Variațiuni balzaciene X

Opere

Volumul X

Verișoara Bette

Mai presus decât în alte romane-foileton, Verișoara Bette abundă în dialoguri teatrale, scene melodramatice, prăpastii psihologice adânci între personaje, schimbări de situație menite să consolideze intriga și alte tehnici literare uzate în epoca 1815-1848 și îndeosebi în veacul al XIX-lea. Aproape ca întotdeauna la Balzac, trama și chipurile personajelor sunt marcante pentru morfologia internă a narațiunii, la care se adaugă amănuntele istorice și scurtele reflecții axiologice absolute, care, decupate de pe pagină, pot dezamăgi fie prin banalitate, fie prin caracterul adesea falacios. Romanul debutează în 1838 și se încheie opt ani mai târziu. În mijlocul cartierului Saint-Germain trăiește familia Hulot, care se remarcă pentru prima oara în romanul Șuanii. Baroana Hulot d’Ervy, o femeie (încă) atrăgătoare de patruzeci și opt de ani, este literalmente asaltată de fostul negustor de parfumuri Célestin Crevel, urmașul comerciantului César Birotteau. Crevel, văduv și burghez realizat, membru al Gărzii Naționale, (viitor) primar în Paris și decorat cu Legiunea de Onoare, se îmbogățise în cei aproape de douăzeci de ani de activitate și se retrăsese din afaceri, vegetând din rente și plasamente la bursă. Deține în bancă o avere de trei sau patru milioane de franci. Fostul său tovarăș de parfumerie, contele Anselm Popinot, ucenicul preferat al lui Birotteau, ajunsese ministru al comerțului, după cum, pe de altă parte, Rastignac, de origine nobiliară atestată, urcase la rangul de conte și pair al Franței. Adaptabilul Crevel se apropia de fatala vârstă de șaizeci de ani și, nu mult diferit de baronul bancher Nucingen și patima sa maladivă pentru Esther Van Gobseck, era un afemeiat fanatic, un obsedat sexual total. În principiu, în cosmosul balzacian, maniacii sexuali sunt simpatici, chiar preferabili prin șarm, cosmopolitism și nicidecum pernicioși în Comedia umană. Fiica lui Crevel, Célestine, personaj irelevant ca o mască decolorată în Verișoara Bette, se căsătorise cu fiul doamnei Hulot, Victorin Hulot d’Ervy, avocat, visându-se deputat, care câștiga ,,treizeci de mii de franci la Palatul de Justiție” (p. 12), un june înzestrat intelectual și destul de afectuos, dar, deși acuzat de o infatuare deranjantă la începutul romanului, avea sângele rece necesar al unui carierist de succes. Célestin Crevel îi propune baroanei Adeline Hulot să-i devină amant. Asaltul burgheziei asupra nobilimii scăpătate se dă pe orice front și în orice condiție, promițând bani și iar bani, în romanele balzaciene. Crevel, relativ redus intelectual și îngâmfat, este ca individ un pachet de meschinărie financiară, veleități aristocratice pre-1789 și desfrânare mârșavă, parte din satisfacția sa sexuală decurgând nemijlocit din exploatarea unor ființe sărace sau, aflându-se deja în circumstanțe nefericite, facil de manipulat și de șantajat. Dominația masculină emană din ierarhiile comerciale pentru Crevel*. Elementul de negoț îi marcase într-atât personalitatea încât orice cedare erotică aducea cu sine și mulțumirea unui câștig pecuniar imaginar – altfel spus, femeile îl costau mai puțin decât valoarea lor reală pe piața plăcerilor trupești.

Adeline Hulot, născută Fischer într-o familie de țărani, este, la polul diametral opus, expresia neverosimilă artistic a devotamentului în căsnicie și a cuvioșeniei romano-catolice. Dacă, în schimb, Adeline ar fi fost o puritană sau ar fi deținut un gram de abnegație protestantă, de seriozitate germană fumurie, nimic din farmecul ei de mare doamnă nu ar fi mai fi supraviețuit în text. Încăpățânarea ei aduce, pe de altă parte, cu proverbiala obstinație provincială a locuitorilor gliei. Familia Fischer își merită povestea pentru a înțelege încă o dată amplasarea ascensoarelor sociale în Franța postrevoluționară. ,,În urma rechizițiilor republicane, trei frați cu numele de Fischer, simpli plugari dintr-un sat așezat la hotarele cele mai îndepărtate ale Lorenei, la poalele Vosgilor, porniseră să se înroleze în armata numită a Rinului. În anul 1790, fratele mijlociu, André, văduv, tatăl doamnei Hulot, își lăsase fiica în grija fratelui mai mare, Pierre Fischer, care rămăsese invalid în urma unei răni primite în 1797 și care făcuse câteva afaceri cu transporturile militare, datorită protecției comisarului însărcinat cu ordonanțarea plăților, Hulot d’Evry. Printr-o întâmplare destul de firească, Hulot, venind la Strasbourg, cunoscu familia Fischer. Tatăl Adelinei și fratele lui mai mic erau pe atunci furnizori de furaje în Alsacia. (…) Cel mai în vârstă, soldat din 1792, grav rănit cu prilejul atacului liniilor lui Wissembourg, îl diviniza pe împăratul Napoleon și tot ce era în legătură cu marea armată. André și Johann vorbeau cu mult respect de comisarul-ordonator Hulot, acest protejat al împăratului, căruia îi datorau de altfel întreaga lor situație; căci Hulot d’Ervy, văzându-i deștepți și cinstiți, îi scosese de la furgoanele armatei, punându-i în fruntea unui serviciu de urgență pentru aprovizionări. Frații Fischer aduseseră servicii în timpul campaniei din 1804. La încheierea păcii, Hulot obținuse pentru ei un loc de furnizori de furaje în Alsacia, fără să știe că va fi trimis mai târziu la Strasbourg pentru pregătirea campaniei din 1806″. (pp. 26-27) Adeline, sora unor asemenea frați abili și nevasta unui baron din anii de domnie ai împăratului Napoleon, este cu atât mai evlavioasă, cu cât familia ei se află în pericol de disoluție financiară în jurul anului 1840. Credința baroanei nu are nimic în comun cu activitatea facultăților intelectului obișnuit. Divorțul dintre inteligență și smerenie este în așa măsură de abrupt încât Adeline raționează doar atât cât este necesar pentru a se minți pe ea însăși, de a căuta și, de altfel, de a găsi finalmente în religie panaceul necazurilor ei matrimonale. Astfel, se poate afirma că Adeline este, de departe și într-un mod paradoxal, cea mai materialistă dintre personajele feminine ale acestui roman – sentimentul datoriei împlinite și al respectării uzanțelor sociale calcă în picioare orice considerație pentru realitate, așa cum stau, de fapt, lucrurile, în brutalitatea lor necosmetizată. Adeline iartă orice pentru că nu înțelege nimic. Dacă cineva ar fi informat-o pe distinsa baroană că păcatul originar este capriciul satanic al unui popor barbar, vagabondând, secole de-a rândul, prin deșert, Adeline ar fi ridicat îngăduitor din umeri. Din perspectiva nevestei de funcționar înalt, lumea aceasta poate să fie oricând sacrificată pentru triumful celei de dincolo, unde baroanele fidele și femeile cuminți căpăta fericirea veșnică. Motivul pentru care cuscrul Crevel, făcând pe o zeiță a răzbunării în numele viciului, se află în casa baroanei este soțul acesteia, homericul Hector Hulot d’Evry, care îi furase una dintre amantele de ocazie ale fostului comerciant. Coborâm din nou în bolgia loretelor, grizetelor, subretelor, actrițelor de mână a doua și a dansatoarelor de bulevard din care se adună contingentul de victime sexuale (răsfățate și bucurându-se de huzur, totuși) ale bărbaților bogați și puternici din societatea aristocratico-burgheză balzaciană. Jenny Cadine și cântăreață Josépha Mirah, de origine evreiască (Balzac, ca întotdeauna în opera sa scrisă în epoca de avânt a romantismului european, echivalează misterul etnic oriental cu o sexualitate dezinhibată și cu o boltită peștere arabă în care se ascund, îngrămădite de-a valma, comorile plăcerilor pământești), fuseseră amantele lui Crevel și Hector Hulot. Crevel încearcă să o seducă pe doamna Hulot doar pentru că soțul baroanei îi furase cândva parteneră de amor ocazional, Josépha Mirah, care, câtă vreme era stipendiată de negustor, nu își putea ieși din termenii contractului de închiriere a serviciilor erotice pentru un burghez cu stare. Crevel, după cum am afirmat mai sus, nu este capabil să-și imagineze orice relație între ființele vii fără ca acestea să stabilească un raport material oarecare, de extracție economică, între ele: atunci când baronul Hulot i-o ,,suflă” pe Josépha Mirah, Crevel resimte urmările sub forma unei pierderi a capitalului investit. De asemenea, egoistul Crevel nu dorește să-și investească fiica, căsătorită Hulot, cu suma de două sute de mii de franci, doar pentru că acești bani, de care familia Hulot avea din ce în ce mai multă nevoie, să fie azvârliți pe distracții de bordel.

