lângă Camusot și să facă ordine în întreaga învălmășeală, ce amenința reputația impecabilă a câtorva doamne onorabile din marea societate. Deodată, corupția privata a unor indivizi care conduc statul transformă același aparat de stat obedient într-o simplă afacere, într-o anexa domestică, a celor mai bogate familii din Franța. ,,Femeile, femeile frumoase și bine situate, ca doamna de Sérisy, sunt copii răsfățați ai civilizației franceze. Dacă femeile din alte țări ar ști ce înseamnă la Paris o femeie la modă, bogată și cu un titlu de noblețe, ar visa toate să vină aici, să fie și ele regine. Femeilor consacrate doar regulilor bunei-cuviințe, acelei colecții de legi mărunte numite destul de des, în COMEDIA UMANĂ, codul femeilor, nici că le pasă de legile făcute de bărbați. Ele spun totul, nu se dau îndărat de la nici o greșeală, de la nici o prostie; căci toate au înțeles perfect că nu sunt răspunzătoare de nimic în viață, afară de cinstea lor femeiască și de copiii lor. Rostesc râzând cele mai mari enormități. Cu orice prilej repetă vorba rostită de frumoasa doamnă de Bauvan, curând după căsătoria ei, către soțul pe care venise să-l ia de la Palatul de justiție: ,,Judecă mai repede și vino!” (pp. 393-393). Aceste răsfățuri uzurpatoare sunt ultimele rudimente ale vechii nobimii feudale înainte de prăbușirea ei la picioarele intereselor de altă natură, strict pecuniare și fără etichetă aristocratică, ale claselor burgheze. Doamna Léontine de Sérisy se prezintă personal în fața judecătorului Camusot, arzând o parte din scrisorile de amor pe care poliția le confiscase de la Lucien. Pasiunea ei descurajantă și înjositoare pentru poetul afemeiat o împinge până la a-și pârjoli propriile mâini delicate de față cu un magistrat arivist precum Camusot, băiatul unui negustor vicios (cf. Iluzii pierdute).

Retras în încăperea rece și umedă a închisorii, meditativ și suferind atroce în amorul său propriu, Lucien de Rubempré, fără a banui măcar câte rotițe se învârteau în mecanismul social pentru a-l salva, revede scurta sa viață fericită alături de Esther Gobseck și, cuprins de spleenul unui poet romantic însetat de melancolie, dar strălucind apoteotic în fața ultimei sale fapte, cea mai consistentă în nimicnicia ei, decide să se sinucidă. Își scrie testamentul. Îi transmite tot în scris procurorului general o retractare a interogatoriului de curând încheiat. Îi mărturisește îngerului său păzitor, Jacques Collin, admirația și groaza pe care le resimte în fața măreției sale demonice. Pasajul urmator poate fi confundat cu oricare capitol din cartea istoricului Thomas Carlyle, Cultul eroilor, pe care Balzac ar fi putut-o scrie la rândul lui: ,,Există urmașii lui Cain și aceia ai lui Abel, cum spuneai dumneata câteodată. În marea dramă a omenirii, Cain e opoziția. Dumneata te tragi din Adam prin ramura aceasta, în care diavolul a suflat și mai departe focul a cărui primă scânteie a fost aruncată asupra Evei. Printre demonii din seminția aceasta se află, din timp în timp, câte unul cumplit, cu o alcătuire uriașă, care întrupează toate puterile omenești și seamănă cu acele febrile animale ale pustiei, a căror viață cere întinderile ei nemărginite. Asemenea oameni sunt primejdioși în societate, cum ar fi niște lei în plină Normandie: au nevoie de hrană, sfâșie oamenii banali și pasc paralele proștilor; joaca lor e atât de primejdioasă, încât până la urmă ucid umilul cățel din care și-au făcut tovarăș și idol. Când vrea Dumnezeu, ființele acestea misterioase sunt Moise, Atila, Carol Magnul, Mahomed sau Napoleon; dar, când el le lasă să ruginească în fundul oceanului unei generații, aceste unelte gigantice nu mai sunt decât Louvel și abatele Carlos Herrera. Înzestrați cu o putere nemărginită asupra sufletelor gingașe, le atrag și le sfărâmă. E ca planta veninoasă, viu colorată, care fascinează copiii în pădure. E poezia răului. Oameni ca dumneata ar trebui să locuiască în peșteri și să nu iasă din ele. Dumneata m-ai făcut să trăiesc viața aceasta titanică, și am avut parte de ea pe săturate. Astfel îmi pot scoate capul din nodurile gordiene ale politicii dumitale, ca să-l vâr în lațul cravatei mele.” (p. 400) Aruncând o ultimă privire halucinantă asupra Parisului, orașul înfrângerii sale, Lucien își pune capăt zilelor, într-o ultimă sforțare paroxistică. Doamna de Sérisy, aflând vestea neagră, străbate închisoarea cu rapiditatea unei animal de savană hăituit, reușind chiar, scuturată de un flux nervos de tăria unui trăsnet, să smulgă o zăbrea din cușca în care se afla leșul lui Lucien. Durerea ei are forța unei descărcări orgasmice care zdruncină materia. Autoritățile, prea mici în fața puterii unei neveste de politician și înalt magistrat al statului francez, conchid în mod definitiv, sub forma unei știri judiciare menite să liniștească opinia publică, adică să îi adoarmă vigilența, că Esther s-a sinucis, iar Lucien, nevinovat de nici un jaf sau alte fapte penale, moare subit din cauza ,,unui anevrism ajuns în ultima fază” (p. 408). În acest fel, finalul părții a treia din roman se suprapune peste sfârșitul celei de a doua părți: după moartea Estherei vine decesul identic al lui Lucien. Romanul sentimental s-ar fi putut termina în acest loc, dacă Balzac nu ar fi intenționat să ducă la liman și acest studiu sociologic al organelor de apărare a societății prinse în încleștare cu fața ascunsă a societății însăși.

