Fanatismul anticomunist revăzut

res_835af89cb6f858f005db602004c59b59_full

După cum afirmă într-o cronică de carte acidă, dar justă, Florin Poenaru[i], profesorul universitar Ioan Stanomir nu are competența științifică necesară pentru a închina un volum Revoluției Ruse și chiar istoriei Rusiei în general. Ioan Stanomir a mai scris o serie de eseuri despre literatura rusă de acum un secol, apărute în câteva publicații de interes general, pe care apoi le-a strâns la un loc în Sfinxul rus. Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism (Humanitas, 2017) este o continuare la o cu totul altă scară și pe alt subiect a temei ,,misterului slav”, clișeu ideologizat de secolul al XIX-lea, care are sarcina de a încadra un subiect dificil în aura impenetrabilității mistice și de a depista, astfel, în societatea rusească doar mărcile culturale convenabile oricărui discurs naționalist. Ioan Stanomir redactează, aproape săptămânal, pamflete politice pe teme curente de câțiva ani de zile. Pozițiile sale publice sunt, de obicei, tributare unui liberalism clasic apăsat, deși, prin situarea sa intelectuală de partea discursului vitriolant împotriva oricărei măsuri luate de PSD, Ioan Stanomir scrie de parcă s-ar afla în solda ideologică a partidelor ,,de dreapta” din România anilor 2004-2017 (PDL, PNL, USR etc.) Orice voce care îndrăznește să critice sau să arate măcar scepticism față de poziția României în raport cu instituțiile Uniunii Europene, a luptei anticorupție, dirijată din afara țării, sau a proiectului neoliberal postdecembrist este imediat asociată, în optica domnului Stanomir, cu putinismul subversiv, ceaușismul rezidual sau chiar unei ipotetice resurgențe a stângii radicale, neomarxiste. Dușmanii statului de drept sunt toți cei care își exprimă dubiul legat de implantarea și implementarea acestui proiect în ultimii ani. Partizanatul politic al domnului Stanomir este unul pe cât de explicit, pe atât de combativ și maniheist. Cariera universitară a domnului Stanomir apare ca fiind circumscrisă de interesele sale pentru constituționalism, drepturile omului și istoria ideologiilor politice. Din păcate, în pofida faptului că Ioan Stanomir figurează ca autorul a nenumărate cărți de istorie constituțională și românească și eseuri de istorie a ideilor, lucrările sale academice nu depășesc granița îngustă a catedrei sale universitare de la București. Relevanța acestor studii, dincolo de blindarea unui CV academic, se lasă așteptată.

Domnul Stanomir se declară un adept necondiționat al modelului cultural occidental, având convingerea, niciodată suficient de des reiterată, că România suferă de un deficit instituțional și cultural, remanență a regimului totalitar comunist, după cum îl numește el însuși, care ar trebui, desigur, depășit prin anulare. Indiferent de distanța temporară și de schimbările care au loc an de an în România, Ioan Stanomir găsește vinovat numai regimul comunist de înapoierea socială din România. Având în vedere că Ioan Stanomir a căpătat gradul de profesor universitar la vârsta de numai treizeci și cinci de ani, fără să publice articole sau cărți în reviste sau la edituri internaționale, vest-europene, fără să participe la conferințe notabile, fără să aibă nici o legătură profesională cu dinamica mediului academic european, consfințând la rândul lui anonimatul și opacitatea aproape totale ale cercetătorului și universitarului român, de prea multe ori doar un personaj gogolian în afara țării și o voce înregimentată a culoarelor politicii interne din țară, este greu de precizat cât de veridic sau cât de valabil este devotamentul radical pentru mitologica Arcadie a statelor dezvoltate europene. Având în vedere că informațiile de mai sus sunt publice, cititorul, care ne poate bănui de sofisme ad hominem, nu are decât să caute de unul singur numărul de citări internaționale, în reviste peer reviewed cu factor de impact decent, ale domnului Ioan Stanomir. Sperăm să nimerească măcar o citare ,,europeană”, deși ne îndoim. Europa are sens, în discursul domnului Stanomir, doar ca o proiecție a unor carențe locale, pe care domnul Stanomir și alți intelectuali pretind că ei înșiși le-ar fi depășit biografic, fiind deja integrați la nivel individual în imaginarul occidental, prototipic, superior, pur și admirabil, pentru a le manipula, însă, în folos personal și de grup în bătăliile pentru putere simbolică pe piața de idei românească. Dincolo de acest discurs de autodisculpare pseudoinocentă putem identifica implicări politice și poziții instituționale influente în statul român. Din nefericire, după cum o arată chiar parcursul academic al domnului Stanomir, lucrurile stau exact pe dos decât adeziunile sale ,,civilizatorii”, dumnealui având o carieră exclusiv românească, construită în conformitate cu exigențele și practicile științifice românești, care sunt, după cum o arată nenumărate rapoarte europene, printre cele mai joase din Uniunea Europeană. În afara perdelelor de fum groase, nu e nicidecum vorba să se adopte modelul european și în funcționarea noastră universitară, iar acesta nu va deveni poate o realitate decât după multe decenii de acum încolo.

