Variațiuni balzaciene XIII

(Opere, volumul 1, Editura Univers, 1981, ediție critică de Angela Ion)

Memoriile a două tinere căsătorite

Construit sub forma unui roman-epistolar de secolul al XVIII-lea, scrisorile dintre cele două foste eleve la carmelitele din orașul Blois sunt o mărturie dulceag-nostalgică pentru vechea aristocrație franceze și una admirativă pentru burghezia la zenit, încrucișată genealogic și superpozabilă nobilimii în curs de decădere. Complexul burghezo-nobiliar predetermină majoritatea zdrobitoare a romanelor și a povestirilor balzaciene, chiar și atunci – sau mai ales atunci – când în joc este exprimarea iubirii și a căsătoriei, ambele analizate atât din punct de vedere psihologic, cât și din unghi social. Louise de Chaulieu este nepoata unei prințese venerabile și excentrice din secolul al XVIII-lea, doamna de Vaurémont. Tânăra îi seamănă strămoașei în fire și simțiri. Servitorul Philippe, ,,cel din urmă valet al bunicii mele” (p. 241), leagă generațiile peste timp. Louise de Chaulieu este orgolioasă, vanitoasă, sigură pe independența ei aristocratică, lucidă în legătură cu renta ei anuală, pe care averea moștenită de la bunica și manierele clasei ei sociale o întăresc ireversibil la vârsta primei tinereți. Dacă nu ar fi fost pentru această nesperată sumă de bani, Louise ar fi fost cel mai probabil condamnată la traiul unei carmelite sau ar fi fost nevoită să se mărite convenabil. Tatăl Louisei, un bărbat de stat de cincizeci de ani, deși mai puțin bogat decât pe vremuri, are trecere pe la cartea regelui Carol al X-lea (1824-1830), fiind considerat un slujbaș devotat, vlăstar onorabil al Vechiului Regim. Acesta, credincios principiului primogeniturii, speră sa lase averea familiei, în vremuri de restriște, fiului său, mezinul Rhétoré și fratelui acestuia mai mare. Soția sa, cu care întreține relații amiabile, respectând eticheta nobilimii de pe vremuri, reprezintă familia, deși trăiește cu un poet talentat, Canalis, fără ca viitorul ambasador la Madrid să aibă ce comenta. Relațiile dintre membrii familiei Chaulieu sunt protocolare, studiate, pline de grație, dar văduvite de afecțiune. Dialogul dintre tânara Louise și mama ei este rece ca un schimb de replici diplomatice, nu golite de o oarecare afectare de clasă. În același timp, Louise aprobă și sprijină socotelile aristocrației de sânge de pe vremuri, în care tatăl ei se oglindește tot la fel de mult ca fiica sa. Balzac aureolează ipocrizia marii aristocrații franceze, în care apreciază distincția, experiența cotidiană de a trăi frumos, sentimentul demnității individuale și datoria înnăscută de a apăra onoarea Franței imperiale. Louise este introdusă în marea lume a saloanelor pariziene, unde se face remarcată prin frumusețe și bun-gust. Crescută la carmelite, vanitoasa Louise apare, cel puțin în proprii ochi, ca fiind ca mai educată și mai inteligentă decât majoritatea tinerelor de seama ei. Aceasta observă luxura și fățărnicia seratelor și presimte forța banilor, care întorc pe dos ordinea prestabilită. Balurile, opera, teatrul și mondenitățile îi acoperă orarul zilnic, modificându-i sensibilitățile anterioare, flatându-i stima de sine.

