Variațiuni balzaciene IX

Opere

Volumul IX

Țăranii 

Poate mai presus decât în oricare alt roman din ciclul Comediei umane, Balzac se destăinuie ca gânditor politic și ca teoretician al societății moderne în Țăranii. Viziunea largă asupra claselor sociale, a proprietăților acestora și a relațiilor dintre ele, care se stabilesc funcțional, este redată pentru prima dată cu acel grăunte de participare subiectivă, chiar subiectivism unilateral, care clarifică, în cele din urmă, peisajul general. Prin exagerare picturală, muchiile și cadrele sociale se conturează mai mult decât sunt acestea vizibile în realitatea cotidiană, fără ca, totuși, să dăuneze, în definitiv, adevărului propriu-zis. Balzac este, după cum s-a observat ad nauseam, un monarhist și, măcar declarativ, un adept al aristocrației transfigurate a Vechiului Regim, cel care, pasămite, echilibra magistral înclinațiile de viață bună ale păturii de jos și rafinamentul epicuireic al nobilimii, observatorul exaltat nereușind să cruțe pe nimeni atunci când trebuie să taie, aproape chirurgical, în corpul politic francez. Cruzimea pătrunderii analizei balzaciene, în pofida pretențiilor ei de obiectivitate, declanșează mecanismul antiburghez, pe care artistul secolului al XIX-lea în Franța îl împinge la extrem, rupând legătura cu clasele de jos. Ura pe modernitate, confundată cu interesele materiale ale finanțelor și industriei, cuplată cu disprețul pentru gregarismul păturilor inferioare (țărănimea răpănoasă) și sfidarea à outrance a gulerelor albastre și albe duc la slăbirea calitativă a romanului istoric și la inaugurarea unui evazionism literar estetizant, mizerabilist, decadent, unor genuri literare pronunțat antirealiste, căci sunt rezultatul caznelor estetice. Snobismul apare ca refugiul celor sfrijiți și anemici, a organismelor slăbite de pe urma contactului firav cu societatea vie a celorlalți, oricine ar fi aceștia. Balzac, prin idealizarea artistului (poet, pictor, romancier etc.) și prin ridicarea într-un plan transcendent a omului de știință, creează temelia pe care delirurile teologice ale artei ca escatologie personală se lansează meteoric, când le va veni rândul, în tehnica epifanică a unor Joyce sau Proust. Arta europeană experimentală de până la 1918 în Europa condensează ultimele umori extatice, reminiscențe ale unor (anti)exerciții spirituale de proveniență și obediență creștine, înaintea destrămării finale, care constă din amnezie și obnubilație conștiente, i.e. comodificarea sentimentelor.

Începutul romanului Țăranii, datat în anul 1823, se face printr-o scrisoare (artificiul conștient al operei de ficțiune accentuează naturalețea realității prozaice) a jurnalistului și scriitorului Émile Blondet către Nathan (cf. Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Pielea de sagri), în care acesta, armonizând clasicismul corespondenței secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea cu expresia romantică a ceea ce Hegel identifica prin sintagma ,,suflete frumoase”, descrie castelul de pe moșia-parc Aigues, aflată la cincizeci de leghe de Paris și înconjurată, printre altele, de satele Conche și Blangy și capitala de canton Ville-aux-Fayes (unde subprefect este intrigantul cinic și parvenit des Lupeaulx din Slujbașii), localități din Burgundia, importante ca centre ale puterii politice în rețeaua intrigii. Blondet, artist impozant și insistent, nu lipsit de talent, fusese invitat de mecena lui, doamna contesă Virginie Montcornet, născută în neamul aristocraților pur-sânge Troisville, să-i țină companie. Relația dintre cei doi este, cel puțin până la ultima pagină a romanului, una strict platonică, asemenea celei dintre, deși veri primari, Ulrich și Diotima în capodopera lui Robert von Musil. Doamna Montcornet este de puțin timp căsătorită cu contele Montcornet, generalul supranumit ,,leul de la Essling” și copil de tapițer din mahalalele Parisului, care se ridicase până la rangul de pair al Franței în urma campaniilor de cucerire ale Împăratului Napoleon, dar și a trecerii sale de partea dinastiei Bourbonilor după episodul din iunie 1815. Generalul Montcornet, tip de soldat brutal, însă injectat cu blândețea unui soț îndrăgostit de nevasta lui, este imaginat de Balzac ca un erou al Marii Armate care mai poate restabili, numai pentru că înțelege, gloria la amurg a vechii aristocrații franceze. Corpul ofițeresc din vremea Imperiului ar fi trebuit să constituie, judecând după aluziile utopizante și caracterizările nostalgice ale lui Balzac, sângele proaspat al unei aristocrații renăscute ex ossibus pe tot cuprinsul Europei, din golful Biscaya până în Crimeea îndepărtată. Totuși, sursele averii generalului Montcornet, cuirasier, care cumpără și nu primește în dar un castel în schimbul meritelor sale militare, sunt bazate, după cum transpare din text, pe tâlhărie și crime, pe dreptul natual al împilatorului de la est de Rin și de la sud de Pirinei. ,,Aigues fu cumpărat atunci de Montcornet, care, tot comandând prin Spania și prin Pomerania, se nimerise să strângă suma trebuitoare cumpărării castelului și mobilierului, cam un milion și o sută de mii de franci. Reședinta aceasta frumoasă trebuia neapărat să aparțină cuiva din Ministerul de Război. Generalul a resimțit pesemne influența voluptoasei clădiri, și chiar ieri îi spuneam contesei că, firește, căsătoria ei a fost determinată de Aigues.” (p. 18) Castelul și parcul din Aigues exală parfumul veacului al XVIII-lea, ceea ce îi pricinuiește reverii sentimentale artistului Blondet. Înaintea tranzacției din epoca Restaurației, Aigues aparținuse unei cântărețe de Operă, doamna Laguerre, amanta unui nobil din Vechiul Regim, care, după declanșarea Revoluției Franceze în 1789 și anii Terorii, se retrăsese strategic la reședința ei fortificată. Aici, uitată de talazurile evenimentelor care se succedau cu repeziciune, reuși să supraviețuiască, sporindu-și chiar proprietățile în anii Directorului (1795-1799), trăind relativ în tihnă până la finele Imperiului. Doamna Laguerre, o ,,poamă”, este o alegorie a răsfățului și a gratuiții generoase a oamenilor de bine, care se bucurau de viață și se scăldau la propriu în nestemate, din Vechiul Regim. Fiind, totuși, o fire de artistă, doamna Laguerre nu pricepea nimic din zorii noii lumi care se prefigura la orizontul istoriei: camerista ei, domnișoara Soudry, o viitoare copie inferioară a stăpânei sale educate, se căsători cu un jandarm animalic, împreună furând-o ani de-a rândul și cu temeinicie pe stăpâna lor, care fie nu știa să-și administreze cumsecade decât grădinițele de flori, fie, dimpotrivă, închidea intenționat ochii odată cu efectul politic paneuropean al anului 1789. După moartea doamnei Laguerre, soții Soudry, destul de bogați pentru Franța și peste măsură de avuți în Aigues, ajung primari în Soulanges, târgul din împrejurimi. Ei reprezintă o fațetă a micii-burghezii provinciale în curs de ascensiune, pe care Balzac ajunge să o înfiereze în Țăranii cu dispreț, paseism și deznădejde.