Prin urmare, nu-i de mirare că Ioan Stanomir publică o carte despre istoria Rusiei. Precum Odysseus navigând pe lângă insula Sirenelor, autorul are ceară în urechi în fața unei literaturi de specialitate uriașe. Vorbim de zeci de mii de titluri care au ca subiect anul 1917 în Rusia. Literatura istorică este atât de vastă, de densă și de profundă încât acoperă câteva mii de pagini de bibliografie. Numai istoricii care s-au ocupat de istoria modernă a Rusiei și care au scris lucrări fundamentale sunt de ordinul zecilor, dacă nu sutelor. Recent, Stephen Kotkin, profesor de istorie modernă a Rusiei la Universitatea Princeton, a publicat al doilea volum din trilogia sa despre Stalin. Numai notele de final acoperă câteva sute de pagini. Din acest continent vast și nesfârșit, Ioan Stanomir selectează, cu precădere, câteva nume cu care este, mai mult sau mai puțin, familiarizat, istorici anticomuniști cu agendă politică explicită, de regulă liberali clasici, simpatizanți sau angajați ai guvernelor republicane din SUA și luptători antisovietici în câmpul tactic și ideologic al ,,păcii globale” americane în perioada Războiului Rece: Martin Malia, Richard Pipes, Isaiah Berlin, Adam Ulam și, bineînțeles, fostul președinte onorific al institutului condus de către însuși Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu. Alături de aceștia apar Orlando Figes si Anne Applebaum, doi istorici expliciți antisovietici sau Michael Oakeshott, un intelectual conservator. Este foarte dificil, dacă nu imposibil, de spus care este subiectul cărții de față. Ioan Stanomir nu are o ipoteză științifică anume și nu precizează nicăieri care este obiectul de interes inovator al studiului său. Rusia, 1917 e mai degrabă un eseu politic înfierbântat, care are ca temă centrală istoria Rusiei. Nu este, totuși, o carte care să aducă vreo contribuție nouă, originală sau cel puțin o interpretare critică în domeniul sovietologiei. Nici un istoric sau politolog profesionist nu poate lua în seama o asemenea lucrare. Atunci, cărui public i se adresează autorul? Publicul țintă este cel românesc, educat la nivel de liceu, care nu deține decât cunoștințe minimale de istorie și care, fiind incult în chestiuni de teorie politică, este invitat, precum populația Oceaniei din romanul 1984 al lui George Orwell, la cinci minute de ură antisovietică, post festum, zilnică. Propaganda reală din URSS ar fi putut citi cartea domnului Stanomir ca versiunea pe invers a propriei lor istorii revanșarde.