Ultima întrupare a lui Vautrin 

Debutul ultimei scene a romanului Strălucirea și suferințele curtezanelor constă din dialogul familial în care judecătorul Camusot, după o zi lungă și grea la birou, dă raportul cu privire la cele deja întâmplate soției sale, parvenita intrigantă, capabilă să scoată din orice oportunitate maximum de câștig. Amélie Camusot nu este doar soția devotată, ci, asemeni doamnei Rabourdin din Slujbașii, dorește ca ambițiile personale de mărire să se împlinească în cariera virtualmente strălucită a soțului ei, docil și fără imaginație. Scandalul sinuciderii unui tânâr râvnit de atâtea femei din cartierul Saint-Germain-des-Prés declanșează în mintea doamnei Camusot planuri noi de ascensiune socială. Doamna Camusot urma să viziteze casa familiei de Grandlieu pentru a le aduce la cunoștință acestora existența unor scrisori compromițătoare, pline de trădări afective și obscenități erotice, pe care abatele Carlos Herrera le deținea de la răposatul Lucien. Domnul Camusot va încerca să afle, sfătuit de Bibi-Lupin, dacă abatele este într-adevăr ocnașul evadat Jacques Collin prin a-l confrunta cu cei mai temuți pușcăriași închiși în aceeași închisoare, care, desigur, i-ar fi dat în vileag adevărata identitate.

După o noapte de jelanie creștinească la căpătâiul iubitului său Lucien, Jacques Collin se simțea sufletește bolnav. ,,Jacques Collin, scufundat în gândurile care-l absorbeau, nepăsându-i de el însuși, socotindu-se ca o haină fără trup pe care să-l îmbrace, ca o zdreanță, nu bănui cursa pe care i-o întindea Bibi-Lupin, nici importanța coborârii sale în curte. Nefericitul ieși mașinal și o luă pe coridor (…).” (p. 438) În curtea penitenciarului îl așteptau câțiva dintre vechii săi camarazi, care aveau bani depuși la banca clandestină pe care o deținea Vautrin și care, în prezent, fusese golită de capital din pricina cheltuielilor exorbitante ale cuplului Esther-Lucien. Acum morți, prin moștenirea Estherei, totul putea fi pus la loc. Balzac realizează nu numai o incursiune exactă în universul bandiților și criminalilor de drept comun, ci reușește să stăpânească ca un meșter priceput limbajul distinctiv al găștilor de deținuți, argoul detenției. Aristocrația o compuneau criminalii în serie și cei condamnați la moarte. Cei mai mulți dintre aceștia se trăgeau din păturile cele mai sărace ale societății: orfani, copii abandonați pe străzi, abrutizați pana la marginea animalității, fără știință de carte, trăind la nivelul instinctelor și gândind cu febrilitate doar atunci când executau un omor sau tâlhăreau după plan, Jacques Collin trecea drept casierul lor, gășcarul care domnea peste ei în cadrul asociației lor comune, societatea celor Zece mii. Unul dintre ei, poreclit La Pouraille, dar numit Danneport, omorâse recent pe domnul și doamna Crottat, fermieri bogați și avari, de la care furase opt sute de mii de franci, motiv pentru a fi condamnat la pedeapsa capitală. Alți doi, cunoscuți apropiați de-ai lui Vautrin, camarazi de griji și suferințe în trecut, membrii în Gașca mare, organul de conducere al societății celor Zece mii, se chemau Sélérier, supranumit Firișor de Mătase, iar celălalt purta porecla de Peticul, dar numit în realitate Riganson. Fiecare mai avea cel puțin tot atâtea nume de contrabandă. ,,Sălbaticii aceștia nu respectau nici legea, nici religia, nimic, nici măcar științele naturale, a căror sacră nomenclatură e, cum se vede, luată de ei în bătaie