Variațiuni balzaciene VIII

Opere

Volumul VIII

Pierrette

Tema urmărilor pe care celibatul autoimpus le are asupra ființei umane îl preocupă în mai mult locuri pe Balzac în așa măsură încât șarja aspră împotriva abstinenței iraționale va trece din roman în roman. Subiectul este apoi preluat de către Henry de Montherlant în Celibatarii, unde observația rece și pătrunzătoare a lui Balzac se colorează ca un agent coroziv, ce dizolvă orice apreciere pentru umanitate în general, la mizantropul Montherlant. Între Fata bătrână și Pierrette se poate vorbi de asocieri involuntare: aceleași interferări erotice și sociale, același mediu mic-burghez de provincie și aceleași consecințe asupra unor biografii nefericite. Caracteristica majoră a observației balzaciene nu este însă una psihologică (și, cu atât mai puțin, una care să anticipeze până și accidental psihanaliza), cât, în mod deosebit, una în care omul în societate, surprins în raporturi diverse și adesea negative cu ceilalți, la fel de exteriori, se destăinuie ca un secret al întregii umanități istorice. De altminteri, cu excepția protagoniștilor, dar chiar și aici nu într-un mod remarcabil, personajele balzaciene nu au o conștiința de sine introspectivă, altfel formulat, un psihic natural elaborat, indiferent dacă vorbim de unul sănătos sau unul patologic, determinându-se în schimb subiectiv prin trăirea până la capăt a facticității lor sociale. Aproape nici unul dintre umanoizii balzacieni nu are spaima morții, care să-i facă autentici în finitudinea lor. De aceea, se poate constata ușurința cu care Balzac introduce și scoate din pagină personaje culese parcă din procesele verbale ale unui grefier silitor, copleșit de o cantitate mereu crescândă de proceduri judecătorești. Perspectiva sa este a omului de știință care neutralizează ființa și extincția tuturor viețuitoarelor ca probleme centrale ale scurgerii timpului. Natura umană se condensează în generalitățile speciei, care sunt interesante doar sub aspectul lor genealogic, de vast registru al familiilor care formează clasele sociale existente. Această subiectivitate săracă a subiecților balzacieni câștigă, cu toate acestea, pe latura de studiu ontic al devenirii factuale, în orizontul larg al așteptărilor celorlalți. Transcendentul balzacian se referă exclusiv la tânjirea indefinită, non-teleologică, precară în determinări, dar încărcată de lumina unei Spirit inefabil, a unui gol de ființă, a unui nimeni prezent, asa cum întâlnim în Pielea de sagri. Fiind doar speranță și gând nematurizat într-o idee, divinitatea lui Balzac nu este, în fond, nimic altceva decât materie vie și infinită. Cu toate că Dumnezeu este amintit oricând se face apel la o ordine transcendentă a lucrurilor, el nu ființează nicăieri în textura realității. Balzac este un practician al materialismului istoric nonrelativist care crede despre sine că este un idealist cu slăbiciuni pentru misticism. Din această concepție răsturnată a lucrurilor rezultă, pesemne, haloul hieratic cu care doctorii și judecătorii sunt uneori înconjurați.

Medicina și trimisul său pe pământ, Horace Bianchon, își fac simțite prezența și în romanul Pierrette. În orașul Provins, în anul 1827, un proletar sărac, ajutor de tâmplar, adolescent de șaisprezece ani, pe nume Jacques Brigaud o trezește din somn pe iubita sa, prietena din Bretania, Pierrette Lorraine, înainte ca soarele să răsară. Între acești doi copii inocenți se legase o prietenie curată încă de pe vremea când Pierrette nu locuia în casa verilor ei. Balzac imaginează un cuplu prea fraged ca vârstă pentru a nu fi imaculat. Povestea tristă a acestei codane începe odată cu accidentele unei familii mic-burgheze ajunsa pauperă. Bunicul ei, un anume Auffray, avusese doi urmași, fiecare născuți la distanța câtorva decenii unul de altul. Primul fusese o fată urâtă, căsătorită la șaisprezece ani cu un hangiu, Rogron. A doua fiică nu semăna deloc cu prima odraslă. Când aceasta din urmă se născuse, prima fata îi dăruise de mult doi nepoți. Bătrânul băcan moare la optzeci și opt de ani, lăsând în urmă o văduvă tânără, de treizeci și opt de ani, două fiice din căsnicii diferite și trei nepoți. Văduva se recăsătorește cu doctorul Néraud, originar din Provins. La scurtă vreme, ruinată de acest al doilea soț, văduva Auffray moare. Fiica ei se căsătorește cu un ofițer breton ambițios, pe nume Lorraine. Maiorul Lorraine, un băiat de douăzeci și unu de ani, cade răpus în bătălia de la Montereau din 1814. Pierrette este rodul căsniciei acestei de-a doua fiice a bătrânului Auffray. Doamna Lorraine, din pricina moștenirii neglijabile, locuiește cu socrii ei, negustori de materiale de construcție în Bretania. Din nefericire, ghinionul îi urmează și aici pe membrii casei Lorraine, după moartea eroică a militarului. ,,Falimentul vestitei case Collinet din Nantes, pricinuit de evenimentele din 1814, urmate de o scădere bruscă a prețurilor articolelor coloniale, înghiți și cei douăzeci și patru de mii de franci depuși de Lorraine la acea firmă.” (p. 17) În scurtă vreme, doamna Lorraine se prăpădește la rândul ei, lăsând în urmă o orfelină, pe micuța Lorraine, care rămâne în grija bunicilor bretoni. Această complicată încrucișare de familii, cu interese materiale deosebite, este pricinuită de socotelile juridice la zi ale patrimoniului bunicului Auffray. Pe linia de sânge a celei de-a doua soții, nepoata lui, Pierrette, care locuia cu bunicii ei paterni într-un azil de bătrâni-mânăstire de maici, Saint-Jacques din Nantes, se află aproape de căderea în cerșetorie. Brigaut era fiul unui prieten de familie al doamnei Lorraine. Din partea primei neveste a băcanului Auffray, starea materială a urmașilor arată cu totul altfel. ,,Rogronii din Paris muriseră” (p. 19), nu însă și copiii lor, verișorii mai vârstnici ai Pierrettei, progeniturile răposaților hangii, temeinici gospodari. Balzac execută o disecție sociologică admirabilă a componentelor unei familii mic-burgheze din Franța anilor 1815-1830. Gradul de rudenie și banii asigură legătura universală între membrii claselor sociale inferioare. Verii Pierrettei munciseră de adolescenți ca negustori în piața Saint-Denis, unde fuseseră expediați de hangiul bețiv și cămătar Rogron. Parisul nu este doar spațiul larg de desfășurare a unor nobile acțiuni curajoase în Comedia umană, ci și o carceră pentru sufletele strâmte ale micii-burghezii. Sylvie Rogron și fratele ei, Jérôme-Denis, după ani de ucenicie grea, își deschid propria afacere de marchitănie. ,,În 1821, după cinci ani de negustorie, concurența în marchitanerie se înteți crescând tot mai mult, așa că fratele și sora abia de-și putură vinde stocul de mărfuri și menține reputația prăvăliei. Deși n-avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâțenia ei, munca de zi cu zi, ca și expresia posacă datorată trăsăturilor ingrate ale feței, și nu mai puțin grijilor, o făceau pe Sylvie Rogron să pară de cincizeci. La treizeci și opt de ani Jérôme-Denis Rogron avea înfățișarea cea mai neghioabă ce se arătase vreodată clienților pe deasupra tejghelei. Fruntea teșită, veștedă de oboseală, era brăzdată de trei zbârcituri adânci. (…) Redusa inteligență a fratelui și a surorii fuseseră total absorbită de deprinderea negoțului, de debit și de credit, de cunoașterea legilor speciale și de obiceiurile pieței Parisului. Ața, acele, panglicile, acele cu gămălie, nasturii, furniturile de croitorie, pe scurt tot acel nemăsurat de mare număr al articolelor ce alcătuiesc marchitaneria pariziană la absorbise toate resursele. Scrisorile pe care urmau să le expedieze și altele la care trebuiau să raspundă, facturile, inventarele le acaparaseră întreaga pricepere. În afară de negoțul lor, nu știau absolut nimic, nu cunoșteau nici Parisul. Pentru dânșii, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint-Denis. Mintea lor meschină nu putea depăși câmpul vizual al dughenii. Se pricepeau de minune să-și hărțuiască vânzătorii, vânzătoarele și să le găsească mereu alte cusururi. Fericirea lor era sa vadă mâini mișcându-se întruna ca niște labe de șoareci, trebăluind pe tejghele, mânuind marfa sau orânduind-o în rafturi.” (pp. 23-24) Portretele acestor două creaturi, deformate de meseria lor până la dezumanizare, nu ar fi întregi dacă nu am adăuga și ceea ce îi individualiza cât de cât: Rogron fiul se considera un vorbitor înzestrat, deși prostia sa vorbăreață nu-i sporea decât defectele fizice. Depinzând în sarcinile sale de lucru de inteligența superioară a surorii sale, Jérôme-Denis căpătase o frică dublă față de sexul opus: pe de o parte era ros de teama inexperienței sale sexuale, pe de altă parte, femeile, asemănătoare surorii sale dominatoare, aveau un ascendent psihologic asupra sa. În concluzie, orice femeie știa instinctiv, credea flăcăul bătrân, de povara emasculată a virginității sale. La atât se reducea personalitatea sa proprie, nu cea de împrumut de la societate, pe care negustorul de mărunțișuri nu o băgase de seamă ca reală și, cu toate acestea, marcantă în viața lui. Sylvie Rogron avea atâta ascuțime a minții pentru a gândi răul altora și de a-l duce la împlinire, dacă s-ar fi ivit ocazia. E vorba de istețimea utilă animalului care înțelege că trebuie să supraviețuiască oricăror condiții vitrege, incontrolabile la prima vedere, dar care se învață apoi să fie câinos din obișnuință. Rana ei ascunsă, mai dureroasă decât a fratelui ei, nu era, totuși, cu nimic diferită de a acestuia: cum era neatrăgătoare fizic, bărbații o ocoleau, ceea ce îi înăcrise sufletul. Funcțiile ei sexuale nu se atrofiaseră încă, dar, neîntrebuințate în nici un mod, Sylvie îi considera pe toți oarecum vinovați pentru necazul ei de fată bătrână: pe femei, pentru că, fiind mai plăcute ochiului decât ea, o privau de atenția bărbaților, care i se cuvenea, măcar parțial, și ei, născută tot femeie, dar și pe bărbați, care nu-și exprimau dorința de a o cruța de propria ei neprihănire, de care, sugerează Balzac, încredințat de heterosexualitatea normativă a speciei, orice femeie fertilă dorește să scape cât mai curând. Sylvie este un ghem de frustrări sexuale reprimate, din care firele ies ca limbile încinse ale unei vipere. Ratarea afectivă și reproductivă a celor doi frați are ca explicație, nu tocmai verosimilă, anii de cazne negustorești. După moartea tatălui hangiu, frații moștenesc casa din Provins și se eliberează de sarcinile unor proprietari de prăvălie. Această decizie suna ca o înviere și o altă soartă, mai puțin nefericită, pentru cei doi. ,,Făcuseră inventarul de sfârșit de an. Achitaseră și fondul de comerț de la ,,Soeur de Famille”. Aveau în prăvălie marfă de vreo șaizeci de mii de franci, vreo patruzeci de mii de franci în numerar și în polițe, la care se adaugă valoarea vadului. (…) Orice negustor năzuiește spre burghezie. Dacă ar vinde fondul de comerț, fratele și sora ar avea vreo sută cincizeci de mii de franci, fără a mai socoti moștenirea lor de la tătăl lor. Plasând pe Cartea mare numerarul disponibil, fiecare din ei ar avea un venit de trei sau patru mii de franci, provenite din rente, chiar dacă, pentru renovarea casei părintești, s-ar gândi să folosească suma creanțelor ce aveau să le fie fără greș plătite la scadență.” (p. 27) Cartea mare este cumpărarea titlurilor de stat, cu dobândă modică, dar sigure. Văzând că ocazia unei căsătorii mic-burgheze îi ocolise până atunci, Rogronii se hotărăsc să revină în Provins, în peisajul bucolic al copilăriei lor uitate, în timpuri imemoriale, când amandoi erau încă oameni întregi, nu automate de făcut comerț în capitală, mai ales că acum se aflau în posesia unui capital apreciabil pentru doi celibatari care se realizaseră în metropolă. ,,Fratele și sora începură să găsească nesănătoasă atmosfera străzii Saint-Denis; mirosul noroaielor din hale le trezea dorul de parfumul trandafirilor din Provins. Nostalgia asta, ca și ideea lor fixă, se ciocneau însă de nevoia de a vinde și ultimul capăt de ață, mosoarele de mătase și nasturii. Țara Făgăduinței din valea Provins îi atrăgea pe acești evrei, cu atât mai mult cu cât suferiseră într-adevăr mult de tot străbătând lacomi prin deșertul nisipos al marchitaneriei.” (p. 31)