Domnul baron Hulot, septuagenar, este silenul maniac și compulsiv sexual al scenei pariziene de față. Hector Hulot este, pe deasupra, un Crevel hipertrofiat și fără resursele bănești uriașe ale fostului parfumier. Baronul Hulot, fost craidon chipeș, începuse la bătrânețe să-și plătească amantele cu bani grei și să își ascundă urâțenia fizică naturală prin mijloace artificiale (purta corset și își vopsea părul). Adeline, care fusese înșelată de eroicul libertin încă din vremea tinereții, s-ar fi resemnat aproape complet cu apucăturile acestui erotoman fanatic dacă, în ultimii ani, bătrânul baron nu o luase pe drumul ce avea să-i ruineze, în ritm de marș forțat, familia. Hulot, personaj la care faima de fustangiu a poetului Victor Hugo contribuie din plin, lucra la Ministerul de Război, unde, după cum Balzac ne-a obișnuit din Slujbașii, pierdea vremea pe câteva zeci de mii de franci salariu anual (popriți de cămătari pentru creditele exorbitante contractate) și se mai bucură încă de protecția prințului de Wissembourg, unul dintre puținii mareșali al Franței de atunci. Poziția baronului, personaj exagerat atât prin farmecul de salon aristocratic, cât și prin patologica sa pasiune sexuală, era râvnită de multi apropiați ai deputaților înălțați aparent de nicăieri, din cotloanele întunecate ale societății, după Revoluția din iulie 1830. Triunghiul Hector-Adeline-Crevel asigură tensiunea pe un anumit palier al romanului, cu toate că fiecare dintre cei trei este irealist de îngroșat în ceea ce are mai personal: baroana este expresia evlaviei fără profunzime, cvasifilistine, și atât, sans phrase, iar cei doi masculi, deși în forme sociale diferite, ființează doar ca să dea viață instinctului sexual, a unei vitalități debordante care, în fond, nici nu este acoperită de imaginea clasică a concupiscenței, fiindcă dacă Hulot se adapă sufletește din fericirea de a da câte un asalt asupra femeilor, fără să asistăm la rezultatele juisării, Crevel exultă doar când o partidă erotică presupune un târg din care neguțătorul versat iese învingător înaintea consumării și consemnării propriu-zise a actului sexual. Fiecare este fericit în așteptarea fericirii viitoare, veșnic amânată, un simplu abur diafan fără delimitări vizibile. Dacă poziția socială a fiecăruia convinge ca model de realism și este, în toate privințele, adecvată istoric, biologia lor contorsionată – acel surplus de voință vitală care îl definește întotdeauna pe Balzac însuși – ține de o convenție literară, de o aglomerare halucinogenă de epitete și descrieri flamboaiante. Pur și simplu, Dumnezeul creștin și Venera elină sunt zeități moarte sau, oricum, grav suferinde, cu toate că apar mereu invocate, în Verișoara Bette.