Pornind de la situația contemporană a Federației Ruse, dominată, conform profesorului Stanomir, de cleptocrația putinistă, urmașa KGB-ului, autorul evocă avatarurile statalității slave. În mai puțin de cincizeci de pagini, Ioan Stanomir parcuge un interval temporar de câteva secole, în care distinge mărcile spiritului slav: autocrația, imperialismul și mesianismul panslavic. Între regimul autoritar al lui Nicolae I și Rusia brejnevistă și, mai nou, cea putinistă, există constante ce țin de o lungă durată a istoriei. Pentru Ioan Stanomir starea de șerbie nu este urmarea unor relații economico-politice de exploatare între aristocrația și țărănimea ruse, ci un aranjament politic feudal, de parcă cele două nu ar fi unul și același lucru. Orice referire, chiar și vagă, la problematica dificilă a claselor sociale este evacută cu grijă de Ioan Stanomir. Nu facem concesii cu termeni de extracție marxistă, în ciuda faptului că Marx nu este creatorul conceptului de clasă socială. Oricum, nu pactizăm cu locurile comune leniniste (cu toate că avem și excepții, slips of the tongue: ,,Scindarea dintre clase este un abis care nu poate fi traversat. Vizibilă în 1905, ea este decisivă în 1917.” – p. 74). Pentru Ioan Stanomir, Rusia încearcă de aproximativ două secole să se modernizeze într-un mod care respinge diviziunea puterilor în stat și aranjamentul constituțional liberal al statelor occidentale, generând regimuri politice monstruoase. Reacțiile intelighenției ruse, de la decembriști și narodnici până la bolșevici, nu reușesc decât să reproducă, ca într-o oglindă răsucită, intoleranța și idealismul mistic al modelului rusesc de guvernământ. La Ioan Stanomir, statul țarist este totuna cu elita aristocratică, de la începuturile sale în dinastia Romanovilor, din anul 1613 încoace, până la Revoluția din Februarie 1917, care va alunga definitiv, după cum știm, țarismul de pe fața pământului. Economia Rusiei joacă rolul unui apendice în această imensă arhitectură statală. Populația Rusiei nu trăiește din producție și consum, nu se încheagă din reproducerea biologică și a mijloacelor de trai disponibile, ca în celelalte societăți cunoscute din punct de vedere istoric, ci, conform eseistului metafizic Ioan Stanomir, din stihii mesianice și deliruri religioase. ,,Decalajele dintre Rusia și celelalte puteri, aliate sau inamice, decurg din decalajele de ordin politic și mentalitar.” (p. 82) Prejudecățile de natură culturală țâșnesc din pagină. Astfel, unele intepretari sunt absurde și tendențioase: ,,Mesianismul rusesc nu e satisfacut, el rămâne intact și victoria bolșevică de la 1917 se datorează și oportunismului de a fi acceptat teza acordarii pământului către țărani.” (p. 59) Orice răscoală țărănească, care izbucnește în Rusia, este considerată de către Ioan Stanomir ca o criză mesianică populară, ca o epilepsie colectivă de sorginte panslavă – ,,pugaciovism”. Mai mult, atunci când se referă la Armata Rusă în 1914, diferențele de clasă socială sunt acompaniate de deosebiri ontologice, care pun la îndoială unitatea internă a speciei umane: ,,Distanța dintre ofițeri și soldați este socială și antropologică, în egală măsură.” (p. 60) Lipsa unei opoziții politice recunoscute oficial după 1861 în Rusia, în afara revoluționarilor de profesie și a teroriștilor, este pusă tot pe seama absenței unei constituții burgheze, în condițiile în care societatea rusească abia ieșise din lanțul secular al iobăgiei. Cele mai luminate figuri politice sunt consituționalii moderați Witte și Stolîpin, din punctul de vedere al lui Ioan Stanomir, deși autorul nu suflă o vorba despre sprijinul acordat și de aceste două personalități naționalismul panslav, Ohranei, Sutelor Negre și altor organizații paramilitare antisemite și protofasciste. Amoralitatea revoluționarilor este condamnată la fiecare pas, în vreme ce amoralitatea și incompetența administrativă crase a claselor superioare sunt, strategic de această dată, trecute cu vederea. De fapt, moralizarea istoriei reprezintă în sine un procedeu de cecitate politologică care l-ar fi uimit pe un contemporan aristocratic al lui Machiavelii. Prin furia antibolșevică pronunțată, Ioan Stanomir este compatibil cu starea de spirit războinică a unui albgardist notoriu ca baronul Roman von Ungern-Sterberg, un înaintemergător în materie de rasism cultural și biologic. Truismele de ordin factual trec nestigherite de pe o pagină pe alta, fără ca naratorul să realizeze ridicolul situației: de la ,,Anul 1917 marchează scufundarea Rusiei tricentenare a Romanovilor” (p. 85) la ,,Februarie 1917 înseamnă sfârșitul Rusiei Romanovilor” (p. 86). Uneori, ni se întâmplă să dăm accidental peste erori cronologice, precum aceasta, care nu sunt deloc inspirate de Eric Hobsbawm: ,,Simbolic, anumite unități combatante, de marinari sau de baltici, devin comandourile private ale bolșevicilor, un fenomen care anticipează brutalul secol XX [sublinierea mea].” (p. 90)