Pentru a epata burghezia locului, Rogronii se hotărăsc să-și ridice o casă, decorată după stilul imaginat de ei doi ca fiind de bun-gust la Paris. Meșterii și arhitectul s-au simțit tratați ca niște slugi de prăvălie de către cei doi clienți ai lor, zeloși în chiverniseala lor avară, dar, în cele din urmă, Rogronii au reușit să-și clădească palatul mic-burghez. Jérôme-Denis se apucase de grădinărit, ocupație în care se refugia ca într-un cocon, iar Sylvie vâna petele și praful de pe mobile ca un colonialist lei și zebre prin câmpiile africane. Casa lor era, ca pretutindeni în păturile medii, axul lumii mic-burgheze. ,,Cât privește lucrurile ieșite din comun, invoca argumentul că la fel erau și la casa domnului Tiphaine, la tânăra doamna Julliard, sau la domnul Garceland, primarul. Antreprenorul izbutea, în cele din urmă, să câștige bătălia ori de câte ori se referea la o asemănare cu vreuna din casele unui burghez bogat din Provins.” (p. 33) Eforturile Rogronilor se îndreptau spre dobândirea simpatiei lumii bune, chiar nobili, care conduceau afacerile politice, deci birocrația statului, clerul și o parte din comerț, în Provins. Negustorii retrași din afaceri aspirau să participe direct la ,,un cerc monden” (p. 34). Viața socială a provinciei este reexaminată în datele ei esențiale. Fiind o clică de neamuri înrudite între ele, Provins era condus de nepotismul constitutiv vechiului regim, care ,,se întindea ca pirul pe o pajiște. Primarul, domnul Garceland, era ginerele domnului Guépin. Preotul, domnul abate Péroux, era fratele doamnei Julliard, născută Péroux. Președintele tribunalului, domnul Tiphaine, era fratele doamnei Guenée, care se iscălea ,,născută Tiphaine.” (p. 35) Autoritatea supremă a clanului era doamna Tiphaine, muza orășelului, care trăgea sfori și punea presiune, inclusiv în presa plătită, ca soțul ei să ajungă deputat. Monarhiști interesați, familia extinsă Tiphaine era invidiată și urâtă de liberalii din Provins. Rogronii fuseseră acceptați inițial în salonul doamnei Tiphaine. Lăcomia de câștig la jocul de cărți și limbuția stupidă nu îi ajutau în tentativa de a face impresie la seratele ,,celei mai alese” societăți din Provins. Spusele matroanei casei lămuresc efectul produs, după câteva luni de vizite repetate, de către cei doi frați: ,, – Dacă ar fi fost numai fratele, reluă doamna Tiphaine, l-am mai suporta, el nu ne supără prea mult. Dă-i un joc chinezesc și stă liniștit în colțul lui! I-ar trebui o iarnă întreagă să găsească o combinație. Domnișoara Sylvie însă… ce voce de hienă răgușită, ce labe roșii de slujnică! Asta rămâne între noi, Julliard.” (p. 39). Labele sunt rezultatul deformării mâinilor de la prea multă marfă vândută peste tejgheaua din Paris. Ruptura definitivă dintre Rogroni, ostracizați fără cale de întoarcere, și salonul Tiphaine are loc atunci când frații își inaugurează casa în care investiseră patruzeci de mii de franci. Doamna Tiphaine face o descriere acidă a acestei clădiri eclectice, în care pretențiile unor decoruri grotești și luxul dintr-un restaurant parizian formau un întreg compozit și kitsch, estetica mic-burgheză grosolană. Rogronii nu aveau decât o vagă idee despre cum arată distincția arhitecturală și eleganța decorativă a interioarelor, în care, după experiența lor limitată în Paris, nu pătrunseseră niciodată. Inculți și mitocani, Rogronii nu aveau decât instincte de animale carnivore și o rudimentară considerație pentru bani, ceea ce pseudonobilimea postnapoeleoniană respingea a priori, doar pentru că această aristocrație falsificată emula, în cele din urmă, cu marea nobilime în curs de putrefacție. Izolați câteva șiruri de anotimpuri la rând, răniți în orgoliul lor de regaliști ai târgului, adâncindu-se mai mult decât permitea bunul-simț în morburile lor nonsexuale, dezvoltând năravuri solitare, Rogronii, doborați de plictiseală, își aduc aminte de verișoara lor Pierrette, căreia Rogron fiul îi va deveni tutore legal la scurt timp după ce aceasta se mută în Provins. Pierrette era singura boare de primăvară într-o casă muzeală, rece sufletește și strălucind de curățenie ca o farmacie. În afară de un avocat venal, Vinet, doctorul Néraud și ,,baronul-colonel” Gouraud, nimeni din marea burghezie nu le vizita firma. Avocatul resentimentar și fără scrupule, atotputernic în dorința sa de parvenire, și fostul ofițer al Imperiului îi vor manevra pe Rogroni ca pe niște marionete uzate de teatru ambulant.

Soarta Pierrettei, copilă neprihănită, va păli ca relevanță în comparație cu destinul vacuu al verilor ei, vietăți raționale despre care se poate spune, fără a exagera, că fac parte din rândul acelor oameni care trăiesc degeaba. În pofida nefericirii lor sans phrase, Rogronii nu reușesc să trezească nici urmă de compasiune. Naratorul stârnește intenționat și pe față aversiunea cititorului. Viața Pierrettei va fi doar un lung calvar în noua ei casă: inițial verii o primiseră cu egoismul oamenilor care și-au găsit o preocupare de omorat timpul, îmbrăcând-o și încercând să o educe, să o introducă în societatea aleasă care o respinsese pe fată bătrână, dar, curând, Sylvie Rogron o va reduce la poziția unei slujnice în casă, după ce o concediază, din avariție, pe fosta ei slugă. Duritatea, ranchiuna, mizeria morală a Rogronilor distrug copilul din Pierrette și mutilează adolescenta în formare. Inocentarea ei este tributară unei exagerate intervenții narative, care caută, din nou, contraste puternice cu orice preț. Canalia politică de Vinet, care trăgea sfori să-l căsătorească pe Rogron-fiul cu aristocrata scăpătată și arătoasă Bathilde de Chargeboeuf, și militarul Gouraud, care își pusese în gând să se căsătorească pentru avere cu Sylvie, conduc un ziar liberal, în care Rogron fratele făcea parte în calitate de acționar. Fițuica era redactată de Vinet, în care Balzac portretizează pe liberalul mic-burghez odios care roade la temelia Franței venerabile din trecut. Dușmanul acestui grup de presiune sui generis era salonul doamnei Tiphaine. Dacă adăugăm la letimotivul balzacian al luptei dintre vechea aristocrație și noua burghezie și prezența domnișoarei bătrâne Célestine Habert și a fratelui ei, preot în Provins, reprezentanții clerului și ai purtării burghez-creștine, avem toate piesele pe tabla de șah. Domnișoara Habert ar fi fost o partidă matrimonială cumsecade pentru domnul Rogron, oricât de nătâng era. Bătălia tacită dintre Vinet și familia Habert și a aceluiași Vinet cu Gouraud este o denunțare a contractului real, a asocierii de capitaluri care este, în ultimă instanță, căsătoria burgheză din secolul al XIX-lea, această formă convenabilă de prostituție oficializată. Fostul soldat Gouraud nu s-ar fi ferit să o violeze pe Pierrette, deși era doar o copilă. Promiscuitatea prost fardată a acestor indivizi ticăloșiți este contrabalansată de calculele pecuniare pe care Vinet și Gouraud le făceau la fiecare revedere. O mie de franci în plus la rentă echivalau cu o alianță matrimonială de succes. Răstimp, Pierrette, traumatizată de verișoara ei tomnatică, un cazan erotic sub presiune, care era geloasă pe o virtuală relație dintre Pierrette și Gouraud, pseudopretendentul ei, și, fără voia ei, căutată pe ascuns de junele Brigaud, începe să se degradeze întâi psihic și, nu mult după, fizic, bântuită parcă de mortalitatea timpurie a familiei Lorraine. Balzac aglomerează tensiunea pentru a tăia nodul gordian în doar câteva pagini. Monstrul de Vinet reușește să o calomnieze pe doamna Tiphaine, care era fata doamnei Roguin, soția notarului corupt din César Birotteau și amanta bancherului-șacal du Tillet (cf. Casa Nucingen, César Birotteau), și să devină, astfel, liderul partidei liberale din Provins. În seara în care Pierrette se prăbușește în sufrageria Rogronilor, bunica ei din Bretania, despăgubită cu patruzeci și cinci de mii de franci de negustorul Collinet, reabilitat după o afacere în coloniile americane, și Brigaud, muncitorul îndrăgostit, vin să o scape de bolgia mic-burgheză în care se sufoca. Este, însă, prea târziu: Pierrette suferă de o tumoare la creier. Horace Bianchon și chirurgul Desplein nu reușesc să o salveze, în pofida capacității lor medicale remarcabile.

Dispariția unei ființe umane nu contează pentru mersul înainte al scandalului politic și al luptei pentru putere în Provins. Capitalul și stăpânirea funcțiilor înalte în stat sunt primordiale în societatea de clase a secolului al XIX-lea. Umanitarismul și valorile morale ascund cele mai abjecte și premeditate uneltiri materialiste. După ce procesul intentat Rogronilor de bunica Lorraine, care îi acuza de rele purtări față de verișoara lor, se încheie în coadă de pește, Vinet, animatorul scandalului juridic, ajunge procuror general și deputat după 1830. Jérôme-Denis Rogron, căsătorit cu noua muză a urbei, Bathilde de Chargeboeuf, este noul perceptor general. Generalul baron Gouraud, decorat cu cordonul Legiunii de Onoare și ridicat la demnitatea de pair al Franței, se căsătorește cu domnișoara Matifat de Luzarches, în vârstă de douăzeci și cinci de ani și cu o avere de o sută cincizeci de mii de franci. Brigaut ajunge maior în armată, după ce participă la campaniile de cucerire în Algeria. Clanul Tiphaine, deși șubrezit, continuă să domnească în Provins, dar nu de unii singuri. Sylvie Rogrot nu va înceta să fantasmeze în amărăciunea ei sexuală. Regulile sociale, hâde și mistificatoare, confirmă amoralitatea societății. Exceptând condiția idealistă pusă la final de Balzac, în care faptele se anulează între ele, pulverizând orice fericire clădită pe fărădelegi, fraza care încheie romanul sintetizează ordinea politică a modernității: ,,Între noi fie vorba, legalitatea ar fi un lucru minunat pentru ticăloșiile din societate, dacă nu ar exista Dumnezeu.” (p. 160).