De cealaltă parte, pentru prima oara în Comedia umană, talpa țării, țărănimea, se zbate în chinurile prefacerii sociale. Cu toate că Balzac nu acoperă nicăieri, în mod serios, subiectul proletariatului industrial, din bunul motiv că acesta nu există încă în Franța Restaurației într-o proporție suficient de semnificativă pentru a-i atrage atenția autorului, este demn de menționat că țărănimea completează acest gol al tranziției drastice aduse de Revoluția Industrială: portretul psihologic și caracteristicile sociale ale celei mai oprimate clase din Vechiul Regim, altfel spus, țărănimea. Nu putem decât specula cu privire la impresiile lui Balzac asupra muncitorilor industriali, de i-ar fi întâlnit și cunoscut pe viu, dar, din felul în care țăranul francez este portretizat, îndrăznim să presupunem că blamul neîndurător și antipatia constitutivă nu ar fi scăzut nici în acest rând. Încă de la prima întâlnire dintre parizianul Blondet și țăranul burgund moș Fourchon și nepotul sau, Mouche, conflictul de clasă izbucnește nu numai la nivelul reprezentărilor mutuale, ci și în realitatea imediată. Sătul de monotonia vieții câmpenești, intelectualul parizian Blondet, plecat la promenadă prin pădure, este atras în cursă de viclenia și ticăloșia campestre ale bătrânului Fourchon. Acesta, animat de cea mai adână antipatie provincială față de locuitorii Parisului, porecliți batjocoritor ,,arminaci”, îl trage pe sfoară pe scriitor, obținând zece franci în schimbul vânătorii mimate a unei vidre. Ironia nu se referă doar la neputința orășanului de a surprinde ostilitatea existentă dintre clase, pe care moș Fourchon o exemplifică magistral, Blondet ratând-o din pricina prejudecăților cultivate de care este stăpânit, ci, mai mult de atât, la înșelarea cititorului însuși, care este surprins de inexistența nutriei și de carnalitatea propriei orbiri sociale. Moș Forchon, fost învățător și poștaș, copist și lăutar ocazional deopotrivă, pseudofabricant de frânghii, oportunist leneș și alcoolic rău-famat, este, totuși, mai degrabă un țăran deghizat în zdrențe, confirmând habitusurile claselor urbane. Tatăl câtorva copii din flori, Fourchon trăia în casa ginerului său, François Tonsard, o brută indolentă, capabilă să-i fure banii din buzunar, cerșiți cu dibăcie, socrului lui. Familia Tonsard nu aparține chiar în întregime clasei țărănești, având în vedere că deține o cârciumă în Aigues, Grand-I-Vert, care aducea un venit de nouă sute de franci pe an, pe care o deschisese în 1795, atunci când Tonsard, grădinar pe moșia din Aigues, capătă prin șiretenie o parcelă de pământ de la doamna Laguerre. Doamnei Phillipine Tonsard, la fel de mizerabil creionată ca soțul ei, i se impută un comportament cândva reprobabil, pe care fetele ei, Marie și Catherine, schițate ca două prostituate cu năravuri de mahala, l-au moștenit. Cârciuma este ,,parlamentul săracilor”, locul de colportare și de inițiere a planurilor de afaceri, dar și de răzbunare, a țărănimii resentimentare și potențial violente. ,,Amestecat în toate afacerile, Tonsard asculta plângerile fiecăruia și îndruma pungășiile folositoare celor aflați la ananghie. Nevastă-sa, femeie cumsecade în aparență, ajuta prin trăncăneala ei tâlhărimea din partea locului și îi aproba totdeauna, ba chiar dădea și o mână de ajutor la orice ar fi făcut împotriva burghezului. În cârciuma asta, adevărat cuib de năpârci, se întreținea deci, vie și veninoasă, fierbinte și activă, ura muncitorului și a țăranului împotriva stăpânului și a bogatului.” (p. 51) Trândavi și hoțomani, mincinoși și criminali, analfabeți și prezumțioși, țăranilor burgunzi, deprinși cu beția într-un departament viticol prin excelență, li s-ar cuveni, parcă, ștreangul sau galerele, dacă am fi să apreciem intențiile politice ale naratorului. Aceștia furau lemne din pădurea contelui, pe care o distrugeau lent, culegeau abuziv spicele de pe câmp, vânau ilegal și își trimiteau vitele la păscut pe pășunile nobilului. Obiceiurile acestea nescrise se întâriseră prin repetata lor practicare. Servitorimea de la castelul generalului Montcornet, dar și funcționari mărunți ca Vermichel (prietenul de pahar al bunicului Fourchon), fantele vicios Bonnébault, negustorul de vinuri Socquard, muncitorul agricol Godain sau portăreii Brunet și Plissoud țineau instinctiv partea clasei de care se simțea mai apropiați în acest război civil surd și cotidian. Modelați mental de experiența revoluționară de după 1789, țărănimea detesta în primul rând aristocrația și abia apoi burghezia, nemaiavând, în același timp, nimic de împărțit cu vechile pravile ale Bisericii. Agnosticismul impasibil și amoralitatea pragmatică îi subjugă mental pe agricultorii săraci în orice întreprind, abrutizarea lor accentuată corelându-se cu ordinea ideologică modernă a ,,mediocrației”, pe care Balzac, antidemocratic în concepții, o socotește dăunătoare spiritului francez veritabil.