De cealaltă parte, în plină contradicție, prietena iubită, ,,ciuta” Renée de Maucombe este aristocrata de provincie, săracă, care, întoarsă în Provence, este pusă în situația de a-și găsi o partidă bună pentru a putea trăi decent și conform uzanțelor rangului ei. La fel de frumoasă, mândră și iscusită în a studia oamenii, Renée este perechea simetrică a Louisei, doar lipsită de mijloace materiale. Prima înjosire din viața lui Renée, cea decisivă, constă în a accepta o căsătorie aranjată cu fiul unui burghez bogat și zgârcit din împrejurimi, Louis de l’Estorade. Acesta avea treizeci și șapte de ani, fusese îmbătrânit prematur de campaniile aspre ale împăratului Napoleon prin Europa de est și, după întoarcerea sa nesperată în Franța, o ia de nevastă pe Renée. Louis este un soț iubitor și devotat, dar nu aduce cu imaginea la modă în epocă a ceea ce înseamnă un bărbat chipeș, atrăgător, bogat și emanând farmec în societatea aleasă. Atât Renée, cât și Louise, cu toate că au fost crescute rigid și deprinse, cel puțin formal, cu abstinența (recomandată în rândul claselor nobiliare) într-o mânăstire de maici, sunt mai degrabă formate la nivelului imaginarului erotic, de la care nici una nu se abate odată ieșite din adolescență,  – inspirat nemijlocit – de Zeitgeist-ul literaturii romantice. Femeia aristocrată se bucură de ,,privilegiul” de a-și putea alege singură bărbatul, care nu are decât să o prețuiască întâi și apoi să o iubească frenetic pentru ea însăși. Dincolo de instinctele energice ale vârstei și de înclinațiile modelor trecătoare, sexualitatea figurează ca un testimoniu al etichetei sociale, de care ambele prietene-surori țin seama în chip riguros. Renée este Louise frustrată, dar Louise nu este, totuși, o Renée dezinhibată. Romanele de dragoste au constituit hrana lor libidanală. Renée, exilată de lipsuri în sudul Franței, alege să urce burghez scara socială. ,,Dacă tu, care vei fi soția cine știe cărui mare om de pe acest pământ, nu-ți vei irosi viața, copiii dragei tale Renée se vor bucura de o necurmată ocrotire. Adio deci, cel puțin în ce mă privește, romanele și situațiile ciudate cărora ne plăcea să le fim eroine. Îmi știu dinainte povestea vieții: ea va fi străbătută de marile evenimente ale dentiției domnilor de l’Estorade, de hrana lor, de stricăciunile pe care le vor face rondurilor cu flori și propriei mele ființe: voi broda bonetele, voi fi iubită și admirată de un bărbat suferind, la intrare în valea Gémenos.” (pp. 263-264) Balzac despică trunchiul narațiunii în locul în care pornirile sexuale (Natura, cum o numește eufemistic) și regulile conduitei prescrise (Societatea) se ciocnesc incadenscent, forjând destine și cioplind personalități vii.

Atunci când Louise de Chaulieu ia lecții de spaniolă (tatal este numit ambasador la Madrid de către monarh), iubirea se declanșeaza în inima femeii de optsprezece ani: Louise se îndrăgostește de un hidalgo urât și măsliniu, catolic și cavaleresc ca un călugar eroic sau ca un cruciat, ros de melancolie și inflexibil din Evul Mediu. Profesorul ei de spaniolă o fascinează întâi sufletește pe Louise. Pasiunea strict sexuală, care nu există în sine, se amalgamează cu acel super ego nobiliar vetust de la care Louise se revendică la fiecare pas. Felipe Hénarez, mare senior, Baron de Macumer, care – în interes politic – cedează mâna unei tinere spaniole de viță nobila în favoarea fratelui său mai mare, salvând astfel onoarea primejduită a neamului, trăind incognito în orașul