Cea care dăruiește titlul romanului, Lisbeth Fischer, Bette, poreclită ,,Capra”, este verișoara baroanei Hulot. În vârstă de patruzeci și trei de ani, urâtă, ștearsă, robustă ca o țărancă, Bette suferă de un groaznic complex de inferioritate, fiind măcinată de invidie pe norocul social al verișoarei Adeline, care, fără să-și fi propus conștient sau nu, o eclipsase pe această fată bătrână săracă, care trăise – ca orice femeie fără drepturi politice și economice – din mila baronului Hulot. Bette domină secțiunea mediană a romanului, dar, spre deosebire de isprăvile și energiile bahice ale domnului Hector Hulot, nu este personajul cel mai important sau cel care ascunde cheia romanului. Bette locuia într-un cartier sărac, dormea într-o mansardă cu pereții jerpeliți și cu mobilier sărăcăcios, mânca din când în când pe gratis în casa verișoarei sale, dar muncea din greu pentru a supraviețui, inclusiv la firma domnului Pons (cf. Vărul Pons). Niciodată viața ei nu fusese mai ușoară ca acum, chiar dimpotrivă. ,,Cu energia ei de munteancă, verișoara, numită pe scurt Bette, ajungând lucrătoare de ceaprăzărie în aur și argint, avu curajul să învețe să citească și să scrie, deoarece vărul ei, baronul, o încredințase că avea neapărat nevoie de aceste cunoștințe pentru a-și deschide un magazin de broderie, verișoara voind să se îmbogățească; în doi ani era de nerecunoscut. În 1811, țăranca de pe vremuri ajunsese o maestră destul de drăguță, de îndemânatică și de isteață.” (p. 33) Deșteaptă și sănătoasă trupește, Bette, rămasă fără protecția părintelui și unchilor ei după 1820, respinsese câțiva pretendenți îndrăzneți, unul dintre ei îmbogățit în scurtă timp, doar pentru că aceștia se trăgeau din pături inferioare condiției verișoarei Adeline. Bette era, prin urmare, virgină, dar nu în sensul domnișoarei Cormot din Fata bătrână, anume de reprimare dureroasă a instinctului sexual, ci în cu totul altă direcție: Bette, orgolioasă și chinuindu-se atroce sufletește pentru faptul că era un fel de rudă săracă și de prisos, de care îți este rușine să amintești cunoscuților sau invitaților la o cină fastuoasă, nu suferea de lipsa sexului fizic, ci din dorința de a-și domina semenii, fiind supusă de destin, dar și de ceilalți membrii ai marii societăți, reali sau imaginari. Condiția ei socială inferioară durea ca o rană în inima verișoarei Bette. Pe undeva, Betta raționa corect: dacă domnul baron Hulot ar fi încăput pe mâinile ei, și nu ale visătoarei sfinte Adeline, care nu putea fi la fel de amantă pe cât era de maternă, casa ar fi înflorit, iar baronul, castrat de acest animal sălbatic cu zbârcituri, ar fi sfârșit ministru, pair și milionar. Forța sufletească a fetei bătrâne, pe care Balzac o pune pe seama virginității, acest izvor de hotărâre inflexibilă și de voință neabătută în urmărirea țelurilor, oricare ar fi la un moment dat acestea, nu are, totuși, nimic sexual în sine. Considerațiile pseudoștiințifice ale autorului cu privire la surplusul de energie organică adusă de abstinența sexuală fac parte din culegerea de maxime balzaciene, care poate fi oricând alcătuită (cum, de altfel, s-a și întâmplat), fără să convingă a fortiori pe medicii, chimiștii sau zoologii cu mai multă pricepere în domeniu. Dovada nonsexuală a tulburării personalității verișoarei Lisbeth nu trebuie căutată în altă parte decât în textul balzacian: Bette devenise protectoare unui nobil polonez, ajuns la Paris în 1833, sărac lipit pământului, artist cu vocație de sculptor, Wenceslas Steinbock, pe care Lisbeth îl salvase de la sinucidere ca Vautrin pe Esther Van Gobseck. După ce îl sprijină din economiile ei modeste și greu trudite, învățând arta sculpturii de la Stidmann, tânărul Steinbock, pe care Lisbeth îl ținea ascuns, punându-l la munci grele (artiștii sunt la Balzac mari doar când talentul este depășit în dimensiune de stăruința și abnegația muncii titanice la care aceste spirite se înhamă), ajunge să lucreze câteva obiecte de artă superbe. Steinbock era un conte de douăzeci și opt de ani în 1837 și, asemeni tuturor polonezilor din clasele suprapuse (despre care Balzac dă de înțeles că i-ar fi studiat din experiență), avea slăbiciunea firii francezilor dedați la răsfățuri și plăceri, a artiștilor cu înclinație spre delăsare și, deci, ratare, precum Lousteau, Blondet, Bixiou sau Lucien Chardon de Rubempré. După o pseudocoabitare de patru ani cu Lisbeth, Wenceslas își dorea să evadeze și să se distreze ca orice alt bărbat de vârsta lui. De ce îl ținea aproape sechestrat fata bătrână? O făcea atât din vanitatea de a avea în puterea ei un artist, cât și din plăcerea de a vedea la picioarele ei un nobil polonez arătos, la fel de investit, încă de la naștere, cu pretenții și privilegii naturale ca domnul baron Hulot. Wenceslas era pentru Bette nu un amant, ceea ce ar fi putut să-l determine, după stăruințe și cochetării de care Bette era încă în stare, pe conte să devină, dacă Lisbeth și-ar fi propus-o, ci un capital social imens, dovadă că umila verișoară amărâtă reprezinta mai mult decât o lucrătoare. Lisbeth, aidoma domnului Crevel, are nostalgia grandiosului secol al XVIII-lea, când aristocrația franceză domina, ca model civilizațional formidabil de maiestuos, întreaga Europa. În schimbul unei pecete de argint lucrate de Wenceslas, Lisbeth, care îi aprinse fantezia erotică Hortensei, fata domnului și doamnei Hulot de douăzeci și unu de ani, își dorea un șal galben, primit de Adeline Hulot pe vremea când căsnicia ei era încă o grădină a desfătărilor. ,,Verișoara Bette, căreia încă de când venise la Paris îi plăcuseră nespus de mult șalurile de cașmir, era încântată la gândul că ar putea căpăta cașmirul acela galben, dăruit de baron soției sale în 1808 și care, în 1830, trecuse, cum e obiceiul în unele familii, de la mamă la fiică. De vreo zece ani șalul se cam învechise; dar țesătura aceea prețioasă, frumos împăturită într-o cutie de lemn de santal, i se părea tot nouă fetei bătrâne, ca și mobila bătrânei. Așa că adusese în săculeț un obiect pe care voia să-l dăruiască baroanei de ziua ei și care, socotea ea, trebuia să dovedească baroanei existența fantasticului ei iubit.” (p. 41) Fetișul sexual al Lisbethei nu este un lingam hindus, ci un obiect de preț, luxos, un produs de comerț pentru vârfurile sociale ale vremurilor. Hortense, pe de altă parte, întrezărește în obiectele unicat, piese de artă originale, ale contelul Steinbock prezența unui bărbat în carne și oase, pe care tânăra femeie și-l dorește altfel decât în calitate de artist, fie acesta înzestrat cu geniu. Resentimentele verișoarei Bette sunt, însă, de extracție socială, pure exteriorizări ale unei situații materiale pe care Lisbeth o consideră mai prejos decât meritele ei înnăscute sau dobândite. Oare este Lisbeth mai puțin învrednicită moral decât verișoara ei sau decât contele Hulot, un erotoman morbid, la un trai îndestulat? Nici pe departe nu se poate vorbi de o inferioritate umană a verișoarei Bette, în comparație cu Adeline sau Hector, ci numai de una financiară și chiar și aceasta una surmontabilă pe termen lung. De aici se naște dorința fetei bătrâne – cumul de otrăvuri sufletești – de a-și lua revanșa asupra rudelor ei pariziene. Între timp, mai mult sau mai puțin autoconștient, Bette este nodul amoros care o leagă pe pasionala Hortense de talentatul Wenceslas, mistuit de pofte neconsumate și înlănțuit de combinațiile notariale ale protectoarei sale sadice. Atunci când cei doi se vor vedea, îndrăgostindu-se fulgerător, verișoara Bette nu suferă pentru că i s-a răpit iubitul, care nici nu-și arătase iubirea-pasiune pentru urâta de Bette. Nici vorbă de vreo intenție care să bată măcar în această direcție. Fata bătrână – un munte de convenționalism burghez, versiunea ratată a verișoarei sale Adeline, în felul ei, la fel de bolnavă în încrâncenarea misticoidă de a-și sluji cu habotnicie soțul – se trezește, însă, deposedată de bunul ei cel mai de preț, care îi conferea încredere în sine (un conte este îngenuncheat de o țărancă), capacitatea de a sfida prejudecățile mic-burgheze (femeia este mecena, deși săracă) și stima socială pentru noncomformismul ei superficial (deși lipsită de educația unei dame de salon, modesta Lisbeth poate înțelege arta și chemarea geniului). ,,Țăranca din Lorena veghea asupra acestui copil al Nordului cu o duioșie de mamă, cu o gelozie de femeie și o strășnicie de balaur; de aceea, potrivea astfel lucrurile încât să-l împiedice cu desăvârșire de la orice nebunie sau desfrânare, lăsându-l zilnic fără bani. Ar fi vrut să-și păstreze victima și tovarășul numai pentru ea, silindu-l să fie cuminte, neînțelegând cât era de barbara dorința aceasta nesocotită, căci ea se obișnuise cu toate lipsurile. Îl iubea destul pe Steinbock ca să nu se mărite cu el, și-l iubea prea mult ca să-l poată da unei alte femei. Nu se putea resemna să-i fie mamă, și se socotea nebună când se gândea la celălalt rol. Contradicțiile acestea, gelozia ei feroce, fericirea de a avea un bărbat care să fie numai al ei, toate îi răscoleau adânc sufletul. Îndrăgostită sincer de patru ani de zile, se înșela cu speranța nebună că ar putea mereu prelungi viața aceasta absurdă, fără ieșire, care prin îndărătnicia ei avea să aducă pieirea aceluia pe care verișoara Bette îl numea copilul ei adoptiv.” (pp. 69-70)