Pierre Grassou

Chemarea artistului și împlinirea sa într-o colectivitate, care crede în munca-pentru-bani precum pictorii își pun întregul devotament în sintagma artă-pentru-artă, duc la confruntări psihologice și la rupturi sociale deprimante în înstrăinarea lor de restul societății. Pictura (cf. Vendetta, Bal la Sceaux etc.) ocupă locul central în Pierre Grassou, pseudonimul artistic al unui pictor silitor, dar nu tocmai talentat, cumpănit, moderat și mediocru în expresia sa atât mundan-biografică, cât și în cea sublim-estetică, Pierre de Fougères. Balzac ipostaziază în artistul Pierre de Fougères mic-burghezul tenace, silitor și cu o anumită noblețe sufletească la început, despre care se poate spune că se devotează artei, chiar dacă nu are nici măcar licăriri de geniu și cu atât mai puțin talent. Arta picturii are sens la Balzac doar în măsura în care elita artiștilor plastici, toți venerând academismul în principiu la 1830, filtrează și cenzurează non-valoarea de meritul autentic. Viziunea sa îngustă în acest punct se suprapune pe opiniile sale politice antidemocratice și antirepublicane, pentru care într-o societate fără nobili și finanțiști de curând înnobilați, care să țină strâns frâiele puterii în stat și în societate, nu există decât anarhie și haos. ,,Acum, când orice mâzgălitor de pânză își poate expune opera, n-auzi vorbindu-se decât despre artiști neînțeleși. Unde nu mai e apreciere, nu mai e nici lucru apreciat. Orice ar face artiștii, ei se vor întoarce la acest examen de admitere, singurul în măsură să le recomande operele lor admirației mulțimii pentru care lucrează: fără o selecție din partea Academiei nu va mai fi cu putință nici un Salon, iar fără Salon, Arta poate pieri.” (p. 165) Grassou avea parte de o oarecare recunoaștere de imitator priceput. Dexteritatea sa picturală era rodul a anilor de efort benedictin, în care, spre deosebire de comportamentul risipitor și zvăpăiat al artiștilor chemați, nu făcuți, trăise când în zgârcenie, când direct în sărăcie. Grassou nu se căpătuise din pictură. O duce atât de greu încât, după vârsta de treizeci de ani, se hotărâse să-și facă un rost printr-o căsătorie oarecare în păturile mic-burgheze, care l-ar fi scutit oarecum de grijile sale materiale sau le-ar fi ușurat cât-de-cât.

Din ce trăiești, însă, un pictor la Paris în anul 1830? Înainte de toate, atât cei înzestrați de la natură, cât și cei scutiți de forța talentului, au nevoie de comenzi pentru a supraviețui. Grassou își aflase nădejdea împlinită în figura unui negustor de tablouri, ,,un fel de olandezo-belgo-flamand”, Élias Magus, un personaj cu nume mai degrabă evreiesc. În primul rând, acesta comercializa arta unui public de parveniți fără educație (portrete, interioare flamande, natura moartă, reproduceri după Rubens și Rembrandt etc.), iar, în al doilea rând, nu se preocupa de calitatea estetică a unui tablou dacă acesta nu coincidea cu originalul. Grassou era prieten cu pictorul de inspirație romantică Joseph Bridau (cf. Iluzii pierdute), personaj pe care Balzac îl introduce cu scopul de a sublinia distincția artistului de geniu, ducând o existență dezordonată, în contrast cu profesionistul fără imaginație, dar căpătuit ca orice hangiu. Arta comercializată încetează de a mai fi artă, devenind marfă și obiect de studiu merceologic. Idealismul balzacian nu poate fi mai pronunțat ca program de lucru și mai vag ca reprezentare a realității. De fapt, spiritul comercial pare să inunde fiecare trăsătură, fiecare virtute și viciu în Franța de după iulie 1830. Élias Magus îi găsește drept clienți pictorului Grassou pe familia de comercianți Vervelle, îmbogățiți recent din comerțul cu vin: domnul Vervelle, un tip cu fizic și mentalitate țărănească, nevastă-sa, un munte de meschinărie mic-burgheză, și fiica lor, urâtă și ștearsă, Virginie. Grassou, deși dezgustat în sinea lui de prezența acestor făpturi complet antiartistice, face o impresie splendidă și, după ce îl pictează pe viitorul lui socru, este invitat în casa de la țară a familiei de negustori. Aici se hotărăște soarta modestului artist. Cu ocazia vizitei, Grassou descoperă că Magus îi vânduse copiile din pictorii clasici flamanzi, olandezi și italieni la prețuri exorbitante pretinzând că erau originalele. Pentru necunoscători, arta este reproductibilă până la a fi un produs de serie. Picturile sale de simplă imitație atârnau pe pereții casei Vervellelilor. În sfârșit, Grassou o va lua în căsătorie pe Virginie. Pictorul mediocru, dar stăruitor în activitatea lui, se căsătorește cu fața unor mic-burghezi obtuzi și convenționali. Din acest moment încolo, cariera lui Grassou o ia pe versantul ascensiunii sociale. Anul 1830, care aduce atâtea schimbări tulburătoare în Franța (în folosul claselor sociale fără reprezentare politică, i. e. mica-burghezie), contribuie la bunăstarea lui Grassou, ridicat la gradul de Ofițer al Legiunii de Onoare, candidat la Academie (curând membru) și comandant de batalion în Garda Națională. ,,Astăzi, Pierre Grassou, nelipsit de la nici o expoziție, trece unul dintre portretiștii buni. Câștigă la vreo douăsprezece mii de franci pe an și strică pânze de cinci sute de franci. Soția sa a primit ca zestre un venit de șase mii de franci rentă; Grassou locuiește împreună cu socrii. Vervellii și Grassou se înțeleg de minune, au trăsură proprie și sunt cei mai fericiți oameni din lume. Pierre Grassou nu se ridică deasupra cercului său burghez, unde este socotit drept unul dintre marii artiști ai epocii; între bariera Tronului și strada Templului nu se pictează nici un portret de familie care să nu fie confecționat în atelierul lui și să coste mai puțin de cinci sute de franci.” (p. 185)

În apărarea artistului, Balzac amintește, totuși, înțelegerea profundă și adecvată pe care Grassou o deține în privința adevăratei arte, pentru care societatea burgheză nu are nici comprehensiune și nici un dram de respect. ,,Și apoi se mai răzbună, de-i crește inima de bucurie, cumpărând tablourile unor pictori celebri strâmtorați și înlocuiește mâzgăliturile galerei Ville-d’Avray cu adevărate capodopere, care nu sunt pictate de el. Există mediocrități mai răuvoitoare și mai răutăcioase decât Pierre Grassou, care este de altfel un om foarte îndatoritor, dispus a face un bine cuiva într-un mod cât mai discret.” (pp. 185-186)

Un debut în viață

Drumul între Paris și regiunea de nord Val-d’Oise este asemenea distanței dintre casa oficială a unui plutocrat și reședința sa de vacanță. În jurul anului 1820, contele Hugret de Sérisy, ministru, senator, vicepreședinte al Consiliului de stat și pair al Franței, de multe ori decorat, om al Vechiului Regim prin tatăl său și înalt funcționar de stat în regimurile post-1789, harnic, devotat și inteligent, apropiat al regelui, face un drum la Presles, unde își reamenajase castelul în ultimii ani. Contele de Sérisy era un bătrân de șaizeci și cinci de ani, suferind de o boală a pielii pe tors, care-l ținea departe de atenția doamnei de Sérisy (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), despre care știm că era nu numai mult mai tânără decât bogatul ei soț, ci și amanta mai multor tineri chipeși ai vremii, printre care și Lucien de Rubempré. Scrisorile de amor compromițătoare ale contesei vor asigura intrarea pușcăriașului Vautrin în societatea sus-pusă a poliției secrete. Contele de Sérisy o adora pe nevasta lui, infidelitățile ei adâncindu-i atât dragostea, cât și suferința. Excesul de muncă și incapacitatea de a se vedea doar pe el însuși sunt interconectate psihologic: neputând să-și satisfacă plăcerile din pricina piedicilor vârstei, dar fiind esențialmente un hedonist, contele găsea un sens în a stăpâni supunându-se regelui, după cum considera că o dovadă mai înaltă de iubire decât a accepta să fie înșelat cu alți bărbați de către iubita sa nevastă nu putea exista. Întrunind caracteristicile unui caz tipic de sadomasochism, domnul de Sérisy nu era, cu toate acestea, ocolit de bun-simț și luciditate cu privire la chestiunile sociale. Mobilul deplasării sale la Presles, moșie pe care nu vizita decât rareori, declanșează un întreg mecanism economic.