lumininilor, proscris de către noua curte de la Madrid, supraviețuiește ca refugiat la Paris din meditații în mediile legitimiste. Dragostea dintre cei doi, care duce la căsătoria lor în martie 1825, se dezvăluie ca o gradație magnifică, având coloratura estetică a romanelor de amor ingerate la vârsta adolescenței între 1815-1914. Felipe de Soria își recapătă o parte din pământurile sale, întinse pe zeci de mii de hectare, din insula Sardinia. Povestea lor de iubire este, la prima vedere, perfectă și sublimă: lipsesc doar urmașii. Dorința sexuală nu contenește și parcă nu ia pauze între cei doi. Louise, veșnic scuturată de un spasm erotic (verbul a tremura este insistent prezent în scrisorile ei), se prezintă pe sine ca o amantă nesățioasă, ca un despot amoros de sorginte asiatică, care își seduce și își supune bărbatul ani la rând. Din ce în ce mai estompat, aproape devirilizat, Felipe străluceste palid în umbra nevestei sale. Cuplul este, însă, volens nolens, steril. Aristocrația nu mai poate rodi prunci sănătoși, expansivi, cuceritori precum strămoșii lor în zale și cufundați până în creștet în armură. Don Felipe însuși suferă de o gracilitate lăuntrică care este improprie unui aristocrat veritabil, stăpân de oaste și cuceritor crud și inflexibil prin definiție. Nici nesațul sexual al Louisiei nu își are obârșia într-o depășire a degenerescenței unei întregi categorii sociale, id est aristocrația europeană, ci în motivele culturale ale lecturilor ei de fecioară, comune unei generații, relativ impasibile la mediul social. În cele din urmă, sexualitatea sedusă și manipulată de romantism se întâlnește atât la mici-burgheze, cât și la cele mai rafinate dintre baronese. Louise de Chaulieu nu face excepție, iar sterilitatea ei trebuie explicată tot ca printr-un capăt de drum al unor ramuri vechi de aristocrați, care nu se mai pot mențține vii în cadrele clasei lor sociale.

Reciproc, printr-un contrast netăgăduit, Renée de Maucombe probează parcursul organic al micii-burghezii ascensionale și ambițioase din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Renée trece cu vederea ritualul dezvirginării ei, de care nu se simte nicidecum mulțumită, pe care Louise îl va descrie seducător de poetic, în efuziuni sentimentale îmbibate de idealism romantic. Renée aduce pe lume trei copii, doi băieți (Armand și René), și o fată (Jeanne Athénaïs), în decurs de doar patru ani. Balzac o redă ca slujind practic destinul maternității dintotdeauna, pe care tânăra mamă și-l asumă întâi ca pe o pedeapsă, pentru ca apoi să-l teoretizeze conservator, repetând viziunea asupra femeii a unui ideolog antirevoluționar precum Louis de Bonald. Femeie este un obiect de creat progenituri, supusă, devotată și, nu în cele din urma, inferioară politic soțului ei, nu însă în ordinea naturii, având în vedere că întreaga societate se organizează în jurul protejarii familiei patriarhale și proprietății ei private. ,,O femeie care nu este mamă este o ființă incompletă, neizbutită.” (p. 358) Căsătoria servește exclusiv planurilor mai înalte ale Familiei, releul care susține societatea și statul. Renée este sensibilă la creșterea patrimoniului familial: banii sunt chivernisiți, fiecare mutare se calculează din timp pe tabla de șah a intereselor sociale. Singurul amănunt care interzice accesul femeii din ea la fericire este absența iubirii, deși, în acest loc, Balzac nu explicitează sursa acestei amărăciuni: fie această jenă interioară se trage din pricina deziluziei