În seara când contele Hulot, care vede în rivalitatea dintre el și Crevel pentru cântăreața Josépha originea unor rupturi în familie, ce aveau să-i pericliteze neamului Hulot stabilitatea financiară, grav lovită în ultimul deceniu, o conduce pe verișoara Bette acasă, în cartierul ei de infractori și femei de stradă, acesta o zărește pe doamna Valérie Marneffe (sau, mai exact, îi ghicește formele trupului dezgolit, ținuta ,,a cărei rochie era plăcut legănată de altceva decât de înspăimântătoarele și înșelătoarele jupoane de crinolină” – p. 53), baronul fiind trăsnit de nuditatea imaginară a femeii ca de un excitant puternic. Valérie Marneffe, fiica dintr-o aventură a generalului Montcornet (cf. Țăranii), este o femeie de douăzeci și trei de ani, de o frumusețe fascinantă, care, lipsită de mijloace materiale după moartea părintelui, trăia în același complex mizerabil de apartamente cu verișoara Bette. Valérie se căsătorise cu domnul Marneffe, un ins trecut de patruzeci de ani, amploaiat la Ministerul de Război, adus în instituție de către generalul Montcornet, și subordonatul indolent al și mai trândavului baron Hulot, directorul departamentului ministerial. Domnul Marneffe este întruchipat ca o secătură fără scrupule, în vreme ce domnul baron Hulot, un căpcăun dovedit al instinctelor în stare pură, are trăsăturile regulate ale unui bonom și bonvivant asemănătoare fratelui Annei Karenina, Stepan Arkadievici Oblonski: cerșind permanent o poziție de șef de birou, Marneffe suferă de o boală venerică neidentificată de – altfel meticulosul – Balzac și, dintr-o cauză neprecizată, respira un difuz aer antipatic de personaj maladiv. ,,Numitul Jean-Paul-Stanislas Marneffe făcea parte din tagma funcționarilor care rezistă abrutizării datorită unei puteri ascunse, izvorâtă din depravare. Omulețul acesta slab, cu păr și barbă rară, cu fața ofilită și palidă, mai mult obosită decât zbârcită, cu pleopele ușor înroșite, cu ochelari, cu o înfățișare meschină și o ținută și mai meschină întruchipa imaginea pe care ne-o facem despre un individ adus în fața Curții cu Juri pentru atentat la bunele moravuri.” (p. 54) Este limpede că Valérie, nepoata unui tapițer parizian, se căsătorise din dorința interesată de a avea o poziție materială sigură, cu toate că moartea tatălul ei nu adusese nici banii doriți soțului, nici bunăstarea multrâvnită, apartamentul lor arătând ceva mai rău decât interiorul ponosit al familiei Hulot. Aici se poate vorbi de o primă asemănare între năzuințele sociale și dezamăgirile amare ale doamnei Marneffe și propria condiție a verișoarei Lisbeth. Deosebirile intervin abia de aici încolo: Valérie nu se mai află în raporturi intime cu soțul ei de câțiva ani, cu toate că avusese cel puțin un amant și era o femeie atrăgătoare care se putea descotorosi de un bărbat hidos ca Marneffe. Este dificil, dacă nu imposibil de spus, pentru ce își dorea domnul Marneffe, ros de puroaie ascunse ochiului și sortit unei morți timpurii, să ajungă șef de minister. O soluție a problemei ridicate ar fi că acest post i-ar fi garantat, pentru întâia oara în viață, o stabilitate financiară, pe care traiul său depravat (jocuri de noroc, prostituate etc.) nu-l îngăduise în anii de lipsuri, dar și de plăceri ,,imorale”, ai tinereții lui pariziene. 

Atunci când Hortense, nu mai puțin frumoasă decât mama ei, dar marcată de drama unei căsnicii clădite pe acceptarea adulterului de zeci de ani (adulterul acceptat consta în privilegiul bărbatului, acordat și garantat de morala publică, de a-și înșela nevasta și nu invers, caz în care același adulter e socotit păcat: la atât se reduce morala familiei patriarhale burgheze în Verișoara Bette), reușește, ghidată de pana unui narator care face și desface destine, să obțină de la Wenceslas Steinbock certitudinea dragostei, iar mariajul lor se anticipează deja de către întreaga familie (Balzac nu observă dificultăți în căsătoria dintre un nobil polonez strâmtorat și o tânără aristocrată cu o zestre năruită de părintele ei – latura materială, centrală într-o alianță matrimonială burgheză, cade pe un plan secund în ceea ce privește aristocrația, fie și aceasta în curs de surpare), Lisbeth ia foc. Între timp, odată hotărâtă căsătoria dintre sculptorul Steinbock (care primește numaidecât câteva comenzi de la Ministerul de Război – nepotismul nobiliar este la fel de rău precum cel burghez, cu toate că Balzac vituperează împotriva acestei forme moderne de favoritism în romanul Țăranii) și domnișoara Hortense, baronul Hulot descoperă farmecele doamnei Valérie Marneffe. ,,Baronul, admirând la doamna Marneffe decența, buna creștere și manierele pe care nu le întâlnise nici la Jenny Cadine, nici la Josépha și nici la prietenele lor, se lăsase, în mai puțin de o lună, cuprins de o patimă târzie, nesăbuită, ce părea totuși plină de cumințenie. Într-adevăr, de data aceasta nu întrezărea nici bătaia de joc, nici orgiile, nici cheltuielile nebunești, nici depravarea, nici disprețul față de orânduielile sociale și nici spiritul de independență care fuseseră pricina tuturor nenorocirilor sale cât timp trăise cu actrița și cu cântăreața. Scăpase de asemenea și de lăcomia curtezanei, care se putea asemui cu setea nisipului.” (pp. 93-94) Altfel spus, domnul Hulot încă mai căuta o Adeline docilă, dar hiperactivă sexual. Doamna Marneffe, supranumită ,,creola”, mai rafinată în tainele plăcerii carnale și mai talentată ca actriță în drama iubirii decât celelalte femei din roman, îl va duce la sapă de lemn pe Hector Hulot. Singura consolare pentru Lisbeth, vecina doamnei Marneffe pentru început, este că verișoara Bette îi devine confidentă și prietenă de nedespățit. Armonizarea dintre o cocotă cuprinsă de foamea arivismului și o țărancă proletară orgolioasă se face prin intermediul dorinței de răzbunare: Valerie Marneffe vrea gloria pe care tatăl ei, generalul Montcornet, nu apucase să i-o ofere (dacă ar fi dorit-o, desigur, ceea ce nu este cert) și Lisbeth tânjește după titlul de adevărată baroană Hulot. Atracția dintre cele două femei este cel puțin bizară, mai ales ținând cont de faptul că libidoul dezechilibrat al ambivalentei perechi feminine se află într-o contradicție tranșantă ca împlinire fizică potențială: Lisbeth, un Tantal al sexului, cu toate acestea, proiecteză în personalitatea doamnei Marneffe (care pare a fi, până la un punct, dependentă ca realizare estetică de figura domnișoarei Bette), un Ahile al concupiscenței, energia ei sexuală reprimată. Atunci când doamna Marneffe îi va destăinui Lisbethei, fără pudoare, micile ei insatisfacții erotice, într-o clipă de intimitate pe care, de regulă, oricine o are (cel mult) în sinea sa, schimbul de fluide sufletești dintre cele două femei pune capăt ambiguității raportului inițial: Bette, incapabilă să înfăptuiască, dar având mirajul acuplării în sânge, parcă privește ca prin gaura cheii, într-un tipic act fantasmatic voyeurist, la îmbrățișările elaborate ale prietenei sale, mesalina prin excelență. Ca atare, Bette este cel mai probabil latent bisexuală, dobândind capacitatea de a verifica, pe rând, dar și împreună, erotismul ambelor genuri și chiar ceva mai mult de atât. Lisbeth cea pământeană își află prima ei răzbunare pe Wenceslas, care, se subînțelege, nu bănuiește nimic: luând în calcul sfaturile iscusite ale notarului Revel, contele Steinbock este forțat să petreacă o noapte de detenție la închisoarea datornicilor Clichy, după ce este ridicat de portărelul Grasset. Dar nici acum Wenceslas Steinbock nu cedează, ajutat de Stidmann și de sforile trase de narator, travestit în zeița Fortuna: în ciuda verișoarei Lisbeth, contele polonez, sculptorul monumentului nerealizat al generalului Montcornet și cioplitor iscusit al unei pendule elegante, cumpărate de contele de Rastignac, se va căsători cu Hortense Hulot. Baronul Hector Hulot, pe lângă alte malversațiuni, împrumută șaptezeci de mii de franci de la baronul Nucingen, dublat de un cămătar, Vauvinet, semnând astfel falimentul familiei, banii nemergând în intregime în cheltuielile căminului proaspetei perechi casatorite. ,,Iată labirintul înspăimântător în care îl vârâseră patimile pe unul dintre oamenii cei mai cinstiți până atunci, unul dintre cei mai pricepuți funcționari din administrația napoleoniană: frauda, pentru a plăti camăta, iar camăta pentru a-și satisface viciile și a-și mărita fata. Toată știința aceasta a risipei, toate aceste eforturi erau depuse pentru a trece drept un om mare în ochii doamnei Marneffe, pentru a fi Jupiterul acestei Danae burgheze. Nici pentru a-ți face în mod cinstit avere n-ai cheltui mai multă energie, iscusință și îndrăzneală decât desfășura baronul ca să-și vâre capul într-un viespar, îndeplinindu-și îndatoririle la direcție, zorind tapițerii, controlând lucrătorii, verificând cu multă grijă cele mai mici amănunte ale menajului din strada Vanneau. Deși se dedicase cu totul doamnei Marneffe, mai găsea vreme și pentru ședințele de la Cameră; era pretutindeni, și nimeni, nici măcar familia, nu-i observa preocupările.” (pp. 130-131)