Balzac nu ezită în a sublinia, din nou, contrastul dintre cele două tabere: nobilimea slăbită după 1815, concentrată în personalitatea contelui Sérisy, și lumea mic-burgheză ascendentă de cealaltă parte, care decide soarta societății franceze după 1830. Cu toate că domnul de Sérisy reprezintă puterea și punctul nodal al conflictului social în romanul Un debut în viață, acesta este secundar ca personalitate vibrantă celorlalte personaje, fiecare urmărindu-și propriul interes meschin, conform unui liberalism individualist tipic burgheziei secolului al XIX-lea, cea mai dinamică forță socială după 1815 din întreaga Europă. Domnul de Serisy călătorește incognito spre Presles, folosind o caleașcă de transport public. Această învăluire a puterii sociale protejează autoritatea stabilită în fața asaltului social de dedesubt, care, nefiind constrâns decât de uzanțele păturilor de mijloc, se poate dezvălui fără menajamente în fața contelui și a clasei sale sociale, din ce în ce mai abstractă. Până și trăsura (Balzac realizează o istorie a mijloacelor de transport pariziene în debutul celei de-a treia părți din romanul Strălucirea și suferințele curtezanelor) apare ca un rezultat al relațiilor sociale și al forțelor de producție, spre a ne exprima în cheie marxistă, după modul în care Balzac însuși intuiește misiunea istorică a căilor ferate la începutul romanului: antreprenorul și vizitiul Pierrotin urmărește doar să-și extindă numărul de cucu-uri, de a acumula astfel capital bănesc, de a reinvesti și din a relua procesul ad infinitum, ceea ce, desigur, nu poate fi decât o dorință (și nimic mai mult) de conservare a situației favorabile existente. Pierrotin trăiește sub apăsarea a două necesități: pe de o parte, aceea de a strânge bani pentru a investi în mijloace (i.e. alte carete) de realizat mai mulți bani (totul în numele binelui familiei sale) și, pe de altă parte, de a plăti creditorii și de a depăși concurența din domeniul său de lucru. Gândurile sale sunt aservite banilor până la saturație: ,,Ca să poată plăti acontul cuvenit caretașilor, ambițiosul surugiu dădu până la ultimul ban și mai împrumută tot ce mai putu împrumuta de la alții. Nevasta, socrul și prietenii săi s-au spetit plătind. În ajun se dusese la vopsitori, să vadă falnica diligență care nu aștepta decât să pornească la drum; dar, ca să pornească a doua zi, trebuia să achite înainte ceea ce mai avea de plătit. Din păcate, îi lipseau o mie de franci. Îndatorat hangiului pentru chirie, nu mai îndrăznea să-i mai ceară nimic, iar dacă nu făcea rost de mia de franci, risca să piardă arvuna de două mii, fără a-i mai socoti pe cei cinci sute, prețul noului Rougeot, și trei sute de franci plătiți pe hamuri noi, sumă pentru care obținuse credit pe trei luni. Împins de furia disperării și nu mai puțin de ambiția sa nesăbuită, se apucase să spună că a doua zi, duminica, va ieși la drum cu trăsura lui cea nouă. Se gândea că, dacă ar da o mie cinci sute de franci din două mii cinci sute, poate că s-ar îndura caretașii și i-ar preda trăsura; dar după câteva clipe de gândire strigase cât îl ținuse gura: ,,Nu, ăștia-s câinoși rău, ți-ar pune juvățul de gât!” (pp. 200-201) Pierrotin și-ar fi dorit să capete banii lipsă de la domnul Moreau, administratorul din Presles, dar îi va obține, în cele din urmă, de la stăpânul moșiei din Presles, călătorul său anonim, domnul conte de Sérisy, proprietarul moșiei și castelului pe care le administra prietenul său din tinerețe, Moreau. Domnul Moreau este mai presus decât mic-burghezul Pierrotin: tatăl lui Moreau fusese procuror și îl ajutase pe contele de Sérisy să scape de la moarte în anii crunți ai Terorii (1793-1794), iar Moreau-fiul fusese eliberat de către același conte în 1804, când Napoleon I îl condamnase la moarte. Legăturile dintre Moreau și conte se solidificaseră în ultimele decenii, Moreau ajungând administratorul moșiei de la Presles, care aducea venituri substanțiale contelui, contribuind la imensa sa avere. Moreau se căsători cu o cameristă a doamnei de Sérisy. După ce doamna Moreau îi aduse pe lume trei copii, domnul Moreau începu să-l fure pas cu pas pe protectorul său Sérisy, care nu mai încasa toate veniturile moșiei sale. Alianța dintre nobilime și burghezie se termină abia atunci când prea mulți bani sunt la mijloc, iar ambele tabere au pretenții egale la ei. Moreau ,,refuzase atâtea afaceri care i se propuseseră, sub cuvânt că n-ar bani, și făcea atât de bine pe nevoiașul față de conte, încât obținuse două burse întregi pentru băieții lui la colegiul ,,Henri IV”. În acea vreme, Moreau avea o sută douăzeci de mii de franci, bani plasați în titluri de stat, care, schimbate în renta de cinci la sută, se urcau atingând cursul de optzeci de franci suta. Acești o sută douăzeci de mii de franci tăinuiți, precum și ferma sa din Champagne, mărită prin cumpărarea unor noi loturi, însumau o avere de aproape două sute optzeci de mii de franci, care îi aducea un venit de șaisprezece mii de franci.” (p. 211) Conflictul latent dintre Moreau și contele de Sérisy explodează atunci când fondul funciar al moșiei din Presles urma să fie extins, ceea ce constituie chiar miza deplasării contelui la țară și substanța a trei sferturi din roman.

Învecinată cu moșia din Presles se afla ferma Moulineaux. Contele voia să o cumpere pentru a se asigura că suprafața proprietății sale este una unitară, nu fragmentată în loturi disparate, cum se întâmpla să fie, moștenire a relațiilor feudale necontractuale și, prin urmare, imprecise. În felul acesta, Presles devenea o bogăție funciară certă, fără riscul unor procese în justiție asupra titlurilor de proprietate. Operațiunea de cumpărare cuprindea semnificația unui cadastru modern, întârind, în felul acesta, titlul de proprietate. Domnul de Sérisy demonstra astfel că înțelegea și accepta supus (ambivalența sadomasochistă a firii sale, dar, prin ricoșeu, și a clasei sale sociale în ansamblu în regatul Franței, la 1815-1848) rosturile sociale ale lumii noi, de după Imperiu, fără a fi propriu-zis un burghez, ci un rentier conștiincios. În calea contelui nu se afla, la prima vedere, nici un obstacol: ferma Moulineaux aparținea unui anume Margueron, al cărui fiu, dacă ar fi avut o recomandare venita din forurile înalte ale statului, putea deveni ,,perceptor particular al finanțelor din Senlis” (p. 207). Cu toate acestea, Margueron își dăduse ferma în arenda fermierului Léger încă din 1799, căruia nu voia să-i prelungească contractul de arendă. Acest fermier, care convenise în secret cu Moreau asupra planului de afaceri, urma să ofere o sumă imensă lui Margueron, care, dacă nu ar fi refuzat, l-ar fi pus pe Léger în poziția avantajoasa de a i le vinde înapoi contelui la un preț mult mai mare, divizate în loturi, decât avea de gând Margueron. Ergo, burghezia rapace, fără să calce în picioare legea, dar înțelegându-i golurile și slăbiciunea, simbolizată de Léger și Moreau, urma să-l tragă pe sfoară pe contele de Sérisy, pair al Franței. Ce ar fi primit administratorul ,,cinstit” și ,,fidel” Moreau din această tranzacție comercială? După ce Léger ar fi cumpărat ferma Moulineaux pentru a o vinde apoi contelui cu un preț piperat, Moreau ar fi încasat poate cincizeci de mii de franci de la fermier și zece mii de la conte, pentru a-și fi îndeplinit cu succes sarcina de mijlocitor. Important era ca Margueron să nu îl înștiințeze întâi pe conte de realele intenții ale sale, iar expunerea burghezului Margureon să aibă loc, Doamne ferește!, fără intervenția necesară a fermierului Léger și a ,,credinciosului” Moreau. Lucrurile ar fi mers ca pe roate dacă instituția notariatului nu ar fi zădărnicit planurile burghezilor de provincie. ,,Cu două zile înainte, contele, grăbit să încheie târgul, îl chemase pe notarul sau, Alexandre Crottat, și pe Derville, avocatul lui, ca împreună să vadă cum stau lucrurile. Deși Derville și Crottat puseseră la îndoială zelul administratorului, a cărui misivă îngrijorătoare provocase acest consult, contele îl apără pe Moreau, care, după cum spunea el, îl slujea cu credință de șaptesprezece ani. ,,Totuși, răspunse Derville, sfătuiesc pe excelența-voastră să se ducă în persoană la Presles și să-l poftească la cină pe Margueron. Crottat va trimite și el pe secretarul său prim cu un act de vânzare gata întocmit, lăsând în alb paginile sau rândurile care să cuprindă numele loturilor și titlurile de proprietate. În fine, e bine ca excelența voastră să aibă un cec asupra băncii și să nu uite numirea fiului la percepția din Senlis. Dacă nu încheiați pe loc vânzarea, ferma vă va scăpa din mână. Nu cunoașteți, domnule contele, șireteniile țăranilor. Între țăran și diplomat, diplomatul e cel păcălit.” Crottat sprijini această părere, pe care, după cum îl încredințase în mare taină valetul pe Pierrotin, și-o însușise fără îndoială și contele.” (pp. 207-208) În plus, în urma unei vizite particulare, soția ofițerului în retragere Reybart, doamna Reybart, amândoi localnici în Presles, posesorii unei pensii infime, care nu o puteau suporta pe doamna Moreau (invidia și ura reciprocă dintre două familii cu origine socială egală, dar în care una parvine fraudalos, nu pot fi cu ușurință redate la înălțimea sentimentelor trăite), îi aduce la cunoștință contelui ifosele și pretențiile nejustificate de superioritate socială pe care le arată familia Moreau în Presles, dar, mai cu seamă, de proiectul alianței Margueron-Léger-Moreau în afacerea fermei Moulineaux: ,,Are de gând să vă stoarcă o suta de mii de franci, care urmează a fi împărțiți între notar, Léger și Moreau. Ați trimis poruncă să fie poftit Margueron; voiați să plecați mâine la Presles; dar Margueron va face pe bolnavul, și Léger e atât de sigur că va pune mâna pe fermă, încât a și venit la Paris să-și vândă titlurile, ca să aibă numerar. Dacă socotiți că v-am dezvăluit lucruri interesante, dacă doriți să aveți un administrator cinstit, angajați-l pe soțul meu; deși nobil, vă va servi așa cum a servit statul. Administratorul dumneavoastră are o avere de două sute cincizeci de mii de franci, și n-o s-o ducă de loc greu.” (pp. 213-214) Înarmat cu aceste sfaturi teribile, contele de Sérisy urcă în șareta lui Pierrotin.

De cealaltă parte, trecutul domnului Moreau nu se reducea doar la relația cu contele de Sérisy, ci ascundea și alte fapte, nu tocmai onorabile în plan matrimonial. Una dintre fostele sale amante, de care avea în prezent grijă, era doamna Clapart. Din legătura lor amoroasă de scurtă durată, Moreau și doamna Clapart se aleseseră cu Oscar Husson, copil care nu-i aparținea decât moral administratorului. Moreau o ajuta cu bani și ajunsese chiar să-i obțină bietului băiat o jumătate de bursă la Colegiul ,,Henri IV”. Oscar, în vârstă de optsprezece ani, urma să meargă la Presles pentru a cere un serviciu contelui de Sérisy, protectorul înșelat al atâtor neamuri adverse. Parcursul biografiei doamnei Clapart, mamă protectoare și arivistă, este redat după cum urmează de Balzac: ,,Această femeie, cu mare faimă pe vremea Directoratului, prin legăturile ei cu unul dintre cei cinci regi ai acelei epoci, se căsătorise, datorită atotputernicului ei protector, cu un furnizor care câștiga milioane, dar pe care Napoleon îl ruină în 1802. Omul acesta, pe nume Husson, căzând deodată din cea mai mare bogăție în neagra mizerie, înnebuni și se aruncă în Sena, lăsând-o pe frumoasa domnișoara Husson însărcinată. Moreau, foarte intim legat de doamna Husson, fu tocmai atunci condamnat la moarte, astfel că nu se putuse căsători cu văduva furnizorului; mai mult încă, se văzu silit să părăsească Franța pentru câtva timp.” (pp. 219-220) Doamna Husson, împovărată și discreditată de sarcina ei, se căsători, în schimb, cu un funcționar stupid și resentimentar, domnul Clapart, care avea un venit redus de sub o mie cinci sute de franci anual. Nefiind capabil si descurcăreț în munca de birou, domnul Clapart nu putu promova, rămânând până în anul 1820 un funcționar sărac. Doamna Clapart își punea, prin urmare, speranța, dar și ambițiile ei ofilite, în Oscar, care, pe lângă faptul că era sărman și fără ascendent aristocratic, se făcea vinovat de îngâmfare și pretenții stupide, dat fiind faptul că mama sa îi povestise eclatantul ei trecut de cocotă de lux de pe la 1800 și fusese, totuși, elev la un liceu prestigios, de nobili adevărați. Oscar urcă și el în trăsura de ocazie a antreprenorului Pierrotin.