modelului romantic al iubirii (exemplificat de vulcanica Louise), fie modestia inițială a condițiilor de trai, mezalianța consimțită în primă fază, conviețuirea într-un mediu provincial (moșia de la Crampade) sau ambele variante consolidează starea de submisiune și de stânjeneală a doamnei Renée de l’Estorade. Aceasta trage sfori pe lângă prietena din capitală, nașa primului ei născut, pentru ca socrul și soțul ei să ajungă deputați în Parlament. Atunci când unul dintre frații Louisei se căsătorește cu o urmașă din neamul de Lenoncourt, Renée de l’Estorade capătă titlul de vicontesă și, curând după 1830, pe cel de contesă. Louis de l’Estorade prinde o poziție sigură la Curtea de Conturi și devine pair al Franței, ajungând în scurt timp ofițer decorat cu Legiunea de Onoare. Trecerea la ordinea socială a burgheziei învingătoare consfințește recesiunea aristocrației, înrudită și legată prin alianțe, dar pe o poziție secudară, cu industria și finanțele. Cu cât scrisorile contesei Renée de l’Estorade devin mai descriptiv-contabile, dialogul fiind invarabil legat de creșterea copiilor, a grijilor materne (primul fiu aproape moare într-o boală a copilăriei, scenă descrisă minuțios de către Balzac) și de combinații politice menite să crească averea familiei, cu atât cele ale Louisei de Chaulieu se lansează în fine demonstrații ale iubirii de sine nemăsurate ascunsă în povestea ei de dragoste cu Felipe, în rememorări ale călătoriei pitorești prin Italia, în aprehensiunile îndoielii și dorinței de a fi iubită ca o zeiță de către un sclav fanatizat. Pe cât de exterioară este viața contesei din Provence, pe atât de intimă și secretă este cea a marii aristocrate. Louise de Chaulieu are premoniția (naratologică) de a realiza că paroxismul unei astfel de fericiri interioare se plătește cu moartea sau cu o prăbușire în nefericire. Zeii nu pot permite asemenea dezechilibre, care sfidează legile naturii și jignesc regulile societății. Astfel, Felipe de Soria moare subit, curmând câțiva ani de beatitudine. ,,Când mi l-au luat, m-am culcat în același pat, sperând să pot muri, căci între noi nu era decât o ușă; credeam că mai am destulă putere s-o dau deoparte! Dar vai! eram prea tânără și, după o convalescență de patruzeci de zile, timp în care am fost hrănită cu artă îngrozitoare, prin mijlocirea unei științe triste, stînd la fereastra mea, în mijlocul florilor acestora frumoase pe care le ingrijea, pentru mine, bucurându-mă cu priveliștea minunată peste care privirile sale au rătăcit de atâtea ori, de care se bucura atât că o descoperise, de vreme ce îmi plăcea. O, scumpa mea, durerea de a schimba locul este de nedescris când sufletul a murit. Pământul reavăn din gradină mă înfioară, pământul este ca un mormânt uriaș și am impresia că pășesc peste el! Când am ieșit pentru prima oara, mi-a fost teamă și am încremenit locului. Ce lugubru să privesc florile lui fără el!” (pp. 387-388) Expresia morbidă a iubirii-pasiune ascunde o voluptate insolită pentru sensibilitățile mai puțin romanțioase. Baroana Louise de Macumer nu se poate, pe de altă parte, conforma cu starea de văduvie neîntreruptă. În 1833, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, Louise se îndrăgostește de juvenilul, cu patru ani mai tânăr decât dânsa, Marie Gaston, poet și autor sărac precum atâtea alte speranțe artistice venite la Paris (cf. Iluzii pierdute), cu un succes la public îndoielnic, suflet ales, dedat cândva la desfrâu, născut de către Lady Dudley pe ascuns. Copil