Generalul Montcornet se sprijină pe o nevastă care nu își înțelege secolul, pe agerimea minții a abatelui Brossette, vlăstar sănătos al unei Biserici defuncte în departament, pe un administrator inteligent, însă înrudit cu burghezia din împrejurimi, și, prin urmare, ușor șantajabil, Sibilet, dar și pe doi fideli paznici ai moșiei, foști soldați decorați în Marea Armată a Împăratului: Vatel, dârz și curajos, și Michaud, icoană a integrității cavalerești și a devotamentului față de gradul militar. Acești doi copii de cazarmă stârnesc mai ales ranchiuna și înclinația naturală spre vărsare de sânge a țăranilor. Aproape nicăieri în Țăranii, cu excepția poate a unei scene colective în care țăranii, mizeri și flămânzi, târându-se ca furnicile pe ogor, culeg spicele sub ochii stăpânilor și a gărzilor ei, Balzac nu trădează compasiune pentru condiția semianimalică a celor care muncesc glia și se hrănesc din roadele pământului, deși, prin declamațiile subversive și prin amenințările explicite ale bătrânului Fourchon în fața stăpânilor castelului, stupefiați și nevăzători, realizăm că naratorul nu are dubii în privința mizelor de substrat ale conflictului social pe cale să irupă. Condescendența și desconsiderarea pe care o arată îndeosebi contesa Montcornet, care nu depășește gesturile distante de caritate, consfințite încă din Evul Mediu, vizavi de supușii ei flenduroși, este, prin medieri subtile, însușite și valorizate pozitiv de Balzac însuși. ,,Deviza fiecare în casa lui, fiecare pentru sine – egoismul de familie – va ucide egoismul oligarhic, atât de necesar societății moderne și pe care Anglia îl practica admirabil de trei secole. Orice ar fi, proprietarii nu vor înțelege necesitatea care a făcut din biserică un minunat model de guvernământ decât în clipa când se vor simți amenințați în casa lor, și atunci va fi prea târziu. Îndrăzneala cu care comunismul, această logică vie și activă a democrației, atacă societatea pe plan moral, vestește ca, de pe acum, Samsonul popular, devenit prudent, sapă coloanele sociale în beci în loc să le clatine în sala ospățului.” (p. 106) Pentru stăpânul casei, contele Montcornet, poreclit de către cetățenii din apropiere Tapițerul, jafurile țăranilor însumau o treime din veniturile anuale aduse de moșia Aigues, estimate la șaizeci de mii de franci. Confruntarea dintre clase emană din arhitectura economico-politică a societății franceze din mediul rural. Moș Fouchon, republican fără voia lui, pune punctul pe i atunci când sfâșie vălul mistificării sociale oficiale: ,,Noi vă lăsăm liniștiți, lăsați-ne și ‘mneavoastră să trăim… Altminteri, dacă o să țină tot așa, o să fiți siliți să ne hrăniți în pușcăriile ‘mneavoastră, unde traiul e mai dulce decât pe paiele noastre… Dumneavoastră vreți să rămâneți stăpâni, și-o să fim totdeauna vrăjmași, astăzi, ca și acum treiji de ani. ‘Mneavoastră aveți tot, noi n-avem nimic, și nu puteți să ne cereți pretenia…” (pp. 82-83)

Ceea ce momentan lipsise din ansamblul colectiv este burghezia activă și tenace. Camerista Cochet, căsătorită Soudry, nu își delapidase stăpâna de una singură. Alături de administratorul moșiei Aigues, actualmente primar și negustor de lemne în Ville-aux-Fayes, domnul Gaubertin, demis, insultat și pălmuit de generalul Montcornet, camerista și fostul administrator sunt notabilitățile zonale. Domnul Gaubertin, respectabil tată de familie, valora câteva sute de mii de franci (aproximativ șase sute) și spera, pe deasupra, la milioane. Pizmaș, diabolic și vindicativ, domnul Gaubertin este liderul facțiunii liberale și membru distins al mediocrației. Ambiția sa consta din a cumpăra la un preț mic moșia și parcul Aigues, pe care le-ar fi sfărâmat și înstrăinat conform intereselor economice din regiune. Ridicarea lui Gaubertin provine din alianța tenebroasă dintre nepotismul funcțiilor medii în stat cu monopolizarea resurselor naturale și a piețelor locale subdezvoltate. În același timp, Gaubertin înlesnea indirect jafurile de pe moșia Aigues, identificând în țărănimea frustrată aliați temporari întru năruirea și alungarea contelui. După cum îi mărturisește administratorul Sibilet stăpânului său, Gaubertin este o forță socială energică și vizionară: ,, – E un om de seamă, continuă Sibilet. Este, după cum spune, administratorul celei mai frumoase jumătăți a departamentului în loc să administreze numai Aigues. Ia câte puțin de la toată lumea, și puținul acesta, din două milioane îi aduce cam patruzeci, cincizeci de mii de franci pe an. ,,Sobele Parisului plătesc totul!” spune el. Iată-vă dușmanul, domnule conte! De aceea, părerea mea ar fi să vă dați bătut, împăcându-vă cu el. E legat, după cum știți, cu Soudry, șeful postului de jandarmi din Soulanges; cu domnul Rigou, primarul nostru din Blagny; paznicii câmpenești sunt oamenii lui; împiedicarea tâlhăriilor care vă toacă averea este deci imposibilă. De doi încoace, mai ales, pădurile dumneavoastră sunt prăpădite.” (p. 124) Grație uneltirilor din umbră ale burghezului Gaubertin, contele Montcornet nu mai își puteau vinde lemnul de pe moșie după cum era obișnuit, ajungând la proces cu frații Gravelot, doi comercianți cu greutate din împrejurimi. Confruntarea dintre general și țărănime este întețită de intrigile burgheziei vecine. Montcornet, ajutându-se de amiciția sa cu domnul prefect, contele Martial de la Roche-Hugon, devine primar în locul unui anume Rigou (personaj cheie), își plasează oameni în teritoriu (Groison – angajat ca nou paznic comunal, morarul Langlumé intrând în consiliul comunei și trei ostași fideli drept polițiști și jandarmi: Michaud, Vatel și Gaillard, personaje șterse și stereotipice), își dă afară două slugi (Vaudoyer și Courtecuisse), declarând război intereselor contrare moșiei sale. Gaubertin, legat prin zeci de alianțe și prins în rețele diverse de afaceri provinciale, dar care puteau bate până la Paris, îi este superior contelui ca putere și greutate economică în societatea mediocrației. Nu e de mirare de partea cui pledează, în van, Balzac, atunci când se lasă în voia tiradelor îndreptate contra moravurilor burgheze: ,,Gândiți-vă că liga aceasta a unui canton întreg și a unui orășel împotriva unui general scăpat, în ciuda curajului său vitejesc, din pericolul a mii de lupte, s-a ridicat în multe departamente împotriva oamenilor care voiau să facă acolo lucruri bune. Coaliția aceasta îi amenința necontenit pe omul de geniu, pe marele politician, pe marele agronom, adică pe toți cei care vor să înfăptuiască lucruri noi.” (p. 161) Generalul nu are nici puterea de a își pedepsi brutal supușii (aristocrația Restaurației viza stabilizarea noului regim înainte de a încerca, fără vreun rezultat palpabil, o revenire pe cale pașnică la privilegiile ante-1789) și nici nu și-a creat relații de tip patron-client cu majoritatea elitei locale, ceea ce realizase în doar câțiva ani rivalul său Gaubertin.