Hector Hulot este pe de o parte umilit de decorațiunile luxoase din casa curtezanei Joséphaunde se simte un intrus fără lustru, pe de altă parte e împins de propria nevastă, parodia creștinului cumsecade, doamna Hulot, care îi propune să-și ia o amantă mai puțin costisitoare, după cum proceda de o viață domnul Crevel. De altfel, Crevel, inițiat în noua aventură galantă a baronului de către Lisbeth, se îndrăgostesșe furibund de Valérie Marneffe, estimată, dintr-o primă cântărire din ochi, la nu mai mult de o sută de mii de franci de către bătrânul comerciant de carne vie, cea care se lasă, sigură pe socotelile ei mercantile, întreținută de ambii bătrâni fauni. Balzac este atat de dibaci în a întrebuința aceste încrengături amoroase, redate adesea cu mijloacele unor dialoguri teatrale, încat cititorul ajunge să creadă, răpit de tehnica narativă trepidantă și de reflecțiile sociologice și psihologice ale vocii auctoriale, în firescul cotidian al unor asemenea legături năstrușnice. E din cale afară de banal ca nobilimea să paraziteze birocrația de stat. E perfect justificat ca un fost negustor de produse de igienă și înfrumusețare corporală, ajuns rentier și jucător la bursă, să cumpere favoruri sexuale ca pe un înmiresmat fruct dintr-o piață în plin sezon de primăvară. Balzac nu numai că descoperă abominațiunea relațiilor sociale moderne, dar însăși latura lor negativă, prin confortul general pe care îl instituie pentru o minoritate socială, este degrevată de orice sarcini moralizatoare. Cinismul este, după cum s-a mai observat, doar realismul dus la extrem. 

După căsătoria dintre Hortense și Wenceslas, celebrată de ziua de naștere a Adelinei, Bette este considerată, dintr-o eroare lesne de înțeles, îngerul păzitor al familiei Hulot, imagine înșelătoare pe care eroina o va păstra până la ultima pagină a ficțiunii. Aceasta ajunge chiar să aibă o renta anuală modestă, în valoare de o mie două sute de franci, plătită de bătrânul Hulot. Acesta, încolțit din toate părțile de creanțe (inclusiv afective), îl trimite pe unchiul soției sale, Johann Fischer, în Algeria, unde bătrânul experimentat Fischer avea să comită câteva fraude în materie de achiziții publice ale armatei franceze, câștiguri oneroase care ar fi plătit, în primă fază, datoriile exorbitante ale baronului Hulot. S-ar zice că nimic nu poate fi mai de la sine înțeles. Deturnarea de fonduri intra și ea în firescul ordinii sociale burgheze. Fostul funcționar din vremea Imperiului este, odată strâns cu ușa, capabil de jafuri ca oricare altcineva, cum ar fi un neînsemnat impiegat de gară sau un hangiu. Din nou, domnul Marneffe, învinuit fără să-i listăm faptele, se ivește în minte prin analogie. Baronul Hulot se presupune că strălucește de gentilețe, chiar dacă reputația lui este la fel de maculată ca a soțului doamnei Marneffe, care luase la cunoștință existența seraiului masculin pe care nevastă-sa îl întreținea ca o soție de pașă, nu de funcționar bolnav cronic. Hector Hulot este furat de către doamna Marneffe, care îi cere bani pentru mesele fastuoase și traiul zilnic. Mai mult de atât, Valérie Marneffe împlinește ceea ce Bette nu este în stare nici măcar să conceapă: îl atrage în plasa erotismului ei manierat pe Wenceslas Steinbock, care, după câțiva ani de mariaj edenic, își trădează aleasa inimii, nevoită să repete soarta tristă a mamei înșelate, după ce ea însăși adusese pe lume un urmaș. Steinbock nu este ca Stidmann, pictorii Joseph Bridau sau Leon de Lora, artiști cu voință, ci un hedonist cu har, pe care mângâierile Hortensei l-au vlăguit de tot în vigoarea sa de artist, care, în optica balzaciană, se bazează, în primul rând, pe abstinență și sacrificiu de sine. Wenceslas, falit din nou și înglodat în datorii, dar tocmit să o sculpteze pe Dalila tăindu-i părul biblicului Samson (alegorie transparentă a propriei castrări creatoare) de către generoasa Valérie (care se închipuise plămădită din aceeași sămânță veterotestamentară ca Iudita decapitându-l pe Holofern – temă picturală reprezentată magistral, printre alții, de Caravaggio), își părăsește nevasta, fiind al treilea amant la masa vanitoasei doamne Marneffe, sătulă și parțial scârbită de atingerile celor doi moșnegi. Lisbeth, revigorată fizic și încântată de suferințele Adelinei, care nu mai avea bani nici de hrana cotidiană, plănuiește să îl ia de soț pe mareșalul Hulot, fratele onest și impunător moral al baronului Hulot. Tragedia bietei Bette este mai degrabă cea a unei ființe însetate de putere decât cea strictamente organică, pe care am preconiza-o. Pe neașteptate, Henri Montès de Montéjanos, baronul brazilian proprietar de sclavi, animalic și viguros în exotismul său tropical, fost amant al doamnei Marnaffe, revine la Paris, unde își probează fidelitatea față de iubita sa Valérie, căreia îi redevine, alături de Wenceslas, cel mai pătimaș dintre ibovnici. ,,Sirena” Valérie învârte pe degete patru bărbați distincți în purtările lor alese, dar subjugați de neștearsa luxurie din timpuri tot biblice. Recomandat ca văr al doamnei Marnaffe de către aceasta în fața celorlalți iubiți, baronul de Montéjanos nu bănuiește nimic din existența lor lubrică, deși este invidiat de către baronul Hulot și Crevel, care se descoperă accidental unul pe celălalt ca împărțind, iarăși, aceeași femeie. Scenele în care Valérie Marneffe îi păcălește rând pe rând pe cei doi moșnegi, smulgând de la fiecare promisiunea unor rente de ordinul zecilor de mii de franci, amândoi predestinați să fie confirmați în iluziile lor afrodiziace, sunt desprinse din teatrul de moravuri al secolului al XVIII-lea, din comedia soților înșelați și ai amanților ascunși prin dulapuri, doar că Balzac, dramaturg împotriva voinței sale, nu confirmă nici aici din punct de vedere al efectului artistic, comicul fiind sacrificat unei forfoteli de vodevil. Atât Hulot, cât și Crevel nu se pot, în altă ordine de idei, desprinde de jugul amorului fizic. Atunci când doamna Marneffe susține că este însărcinată, iar copilul ar fi aparținut oricăruia dintre cei doi amanți bătrâni, trama basculează între melodramă și teatru de bulevard. Amândoi craii promit sume enorme pentru posibilitățile lor reale sau caracterul lor frivol. Valérie insistă ca domnul baron Hulot să-i promoveze soțul legitim, stârpitura bolnăvicioasă de domn Marneffe.