de joc.” (p. 443) Chiar și așa, regulile închisorii sunt aspre: să nu trădezi poliției, să nu pretinzi că ești mai criminal decât în realitate, să fii devotat soțului tău închis, să nu muncești și să te lași în voia patimilor de tot felul ca o datorie. ,,Cum se va vedea, La Pouraille iubea cu patimă o femeie. Firișor de Mătase, filozof egoist, care fura să-și facă o situație, semăna mult cu Paccard, omul lui Jacques Collin, fugit cu Prudence Servien și stăpâni amândoi pe șapte sute cincizeci de mii de franci. Firișor de Mătase n-avea nici o legătură, disprețuia femeile și nu se iubea decât pe sine. Cât despre Peticul, așa cum se știe în momentul de față, își trăgea porecla de pe urma legăturii sale cu Petica. Or, aceste trei celebrități ale lumii interlope aveau socoteli de cerut lui Jacques Collin, socoteli destul de greu de lămurit.” (p. 450) Având în vedere că La Pouraille urma să fie executat în scurtă vreme, ceilalți doi ocnași își doreau să afle unde depusese acesta banii din jaful răsunator al familiei Crottat. La Pouraille nu recunoscuse nimic în fața lor până în acel moment. Pe de altă parte, nici pe ceilalți doi ocnași nu-i aștepta ani de libertate. ,,Peticul și Firișor de Mătase urmau să fie condamnați pentru furt cu circumstanțe agravante la cincisprezece ani de închisoare, care nu se pot confunda cu cei zece ani ai unei condamnări dinainte, pe care-și îngăduiseră să-i întrerupă. De aceea, deși aveau de făcut unul douăzeci și doi și celălalt douăzeci și șase de ani de muncă silnică, sperau amândoi să scape și să găsească grămada de bani a lui La Pouraille”. (p. 453) Cei trei îl recunosc din mersul de ocnaș cu ștate vechi pe ștabul lor, Jacques Collin, sub veșmintele preoțești. Exact în acest punct, când turpitudinea umană a ocnelor izbucnește la suprafață în deplinătatea ei malefică, Balzac înfăptuiește ceea ce nu se întâlnește nici pe coridoarele birourile statului, nici în compania unor familii selecte de nobili și, cu atât mai puțin, în casa unui Nucingen, a cămătarilor mai mici sau a micii-burghezii arghirofile: solidaritatea umană și devotamentul absolut sunt expuse în strălucirea lor nimicitoare. După cum Esther Gobseck este mai puțin târfă decât ducesa de Maufrigneuse, contesa de Sérisy sau marchiza d’Espard luate separat, ajungând să facă sacrificiul suprem din iubire, tot la fel arestații de față sunt mai umani în raporturile lor sociale decât cetățenii care se bucură de toate drepturile constituționale asigurate de legile în vigoare. Nici unul dintre cei trei paria nu-l trădează pe șeful lor, deși le-ar fi stat ușor în fire. Argoul, viclenia stăpânului reintrat în funcție și respectul căștigat din trecut sunt întrebuințate la cel mai înalt nivel. ,,În felul aceasta, dădu greș lovitura pregătită de Bibi-Lupin. Înșeală-Moartea, ca și Napoleon recunoscut de ostașii săi, câștigase supunerea și respectul celor trei ocnași. Fuseseră de ajuns două cuvinte. Aceste doua cuvinte erau: gagicile și loveaua voastră, femeile și banii voștri, rezumatul tuturor afecțiunilor adevărate ale omului.” (p. 457)