Atacul este dat, cu toate prevederile contelui, de către țărani. Nicolas Tonsard și soră-sa, Catherine, o răpesc pe servitoarea adolescentă a doamnei Olympe Charel Michaud, soția însărcinată a paznicului Michaud, pe slujnica supranumită Péchine, dar chemată, de fapt, Geneviève. Balzac înfățișează câteva prejudecăți populare, sau cel puțin curente în secolul al XIX-lea, prin apariția teatrală a acestor personaje secundare: doamna Michaud întrevede un viitor sumbru, având darul supranatural al previziunii la care are acces temporar orice femeie însărcinată, iar Geneviève, de descendență franco-dalmată, este prototipul sudistului de pe coastele Mediteranei, sănătos, naiv, de o sexualitate precoce, debordantă și irepresibilă, magnetizând, ca orice sălbatic, auditoriul spilcuit, septentrional și meditativ din Europa civilizată. Péchine este sechestrată în pădure de către Nicolas Tonsard, care vrea să o violeze și de către Catherine, cea care, înainte ca fratele ei să săvârșească actul mârșav, își pune în gând să o îmbete pe fata de treisprezece ani, luând în felul acesta preventiv cât mai mult din vină pentru care ar fi fost incriminat în fața legii Nicolas. Familia Tonsard este alcătuită din drojdia țărănimii burgunde, pe care Balzac nu înceteze să o surprinde în grotescul ei. De n-ar fi fost pentru contesa Montcornet, curteană în dragoste și în sensibilitate, Péchine ar fi devenit curând, urmându-și înclinațiile firii, o altă țărancă ușuratică din împrejurimi. Singurul țăran omenos din întregul roman este bătrânul Niseron, sărac, cinstit și cu opinii politice declarat republicane, pe care ceilalți clienți de la taverna Grand-I-Vert, hotărâți să își continue jafurile și purtarea revoltată, îl iau peste picior, deși îi poartă un respect distant și ireproductibil. Strategia țărănimii constă din alungarea generalului de pe moșia Aigues prin orice mijloace aflate la dispoziție: de la tentativa de omor până la adulter. Moșia ar fi fost vândută pe parcele, moment în care fiecare dintre cei adunați în cârciumă s-ar fi descoperit în calitate de noi proprietari. Autoiluzionarea țărănimii, fără conștiința clară a stării și poziției ei generale, este aproape completă, având în vedere amănuntul la îndemână oricui al lipsei de capital, pe care doar câțiva fermieri îl posedau. Țăranul năzuia cel mult să devină proprietar, aspirând, deci, comod și conciliant, la statutul mic-burghez. Dacă aristocrația urma să fie înlăturată de la supremație în Franța, la cârma societății avea să vină burghezia, nicidecum țărănimea, care ar fi sfârșit, dat fiind contextul social general, pe drumuri, fiind nevoită să muncească pentru alții în vederea supraviețuirii.

Descrierea micii-burghezii nu se termină cu domnul Gaubertin. Fostul călugăr și apoi primar din satul Blangy, moș Rigou, în vârstă de șaizeci și șapte de ani, este nu numai avar, ci și un destrăbălat prudent. Rigou evoluase între 1791 și 1823 de la statutul unui călugăr modest la cel de cămătar, latifundiar, impecabil tiran domestic, ajungând nu numai să-și transforme nevasta într-o sclavă (Arsene, moștenitoare averii abatelui Niseron, unchiul ei, care își va dezmoșteni astfel pe celălalt nepot, onestul Niseron, devenit, între timp, un bătrân mizer, deși cinstit) și pe monahul Jean într-un servitor (casa parohială fusese însușită fraudulos de Rigou), ambii contribuind nu numai la plăcerile culinare ale stăpânului casei, ci și la transformarea căminului într-un serai de tinere slujnice, cu care, ferit de ochii curioși ai sătenilor, Rigou trăia în voie. ,,Din 1795, Anette era a zecea slujnicuță frumoasă luată de Rigou, care nădăjduia să schimbe mereu femeile, până la sfârșitul zilelor. Intrată în slujba la șaisprezece ani, Anette trebuia să fie dată afară la nouăsprezece. Fiecare din slujnicuțele alese cu meticuloasă grijă la Auxerre, la Clamency, în Morvan erau atrase de făgăduiala unui viitor fericit; dar doamna Rigou se încăpățâna să trăiască! Și de fiecare dată când se împlineau trei ani, o ceartă stârnită de obrăznicia slugii față de stăpână făcea ca slujnica să fie alungată. Anette, o adevărată capodoperă de frumusețe gingașă, isteață, nostimă, merita o coroană de ducesă. Și nu-i lipsea inteligența. Rigou havar n-avea de legătura Anettei cu Jean-Louis Tonsard, ceea ce dovedește că se lăsa dus de nas de această fată frumușică, singura pe care ambiția o învățase să lingușească pentru a-l orbi pe bătrânul linx.” (p. 221) Rigou din Blangy era la fel de priceput în arta cămătăriei precum jandarmul Soudry în Soulanges, însă nici unul dintre acești parteneri de afaceri nu puteau colabora fără protecția primarului Goubertin din Ville-aux-Fayes. Triumviratul Rigou-Soudry-Goubertin făcea legea în cele trei localități învecinate. Atunci când administratorul Sibilet îi aduce la cunoștință cămătarului Rigou intențiile generalului Montcornet de a impune pedepse aspre și amenzi pentru braconaj și furt, folosindu-se de cunoștințele sale din cartierele aristocratice ale Parisului, Rigou își simte interesele și averea amenințate.