Acasă în sânul familiei Hulot, Victorin plătește o parte din polițele restante ale tatălui său, Lisbeth împrumută bani Adelinei, Hortense este devastată de absența lui Wenceslas, iar mizeria fizică este din ce în ce mai aproape să lovească nobila dinastie Hulot. Baronul este iertat cu magnanimitate de către cei ai casei, în ciuda faptului că reputația sa este pătată chiar și în ochii celor dragi. Autoritatea capului familiei și salvarea aparențelor, deci tot convenția socială nudă, nu neapărat iubirea dintre părinți și copii, alcătuiesc mobilul încleștărilor din interiorul casei Hulot. Baronul Hector află printr-o misivă că Johann Fischer a fost prins delapitând în Algeria, riscând pedeapsa cu închisoarea și concedierea domnului Hulot din cadrul Ministerului de Război. Unchiul Fischer este nevoit să plătească două sute de de mii de fraci sau, în alte condiții, nu avea de ales decât să se sinucidă. Climaxul nu încetează nici atunci când Hector Hulot și doamna Valérie Marneffe sunt surprinși de poliție, în casa de plăceri a domnul primar Crevel, de către soțul împricinatei. Întreaga dezvăluire scandaloasă, care scoate în evidență onorabilitatea mimată a epocii, era, naturalmente, pregătită din vreme de soții Marneffe pentru a smulge promovarea capului familiei în poziția de sef de birou. Din moment ce Valérie Marneffe acumulase deja câteva sute de mii de franci și dată fiind boala iremediabilă a soțului ei, această ultimă farsă jucată baronului conține germenii răului gratuit la nivel individual, însă, judecând macroscopic, a frustrărilor burgheze obligatorii dirijate împotriva nobilimii. De cealaltă parte a taberei antiaristocratice, Lisbeth obține încuviințarea căsătoriei cu mareșalul Hulot, prea bătrân pentru a mai fi un adevărat soț in actu, ceea ce Bette nici nu-și pusese în gând. Între timp, nevoia disperată de bani a lui Johann Fischer ajunge la urechile Adelinei, care este pusă în situația oribilă de a se prostitua în fața milionarului Crevel, cel care, flatat în amorul propriu de femeia care-l refuzase brutal cu doar trei ani în urmă, în scena de deschidere a romanului, îi cedează dorinței în cele din urmă, doar pentru a se răzgândi odată ce persuasiva doamnă Marneffe, pretinzând aceeași pioșenie ca doamna Hulot din partea slabului ateu Crevel (religiozitatea demonstrativă este o altă vanitate a lumii bune), află de promisiunile nechibzuite ale fostului parfumier. Discuția dintre Crevel și doamna Adeline Hulot, subit îmbolnăvită de un tremur nervos incontrolabil, este o pledoarie nec plus ultra împotriva ravagiilor mentale iscate de o religie romano-catolică greșită practicată și îngust, poate chiar prost, înțeleasă. Deserviciile aduse de doamna baroană Hulot oricărei forme de bigoterie sunt expuse fără drept de apel în reacțiile ei, neverosimil de ridicole, în dialogul cu destrăbălatul de primar, semicodoș, care, drept răspus la implorările grotești de îndurare ale femeii, îi pune la dispoziție, în calitate de virtual amant, pe un anume Beauvisage, un amic din provincie. Practic, religia se dovedește a fi un evantai de minciuni compensatorii și mistificări grosolane în vederea vindecării unei răni poate covârșitoare din viața fiecăruia. Înșelăciunile și furtul cu premeditare de la Ministerul de Război răzbește în presă. Unchiul Fischer se sinucide în cele din urmă. Hector Hulot este compromis și pe cale să fie destituit din funcție dacă nu intervine cineva cu greutate în favoarea (și folosul) lui. Acesta este mareșul Hulot, care reușește să obțină o slujbă onorabilă Adelinei la o asociație filantropică, plătită cu șase mii de franci anual. Prințul de Wissembourg îi arată mareșalului Hulot ilegalitățile și firea ingrată a fratelui său, un zero moral și o nulitate profesională în lumina prietenei și vechii camaraderii militare din anii Imperiului. Balzac pictează un portret patetic și grandios, în tușe groase, bătrânului mareșal Hulot, statuie vie a onorabilității militare. Dincolo de glorificarea nostalgică a epocii napoleoniene, omniprezentă în Comedia umană, baronul Hector Hulot d’Evry este, în pofida isprăvilor sale abjecte, un fiu al anilor 1795-1815. Nobilimea de sânge, mai veche sau mai nouă, este la fel de coruptă ca orice altă clasă socială superioară din Franța Restaurației și cea a lui Ludovic-Filip de Orléans. Johann Fischer, născut din pătura țărănimii, arătase la final mai multă noblețe demnă decât Hector Hulot. Mareșalul Hulot este distrus sufletește aflând adevărul în legătură cu natura stricată a personalității fratelui său mai mic. După ce mareșalul Hulot, conte de Forzheim, încearcă să plătească datoria de două sute de mii de franci, gest refuzat de prințul de Wissembourg, marele om de oaste, surd și de prea curând căsătorit cu verișoara Bette, se stinge de rușine, nu înainte de a pune ordine în afacerile familiei. Mareșalul de Wissembourg ia sub aripa sa soarta fragilă a urmașilor bravului Hulot și i se adresează aproape ca un contabil vizionar lui Victorin Hulot, dând și o lecție de politică parlamentară care amintește vag de perorațiile tatălui tânărului Lucien Leuwen: ,,- Să accepți propunerea mea, zise ministrul. E vorba să fii numit avocat în contenciosul Ministerului de Război, la departamentul geniului, care e supraîncărcat cu afaceri litigioase din pricina construirii fortificațiilor Parisului, apoi, avocat consultant al Prefecturii de poliție și avocat consilier al Listei Civile. Aceste trei funcții îți vor aduce un salariu de optsprezece mii de franci pe an și nu-ți vor știrbi întru nimic independența. Vei vota la Cameră după cum îți va dicta conștiința și părerile dumitale politice. Ai toată libertatea să faci ce vrei! Ne-am simți foarte încurcați dacă n-am avea și opoziție națională!” (pp. 314-315) Victorin Hulot, proprietar, în plus, a două imobile închiriate la prețuri aflate în creștere, are, de asemenea, în grijă și cei două sute de mii de franci, paguba provocată statului francez, aflat în mâinile celei mai moderne birocrații a veacului al XIX-lea, după laudele lui Balzac, de către părintele său, baronul Hulot. Acesta este pensionat de urgență, dar, date fiind împrumuturile mari ale lacomului satir, pensia este blocată pentru câțiva ani la rând. Hector Hulot părăsește incinta casei unde se simte cercetat și măsurat de priviri acuzatoare, dar, de altminteri, acesta este, înainte de toate, căutat de portărei și cămătari. Baroana Hulot este în chinurile morții pentru aproape o lună de zile, recăpătându-și sănătatea doar atunci când balanța contabilă a familiei revine pe plus. Viața de monoman libidos a distinsului baron nu încetează deloc în acest moment. Una peste alta, nobilimea, aliată matrimonial cu burghezia, rămâne triumfătoare, situându-se tot la suprafața oceanului social până după anul 1840 în Franța, visând, ca într-un delir, chiar la deșarte glorii imperiale mult după anii 1848 sau 1871. Lisbeth își vede gândurile vindicative scufundate pentru totdeauna. Încă de la apariția doamnei Marneffe, steaua ei – și-așa, palidă – pare să apună. Valérie naște prematur (sau avortează) un copil mort și nu se mai regăsește pentru o vreme. Romanul este în căutarea unui final.