Din dialogul celo patru deținuți aflăm întâmplari din trecutul îndepărtat al lui Jacques care luminează portretul său real, nu doar pe cel ideal: în ziua imediat următoare avea să fie executat un corsican vinovat de multe crime, Théodore Calvi, un alt efeb declasat pentru care Jacques Collin dezvoltase o pasiune acaparatoare cu un deceniu în urmă. Iată cum activitățile pederaste ale abatelui Carlos Herrera devin limpezi. ,,Jacques Collin, gata să leșine, cu genunchii moi, fu sprijinit de cei trei tovarăși și avu prezența de spirit de a-si împreuna mâinile luând o înfățișare cucernică.” (p. 457) Întâi Théodore Calvi, apoi Rastignac și, îndeosebi, destrăbălatul Lucien fuseseră pe rând partenerii sexuali ai devotatului Jacques Collin. Abatele Herrera, care rămâne la fel de sacerdotal după schimbul de replici din curte, urmărit cu atenție de Bibi-Lupin și judecătorul Camusot, primește apoi permisiunea de a-l spovedi pentru ultima oară pe Calvi, găsit vinovat de a fi ucis-o pe văduva Pigeau și slujnica ei, furând numai trei de mii de franci. ,,Deoarece se dovedi că țiitoarea lui Calvi, implicată în proces, cheltuise cam o mie de franci din momentul crimei și până cand voise Calvi să puna amanet argintăria și bijuteriile, asemenea dovezi părură suficiente ca să-l trimită în fața Curții cu juri pe ocnaș cu țiitoarea lui cu tot. Omorul fiind al optsprezecelea săvârșit de Théodore, fu condamnat la moarte, căci se părea că el era făptașul acelei fărădelegi atât de iscusit săvârșită”. (p. 471) Jacques Collin simte nevoia irepresibilă să-l salveze în ultimul ceas pe Calvi. Din scurta convorbire cu Firișor de Mătase rezultă în mod indubitabil homosexualitatea lui Vautrin (,, – De la prohab i se trage! zise Firișor de Mătase zâmbind.”). Spovedindu-l în aparență pe Calvi în limba italiană, pe care abatele se presupunea că o știe, Bibi-Lupin, stând la pânda îmbrăcat ca un jandarm, nu înțelege nimic din conversația vioaie dintre Carlos Herrera și corsicanul ucigaș. Calvi furase și omorâse pentru iubita lui de atunci. Jacques Collin, întruparea mizericordiei catolice, îi promite fostului său iubit că va reuși să-i anuleze execuția, să-l transfere în inchisoarea Toulon, de unde va evada, pentru ca apoi abatele să îi aranjeze ,,o viață drăguță, liniștită…” (p. 478). Aceleași promisiuni le-au fost făcute odinioară unor Rastignac, care se depărtase de Jacques Collin, și Lucien, care murise în paza lui. Angajații sistemului judiciar au fost, de pe urma acestor încercări de confesional, încredințați de cinstea robei bisericești purtate de Jacques Collin. Deghizată ca marchiza San-Esteban, Asia reapare în închisoare pentru a primi noi indicații de la formidabilul ei nepot, posesorul unor puteri nefirești. Șantajul cu scrisorile porcoase nu trebuia amânat. Jacques Collin iese aproape învingător din încleștarea de interese egoiste atunci când află unde își ascundea banii La Pouraille (la gagica sa Gonora) și cum acesta, împreună cu ceilalți doi bandiți, acompaniați de șeful Bibi-Lupin, știau de sumele șterpelite. Aerele de combinator cu dare de mână îl imping pe Jacques Collin spre a semna cecuri în alb: ,, – Ei, află că în douăzeci și patru de ore le-am șutit lovelele! exclamă Jacques Collin. Pezevenghii n-or să dea nimic îndărăt cum o să dai tu, o să rămâi curat ca zăpada, iar ei mânjiți cu tot sângele! Am eu grijă să te fac băiat cinstit, atras de ei în cursă. Cu averea ta, o sa pot să fac rost de un alibi în celălalt proces, o să te fac să ajungi la pârnaie și, o data acolă, o să vezi și tu cum evadezi… O să trăiești prost, dar măcar o să trăiești.” (p. 487) Ajutat de pana iscusită a lui Balzac, toate îi merg strună abatelui Carlos Herrera, care pare că dă o probă dură în materie de corupție în fața cititorilor, examinare trecută cu brio de ucenicul vrăjitor al naratorului.