Drept urmare, Rigou se deplasează la Soulanges, unde primar era Soudry, la fel de afemeiat ca stăpânul de la Blangy. De altfel, cei doi schimbă sfaturi picante despre slujnicele lor metrese, confirmând, încă o dată, bazele fragile moral, dar solide material ale căsniciei burgheze. Dacă se poate vorbi de o deosebire formală între promiscuitatea țărănimii și cea a micii-burghezii provinciale aceasta privește exclusiv gradul de manifestare în spațiul public a destrăbălării, în răspăr cu orice credință religioasă: zgomotoasă și violentă la țărani, ferită și moderată la orășeni. Fostul jandarm era aparent dominat de muza departamentului, fosta cameristă Cochon și actualmente soție de primar. Uscată și mediocră intelectual, doamna Soudry, cu un deceniu mai în vârstă decât soțul ei, se credea frumoasă și interesantă. În salonul ei erau găzduite persoanele mai de preț ale târgului Soulanges: notarul Lupin și fiul său Amaury, un fante care visa să toace banii părintelui la Paris, domnul Plissoud, a cărui nevastă trăia cu notarul Lupin, medicul Gourdon, un impostor intelectual care trecea drept naturalist, dar fiind, în fapt, un împătimit colecționar de animale împăiate, insecte, scoici, reptile etc., grefierul Gourdon, fratele savantului, care, la rândul lui, își închipuia că este un poet în grațiile muzelor, Sarcus, un personaj tern cu ambiții politice ridicate, perceptorul Guerbet, artist al grădinăritului în timpul liber și, oaia neagră a comunității, de care ceilalți vanitoși își râdeau cu satisfacție, spițerul Vermut, mai priceput în materie de chimie decât toți ceilalți în domeniile lor imaginare. Soția farmacistului Vermut era greu tolerată pentru sinceritatea părerilor ei, adesea acide. Societatea nu ar fi completă fără ale personaje relevante ca expresii ale diviziunii muncii, dar neinteresante, sterile din punct de vedere psihologic: morarul Sarcus-Taupin din Soulanges, a cărui fiică era disputată, într-un virtual mariaj ulterior, între fiul notarului Lupin și odrasla primarului Gaubertin, apoi jupân Guerbet, cu venituri de câteva mii de franci, de Leclerq, ,,încasatorul impozitelor”, domnul Gendrin-Vattebled, ,,paznicul-șef al apelor și pădurilor”, socrul medicului Goudron, un bătrân înstărit a cărui avere era râvnită ca un trofeu splendid. Dacă adăugăm aici și soțiile fraților Goudron, două ,,figurante de teatru”, dar avute, sfera elitei sociale se închide ermetic. Preocupările acestor măști fără substanță interioară sunt mai relevante pentru blazonul claselor bogate din Franța (între anii 1790-1848) ca întrupări ale distincției sociale decât împlinirea sau eșecul lor individual. Balzac însuși îi admonstează cu asprime, simțitor mai mult decât în alte romane și povestiri ale Comediei umane: ,,Burghezia aceasta de provincie, atât de vârtos satisfacută de sine însăși, putea deci să întreacă toate superioritățile sociale. De aceea numai imaginația celor care au locuit în viața lor câtăva vreme într-un astfel de târgușor poate să întrezărească aerul de adâncă satisfacție răspândit pe fețele acestor oameni care se cred plexul solar al Franței, înarmați cu o pricepere de necrezut când e vorba de făcut rău, și care, în înțelepciunea lor, decretaseră că eroul de la Essling era un laș, că doamna de Montcornet era o intrigantă în al cărei trecut existau pete serioase, că abatele Brossette era un ambițios mărunt și care descoperiră, la două săptămâni după licitarea castelului, originea de mahala a generalului, poreclit de ei Tapițerul”. (pp. 251-252) Dacă nu ar fi locuit în așezări diferite, ne asigură Balzac, cele trei familii învecinate s-ar fi tratat cu ostilitate, dușmănia reciprocă, hrănită de invidie și spirit concurențial, constituind liantul micii-burghezii în acțiune. Apariția intempestivă a temutului Rigou atestă doar o vizită de afaceri și nimic mai mult. De altminteri, Rigou, care se bucura de bruma educației primite la seminar, se considera (și pesemne și este, într-un anume sens retrograd) net superior intelectual unui jandarm, unei foste cameriste și anturajului lor ridicol și stupid. Felul în care le strânge celor de față mâna, întinzând tacticos doar indexul, trădează distanța condescendentă și impresia proastă pe care o avea despre cei prezenți. Replicile schimbate, în ciuda unei oarecare prudențe, sunt la altitudinea discuțiilor purtate în birt de țărani cu câteva capitole mai înainte: de la întinderea unei curse generalului, care s-ar fi trezit umilit, dacă acesta ar fi participat la târgul estival din Soulanges, până la plănuirea unui scandal sexual trucat, și extrem de compromițător, contelui Montcornet sau abatelui Brossette, Rigou, Lupin, primarul Soudry și nevastă-sa probează imaginația unor proxeneți versați și tâlhari la drumul mare, fără ca măcar să realizeze gravitatea a ceea ce fiecare dezvăluie despre sine celuilalt. Rigou, de pildă, face aluzii transparente despre infidelitatea domnului Soudry de față cu toți ceilalți. Alte ironii privesc dezgustului accentuat pe care îl resimte în compania fizică a doamnei Soudry, femeie trecută. Balzac nu doar descrie un salon provincial devenit piesă de muzeu astăzi, ci predă o lecție de imoralitate eficientă, care prin stridența sa aplicată, scârbește.

Rigou revine în bârlogul său din Blangy, nu înainte de a se opri la ,,Cafeneaua păcii”, locul de bârfe și învoieli din Soulanges. Cârciuma îi aparținea lui Socquard și nevestei sale, Junie, care fusese amanta unor Lupin-tatăl și Gaubertin-primarul. Rigou își auzise pomenit numele în treacăt și voia să afle mai multe despre Plissoud, aflat înăuntru, pe care îl bănuia de a fi capabil să dezerteze în tabăra adversă și să-l informeze pe conte despre cabala pusă la cale de ,,triumvirat”. Paranoia lui Rigou îl împinge la a spiona și a trage de limbă. Singura întâmplare din ,,Cafeneau păcii” este sordidă și banală, în cele din urmă: fata doamnei Socquard, Aglaé, se încaieră cu Marie Tonsard, ambele disputându-și întâietatea erotică în fața lui Bonnébault, care le scutura de bani pe amândouă, dar mai ales pe nepoata lui moș Fourchon. Rigou o ia în căruță pe Marie, căreia îi promite că îl va scăpa pe fratele ei, Nicolas, de armată dacă renunță la obsesia maladivă pentru Geneviève și dacă, pentru a se scuza în fața legii, cedează un deget, a cărui boală va fi indusă de o otravă, procurată pe căi clandestine de Rigou însuși. Balzac nu se dezminte în materie de analiză socială: țăranii nu își pot controla instinctele barbare, condiția lor bestială aparținând fenomenelor naturale, în vreme ce burghezii sunt în stare să recurgă la orice nelegiuire pentru a-și atinge scopurile.