nelegitim, Marie Gaston este mai mult decât un boem bastard, acumulând datorii de treizeci de mii de franci. Fratele său, Louis Gaston, era plecat să facă avere în India, un topos balzacian clasic: familiile sărăcite, deși cu pedigree, dau fuga în colonii, unde, prin metode cel puțin dubioase, restabilesc patrimoniul familial. Gaston e prieten cu artiștii talentați ai Parisului veacului său, precum Bixiou sau Daniel d’Arthez, personaje care reapar în alte încăperi ale Comediei umane. Louise se căsătorește cu Marie Gaston, încercând să repare greșelile pe care le făcuse cu Felipe: se va dovedi la fel de excesivă în a nu-și domina noul iubit pe cât fusese de asupritoare cu fostul soț. ,,Mă căsătoresc sub regimul separării de bunuri, știind totodată că sunt destul de bogată ca să putem trăi amândoi nestrâmtorați; Gaston nu știe ce avere am. În douăzeci și patru de ore îmi voi împărți averea după plac. Cum nu vreau nimic umilitor, am pus douăsprezece mii de franci rentă pe numele său; îi va găsi în birouașul lui în ajunul căsătoriei noastre; și, dacă nu-i va primi, voi anula totul. A trebuit să-l ameninț că nu mă mărit cu el ca să obțin dreptul de a-i plăti datoriile. Am obosit făcându-ți destăinuirile acestea; peste doua zile îți voi spune mai multe, căci sunt silită să mă duc mâine, toată ziua, la țară.” (p. 395) Întocmai ca străbunii ei feminini cu un secol și jumătate în urmă, nepoata lor, Louise de Chaulieu, își cumpără un chalet pe drumul dintre Paris și Versailles, în jurul căruia construiește un parc magnific, o grădină a Edenului învăluită de locuri umbroase, heleștee pe care baleiază cârduri de lebede, pădurice și poienițe magnifice. Pereții saloanelor sunt acoperiți de picturi flamande și olandeze. Spiritul aristocratic trainic, simplu și atemporal reînviază ca în vremurile sale de glorie iluministă europeană. ,,Chalet-ul meu este construit în mijlocul unui peisaj copiat după ceea ce se numește Grădina regelui de la Versailles, dar are vedere spre iazul și spre insula mea. De oriunde le-ai privi, colinele își dezvăluie bogăția frunzișului, arborii frumoși și bine îngrijiți (…). Grădinarii au ordin să nu cultive în jurul meu decât flori mirositoare și cu miile, astfel că acest colțișor de pământ este un smarald parfumat. Împodobit cu vița sălbatică ce-i aleargă pe acoperiș, Chalet-ul este într-adevăr invadat de plante agățătoare, de hamei, de clematite, de iasomie, de azalee și liane mexicane. Cine va putea desluși ferestrele noastre, poate fi mândru că are vederea bună!” (p. 396) În Louise se intersectează o mare doamnă de societate cu retragerile visătoare în sânul naturii ale lui Jean-Jacques Rousseau. Contesa Renée de Maucombe, coloană a edificiului burghez de secol al XIX-lea, își va certa amical prietena, în ale cărei evadări egoiste întrevede viciul și iresponsabilitatea funciară. Fără copii, desfrânata, fantezista și egocentrica Louise este demnă de o soartă deplorabilă, din punctul de vedere al pornirii spre reprimarea burgheză a naturii. Pentru că tot ceea ce există merită să moară, fericirea nu poate depăși niciodata justa măsură. ,,Scumpa mea Louise, am citit, am recitat scrisoarea ta și, cu cât m-am simțit mai pătrunsă de ea, cu atât am văzut în tine mai mult un copil decât o femeie; nu te-ai schimbat, uiți ce ți-am spus de o mie de ori: Dragostea este un furt pe care starea socială îl făptuiește asupra stării naturale; este atât de trecătoare în natură, încât resursele societății nu-i pot schimba condiția