Un an și opt luni se scurg rapid: familia Hulot își revine financiar, Hortense începe să spere la o împăcare cu Wenceslas, doamna baroană Hulot speră să-și revadă soțul autoexilat și să descopere în acest mod unde și sub ce identitate se ascunde, Victorin Hulot își asumă responsabilitatea de stâlp al casei, iar Lisbeth se topește de furia mocnită pentru soarta blândă a rudelor ei nefericite. Cât despre Hector Hulot, ispășit pentru o zi, acesta se afla sub oblăduirea fostei amante Josépha Mirah, care îi găsește o activitate conformă înclinațiilor sale irepresibile: sub numele de Thoul, negustor de haine pentru clienți cu bani, priapicul baron Hector, în etate de șaptezeci și doi de ani, se iubește cu adolescenta Olympe Bijou (nu e prima oară când noțiunea de pedofilie – acompaniată de penalitatea ,,abuzului de minori” – își probează caracterul istoric recent de simplă invenție a ,,modernității târzii”), croitoreasa încântătoare a cântăreței întreținute: ,,- Fii liniștit în privința mijloacelor, reluă Josépha. Ducele meu o să-ți împrumute zece mii de franci, șapte mii ca să deschizi un magazin de broderie pentru Bijou, pe numele ei, trei mii ca să-ți mobilezi un apartament, și, la fiecare șase luni, vei găsi aici un plic cu șase sute cincizeci de franci. Când o să-ți recapeți pensia, o să înapoiezi ducelui cei șaptesprezece mii de franci. Până atunci, o să fii fericit ca un vrăbioi ascuns într-o gaură, unde nici poliția nu te-ar putea dibui! Să porți redingota groasă de castorină, ca să pari un proprietar înstărit din cartier. N-ai decât să te numești Thoul, dacă ai chef. Eu, față de Bijou, te dau drept un unchi al meu falit, venit din Germania, și o să fii giugulit ca un zeu. Așa, tăticule!…” (p. 311) Aceasta era înțelegerea fericirii pentru o artistă de duzină a vremii, sugerează Balzac, și nu are rost să-i imputăm ceva. Când doamna baroană Hulot o vizitează pe Mirah pentru a afla vești despre soțul ei dispărut, curtezana și sfânta se flatează una pe cealaltă ca două femei distinse din înalta societate: conversația celor două femei mature, constând din, vorbind metaforic, prosternarea Joséphei și mărinimia Adelinei, este la fel de amorală ca schimbul de cuvinte dintre Adeline și Crevel în momentul când aceasta îi cere împrumutul de două sute de mii de franci. Efectul creat de Balzac, poate chiar împotriva intențiilor sale, este de respingere radicală a comediei valorilor creștine pe care o pune în scenă. Contrar reușitei estetice, departe de a pleda pentru virtutea taberei monarhice, asistăm la o apologie a viciului.

Mai greu de găsit, pentru Balzac, este o soluție izbăvitoare artistic pentru voluptoasa doamnă Marneffe. Un prim pas rupe firul vieții domnului Marneffe. Moartea lui nu are niciun sens, în pofida promovării sale târzii ca șef de birou. A doua treaptă este pedepsirea, care se dorește instructivă moral, a doamnei Hulot și a Lisbethei pentru isprăvile lor viclene. Publicul secolului al XIX-lea se cuvenea, în definitiv, mulțumit după lectura unui roman-foileton, deși, până și în acest caz, Balzac rezolvă firul intrigii prin introducerea unei alte antinomii, după cum vom arăta. Întâi de toate, văduva Valérie Marneffe urmează să se căsătorească cu sexagenarul Crevel. Decizia ei nu este motivată nici de lipsuri materiale, doamna Marneffe acumulând rente peste rente, nici de fiorii dragostei, care erau ținuți în viață de către contele Wenceslas și baronul brazilian Henri Montès de Montéjanos. Acesta din urma este cel puțin la fel de bogat ca moșneagul Crevel. Explicația rezidă pesemne în teama de pampasul sud-american și în comoditatea de a locui la Paris, centrul civilizației europene în veacul al XIX-lea. Una peste alta, Lisbeth însăși, îmbolnăvită intempestiv, nu își merită lovitura de moarte dată de narator în deznodământul operei sale. Presupunând prin absurd că am putea discuta în termenii unei examinări cantitative a imoralității, Bette nu este chiar bestia din roman. Fetișcana Olympe Bijou, de pildă, personaj-pormantou, este sedusă de un tânăr de mahala, un golan de cartier rău-famat. Acesta și Olympe îl tapează pe domnul Hulot, care ajunge iarăși să apeleze la ajutorul financiar in extremis al verișoarei Bette. Olympe, grizeta deșucheată, este părăsită de jucătorul de biliard și nimerește în brațele altui bătrân cu dare de mână, domnul Grenouville, cu care se căsătorește. Noi chipuri sunt parcă împinse din culise sub ochii publicului, dornic de noutăți și senzații cât mai diverse. Hulot însuși cade în mrejele altei amante lipitoare, Elodie Chardin, care e în stare să-l curețe de ultimul mărunțiș de prin buzunare. Lisbeth – e adevărat – îi ține flacăra nebuniei aprinsă cumnatului Hulot prin simplul act de a-i subvenționa existența și lichelismul. S-ar zice că Parisul a dosit pe undeva o rezervă infinită de bunicuți virili și nechibzuiți, cu o disponibilitate infatigabilă de a fi trași pe sfoară de aceeași metresă ubicuă, întrupată sub o multitudine de fizionomii efemere. 

Cum se descotorosește Balzac de doamna Marneffe? Introducând-o în tramă pe mătușa șefului poliției secrete, Vautrin, protagonistul romanului Strălucirea și suferințele curtezanelor și geniul rău din Moș Goriot, purtând un alt nume de împrumut, doamna de Saint-Estève sau Nourrison (când, de fapt, o chema Jacqueline Collin). Această hoașcă sinistră se află în strânse legături cu toată spuma pestilențială a lumii interlope. Prințul de Wissembourg i-o recomandă, prin intermediul unuia dintre șefii poliției secrete, Chapuzot, pe doamna Collin deputatului Victorin Hulot. ,,Poliția, de patruzeci și cinci de ani, de când fac eu parte din ea, a adus imense servicii familiilor, de la 1799 până-n 1815; de la 1820, presa și guvernul constituțional însă au schimbat cu totul condițiile de existență.” (p. 339) Modificările sunt adânci, fără îndoială, dar nu într-atât de profunde încât un criminal plătit cu cincizeci de mii de franci să nu lichideze pe cineva în numele sacrei și inviolabilei proprietăți și a preacinstitei familii burgheze. Faptul că Victorin Hulot plătește un hitman pentru a provoca moartea doamnei Marneffe este răsplata falsă a justiției imanente. În fond, ce i se poate reproșa curtezanei Marneffe? Nici unul dintre clienții ei nu a fost obligat, de nimeni din cer sau de pe pământ, să îi plătească trupul. Balzac nu poate încheia o povestire moralizatoare într-un chip atât de imoral. Echivocul realității sociale trebuie conservat prin alte mijloace. Concluzia de natură monetară a căsătoriei dintre Crevel și Valérie Marneffe este un document care o învinovățește pe cocotă tot la fel de mult ca pe parfumier, dacă apreciem lucrurile din perspectiva eticii creștine, nu a celei utilitariste: ,,La ora trei, maestrul Berthier, succesorul lui Cardot, citi contractul de căsătorie, după o scurtă consfătuire cu Crevel, căci unele articole depindeau de hotărârea domnului și doamnei Hulot-junior. Crevel îi recunoștea viitoarei sale soții o avere compusă din: 1 – o rentă nominală de patruzeci de mii de franci, 2 – casa cu tot mobilierul, și 3 – trei milioane în numerar. Pe deasupra mai făcea viitoarei soții toate donațiile pe care le îngăduia legea, o scutea de orice inventar, și, în cazul când, la moartea lor, soții n-ar fi avut copii, își dăruiau reciproc unul altuia toate bunurile lor mobile și imobile. Contractul acesta micșora averea lui Crevel la un capital de două milioane. Dacă va avea copii cu noua soție, partea cuvenită Célestinei se va reduce la cinci sute de mii de franci, din cauza că uzufructul averii fusese acordat Valérie. Aceasta reprezenta aproape a noua parte din actuala sa avere.” (p. 350) Familia Hulot nu fu martoră la această nelegiuire mult prea burgheză, jignind sensibilitățile snoabe ale cuplului proaspăt căsătorit. Baroana Hulot se află pe marginea prăbușirii nervoase în hăul deprimării. Din acest moment încolo, Victorin Hulot își pierde orice circumspecție și scrupul și se decide în favoarea uciderii doamnei Marneffe. 