A doua zi, Rigou și Soudry merg în vizită la Gaubertin, primarul din Ville-aux-Fayes, centrul comercial al cantonului. Gaubertin este, deja previzibil, cel care ținea în mână cărțile de joc câștigătoare, fiind dispus să apeleze la orice tertip și influență pentru a scăpa de generalul Montcornet și a se înstăpâni pe pavilionul de pe moșia Aigues. Socoteala consta dintr-o achiziție în care numele lui Gaubertin lipsea în primă fază, proprietatea figurând în documentele inițiale ca aparținând celorlalți doi foști primari. Rigou și Soudry îi sunt colaboratori jupânului din Ville-aux-Fayes, dar amândoi au o prestanță mai scăzută în înțelegerea dintre cei trei. Montcornet nu-și terorizează țăranii în cele din urmă, ciocnirea violentă de clasă neavând loc sau amânându-se pentru moment. Contele îi iartă seniorial pentru cele întâmplate, impunând strictețe în privința celor care aveau dreptul să-și însușească materie primă de pe moșia lui, toți țăranii care cereau ajutor fiind obligați prin lege să aibă un document care să le probeze oficial sărăcia. ,,Rigou și Soudry se reîntoarseră acasă dezamăgiți, neputând să născocească nimic care să dezlănțuie catastrofa aducătoare de câștig și lăsând totul, așa cum îi sfătuise Gaubertin, la voia întâmplării. Asemeni celor câțiva iacobini care, în primele zile ale revoluției, furioși, derutați de blândețea lui Ludovic al XVI-lea, provocau asprimile Curții cu scopul de-a stârni anarhia, care pentru ei ar fi însemnat fericirea și puterea, crâncenii dușmani ai generalului de Montcornet își puseră toată nădejdea în prigoana pornită de Michaud și de paznicii lui împotriva noilor jafuri; Gaubertin făgăduise să-i ajute fără să dea lămuriri asupra legăturilor lui, căci nu ținea loc să-i fie cunoscute relațiile cu Sibilet. Nimic nu poate întrece discreția unui om de teapa lui Gaubertin în afară de discreția unui fost jandarm și a unui călugăr caterisit. Complotul nu putea fi mânat spre bine, adică spre rău, decât de trei oameni de soiul lor, căliți în ură și în dorința de câștiguri.” (pp. 294-295)

Lunile trec în galop, țăranii necontenind să pună la cale răzmerița fatală împotriva generalului, care nu dă semne să cedeze. Deși finalul se prelungește indefinit, iar contesa Montcornet, după ce o trimite pe Geneviève la mânăstire, ferind-o de alte primejdii, are în plan să o căsătorească pe Catherine Tonsard cu Godain, investind o mie de franci în zestrea fetei, situația degenerează pas cu pas: generalul nu-și poate comercializa lemnul, sabotat fiind de Gaubertin, iar țăranii, întărâtați de vechea ură pe nobilime, crestează intenționat tulpina copacilor tineri pentru a-i transforma în lemn uscat la primăvară, definitivând opera de ruinare a pădurii din Aigues. Mai mult decât atât, bunica Tonsard, pentru a nu fi prinsă în timp ce distrugea arborii, ucide unul dintre ogarii dragi celor doi conți, făptură căreia îi taie (ritualic) capul. Animalul de vânătoare al nobleții feudale este ghilotat într-o alegorie a regicidului retrăit din 1793. Sibilet începe să-și piardă capitalul de încredere în ochii contelui. Atunci când generalul propune să ofere o recompensă de o mie cinci sute de franci pentru descoperirea ucigașului, bunica Tonsard se lasă prinsă în flagrant delict. Banii sunt, nu-i de mirare, sângele societății moderne. Atunci când contesa Montcornet anulează zestrea de o mie de franci pe care rudele bătrânei ar fi primit-o, secăturile țărănești își dublează resentimentele pentru Michaud și stăpânii de la castel. În seara când Catherine Tonsard își sărbătorea nunta cu Godain, toți țăranii având scuza prezenței la petrecere, Michaud pornește la drum după doctor, nevastă-sa fiind în chinurile facerii. Bonnébault, secondat de ceilalți scelerați, îl împușcă în spate, după ce îl pândește din tufișuri sub clar de lună. Alibiul lor este perfect, insistențele domnului conte de a afla cine este ucigașul, plătind chiar un spion, neavând un rezultat notabil. Doamna Michaud naște un prunc mort și se stinge curând după aceea. Acesta este un ultim semn de rău augur care prevestește finalul pentru viitorul moșiei Aigues. Sfătuit de des Lupeaulx, probabil viitorul ginere al lui Gaubertin, și de alți apropiați ai familiei, contele Montcornet se decide să vândă moșia cu puțin peste două milioane o sută de mii de franci, sperând să se retragă într-o reședință similară lângă Paris. Între timp, Bonnébault mai încercase o dată să obțină sprijinul material al contelui, după ce pretinde că ar fi putut câștiga trei mii de franci dacă l-ar fi ucis pe general, ceea ce Bonnébault, ipocrit, susține că nu ar fi fost în stare. Aigues este, fără îndoială, cumpărată de Rigou, Soudry și, sub anonimat, Gaubertin.

În 1837, Blondet este pe marginea sărăciei și se arată decis chiar să se sinucidă. Anul 1830 adusese la cârma Franței ,,niște burghezi nătângi și ageamii”. (p. 335) Dacă nu ar fi fost pentru moartea contelui și dorința contesei de a-l revedea, Blondet ar fi dispărut și el în neant. În sfârșit, acesta se căsătorește cu contesa de Montcornet și este numit prefect. În drum spre noua sa casă, Blondet trece prin locurile unde se aflase odinioară Aigues. Pădurile dispăruseră ca luate de vânt, câmpia era acoperită până la sufocare de cocioabe slinoase și nimic din noblețea amurgită a așezărilor nu mai putea fi recunoscut în prezent. Într-un ultim spasm de amărăciune, Blondet, dezaprobând viitorul ca un faliment al umanității, își întoarce privirea spiritului către trecutul regalității de aur, deplângând soarta națiunilor, care vor sucomba, cel mai puțin improbabil, și ele. Balzac își redactează implicit testamentul politic, unul în care conservatorismul nu are rivali. Romanul Țăranii este, de departe, cea mai transparentă pledoarie reacționară a autorului francez.