În cealaltă parte a societății, mai precis pe culmile sale, doamna Camusot încearcă să potrivească lucrurile în așa chip încat toată lumea să iasă mulțumită. ,,Astfel încât, diferitele interese înnodate între ele, în vârful și în străfundul societății, aveau să se întâlnească în biroul procurorului general, aduse toate acolo de nevoie și reprezentate prin trei oameni: justiția de către domnul de Granville, familia de către Corentin, în fața puternicului potrivnic Jacques Collin, care întruchipa răul social în sălbatica-i energie.” (p. 504) Înaintea unei înfruntări de colț de stradă cu Bibi-Lupin, care nu știa nimic de armistițiul celor două tabere, Jacques Collin, școlit peste medie (ne atenționează Balzac), se înfățișeză contelui de Granville și judecătorului Camusot, discutând de la egal la egal termenii înțelegerii. După multe stăruințe și manipulări emoționale, de data aceasta având un fond sincer (Vautrin recunoaște că singura femeie frumoasă de care este atras nu poate fi ,,decât atunci când seamănă a bărbat”, p. 520), Jacques Collin obține din partea contelui suspendarea execuției capitale a corsicanului Calvi. Corentin, urmărind, înmărmurit de admirație, discuția dintr-un colț al încăperii, descoperă ce potențial de șef al poliției secrete zace în uriașul de Jacques Collin. Bibi-Lupin era un criminal, convertit la religia justiției statului, de ordin inferior calitativ acestui Vautrin, după cum este evident pentru cititori. Primind, din partea procurorului general al regatului Franței, răgazul de o oră de a merge după scrisorile vulgare ale unor aristocrate frivole și a se înapoia în același răstimp, Jacques Collin este întâmpinat de mătușa sa, încântată de dibăcia nepotului, dar și de foștii săi slujitori spășiți, Paccard și Prudence Servien, reîntorși să-și servească stăpânul. Acesta împarte noile ordine militare: cei șapte sute treizeci de mii de fraci ai lui Nucingen trebuie reinstalați în salteaua din odaia răposatei Esther, iar cei două sute cincizeci de mii de bani aur ai lui La Pouraille urmau să fie dezgropați în viitorul apropiat. Efluviile de geniu contabil din creierul abatelui Carlos Herrera sunt și cele care pun capăt intrigii. Tocmai pentru minuția de roman polițist cu care Balzac unește ițele intrigilor din roman merită a cita fragmentul cu pricina în întregime: ,,Godet și Ruffard sunt complici cu La Pouraille în furtul și omorul săvârșite la soții Crottat. Cei patru sute cinci zeci de mii de franci sunt neatinși, o treime în pivniță la Gonora, asta-i partea lui La Pouraille; a doua treime în odaia Gonorei, partea lui Ruffaurd; a treia este ascunsă la sora lui Godet. Mai întâi luăm o sută cincizeci de mii de franci din lovelele lui La Pouraille, pe urmă o suta din ale lui Godet și o sută din ale lui Ruffard. O dată turnați la gros Ruffard și Godet, o să spunem că ei au pus deoparte ce lipsește din biștari. O să le vâr în cap lui Godet că am pus noi o sută de mii de franci deoparte pentru el, iar lui Ruffaurd și lui La Pouraille că Gonora le-a salvat banii lipsă… Prudence și Paccard or să lucreze acasă la Gonora. Tu și Ginetta [iubita corsicanului Calvi, n.a.], care mi se pare că e mare șmecheră, o să manevrați la sora lui Godet. Ca să-mi organizez debutul ca actor de comedie, îi fac pe curcani să găsească patru sute de mii de franci din furtul de la Crottat, și pe vinovați. Se pare că lămuresc și omorul de la Nanterre. Suntem iarăși plini de biștari și ajungem șefi de curcani. Eram vânat, acum suntem vânători și gata. Dă trei franci birjarului!” (p. 531)

Înarmat cu scrisorile făgăduite procurorului general de Granville, Jacques Collin își pledează pentru ultima oară cauza. Corentin va deveni obicetul urii sale din acea zi, socotindu-l vinovat moral de moartea adonisului său Lucien. Captivat de elocința, verva intelectuală și adevărul social crud din spatele spuselor lui Jacques Collin, de Granville nu are de ales decât să încadreze în poliția secretă a statului un dușman al legii atât de înzestrat de la natură și atât de expert în regulile de funcționare ale societății. După ce ajunge să o tămăduiască pe vanitoasa contesă de Sérisy, care își recapătă iluzia (repectului de sine) că a fost singura pe care Lucien ar fi posedat-o și, în același timp, adorat-o, Vautrin, convins de dreptatea ascunsă în spatele homosexualității sale misogine, cea care îl făcea să nu fie niciodată robit femeilor precum acei mărunți oameni de stat ai Franței, contemporani cu geniul său liber, este angajat în serviciile secrete, unde iese la pensie prin 1845. Încă o dată, legitimistul lucid și cumpătat de Balzac integrează organic populația canalelor societății urbane în interiorul sălilor fastuoase de bal, a anticamerelor luxoase și a odăilor impozante de recepție. Nu există opoziție față de putere decât până în clipa în care puterea fagocitează bacteriile sociale primejdioase, întărind, în urma crizelor sale interne, marele organism social. Revoluția transformă numai forțele contrarevoluționare, menținându-le în vigoare și negându-se simultan în procesul devenirii istorice.

 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s