Balzac se află în fața unei dileme: cum să provoace moartea intenționată a dalilei Valérie astfel încât culpa să se piardă în negurile societății de masă, o vina colectivă și, prin urmare, impersonală și masificată? Din păcate, nu există leac narativ în afara unui țap ispășitor. Acesta este ales dintre amanții rămași pe margine, iar brazilianul sanguinar, baronul Henri Montès de Montéjanos, se potrivește cel mai bine scenariului balzacian. Metresa bancherului du Tillet, Carabine, plătită intenționat de Jacqueline Collin, organizează un ospăț sardanapalic la restaurantul de lux Rocher de Cancale, spașiu propice de socializare în sferele superioare ale plutocrației, unde baronul de Montéjanos își va dezvălui iubirea devotată pentru doamna Marneffe, pe care cei de față o vor acoperi de ocările și bârfele rumegate de toți, mai puțin de orbii Crevel și Montéjanos. Baronul sud-american, ultragiat, nu bănuiește nimic din caracterul viitoarei doamne Crevel și cere dovezi în acest sens. Du Tillet recunoaște că este invitat la nunta acesteia. Carabine încearcă, de asemenea, asemenea unei matroane de bordel, să-i atragă atenția baronului furibund asupra prezenței unei noi prăzi feciorelnice la masă, normanda Cydalise, deja ,,datornică” cu o sută de mii de franci peștilor ei. Cina are aspectul unei orgii antice, în care sclavii mișună în jur spre a face pe plac patricienilor, doar că, în decor modern, noblețea prestabilită a antichității este înlocuită de puterea fluctuantă de a cumpăra serviciile unor ființe libere în sine, dar nu și pentru societate. Copia este juxtapusă unui original care abia se mai poate intui printre straturile palimpsestului decojit. 

Nobilul Montéjanos este pus în fața faptului împlinit, după ce respinge ca neverosimilă o scrisoare de amor litografiată a doamnei Marneffe către amantul ei preferat, Wenceslas Steinbock: abia atunci când îi suprinde pe cei doi amorezi în taina alcovului, brazilianul, scuturat de violența sângelui său barbar (tropicele nu sunt triste, ci încă satanic-apocaliptice prin vizeta armurii colonizatorului european), amenință că o va ucide pe infidela Valérie. Aceasta îi replică de parcă ar fi fost bancherul Nucingen la genul feminin: renta ei anuală va fi de optzeci de mii de franci după căsătorie. Balzac îi imprimă sorții un nume străin și straniu, spălându-i mâinile tânărului Victorin Hulot, care nu va da înapoi de la cheltuiala propusă de mătușa marelui Vautrin. Brazilianul suferă o comoție de patetism și bestialitate în același creier injectat cu emoții cloroformizate: ,, – Am s-o ucid! repetă cu răceală brazilianul. Sunt sălbatic, cum spui!… Dar mă crezi atât de prost încât să urmez pilda compatrioților voștri cumpărând otrava de la spițer?… Stând și așteptându-te să te întorci, m-am gândit la chipul în care să mă răzbun, în caz că învinuirile pe care le-ai adus Valériei se adeveresc. Am un negru care poartă cu dânsul cea mai sigură otravă animală, o boală cumplită, mai temeinică decât orice otravă vegetală, boală ce nu se poate lecui decât în Brazilia. O pun pe Cydalise s-o ia și să mi-o transmită mie; pe urmă, în vreme ce moartea pătrunde în vinele lui Crevel și ale nevestei sale, eu voi fi ajuns dincolo de Azore, cu verișoara dumitale, pe care am de gând s-o vindec și s-o iau de soție. Avem și noi, sălbaticii, meștușugurile noastre!… Cydalise, rosti el privind-o pe normandă, e tocmai animalul de care am nevoie.” (p. 367) Magia neagră a morții controlate se va fi realizat, bineînțeles, prin transmitere genitală de la un otrăvit la altul. 

Hontense reia legăturile rupte cu Wenceslas, cel răpit de Venus burgheză, înainte ca doamna Marneffe să întrețină relațiile intime curente cu brazilianul revanșard. Crevel și nevastă-sa se descompun fizic cu rapiditate: boala se manifestă ca ciuma medievală. Horace Bianchon, depășit de maladia factice, constată decesul celor doi după câteva zile de chin atroce, în care Valérie este cumva pedepsită ritualic pentru păcatele ei trupești, în vreme ce arogantul inept Crevel se crede nemuritor și bogat perpetuu. Dumnezeul imanent al aurului îi furase de mult mințile. Cititorul ar fi dispus să exclame că s-a făcut dreptate, dacă mirarea aceasta nu ar conține îndeajuns de multă naivitate, obtuzitatea și chiar nedreptate pentru a o respinge categoric. Să ne reamintim că familia Crevel este, dincolo de culpele lor individuale, obiectul unei crime premeditate, care costă în total optzeci de mii de fraci, plătiți de Hulot junior. Ceea ce mai rămâne de rotunjit în roman se referă la soarta baronului Hector Hulot d’Evry, neobositul silen păgubitor. În calitate ei de membră a unei societăți aristocratice de caritate, unde relele sociale sunt sporadic smulse precum buruienile, pentru ca sursa răului să rămână neatinsă, crescând la loc, baroana Hulot ,,își reluă îndeletnicirile. Respectabila doamna de La Chanterie veni s-o roage să ia asupra-și, pe lânga celelalte opere de binefacere cu care se ocupa, și sarcina legalizării căsătoriilor nelegitime.” (p. 387) În absența unei statistici lămuritoare rămâne bănuiala că în mijlocul claselor sărace, de cele mai multe ori doar concubinajul și fragilitatea relațiilor suda ceea ce ipocrita Biserică regăsește în cuvintele demonetizate de familie creștină. Baroana află că un bătrân de aproape optzeci de ani, intitulat Vyder, trăiește cu o fetișcană de cincisprezece ani, Atala Judici, râvnită de alți flăcăi din mahala, mai ales de un băiat de sobar. Ce puteri are credința asupra acestor puroaie sociale? Una singură, pare, ferindu-se parcă, a ne strecura în minte Balzac: să își dea girul la orice rele de pe lume, făcându-le suportabile psihologic, confirmându-le și conservându-le totodată. Desigur, Vyder era domnul baron, care și-ar fi dorit ca neșlefuita Atala să doarmă cu dânsul și nevasta legitimă sub același acoperiș. Balzac forțează granițele realității: decrepitudinea fizică avansată a moșneagului Hector nu contrazice pofta sa sexuală tinerească. Adeline îl ia acasă pe ,,tatăl risipitor”, Victorin îi plătește ultimele datorii (cel puțin zece mii de franci împrumutați de la un alt cămătar al sărăcimii), iar familia își recapătă, deși ciobită, aura burghezo-aristocratică. Hector este revigorat de hrana îndestulătoare, dar în 1845, Adeline Fischer, țăranca ajunsă din merit baroană se stinge precum o martiră a căsniciei, nu înainte ca baronul, olimpian până la capăt, să înceapă o nouă-veche legătură cu o slujnică normadă bine legată, Agatha, care le servea la bucătărie. Servitorii unor stăpâni corupți sunt pentru Balzac doar complici, adesea mai cutezători decât patronii lor în materie de infamii, la actele lor pervertite. ,,Baronul Hulot părăsi Parisul, trei zile după înmormântarea soției sale. Unsprezece luni mai târziu Victorin află indirect de căsătoria tatălui său cu domnișoara Agathe Picquetard, celebrată la Isigny, în ziua de 1 februarie, anul o mie opt sute patruzeci și șase.” (p. 401) Fresca familiei Hulot constituie una dintre evangheliile secolului al XIX-lea, cuprinzând viața și învățăturile in articulo mortis ale nobilimii și marii burghezii franceze. E de prisos să tragem concluzii raționale dintr-o istorie în care se cer numai adorație și statornicie ideologică. 

*Criticul literar Mihai Ralea punctează funcționarea ontică a finanțistului balzacian într-un eseu redus ca întindere despre La Cousine Bette: ,,Bancherul are cu totul alt rol decât proprietarul unei fabrici. Viața sa este concentrată într-un singur scop: acumularea bogățiilor. Dar această acumulare e sterilă, căci se face alături de orice activitate productivă, numai printr-o speculație pură. Atitudinea bancherului în viață e aceea a egoismului perfect. Dacă industriașul se mai gândește câteodată și la colectivitate, la muncitorii pe care-i exploatează, financiarul nu se gândește decât la el.” (Mihai Ralea, Scrieri din trecut în literatură, E.S.P.L.A., București, 1956, p. 80).

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s