Muza departamentului 

În orașul Sancerre, din provincia Berry, provincialismul este la fel păstos ca pretutindeni în Franța Restaurației. Personajele sunt introduse, după tipic, rând pe rând, în linie caracteristică la Balzac: o scurtă trecere în revistă a urmașilor destoinici sau degenerați, o expunere punctuală a proprietăților și a veniturilor realizate, dar și un rezumat al relațiilor de putere elitare. Un anume nobil estropiat, redus fizic și intelectual, La Baudraye ajunge în 1823, printr-un miracol al cumpătării, la vârsta de patruzeci și trei de ani, fără să se căsătorească. Nici unul din cunoscuții acestuia nu ar fi bănuit că într-un trup pipernicit stau la pândă forțe uriașe, gata să iasă la iveală. Încăpățânat și rezilient ca un lingou de aur pus la păstrare, La Baudraye se căsătorește cu o burgheză de nici douăzeci de ani, născută într-un neam de protestanți dornici de îmbogățire, dar, cel puțin la începutul romanului, încă nerealizați financiar. Pe tânără, al cărei viitor soț seamănă întrucâtva, prin pofta neistovită de înalțare socială, cu unchiul și tatăl ei dispărut, o cheamă Dinah Piédefer. ,,Crescută în religia calvinistă, copila fusese botezată Dinah, în virtutea obiceiului după care protestanții își luau numele de botez din Biblie, ca să nu aibă nimic comun cu sfinții din biserica romană.” (p. 347) Dinah este inteligentă, aferată, visătoare, vanitoasă, puternică și obstinată ca strămoșii ei – un soi de Emma Bovary la zenit. Ascensiunea soțui ei, cu care nu se bucură de nici un fel de intimitate fizică, se situează la mijloc între oportunism și chiverniseală: după un episod de cvasișantaj cu des Lupeaulx la Paris, de pe urma căruia parcurge un șir de poziții administrative, simple sinecuri, în Sancerre, La Baudraye își economisește la sânge veniturile și patru ani mai târziu cumpără moșia și castelul Anzy. Împreună cu fieful de La Baudraye și domeniul Hautoy, totul dublat de o zgârcenie prudentă (nu atât de explicită ca a podgoreanului Felix Grandet), La Baudraye ajunge, pas cu pas, unul dintre cei mai prosperi inși din departamentele Franței, cerând și obținând pairia după 1840. Dinah se încoronase de una singură cel mai strălucit amfitrion de salon literar-artistic din întregul Sancerre. De asemenea, colecția ei de mobile, statuete și alte obiecte de arta valora milioane, cu toate că fuseseră însușite pe mai nimic, publicul ignorant, burghez, cedând, desigur, după 1815, unor mode și mofturi fără greutate estetică. Provincialele o detestau din invidie, iar soții acestora, cu câteva excepții, se fereau de Dinah pentru că nu îi pricepeau vorbele de duh și aluziile savante. Confidentul inițial al doamnei La Baudraye era abatele Duret, care, dacă ar fi trăit mai mult timp, ar fi reușit sa înăbușe înclinațiile firești ale unei femei tinere și sănătoase, exprimând legea și vocația naturală a speciei de a se împlini și a da naștere unor alte creaturi cu oricine crede de cuviință. Admiratorul fidel al artistei Dinah era, însă, domnul de Clagny, procurorul regal, care o iubea dezinteresat și necondiționat pe muza din Berry. Balzac nu ne explică motivul pentru care acest magistrat venerabil, care va promova considerabil pe scara socială, nu avea porniri erotice față de Dinah. Al treilea prieten devotat al doamnei La Baudraye este domnul Gravier, fost casier general al armatei în vremea lui Napoleon, actualmente proprietar pe percepția din Sancerre. Gravier era, în principal, atras de curtenia și cultura întinsă, deși superficială, a doamnei La Baudraye fiindcă aducea aminte de modele apuse din epoca Imperiului. Gravier și de Clagny își disputau întâietatea în ochii muzei, dar, fiind amândoi adulți de etate mijlocie, nu îi stârneau instinctele atât de mult încât să-i preschimbe pe oricare în amanți. Ambii erau bărbați deplini în sens moral, având respectul spiritualei Dinah, dar nu mai mult de atât. Contele de Chargeboeuf ar fi putut fi un amant stimabil, dar acesta, după multe bătălii de culise, odată ridicat la demnitatea publică de prefect, părăsește sistemul solar al notabilităților din Sancerre. Suprimarea nevoile ei feminine se realiza abstract, prin cultivarea sublimă a acestor bărbați în salonul ei. Soțul ei completa, ca o zeitate plutoniană ambiguă, ocolită de veselia lui Dionysos, un destin frânt de platitudini provinciale. ,,E mai ușor de înțeles decât de zugrăvit furia care a apucat-o pe Dinah când s-a văzut condamnată să nu iasă din La Baudraye, nici din Sancerre, ea, care visa să mânuiască averea și să-l conducă pe pitic, căruia, la început, îi făcuse pe voie, ea, uriașa, sperând ca apoi să comande. Nădăjduind să debuteze într-o zi pe marea scenă a Parisului, accepta tămâia vulgară a cavalerilor săi de onoare, voia să-l scoată la alegeri pe domnul de La Baudraye, căci, văzându-l că se întoarce de trei ori de la Paris, urcat de fiecare dată pe o nouă treaptă a scării sociale, îl crezu ambițios. Dar când cercetă inima acestui om dădu de marmură!… Fostul perceptor, fostul referendar, consilier de stat, ofițerul Legiunii de Onoare, comisarul regal era o cârtiță preocupată să-și sape galerii în jurul butucului de viță! Câteva elegii fură atunci oftate spre inima procurorului regal, a subprefectului și chiar a domnului Gravier; toți se atașară și mai mult de această victimă sublimă, căci, ca toate femeile de altfel, ea nu pomeni nici o vorbă de calculele pe care și le făcuse, și, tot ca toate femeile, văzând că nu poate specula, ocăra specula”. (pp. 364-365) Tensiunea sexuală intensificată prin nesatisfacerea ei imediată provoacă descărcări violente de energie în alte direcții. Cea mai facilă cale trecea prin exerciții literare comode în epocă, dar imprudente pentru o femeie de provincie. Poemul Paquita din Sevilla, semnat de Jan Diaz, pseudonimul poetei Dinah, e un buchet de idei luate de-a gata asupra vitalității sângelui spaniol și a femeii pasionale, pe care nici un bărbat nu o poate împlini. Strâns într-un volum, alături de alte câteva sonete și un poem adolescentin de aceeași întindere, Jan Diaz este interesantă ca artistă doar în sensul în care drama ei personală, în calitatea ei de femeie energică și zdravănă trupește, se putea bănui printre versuri. Admirată ca femeie superioară și denigrată ca ,,Sapho din Saint-Satur” de către alții, Dinah își aștepta pretendentul, procesul de metamorfozare într-o provincială ștearsă fiind destul de avansat.