primitivă; de aceea, toate sufletele nobile încearcă să facă din copilul acesta un om; dar atunci Dragostea devine, cum singură spui, o monstruozitate. Societatea a vrut să fie, draga mea, fecundă. Substituind sentimente trainice vremelnicei nebunii a naturii, ea a creat lucrul omenesc cel mai măreț: Familia, eterna bază a Societăților. I-a jertfit, și pe bărbat, și pe femeie, creației sale; căci, să nu ne amăgim, tatăl de familie dăruiește activitatea, forțele, tot ce are, soției sale. Oare nu femeia este aceea care se bucură de toate aceste sacrificii? Luxul, bogăția nu sunt toate aproape numai pentru ea? Nu pentru ea sunt gloria și eleganța, tihna și floarea casei? O, îngerule, încă o dată înțelegi greșit viața! A fi iubită este un subiect de tânără fată, bun pentru câteva primăveri, dar de neînchipuit pentru o femeie soție și mamă.” (pp. 413-414). Ca un fulger aruncat de Zeus pe bolta cerească, viața Louisei, vinovată de hybris, este despicată în două: în ziua în care Marie Gaston se reapucă să scrie piese de teatru pentru bani, baroana descoperă că alte treizeci de mii de franci s-au evaporat din scrinul în care îi ținea ascunși soțul ei. Armand-Louise-Marie de Chaulieu este apoi consternată de absențele soțul ei. Demonul geloziei îi pătrunde în inimă, sugrumând-o cu lentoare. Își spionează soțul prin cartierele Parisului, unde descoperă o lady Gaston, mamă a doi copii ce-i seamănă alesului ei. ,,Am văzut limpede: sunt pierdută. Da, Renée, la treizeci de ani, în toată gloria frumuseții, bogată în comori ale spiritului, împodobită de farmecele toaletelor, mereu proaspătă, elegantă, sunt trădată, și pentru cine? Pentru o englezoaică, o femeie cu picioare mari, cu oase mari, cu piept mare, un soi de vacă britanică. Nu mă mai pot îndoi.” (p. 423) Renée trage sfori și rupe secretul întâmplării: Louis Gaston murise în India, iar fratele său avea nevoie de bani pentru a-și ajuta cumnata și nepoții. Marie Gaston era, de fapt, ,,un bărbat nobil și delicat”. (p. 426) Prea târziu, însă: Louise de Chaulieu, vestală înnebunită de gelozie și romantică incurabilă, se îmbolnăvise singură, alergând și dormind noaptea pe iarba umedă a parcului ei imperial. Balzac încheie istorisirea cu o rapiditate puțin dezechilibrată față de lunga introducere și expunere a primei povestiri de iubire dintre Louise și don Felipe. Baroana se stinge la treizeci de ani, timpuriu, din pricini angelic-frenetice, delirând cu eleganță, trăgând cu ea în mormânt magnanimitatea spiței nobiliare franceze, pe care lumea modernă o respinge în beneficiul altor cauze, mult mai pământene. Louise de Chaulieu nu numai că își prevăzuse moartea, dar pare să o fi căutat intenționat, preferând o scurtă viață fericită, conform propriei ei dorințe, supunând și desconsiderând până și legile naturii, decât un lung trai în mijlocul rutinei burgheze, al descompunerii aduse de îmbătrânire și al unei existențe măsurate cu rigla, una de sarcini și privațiuni sufletești, fără libertate, risipă și huzur. ,,Mi-am trăit viața din plin. Există oameni care au șaizeci de ani de slujbă pe condica lumii dar care, într-adevăr, nu au trăit nici doi ani; dimpotrivă, eu par să nu am decât treizeci, dar, în realitate, am trăit șaizeci de ani de iubire. Astfel că, pentru mine, pentru el, deznodamântul acesta este fericit.” (p. 429) Deși înfrântă sufletește de destinul sorei ei sufletești, povețele contesei Renée de Maucombe rămân în picioare ca martore ale unui veac de schimbări și succesive victorii burgheze.