Apariția leninismului și declanșarea Revoluției Ruse trezesc condamnări implacabile din partea eseistului Ioan Stanomir. Leninismul se asociază, ca într-o celebră școală politologică anticomunistă inițiată de filozoful Eric Voegelin, cu o ,,sectă gnostică” anticreștină (p. 93). Tezele lui Voegelin sfârșesc prin a fi caricaturizate în fraze gonflate de felul acestora, privitoare la Marx: ,,El propune, în termeni seducători, nu doar o grilă de lectură, ci și o soteriologie. Ieșirea din labirint este posibilă odată ce intelectul se supune rațiunii. Cărțile lui Marx sunt investite în Rusia cu putere taumaturgică; ele sunt venerate, privite ca depozitare ale înțelepciunii eliberatoare.” (p. 94) Leninismul este recuzat tout court, în timp ce stalinismul este apreciat ca o continuare și adâncire a statului totalitar, sistematizând genocidul de clasă, creat, firește, de Lenin, materializarea personajului literar Șigaliov, odată cu CEKA. Demonizarea URSS-ului este dusă până la capăt în a doua jumătate a cărții, în care Ioan Stanomir vede în cultul personalității și adorarea liderilor de partid o formă de teriomorfism respingător, comun vechii Rusii țariste. Finalul nu îngăduie o scădere a tensiunii narative: concluzia este că, în mod inevitabil, leninismul nu poate fi reformat, ci doar alungat, îndepărtat, părăsit, exorcizat, dezmembrat și vândut la fier vechi, precum aproape toate fabricile și uzinele de pe cuprinsul Blocului Comunist. Cartea este o sarabandă sufocantă de sintagme inflamate și platitudini anticomuniste de manual. Rusia putinistă e deplânsă ca o altă rătăcire civilizațională a poporului rus, refractar statului de drept și egalității în fața legii de sute de ani. În altă ordine de idei, Ioan Stanomir atrage atenția, cu voce de Casandră patetizând în fața unui alt Ahile nimicitor, în legătură cu pericolele care ne așteaptă dacă nu veghem vigilent la disciplina ideologică, pe care cartea o înfățișează neabătut și magistral la tot pasul: ,,La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de același devotament intelectual în apărarea ei. Tentația totalitară se hrănește din teamă și din resentiment. Spectrul fanatismului bântuie încă lumea. Luptele veacului XX sunt și luptele noastre.” (p. 194) Rusia, 1917 va rămâne în cutia prăfuită a cărților occidentale de propagandă rusofobă, maniacal anticomuniste, scrise în ultimele decenii, gata să fie descoperită de un amator de curiozități morbide peste un veac sau două. Valoarea intrinsecă a cărții va fi, de asemenea, și atunci nulă.

[i] http://www.criticatac.ro/un-act-de-impostura-intelectuala-ioan-stanomir-despre-revolutia-rusa/

(articol publicat și pe http://ro.baricada.org/fanatismul-anticomunist-revazut/)

 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s