Precum într-o scenă de teatru pregătită din timp, în diligență se mai aflau prezenți fermierul Léger, George Marest, cel de-al doilea secretar al notarului Crottat, și doi pictori, plătiți să decoreze interioarele castelului din Presles, Joseph Bridaut (cf. Pierre Grassou, dar și alte romane) și Léon Didas y Lora, supranumit Mistrigis în schimbul de replici din diligență. Cei doi artiști pretind a fi fiecare altcineva, ceea ce, prin proiecție fictivă, demonstrează fiecare visurile lor de mărire socială. Bridaut pretinde a fi chiar maestrul său de atunci, pictorul Hippolyte Schinner. George Marest este cel care va minți cel mai mult dintre cei de față: complexele sale sociale sunt atât de grave, aplecarea sa spre desfrâu și lux atât de pronunțate, încât acesta pretinde a fi colonelul Czerni-Georges, un personaj inventat de ajutorul de notar din experiența sa judiciară, în care evazionismul unei firi de artist și imaginea romantismului în mișcare se combină într-o redare eroică a vieții unui aventurier militar în Levant. George Marest nu vorbește doar în numele său personal prin mistificările pe care le țese cu minuțiozitate și vervă, dovedind șarm și îndrăzneală, ci, prin el, prind glas ambițiile de mărire imperială ale generației care a luptat sub Napoleon I. Soarta Franței care ar fi putut încă fi, dar nu a fost să fie, se întrevede în fabulațiile lui George Marest, față de care pictorii, Oscar și, într-o oarecare măsură, contele de Sérisy arată interes și chiar fascinație. Oscar, răvășit de impresia propriei strâmtorări materiale (îmbrăcămintea sa, probă a prestanței sociale franceze, îi trăda obârșia de mic-burghez ruinat) în comparație cu pictorii și George Marest, absorbea himerele orientale depănate în droșcă. Doar fermierul Léger și birjarul Pierrotin, burghezi puși pe căpătuială, care avuseseră experința nemijlocită a campaniilor napoleoniene, deși atenți la conversație, nu se lăsau în voia minciunilor lui George. Prudent și îndrăzneț deopotrivă, ca un cămătar, contele de Sérisy îi subtilizează actul de proprietate, din servieta de notar, lui George Marest, înainte ca moș Léger să o facă. Aceasta va fi, de asemenea, proba simbolică a slabelor abilități în materie de strâns averi a ușuraticului George. Spre deosebire de arbitrarul oriental din Imperiul Otoman, Franța și societatea burgheză occidentală își extrag seva vieții lor materiale din domnia legii. Baza economiei politice capitaliste este, încă din secolul al XVIII-lea, contractul, iar temeinicia legilor dă forță oricărei înțelegeri economice între cetățenii unui stat modern. Legile economiei burgheze, experimentate zilnic la Bursă și oriunde există comerț, sunt mai slabe decât legile statului, care, tocmai de aceea, trebuie susținut și apărat contra anarhiei, răscoalelor, grevelor și, mai ales, a revoluțiilor. Pictorii, amintind de umorul coroziv al desenatorului Bixiou din Slujbașii, pigmentează discuția cu pocirea ironică a unor proverbe – o modă în cercurile boeme pe atunci – și chiar cu comentarii acide la adresa aristocrației, probând descendența artiștilor din fronda antiabsolutistă a saloanelor epocii Luminilor. Opoziția artei – mai cu seamă când artiștii s-au ridicat din subsolul societății – la pretențiile de dominație culturală ale burgheziei încă nu compune nici măcar o atitudine exterioară în anul 1820, având în vedere faptul că oamenii de afaceri abia începuseră să controleze și să predomine, ca partid politic, asupra societății franceze. Contele de Sérisy îi considera mai degrabă benigni și șugubăți pe ,,Schinner” și ,,Mistrigris”, simpatizându-i. Punctul de cotitură al întregii călătorii (societatea franceză era ea însăși în decursul unor prefaceri epocale) este atunci când Oscar Husson, umilit de poziția sa socială marginală pe o șosea de provincie și îmbătat de curajul orb al tinereții sale, prea naive când vine vorba de relațiile extrafamiliale dintre oameni, îndrăznește, încălcând regula cuviinței nobile, dar satisfăcând pofta generală de bârfă (cea care trage în jos sau ridică în importanță pe oricine, altfel spus, egalizează moravurile) a tovarășilor de drum, să redea secretul vizitei sale în Presles și să expună nu doar beteșugurile domnului conte, de față prezent, ci și viața sa privată, tolerând adulterul, alături de contesa de Sérisy. Dacă misterul vazei sociale nu-i era străin contelui și celor de față, care înțelegeau, cât se poate de profund, că Banul topește orice rană reală și orice pată de caracter atunci când cetățeanul este bogat, mizeria morală a soției sale, pe care o iubea ca un aristocrat, nu ca un burghez care își face pe ascuns socotelile, îl durea îndeajuns pentru a primi comentariul lui Oscar ca pe o jignire și o trădare indubitabilă a secretelor lui de către slujitorul său Moreau. Ființa umană, judecând chiar dintr-un unghi materialist strâmt, este o categorie biologică înainte de a fi una socială.

Finalul întâmplarii din poștalion nu întârzie să apară: ajuns la castel, contele de Sérisy îl cheamă pe Moreau deoparte, îi mărturisește cele auzite, îl demite din funcția de administrator, dând dureri de inimă doamnei Estelle Moreau, o parvenită incultă trăind în lumina strălucitoarei case de Sérisy, și promițându-i lui Moreau că Oscar nu va mai călca niciodată în castelul lui. ,,În timp ce se trata vânzarea între domnul Margueron și contele de Sérisy, asistați fiecare de notarul lui, de față fiind și domnul de Reybart, fostul administrator se îndreptă, abia trăgându-și picioarele, spre pavilionul lui. Intră, fără să vadă nimic înaintea ochilor, și se așeză pe canapeaua din salon, unde tânărul Husson se piti într-un colț ca să nu fie văzut, atât îl speriase chipul livid al protectorului mamei sale.” (pp. 290-291) Dacă romanul s-ar fi terminat aici, ingratitudinea micii-burghezii rapace și noblețea viciată a aristocrației ar fi încadrat ca două coloane masonice templul de la intrarea în incinta societății moderne. Soarta lui Oscar Husson, care debutase cu stângul în viață, merita însă o concesie, iar naratorul, dornic să pună capăt povestirii în alt mod, îi leagă destinul de cel al unchiul său. După înfrângerea suferită pe câmpul de bătălie de la Presles, Oscar Husson avea de ales – de dragul respectabilității mic-burgheze – între cariera riscantă, implicând ani de studiu și examene, de avocat sau cea, deschisă tuturor claselor sociale, dar nu mai puțin periculoasă, de soldat. Unchiul Jean Cardot era de șase ani văduv. Averea sa de milionar fusese împărțită celor trei fete, căsătorite cu succes. Nevasta lui, născută Husson, era soră cu tatăl lui Oscar. Moș Cardot, asemenea ginerului său Camusot (cf. Iluzii pierdute), care îi știa secretul, era un petrecăreț și un destrăbălat bătrân care întreținea, ferit de ochii lumii, actrițe de bulevard, pretextând că averea sa, pe care o împărțise cu fetele sale, nu-i permitea decât satisfacții cuminți. Deținând un venit de treizeci de mii de franci, acest bătrân scelerat se distra pe seama unor fete nevoiașe, frumoase, de regulă dansatoare, dar prostituate de lux în fond. Sunt partenerele de viață ale lui Lucien de Rubempré. Cu ajutorul financiar al unchiului său, Oscar, a cărui mama îl vedea deja notar, devine ucenic, adică practicant, al avocatului Desroches, un alt Derville, sub directa supraveghere a primului secretar Godeschal. ,,Timp de doi ani, Oscar își duse traiul în strada Béthisy, în bârlogul șicanei, căci dacă această expresie învechită s-a potrivit vreodată unui birou, apoi nu putea fi vorba decât de biroul lui Desroches. Sub o asemenea supraveghere stăruitoare și pricepută, Oscar trebuia să respecte cu atâta strictețe orarul de învățătură, ca și cel de muncă din birou, încât ducea, în plin Paris, o viață de schivnic.” (p. 310) Avocații, la fel ca artiștii și medicii, sunt nu numai personaje stimate de Balzac, dar, prin șotiile lor malițioase, perpetuează tradiția goliardică în cultura franceză. Oscar învață nu numai disciplina, nu doar că se instruiește convenabil, dar capătă și gustul pentru bucuriile poznașe ale vietii, sfidând morala comună, consemnată în registrul de procese-verbale al firmei. Atunci când Oscar era pe cale să-și dea licența în drept, patronul său Desroches îl ia în serviciu pe George Marest, moștenitor al unei averi apreciabile. Invidia lui Oscar pentru frivolitatea epatantă a lui George, dedat la petreceri și aventuri cu balerine și alte femei ușoare, iese la suprafață la fel de iute ca în hipermobilul lui Pierrotin. Veșnic un veleitar social, Oscar îl crede pe George că petrecerea din acea seară, unde erau invitați, este dată nu de o damă de companie curtată de bătrâni ca unchiul său, ci chiar de marchiza mexicană de Las Florentinas y Cabirolos. Nici în breasla avocaților (și, cu atât mai puțin, în cea a magistraților) nu are noroc Oscar. Rugat de superiorul său Godeschal, un tânăr tenace și cu voință de fier, să rezolve un document dintr-un dosar important (,,Nu uita mai ales să te întorci acasă la miezul nopții, căci mâine trebuie să fii la palat la 7 dimineața, ca să iei copiile de pe hotărâre.” – p. 329), Oscar, alcoolizat și vrăjit de compania chefliilor Giroudeau, Finot, du Bruel (cf. Slujbașii, Iluzii pierdute) și a metreselor de teapa Florentinei, ajunge să joace cărți pe bani, unde pierde o mie cinci sute de franci, venitul anual al familiei sale. Atunci când moș Cardot, unchiul său, îl prinde dormind pe canapeaua ibovnicei sale, acesta îi dă cinci sute de franci și îl alungă verbal din viața sa. Oscar își pierde pentru a doua oară protectorul. Desroches îl concediază, deși, cu discernământul caracteristic unui cunoscător al sistemului de justiție francez de după 1815, patronul vede o calitate de avocat pledant în viciile lui Oscar. În cuvintele domnului Moreau, marele păcat al avocatului fără licență Oscar constă în forța sa financiară, mult prea măruntă pentru o lume atât de mare. ,, – Oamenii săraci nu-și pot îngădui să aibă vreun cusur! adaugă Moreau, care nu bănuia profunzimea acestei crude sentințe.” (p. 346) Doamna Clapart deveni brusc bisericoasă, după ce fiul ei intră în compania vicontelui de Sérisy, unde, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, ,,fu avansat sergent major” (p. 347), gradele de ofițer depășindu-i atât pregătirea, cât și umila condiție socială. Doamna Clapart, prietenă cu parohul bisericii Saint-Paul, abatele Gaudron, reuși să-l salte în grad pe Oscar, ajuns sublocotenent. După 1830, Oscar participă la campania din Algeria, unde pierdu un braț, fiind decorat cu crucea de ofițer al Legiunii de Onoare, ,,fiind totodată înălțat la gradul de locotenent-colonel”. (p. 348) Cu această ocazie, în ciuda strădaniei sale brave, fiul contelui de Sérisy muri pe câmpul de luptă. ,,Contele de Sérisy îl iertă pe Oscar pentru prostiile lui din timpul călătoriei la Presles și i se arătă oarecum îndatorat după înhumarea fiului său – fiul unic – în capela castelului de Sérisy.” (p. 348)