Punga 

Hippolyte Schinner, Joseph Bridau, Léon de Lora, Frenhofer sunt pictorii prin excelență ai Comediei umane, după cum Horace Bianchon este medicul lumii imaginare. Schinner (cf. Pierre Grassou, Un debut în viață etc.) este protagonistul povestirii minore, dar nu mai puțin fermecătoare, Punga. Pictorul Schinner, crescut de o mamă iubitoare și învățat încă din copilărie cu lipsurile, ajunge cunoscut, primise deja premii, Legiunea de Onoare, se scaldă în bani și are trecere în marea societate. Într-una din zile cade din neatenție la podea în timp ce lucra de zor, se lovește cu capul de un taburet și leșină. Este trezit din somnul lui sacru de către două vecine de etaj, atelierul fiind închiriat: una este o bătrână decrepită, doamna de Rouville, și fiica ei ieșită din adolescență, Adélaïde Leseigneur. Când merge să le mulțumească pentru atenția arătată, pictorul Schinner descoperă surprins o sărăcie lucie, ascunsă cu greu de către cele două femei, care, deși mama si fiică, poartă nume diferite. Pictorul alege la început să creadă că femeile suportau mizeria cu demnitate, fiind, de altminteri, virtuoase. Mai mult de atât, Schinner se oferă să redea culorile dintr-un portret pastelat al unui bărbat între două vârste, pe care doamna de Rouville îl identifică ca fiind al soțului ei mort în Batavia (actuala Indonezie), căpitanul de Rouville, în timpul unei bătălii contra flotei engleze. Atunci când Schinner începe să participe la ,,seratele” doamnei de Rouville, femeie de o semeție tipică unei soții de ofițer de marină, acesta observă două figuri vetuste, pre-1815, care își făceau apariția în fiecare după-amiază târzie. Unul este contele de Kergarouët (cf. Bal la Sceaux), iar celălalt se cheamă cavalerul du Halga, amândoi prieteni ai fostului căpitan de navă, nobil la rândul lui. În fiecare seară, contele pierdea cu regularitate aceeași sumă la cărți în fața doamnei de Rouville, urmașa fără pensie viageră, care reușea în acest fel, fără să practice o cerșetorie fățișă, să țină casă. Învoiala dintre cele două părți era tacită, cruțând integritatea amorului-propriu și păstrând mândria nepătată, cu toate că una dintre replicile de la final ale baroanei de Rouville dă de înțeles că, după moartea eroică a soțului ei, prietenii nu-i săriseră în ajutor, uitându-i, ca niște nerecunoscători, îndatoririle de onoare față de familia mortului, ceea ce trezește iritarea justificată a contelui de Kergarouët. Jocul de pichet ascundea și menținea, ca un model în covor, ordinea dintre cei implicați. Este de prisos să explicăm cum și de ce Hippolyte Schinner și Adélaïde Leseigneur se îndrăgostesc unul de altul. În ciuda atâtor semne de strâmtorare reținută, Schinner începe să aibă bănuieli necurate. Totul va culmina în ziua de pomină când punga lui de bani, în care se aflau cincisprezece ludovici, dispare deodată. ,,Cu ce gânduri intrase în casa aceea săracă, el, care era atât de bogat? De ce el, care până nu de mult se purtase atât de familiar cu Adélaïde, renunțase dintr-odată la intimitatea dobândită și, poate, datorată? Aceste gânduri involuntare îl îndemnară să-i privească mai atent pe bătrân și pe baroneasă, al căror aer de complicitate și ale căror priviri piezișe către Adélaïde și către sine îl indispuneau. ,,Nu cumva mă trag pe sfoară?” iata ultima idee – oribila, înjositoare idee! – care-i trecu prin minte și în care crezu îndeajuns pentru a se simți torturat de ea. Hotărî să rămână după plecarea celor doi bătrâni, pentru a-și confirma bănuielile sau pentru a scăpa de ele. Își scoase punga ca să-i plătească Adélaïdei; dar, muncit cum era de dureroase gânduri, o lăsă pe masă și se cufundă într-o scurtă visare; apoi, parcă rușinându-se de tăcerea lui, se ridică, răspunse la o întrebare banală