Acesta nu întârzie, cu toate acestea, să apară, dar abia în 1836, după douăsprezece ani de abstinență afectivă și carnală: două ilustre figuri ale vechii provincii franceze Berry sunt medicul luminos, aproape omniprezent în Comedia umană, Horace Bianchon și jurnalistul din Iluzii pierdute, Étienne Lousteau. Bianchon, tânăr profesor la universitate și decorat cu Legiunea de Onoare, reflectă doar devotamentul absolut al cunoașterii științifice, al cărui interes pentru femei este moderat și al cărui fizic butucănos și maniere greoie în societate nu atrăgeau nicidecum atenția unor doamne de salon, cu o căsnicie nefericită, întrucât era neconsumată. Lousteau este mediocrul romancier și poet din Iluzii pierdute, ratat în literatură, corupt de jurnalismul șantajist parizian, dandy, afemeiat (grizete, lorete, dansatoare și balerine pozau la rând în biografia lui de lupanar – de pildă, Florine), hedonist, strălucitor și spiritual în conversație, prieten cu Bixiou și alte spirite mușcătoare, care, după 1830, trăia din scris și nu își permitea standardul de viață boem și snob pe care, de altminteri, îl pretindea. ,,În provincie, viața în stare de pândă indiană o obligă pe femeie s-o țină drept pe șine sau să sară brusc pe ele, ca o mașină de aburi care întâlnește un obstacol.” (p. 386) Dinah este o altă doamnă Bargeton, iar Lousteau un epigon obosit al celebrului Lucien de Rubempré. Dialogurile dintre lumea aleasă din Sancerre și cei doi parizieni găzduiți, care surprind scăderile în materie de eleganță și fast ale locului, deși apreciază bunul-gust și mintea rafinată a gazdei, nu sunt serioase decât prin subiect, anume adulterul, dar prețioase prin tatonările repetate. Balzac construiește câteva povestiri în ramă, fiecare senzațională, romantică, gotică, melodramatică, neverosimilă, care se vor caricaturizări ale modelor literare din anii 1830-1848: Lousteau redă istoria unui amant, spion sicofant, care, după ce seduce o aristocrată, soția unui director al închisorii unde zăcea captiv, reușește să scape nevătămat, Bianchon povestește incursiunea unui chirurg talentat în tainele amoroase ale unor spanioli de viță nobilă, mistere care îl vor costa viața pe medic în final, iar domnul de Clagny redă o oribilă crimă casnică din registrul judiciar cunoscut lui. Zilele ce au urmat aveau să pecetluiască relațiile sufletești dintre Dinah, a cărei neprihănire fusese dovedită printr-o schemă vulgară, și Lousteau. Exact ca la serata în care Lucien de Rubempré a debutat citindu-și creațiile în fața unui public ignorant și fără educație estetică, Lousteau lecturează fragmente disparate, răspândite pe ambalajele de împachetat, dintr-un roman romantic slab din epocă, Olympia sau Răzbunările romane, în care Balzac persiflează atât literatura de consum de atunci, cât și cretinismul robust al micii-burghezii provinciale. Apropourile sexuale ale destrăbălatului Lousteau se soldează cu un succes deplin: Dinah de La Baudraye, trezindu-se cu rochia de ,,organdi” șifonată, practic ruptă, după o promenadă cu trăsura, îi cedează afemeiatului experimentat, seducătorului literat parizian. Reîntors la Paris, Lousteau, un Bel Ami cultivat avant la lettre, își reia viața de fustangiu și gazetar mercenar, din ce în ce mai slab cotat, dând-o, momentan, uitării pe Dinah din Sancerre. Dornic să-și facă rapid un rost în viață, constrâns de vârsta nu tocmai avantajoasă, Lousteau acceptă să o ia în căsătorie pe fata notarului Cardot (al cărui tata fusese un afemeiat notoriu, cf. Iluzii pierdute), Félicie, care rămăsese însărcinată cu un bărbat oarecare. Lousteau întrevede un viitor încărcat de reușite burgheze: ,,Dacă plătesc cenzul, dacă sunt proprietarul ziarului în care scriu, în loc să fiu simplu redactor, ajung deputat ca atâția alții!” (p. 461) Doamna Cardot, femeie bigotă, curioasă să descopere traiul cotidian al unui burlac de o reputație morală îndoielnică, apare pe neanunțate, însoțită de mireasa resemnată, în apartamentul viitorului ginere. Printr-o încurcătura mai degrabă tipică artei dramatice, Dinah, la rândul ei însărcinată, tocmai sosise de la Sancerre să locuiască cu amantul ei. Lousteau este suprins pe picior greșit și contramandează planurile de căsătorie cu tânăra Cardot. Traiul în concubinaj dintre Dinah și Lousteau abia începuse. ,,În patru luni, își fac multe confidențe două ființe unite printr-o dragoste atât de adevărată de o parte și atât de bine simulată de cealaltă. Cu toată grijă cu care Étienne făcea pe grozavul, multe cuvinte o lămuriseră pe Dinah în privința antecedentelor acestui holtei, al cărui talent fusese strivit de mizerie, atât de perverit de exemplele rele, atât de zădărnicit de dificultăți peste puterile curajului său. ,,Va crește trăind bine”, își spusese ea. Și voia să-i dea fericirea, tihna de acasă prin economia și ordinea cu care sunt deprinși provincialii. Dinah deveni gospodină așa cum devenise poetă, printr-un avânt al sufletului spre culmi.” (p. 481)

Anii ce urmează, până în 1842, îi găsește pe cei doi iubiți înstrăinându-se unul de altul, Dinah descoperind infidelitățile și huzurul parazitar al concubinului ei, ea însăși pierzându-și iubirea pentru el, doar că, între timp, doi copii, recunoscuți de marchizul din Anzy, pair al Franței, domnul La Baudraye, fuseseră aduși pe lume, în completă desconsiderație a pudorii burgheze. Domnul de Clagny, această ,,manta de vreme rea”, magistrat promovat la Paris, o protejează din umbră pe Dinah, adorând-o la fel de intens, dar nu mai mult decât îi permite firea, ca odinioară în Anzy. Licheaua de Lousteau se aștepta ca marchizul de La Baudraye să moară, ceea ce nu se va întâmpla în această scenă a Comediei umane. La Baudraye, burghez sadea, nu se simte incomodat de apariția unor urmași care nu-i aparțineau genetic, mai ales după ce nevasta lui moștenește o avere în valoare de un milion și două sute de mii de franci de la unchiul ei, decedat în îndepărtata Americă (coloniile sunt locuri unde se fac bani ușor, prin exploatare crâncenă sau furt direct), avere pe care marchizul, apărat de legile în vigoare ca tată de familie, și-o însușește în vederea altor afaceri promițătoare cu pământuri agricole. Mai mult, cei doi copii îi aparțin legal ca orice altă proprietate, ceea ce arată gradul de depedență pe care Dinah îl avea ca femeie față de soțul ei. După ce se separă de Lousteau, Dinah își construiește un mic cerc de admiratori la Paris, unde, dată fiind condiția ei matrimonială incertă sau poate din alte motive, nu reușește să atingă piscurile de admirație, și detestare totodată, din Sancerre. Atunci când Lousteau, înglodat în datorii în cuantum de șase mii de franci și fără un viitor previzibil, ajunge să-i ceară bani fostei amante, aceasta, deși nu-l mai iubește ca pe vremuri, îi cedează rugăminții și îi acoperă falimentul. Din fosta dragoste a muzei departamentului rămâne doar un singur cărbune încins: pasiunea ei sexuală nesatisfăcută de un soț neputincios. Romanul se termină printr-un avertisment religios ,,împotriva furtunilor iscate de duhul cel rău” (p. 515): Dinah ar trebui să se retragă pentru totdeauna la Sancerre, unde să ducă o viață cucernică alături de familie. Luând în considerare faptul că doamna La Baudraye nu încheiase pe deplin relațiile ei intime cu Lousteau, Dinah îl va prefera în continuare, până când alt doritor îi va fi luat locul. Prin urmare, perspectiva balzaciană solidifică mesajul politic conservator al autorului însuși, care este sabotat lăuntric de contradicții și paradoxuri de realitatea socială însăși.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s