Sfârșitul romanului este o reluare, la altă scară acum, a începutului, la distanță temporală de cincisprezece ani. Doamna Clapart, cucernică precum o sfântă în aparență, devenise văduvă după evenimentele din iulie 1830, când soțul ei moare din greșeală într-un atentat, dobândind de pe urma lui o pensie viageră în valoare de o mie cinci sute de franci pe an. Oscar fusese proaspăt numit preceptor în Beaumont, ,,în așteptarea administrației financiare din Pontoise”. (p. 355) Mama lui, după atâtea strădanii sufletești supărătoare, se putea mândri cu băiatul ei, așa ,,ciung” cum era. Ce contează câte mâini pierzi pentru a ajunge cineva în societate, simulând onorabilitatea, la rândul ei, un simulacru care protejează de privirile indiscrete? În trăsura lui Pierrotin, ajuns proprietarul unei companii de transport prospere, dar și hangiu, deși tot vizitiu în continuare, se mai aflau fermierul, mare proprietar, Léger, milionar, bătrân și gras, ginerele domnului Moreau, baronul de Canalis, nevastă-sa și chiar soacra, doamna Moreau, domnul de Reybert, dar și George Marest, scăpătat până la sărăcia lucie. De asemenea, celebrul pictor decorat cu panglica Legiunii de Onoare, Joseph Bridau mergea în provincie, unde avea să se căsătorească ,,cu domnișoara Léger, […] nepoata domnului Reybert”. (p. 356) Contele de Sérisy, care se ocupa de afacerile matrimoniale ale nepoților, își ducea bătrânițele departe de soția sa, cu care nu mai locuia împreună. Domnul Moreau cumpărase ,,moșia din Pointel, care se afla între Presles și Beaumont”. (p. 355) Maturizat pe deplin, Oscar nu mai pleca urechea la vanitățile de duzina ale lui George, un respins al societății, un înfrânt sinucigaș. Ultimul act de trufie al militarului Oscar a fost de a-l subaprecia pe Pierrotin. Balzac reușește să pedepsească și această greșeală în estimarea valorii sociale a semenilor săi, a trufiei unor neaveniți material, moștenire caracterială pe linie maternă în cazul particular al lui Oscar. ,,La două luni după ce se instală la Beaumont-sur-Oise, Oscar începu a-i face curte domnișoarei Georgette Pierottin, care avea o zestre de o sută cincizeci de mii de franci, și se căsători cu fata antreprenorului ,,Mesageriilor” din Oise către sfârșitul iernii anului 1838.” (p. 357) Înainte să moară, contele de Sérisy făcu în așa chip încât Oscar obținu ,,administrația financiară din Pontoise”. (p. 358) Integrarea socială a lui Oscar este completă: acesta învățase ,,să respecte ierarhia socială” și ,,să se supună sorții”. Conformismul său social aduce cu sine fericirea, nu numai una domestică, ci și împlinirea în polis. Ceea ce, la prima vedere, se vrea a fi istoria personală a domesticirii și formării lui Oscar de către societate nu convinge până la capăt: la urma urmei, fronda lui Oscar de la optsprezece sau de la douăzeci de ani este ridiculizată tot de narator. Această opoziție față de obiceiurile și câmpul de referințe sociale nu se întemeiază pe gratuitul curaj ostentativ al tinereții, care respinge cutumele consfințite sau care pune la îndoială instituțiile existente (Oscar nu are nici măcar concepții politice), ci este exclusiv interiorizarea și manifestarea exterioară, în același timp, a prejudecăților mamei sale, doamna Clapart, care își deprinsese fiul cu așteptările și metehnele în purtare ale clasei ,,aristocratice” de la 1800, unde ea servise în calitate de curtezană și apoi soție de milionar al regimului postrevoluționar. Lumea înaltă de la 1800, filtrată prin ochii unei tinere vampe, primește o palmă prin Oscar. Între orgiile și excesele Consulatului și prudența chiverniselii Restaurației se căscase între timp o prăpastie. Cine câștigase partida? Răspunsul nu întârzie la apel: ,,Oscar e un om obișnuit, pașnic, fără pretenții, modest, ținându-se, ca și guvernul, pe o linie de mijloc. Nu provoacă nici pizmă, nici dispreț. Într-un cuvânt, e tipul burghezului modern.” (p. 358)

Pescuitorii în apă tulbure

În romanul Pescuitorii în apă tulbure însemnele distinctive ale tematicii operei balzaciene sunt parcă trecute în revistă de către un general experimentat, care, deși luptând de fiecare dată în alt loc împotriva altor inamici, dă aceeași bătălie ideală, reconfigurată mental în cele mai mici detalii: Parisul vs. provincia, burghezi dogmatici vs. nobili scelerați (sau, în cazul acestui roman, a militarilor cu veleități aristocratice), Napoleon consulul și Împăratul vs. Restaurația Bourbonilor și apoi domnia monarhului Ludovic-Filip de Orléans (1830-1848), parveniți abili vs. burghezi cu vechime, condiția vitregă a artei în modernitatea postimperială, dominația omnipotentă a comerțului, a finanțelor și dorința nestăvilită de a acumula capital, recurgând la tâlhării, înșelăciuni pe la spate sau abstinență și ieftină zgârcenie pe față, nimic nu este uitat, ci reluat de Balzac în alte forme narative. De asemenea, abundența covârșitoare de personaje și de detalii, descriind interioare sau veșminte, fasciculele de istorie a unei clădiri, a unui salon, a unei străzi, a unui oraș etc., atinge cotele de luxurianță bursieră pe care le întâlnim în orice roman balzacian, care este realist doar pentru că există o documentare serioasă non-ficțională în spatele construcției narative, din care Balzac extrage doar ceea ce îl interesează pentru a sublinia sau a consolida, în tușe groase, ficțiunea. Nu în ultimul rând, personajele strălucesc numai puse în relații unele cu altele, dovedindu-se a fi, de cele mai multe ori, funcții sociale standardizate, mișcându-se și vibrând doar în exterior și, rareori, deținând un sine contradictoriu, conștient de alienarea sa. Psihologia personajelor balzaciene este tulburătoare și interesantă doar dintr-o perspectivă sociologică, însă dezamăgitor de sterilă, de deprimantă și de fadă în rest. Singurele personaje care își permit îndrăzneala să vorbească despre ei înșiși în intimitate, ei autoreflectați, le identificăm printre artiști (sau măcar personalitățile cvasiartistice din pricina forței active a intelectului, i.e. Rastignac) duși în marginea disperării de sărăcie și de nedreptățile lumii. Doar cei dotați de la natură cu o voință puternică sau educați în vederea rafinării simțurilor, cei care au școala sentimentelor alese, pot să opuna lumii celorlalți propriul ego, pe când restul populației balzaciene se hrănește din eul dat lor de interacțiunea socială mundană. Pe orice ușă se pătrunde în edificiul Comediei umane, teritoriul vast cartografiat de topograful social Balzac este identic în fundamentale sale existențiale. Unitatea internă a sistemului, în ciuda diversității externe de categorii sociale și meserii practicate de personajele romanelor și povestirilor sale, aparține dinamicii uluitoare a societății franceze din arcul de timp 1789-1848. Precum paleontologul Georges Cuvier, admirat și amintit la tot pasul în Comedia umană, Balzac poate reconstitui întreaga societate franceză din rămășițele sociale ale unor biografii oarecare.

Prin urmare, în orașul Issoudun, plasat în inima Franței, își ducea zilele un medic aspru, ateu, arghirofil, cunoscut ca Rouget. Nevasta lui, care se numea Descoings înainte de căsătorie, aduse pe lume doi copii: o fată, Agathe, pe care doctorul Rouget o va detesta până la finalul vieții lui, lăsând-o fără moștenire, și un băiat, Jean-Jacques, viitor adult ramolit înainte de vreme, slab și neisprăvit. Doctorul de țară este descris ca un tată de familie crud și tiranic, în societate fiind cinic, ipocrit și brutal, însușiri care duc la distrugerea personalității copiilor lui (mai târziu, amândoi sunt umili în societate din cauza traumelor comportamentale prin care trecuseră în copilărie și adolescență) și la îmbogățirea sa personală. Doamna Rouget mai avea un frate băcan la Paris. Acesta nu avusese copii cu nevasta lui. Făcând politică, băcanul ajunge să fie pârât, dintr-o invidie stupidă pe frumusețea nevestei sale, pentru un presupus delict antirevoluționar. ,,Câteva căpățâni de zahăr, câteva sticle de lichior bun dăruite cetățencei Duplay l-ar fi salvat pe Descoings. Această întâmplare măruntă dovedește că pe vreme de revoluție, dacă vrei să te salvezi, e tot așa de primejdios să apelezi la oameni de treabă, ca și la ticăloși; nu trebuie să te bizui decât pe tine însuți.” (p. 366) După ce soțul ei este executat dintr-o eroare în urma evenimentelor politice din anii Terorii (1793-1794), tânăra văduvă Descoings dezvoltă monomania jocului la loterie, tripourile fiindu-i interzise din punct de vedere al posibilităților ei materiale, dar și din pricina respectării bunelor moravuri. Ura domnului Rouget pe fiica sa, Agathe, provenea din bănuiala tatălui ei că fata fusese concepută dintr-un adulter cu prietenul său din provincie, Lousteau, plecat definitiv la Paris (tatăl lui Étienne Lousteau din Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Muza departamentului etc.). Doamna Rouget era o ființă plăpândă și bisericoasă, murind înainte de soțul ei. Presupunerile în privința cinstei ei de soție își aveau sursa reală în infidelitatea și nemernicia propriului ei soț, care, fiind un vicios din fire, vedea, cum se întâmplă, numai răul din ceilalți. Cea mai bună prietenă a doamnei Rouget, pe vremea când trăia, era fina ei, doamna Hochot, o provincială inteligentă și pioasă. Soțul acestei femei, un om iscusit și prudent, domnul Hochot concentrează în sine avariția provinciei franceze. Agathe, alungată și dezmoștenită de tatăl ei, pleacă la Paris, unde locuiește cu văduva Descoings, ambele dezvoltând o prietenie admirabilă în decursul decenilor. În perioada în care cele doua femei încercau să obțina eliberarea băcanului, Agathe devine obiectul de adorație a unui funcționar de la Ministerul de Interne, Bridau. Acesta este un devotat fanatic al Împăratului, pe care îl servește până la moartea sa timpurie, în 1808, pricinuită de surmenaj și munca excesivă pentru cauza Franței napoleoniene. Înainte însă de dispariția sa aproape eroică, dacă birocrația de stat poate cunoaște așa ceva (cf. Slujbașii), doamna Agathe Bridau aduce pe lume doi fii: primul este Philippe, care moștenește grația fizică a mamei și personalitatea bunicului Rouget (mort în 1805) și Joseph Bridau, pictorul din alte romane balzaciene (cf. Pierre Grassou, Strălucirea și suferințele curtezanelor etc.), care, pe lângă har, vădește zelul extraordinar al părintelui decedat. Cei doi băieți beneficiază de protecția Împăratului, care îi plătește văduvei Bridau o pensie viageră pentru meritele soțului ei, și studiază la cele mai bune licee din Paris. ,,Ca văduvă, doamna Bridau putea deci trăi în mod onorabil cu șase mii de livre venit anual. Provincială încarnată, vru să concedieze pe servitorul lui Bridau, să nu păstreze decât bucătăreasa și se mută într-alt apartament; dar prietena ei intimă, doamna Descoings, care ținea morțiș că-i mătușă, își vându mobila, își părăsi apartamentul și se mută împreună cu Agathe, făcându-și din biroul răposatului Bridau cameră de culcare. Amândouă văduvele, strângându-și laolaltă veniturile, se treziră cu o rentă anuală de douăsprezece mii de franci.” (p. 373) Pe lângă obsesia ei maniacală de a juca aceleași trei numere la loterie între 1799 și 1820, doamna Descoings, pariziana emancipată, plin de poftă de viață și învățată să trăiască mic-burghez, mai fusese o dată căsătorită, iar copilul din prima ei căsnicie este desenatorul isteț și mucalit Bixiou (cf. Slujbașii, Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Banca Nucingen etc.), pe care îl recomandă tuturor celor din familie drept nepotul ei. Caricaturistul cu aere de dandy, Jean-Jacques Bixiou, în calitatea sa de văr primar al celor doi Bridau și nepot al funcționarului de la minister dispărut la nici patruzeci de ani, obține nu numai o jumătate de bursă la colegiu, ci are șansa de a lucra până la definitivarea pe post ca slujbaș în birourile statului. Doamna Descoings este pricina primei ruine a familiei Bridau. Pasiunea ei de a juca la loterie, din lipsă de orice altă preocupare înaltă, luase direcția unei patologii de natură psihologică. ,,Pasiunea sa o stăpânea într-atât, încât se mulțumea cu cincizeci de franci pe lună pentru toate cheltuielile, ca să poată juca restul banilor.” (p. 379) Philippe urma Liceul Imperial Saint-Cyr, și, dupa ce participă la ultimele bătălii ale Împăratului, urcă rapid de la rangul de sublocotenent la locotenent, căpitan la nouăsprezece ani, decorat cu crucea Legiunii de Onoare, apoi, după bătălia de la Waterloo, ajunge locotenent-colonel. După Restaurație, starea materială a familiei ia drumul pierzaniei: Joseph Bridau, în ciuda talentului și hărniciei sale admirabile (considerația axiomatică a lui Balzac pentru starea artistului – acest alter ego al ideii de geniu – este deja cunoscută), nu avea comenzi și nu își construise încă o reputație în lumea artiștilor. Philippe Bridau primea o leafă anuală neînsemnată, de șase sute de franci, și, după o escapadă militară ratată a statului, peste ocean, tocmai în Texas, avea o atitudinea agresivă împotriva dinastiei de Bourbon, pe care nu o recunoștea ca legitimă. Bridau nu mai dorea să se reintegreze în armată din acestă cauză, motiv pentru care mama și mătușa făceau cu greu față cheltuielilor casnice.

Prima jumătate a romanului Pescuitorii în apă tulbure, în pofida meticuloasei descrieri sociale și a observațiilor istorice profunde, își află limitele estetice în tehnica extenuant de contrastivă a narațiunii: Philippe Bridau își găsește de lucru la o gazetă liberală, fură din casieria patronului său Finot (cf. Iluzii pierdute), se împrietenește cu un alt ofițer dezamăgit de concluzia anul 1815, Giroudeau, bea, fumează, își cheltuie bani la jocuri de noroc, cusur care îl duce la dezonoranta activitate de a șterpeli (cuvântul are nuanța sa) din banii de coșniță a mamei și din pușculița fratelui. Pe deasupra, Bridau, fudul, bădăran și ticălos, se încurcă cu o femeie ușoară și arivistă, Marie Godeschal, sora primului secretar de notar din Un debut în viață. Dacă Philippe este opusul moral al lui Joseph, atunci Mariette Godeschal stă în același raport antagonic cu fratele ei. Soldatul Bridau este bruta reîncarnată a bunicului lui matern: ca într-un complex al Electrei nerezolvat, Agathe, respinsă de un tată atotputernic în copilărie, vede în acest fiu violent fericirea vieții ei. Cu cât Philippe o făcea, însă, mai nefericită, cu atât dorința ei de fericire maternă creștea. Joseph, fiind asemenea soțului ei, un bărbat care îi împlinise așteptările fără să-i opună rezistență, nu o interesa pe Agathe ca fiul cel mare, golul vieții ei care trebuia umplut. În altă ordine de idei, meseria de pictor, pentru care se pregătea Joseph, nu era socotită ca o ocupație serioasă, precum cea de avocat sau negustor, care ar fi putut conduce la o carieră stimabilă și prosperă, și nici la una eroică, aristocratică, ca aceea de ofițer în armată, care ascundea potențialul unei glorii politice. Arta nu promite nimic sub aspect financiar. În pofida acestui buchet de preconcepții psihologice și sociale, imaginația redusă a mic-burghezei provinciale nu dădea greș gândind în acest mod. Decăderea familiei Bridau pare a fi fatală atunci când Philippe, soldat fără ocupație, borfaș, cartofor și alcoolic înveterat, îi fură banii de loterie mătușii sale, după care fuge la o casă de jocuri, unde, după ce câștigă inițial peste șaptezeci de mii de franci, pierde totul în aceeași zi. Atunci când prietenii și colegii din trecut ai funcționarului Bridau, cu care cele două văduve întrețineau raporturi strânse, o anunță pe doamna Descoings că numerele ei ieșiseră în cele din urmă, dar ea nu apucase să joace, ratând un câștig de trei milioane de franci, fiindcă nepotul ei, ofițer cu instincte de criminal în serie, Philippe, îi subtilizase cei patru sute de franci (pe care fratele-sfânt și cumnata-smerită îi returnară nuamidecât), aceasta, cuprinsă de comoție, cade la pat și, în câteva zile, moare. Judecând în spiritul superstițios și sordid al prejudecăților morale, se poate spune că biata femeie, mai puțin cuvioasă decât Agathe, nu avusese noroc în viața: deși se împăcase cu ambii soți, nici unul nu trăise îndeajuns să o facă fericită în întregime, așa cum, în ciuda faptului că numerele ei erau, finalmente, câștigătoare, nu apucase să mizeze, pentru ultima oară, pe ele. Chiar acceptând toate acestea, accentuarea monstruozității locotenent-colonelului este neverosimilă și contrafăcută artistic. Simplitatea totală a personajului contribuie la inautenticitatea sa. Dacă Philippe este un ins vrednic de admirație într-o încleștare armată, transferul faptelor sale de bravură în viața sa civilă, unde devine un infractor de drept comun, pornește de la premisa balzaciană a unidimensionalității sale ca ,,soldățoi” primitiv, bețiv și destrăbălat. După ce provoacă intenționat moartea mătușii sale, Philippe își sărăcește iremediabil familia. Mama, ironie a sorții, dar una practicată de o divinitate narativă care caută paradoxuri la orice colț, se angajează, pentru a subzista, într-un birou de loterie, unde își petrece peste opt ore pe zi timp de doi ani, între 1922-1924. Fiul ei Joseph se arată a fi un înger (ca tatăl lui), iar celălalt, un demon (asemeni bunicului său medic de țară), pe care continuă să-l prefere ca mamă iubitoare și fiică eternă.

În a doua secțiune a romanului, Balzac reîntregește trama, punând față în față, ca într-un balansoar, orașul Issoudun și drama familială din Paris. Medierea celor două lumi se face printr-un nou scandal, de această dată politic, în care este implicat Philippe: ,,Se descoperi în acele zile o conspirație a ofițerilor în rândurile armatei și se striga pe străzi extrasul din Monitor care cuprinde amănunte asupra arestărilor.” (pp. 455-456) Cu toate că Joseph Bridau apelează la ajutorul avocatului Desroches, complotul, la care participase fratele său, devotatul fiu al unui Împărat exilat pe insula Sfânta Elena, putea să se decidă cu un verdict primejdios: detenție îndelungată sau pedeapsa capitală. Ca atare, scăparea vine de la septuagenara doamnă Maximilienne Hochon, care o invită pe fina ei, Agathe Bridau, să rezolva clauza moștenirii averii uriașe a domnului Rouget. Agathe nu-și mai văzuse fratele de câteva decenii: Jean-Jacques Rouget îi semăna în întregime surorii lui. Castrat mental, ușor de manevrat ca o paiață de bâlci, inofensiv din prostie, Jean-Jacques nu se căsătorise niciodată, Balzac dând de înțeles că nu depășise gradul de împlinire erotică a unui adolescent fraged. Domnul Rouget arăta decrepit. Avea o avere, la care nu contribuise decât prin a fi moștenitorul preferat, estimată la două-trei milioane de franci. În clipa în care scena se schimbă de la Paris la Issoudun, Philippe iese din scenă, locul lui negativ fiind ocupat de Jean-Jacques Rouget. Aceleași opoziții care există între personaje și stări sociale se regăsesc, pe un plan mai abstract, între Paris, oraș dinamic, în curs de industrializare, prins în maelstromul schimbării și concurenței între orășeni, scump și îmbelșugat, și Issoudon, târg medieval, inactiv, sărăcit, compus dintr-o burghezie infimă și podgoreni înguști la minte, fără nobilime, o urbe meschină și stătută, ființând în virtutea pravilelor și obiceiurilor Vechiului Regim, în care ocupația cea mai elegantă este jocul de cărți prin vecini, cea mai populară consta în bârfeală și cea mai înțeleaptă stătea în economisirea de bani, cum făcea, cu înverșunare discretă, domnul Hochot.

Pentru a discredita complet viață publică din Issoudun, cu atmosfera sa sufocant mic-burgheză și cu legăturile sale sociale rigide, Balzac inventează încă două personaje, având în vedere că Jean-Jacques Rouget este de o negativitate delabrată, deci inconsistentă. Prima figură a orașului este venetica Flore Brazier, slujnica în casă a familiei Rouget, o fetișcană amărâtă, de o frumusețe răpitoare, pe care doctorul Rouget o adunase de pe malul unui râu, unde încerca să ajute la pescuirea sezonieră de raci. Flore fusese observată de bătrân din cauza aspectului ei fizic. Balzac dă de înțeles că, după Revoluția de la 1789, Issoudun pierduse atât de mulți clerici, uciși de iacobini, încât populația regresase in corpore la o stare morală primitivă. Cum domnul Rouget era, pe deasupra, un tip detracat, populația din Issoudon specula comic cu privire la posibile legături sexuale între Flore, tocmită ca servitoare la doisprezece ani, și bătrânul doctor, în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Pedofilia sau abuzul sexual nu constituiau griji publice însă, Balzac arătând că, oricum, populația rurală nu are treabă cu virtuțile creștine, fiind prea săracă și prea îndobitocită de ,,imperiul necesităților vitale”. Prima educație sexuală la care are acces conștiința unui țăran este acuplarea dobitoacelor din ogradă, iar, în unele cazuri, aceasta este și cea decisivă pentru dezvoltarea lor umană ulterioară. Cinismul și grosolănia implicațiilor lui Balzac se subînțeleg, dar nu sunt neapărat nejustificate. Însuși Jean-Jacques Rouget ajunge victima observaților balzaciene: după ce bătrânul medic moare, Flore ar fi vrut să se căsătorească cu fiul fostului ei stăpân, dar acesta, din sfială, dar și din teama atavică că prima lui femeie ar fi putut să fi fost cândva ibovnica autorității sale paternale și tutelare, răposatul domn Rouget, refuză să intre într-o relație carnală cu Flore, cu toate că o iubea pe tânără până la sacrificiu de sine. Dragostea sa nepotolită se va accentua cu timpul dincolo de o simplă monomanie sau fixație, suficient ca Flore, dezamăgită de acest adult fără vlagă, să capete control asupra lui, transformându-l într-un sclav moral al ei și pe ea însăși în stăpâna de facto a gospodăriei. Flore era frumoasă și grobiană simultan, însă, lipsită fiind de educație creștină, se ticăloșise în compania lui ,,moș” Rouget cel tânăr. Balzac vede în religia romano-catolică doar un medicament profilactic al bolilor sociale. Deși creștin și monarhist în expresie, aprecierea religiei pentru efectele sale curative în rândul maselor cuprinde același grad de utilitate pe care filozofii materialiști și atei ai secolului al XVIII-lea îl asociau practicării religiei oficiale.

Dacă domnișoara Flore Brazier este supranumită ,,pescuitoarea în apă tulbure”, amantul ei, care locuia în aceeași casă cu moș Rouget și Flore, este al doilea pol al energiei negative din Issoudun. Maxence Gilet este, după cum circula vorba în orășel, fiul din flori fie al domnul Lousteau, fratele doamnei Hochon, fie al domnului doctor Rouget, tatăl lui Jean-Jacques. Max Gilet este copia de provincie a lui Philippe Bridaut: la șaisprezece ani a omorât din întâmplare o femeie însărcinată, pentru ca apoi să se înroleze în armata lui Napoleon, de unde, după câteva isprăvi de curaj militar, ajunge în Spania și Portugalia. ,,Max stătu pe pontoane din 1810 până în 1814. În cursul acestor patru ani pierdu cu desăvârșire simțul moral, căci pontoanele erau temnițe, doar fără criminali și răufăcători. Mai întâi, spre a-și păstra libertatea de a gândi dupa voia sa, și a se apăra de corupția care domnea în aceste mârșave închisori nedemne de un popor civilizat, tânărul și frumosul căpitan ucise în duel (se băteau acolo în duel într-un spațiu de șase picioare pătrate) șapte spadasini sau tirani de care curăță pontonul, spre marea bucurie a victimelor.” (pp. 472-473) Întors în 1815 în Issoudun fără o lețcaie, orfan și pribeag, Max Gilet lucră o vreme la primărie, pentru suma de șase sute de franci anual, la fel cât avea Philippe Bridau ,,demisolda”. Între timp, Flore îi deveni iubită și sprijin material, reușind să capete adăpost la ,,fratele” său, adică în casa lui Jean-Jacques Rouget, căruia îi tocau banii și îi vânau amândoi averea. Frustrat de soarta sa după 1815, bonapartist și liberal ca Phillippe Bridau, maiorul Max își organiză o bandă de deșucheați, foști camarazi de arme (doisprezece ofițeri întristați de perspectivele lor sociale sub Bourboni: căpitanii Mignonnet, Carpentier, Renard, maiorul Renard etc.), autointitulată sarcastic Cavalerii Fără Treabă, care se țineau de glume proaste prin oraș noaptea, distrugând bunurile gospodarilor, speriind oamenii, otrăvind câinii din curți, mâncând pe ascuns la o bucătăreasă pricepută, chiar furând dacă se ivea situația favorabilă să scape nevăzuți. Nu dură mult până când, separați de legile sociale, căpitanii Mignonnet și Carpentier, mic-burghezi în mentalități, se desprinseră de această gașcă de haiduci lăsați la vatră și neintegrați în noul regim. Nepoții harpagonului domn Hochot, tinerii Baruch și François, făceau parte din grup. Asemenea bande ad hoc, care au fost vânate de poliția epocii Restaurației, sunt bazate pe experiențe reale și documentate istoric în Franța după 1815. ,,În momentul când doamna Bridau se întorcea la Issoudun, Max era deci ostracizat de societatea burgheză. De altminteri, acest burlac își recunoștea singur atât meritele, cât și defectele, nu se prezenta defel în societatea zisă Cercul, și nu se plângea niciodată nimănui de jalnicul dispreț îndreptat împotriva sa, cu toate că era tânărul cel mai elegant, cel mai bine îmbrăcat din Issoudon, cu toate că cheltuia la bani cu nemiluita și avea, în mod excepțional, un cal, fapt tot atat de neobișnuit în Issoudon, ca și calul adus de lordul Byron din Veneția.” (pp. 475-476) Subprefectul și autoritățile locului nu aveau trecere în fața acestor tineri violenți și fără ocupație. Singurii nemulțumiți de incidentele declanșate de Cavalerii Fără Treabă, burghezii din Issoudon, ca fermierul spaniol Fario, păgubit cu două treimi de recoltă în toamnă de către Max, ar fi vrut ca acești rău-făcători potențiali să fie eliminați. Max, un scăpătat perseverent, care nu ținea atât de mult la metresa sa pe cât lăsa impresia, și Flore urmau să se confrunte cu doamna Agathe Bridau și fiul ei, pictorul, și să-și dispute bogățiile lui Jean-Jacques Rouget, ruda de sânge a familiei Bridau.

Este aproape inutil să redăm mesele din familia Hochot, unde cei doi parizieni Bridau fură găzduiți. Balzac șarjează cu duritate contra chiverniselii morbide a domnului Hochot și a stării de semisclavie în care conviețuiau cei din casă, îndeosebi partea feminină, lipsită de drepturi și prețuire politică în ochii burgheziei proprietare. Artistul Joseph fu scârbit de degradarea generală în care zăcea unchiul sau, pe care Balzac o caracterizează drept ,,cvasivegetativă”. Tertipurile celor doi amanți, Flore și Max, ținură piept presiunilor morale ale Agathei. Jean-Jacques trăia într-o submisiune care îl depersonalizase încă din copilărie, după cum deja știm. Noua lui stăpână îl acaparase până la dezumanizare. După câteva săptămâni de vegheat în Issoudun, timp în care Max și Flore își ascunseră politicos intențiile, domnul Hochon trase concluzia justă că cei doi străini din casa Rouget violau sanctitatea proprietății și desfigurau rolul la fel de sacrosanct al familiei burgheze. Opinia începuse să-i fie împărtășită pe ascuns de multe alte persoane de aceeași condiție socială ca dânsul. Atunci când Max este aproape înjunghiat de Fario, decis să se răzbune, în toiul nopții, banditul de Max Gilet îl acuză pe Joseph de tentativă de omor. Aceasta fusese oportunitatea mult așteptată de a scăpa de intrușii veniți din capitală. Joseph se alesese cu tablourile, realizate de pictori clasici, din casa unchiului, pe care, alături de alte patru mii de franci, Max si Flore le oferiseră artistului, crezând, ca orice mici-burghezi disprețuind arta din ignoranță, că nu valorează nimic, dar că sunt mărunțișuri de dăruit unor rude ușor de cumpărat, doar ca să descopere că Joseph Bridau le estima la aproape două sute de mii de franci. De aici reiese că, în spatele falsei acuze de crimă, se ascundea tot calculul material. Localnicii aproape că dau buzna în casa domnului Hochon, care ajunge să fie îngrozit de ideea că plebea îl poate jefui (ascunsese aur în pivniță), dornici să-l linșeze pe artistul Joseph, cel cu mutră de brigand, fiindcă era altcumva educat și, mai cu seamă, ,,parizian”. Ura înghețată a provinciei, care se considera jefuită și neglijată de centrul dezvoltat, pe locuitorii capitalei putea oricând izbucni ca un puroi. Balzac este atent să reliefeze contradicția socială a economiei Franței, ca diferența substanțială între metropolă și orașele de departament, în această reacție cu potențial de răzmeriță populară. În cele din urmă, fără să fi câștigat nimic, dar răscolind viața unei comunități cu preocupări exclusiv materiale, mama și fiul plecară din Issoudun.

Pentru ca Balzac să rezolve ruptura internă din familia Bridau, după ce Philippe este condamnat politic la domiciliu forțat timp de cinci ani, în urma câtorva intervenții venite de la șeful poliției țării, chiar în târgul Issoudun, nepotul doctorul Rouget, locotenent-colonelul Philippe Bridau ajunge peste noapte slujitorul zeiței Nemesis și călăul perechii Max-Flore. Dovedind însușirile unei secături absolute, după cum măiestria balzaciană l-a vrut, Philippe, în mai puțin de o lună de la venirea sa în orașul natal al mamei sale, în iarna anului 1822-1823, își răpune cu viclenie demonică adversarii. Iată cum răul se află în slujba binelui sau invers, pare a ne arăta autorul. Max Gilet, după ce pierde teren în materie de popularitate, este ucis în duel de Philippe, nefiind apărat decât de câțiva dintre tovarășii săi de isprăvi clandestine. Nepoții bunicului Hochot sunt deconspirați de Bridaut cel mare și sunt expediați la Paris de către bătrân, unde urmau să-și facă un rost, constrânși de precauția financiară a bunicului lor. Philippe, exprimând un misoginism rasist înfiorător chiar pentru un macho, reușește să o terorizeze pe Flore, care, după moartea amantului ei, se căsătorește, de frică și din obligație, cu bătrânul Rouget, urmând să trăiască ca o desfrânată câțiva ani la rând, împinsă spre alcoolism de mefistofelicul Philippe, noul ei stăpân. Flore, convertită deodată la creștinism (veșnicul purgativ al celor necăjiți), moare de o boală rară (Horace Bianchon și maestrul Desplein nu o pot salva) și de epuizarea curajului ei moral. Philippe Bridau obține cele trei milioane de franci ai bunicului său. Jean-Jacques Rouget se sfârșește după o noapte în compania unor lorete și dansatoare, plătite de nepotul său să-l încânte, unica lui plăcere reducându-se la halucinații și fantasme erotice, niciodată împlinite.

Apoteoza lui Philippe Bridau are patina timpurilor medievale, dacă Bridau nu ar fi trăit într-un alt veac, fatal pentru aristocrația de spadă: ,,În ianuarie 1827, Philippe trecu în garda regală ca locotenent-colonel, în regimentul comandat atunci de ducele de Maufrigneuse, și ceru favoarea de a fi ridicat la rangul de nobil. Sub Restaurație, înnobilarea ajunse aproape un drept pentru oamenii de rând care serveau în gardă. Cum tocmai atunci cumpărase moșia din Brambourg, colonelul Bridau ceru favoarea ca aceasta să fie înălțată la majorat, iar lui să i se acorde titlul de conte.” (p. 647) Fiind exclusiv un parvenit, Bridau își desconsidera mama și fratele, pe care refuza să-i mai viziteze sau să-i ajute măcar cu bani. Agathe moare fără să-l mai vadă, căindu-se pentru felul în care l-a iubit dintotdeauna pe artistul Joseph, adică mai puțin decât pe primul ei născut. Balzac trage concluzii hotărâte și împarte premii morale într-un mod prea puțin estetic la sfârșitul romanului. Plănuind o căsătorie cu fata unui mare aristocrat francez, domnișoara de Soulanges, și propunându-și să ajungă general de armată și pair al Franței, speranțele colonelului Bridau sunt zădărnicite de clevetirile și înțepăturile ,,verișorului” Bixiou și sfaturile avocatului Desroches. Acesta este începutul sfârșitului pentru bestia neverosimilă de Philippe Bridau: lăsat fără bani gheață de bancherii du Tillet și Nucingen, în urma unor speculații financiare în anul 1830, dar cu imobilele întregi, colonelul Bridau ajunge colonizator în Algeria. În anul 1839, după ce se remarcase patru ani la rând prin curaj nebun, cruzime și pricepere militară în lichidarea arabilor, dar fiind desconsiderat de o parte din compania sa, Bridau este ucis, decapitat și sfâșiat în bucăți în urma unei asalt asupra triburilor de nord-africani. Fratele sau, pictorul silitor Joseph, se trezi moștenitor peste un domeniu valorând milioane, se căsători cu fata unui ,,bătrân arendaș milionar” (cf. Un debut în viață) și își văzu în continuare de treaba sa de artist, care, ca orice efort susținut pentru recunoaștere publică, are multe de împărțit cu timpurile burgheziei predominante, aristocrații get-beget purtând, dacă, într-adevăr, mai puteau face și altceva decât a (se) purta, ,,haine străbune”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s