a doamnei de Rouville și veni să se așeze lângă ea, astfel că, în timp ce stăteau de vorbă, să poată cerceta mai bine chipul bătrânului.” (p. 457) Punga dispare ca nevăzută, iar Schinner cade pe gânduri, ajungând să creadă că Adélaïde i-o furase. Prietenii săi Souchet, Bridau și Bixiou își permiseră să-i sugereze, bârfind murdar, că în fiecare după-amiază baroneasa ruinată și fiica ei umblau pe bulevarde, unde se preschimbau în codoașa și prostituata de colț de stradă, jucând cu mârșăvie într-un spectacol grotesc. Hippolyte Schinner era de părere că baroana de Rouville urma să o ,,vândă” pe Adélaïde vice-amiralului de Kergarouët, dar nici nu concepea ca domnișoara Leseigneur să coboare atât de jos și să ajungă o târfă de șosea. După o săptămână în care pictorul nu și-a revăzut iubita, chinuindu-se sufletește, Schinner o revede întâmplător pe Adélaïde, la fel de suferindă ca artistul îndrăgostit. Urmeaza jocul de pichet, tabietul casei și punctul culminant al povestirii. Pictorul participă activ la încleșterea dintre orgolii. ,,În timp ce jucau, doamna de Rouville și fiica sa își făceau semne, ceea ce-l îngrijoră pe Hippolyte cu atât mai mult cu cât câștiga; până la urmă însă, o ultimă lovitură făcu din cei doi îndrăgostiți datornicii baronesei. Vrând să-și scoată banii din buzunarul vestei, pictorul își luă mâinile de pe masă; în clipa aceea văzu în fața lui o pungă pe care Adélaïde o pusese acolo fără ca el să bage de seamă; biata copilă ținea în mână punga cea veche și, ca să-și ascundă emoția, se făcea că scormonește în ea după bani ca s-o plătească pe mama ei. Hippolyte simți că i se urcă tot sângele în cap și fu cât pe ce să leșine. Punga cea nouă, pe care o primise în locul celei vechi și care conținea cei cincisprezece ludovici ai săi, era toată bătută în perle de aur. Inelele, ciucurii, totul dovedea gustul desăvârșit al Adélaïdei, care fără îndoială își cheltuise și ultimul ban pe ornamentele acestui obiect încântător.” (p. 463) Acesta era darul (sau poate plata unei tablou deja realizat?) unei îndrăgostite pentru bărbatul care redase vigoarea din portretul părintelui dispărut. Substituția dintre generații este deplină, iar noul căpitan de vas al familiei Rouville, protectorul celor două femei pe oceanele timpului, acolo unde bătăliile sunt pe viață și pe moarte, este un artist emerit. Pielea de sagri a burgheziei și obiectul sfânt al noii lumi este, în cele din urmă, banul aurit, căruia toți i se închină mai mult sau mai puțin. Cucerit de gestul tinerei femei, Schinner o strânge în brațe, o sărută și o cere solemn de nevastă în fața celor prezenți. Atunci când doamna Schinner intră în încăpere, familiarizată de către vice-amiralul Kergarouët cu cele ce se petreceau în viața fiului ei, – bătrânul nobil fiind protectorul real și ambasadorul urmașilor prietenului său căzut în Batavia -, dar și cu afacerile familiei de Rouville, cerul și pământul sunt unite într-un singur tablou de familie. Dragostea se împlinește pe un făgaș ce duce spre fericire, rosturile și rotițele marelui mecanism social nefiind puse decât pentru puțin timp în primejdie.

Modeste Mignon

Charles Mignon, bărbat chipeș, născut din familia contelui de La Bastie (tatăl său luase, din pur oportunism, un nume republican după 1789, dar totul fusese în zadăr, contele fiind ucis, după ce activase el însuși ca executor in anii Terorii, în 1799, împreună cu întreaga sa familie, exceptându-l pe Charles), este un negust bogat din orașul-port Le Havre. Înainte de anul 1829, când începe acțiunea propiu-zisă, viața burghezului Charles Mignon constase dintr-un lung șir de întâmplări care coincide cu destinul istoric al Franței: asemenea colonelului Chabert, Charles Mignon, fără avere și lipsit de titlul nobiliar, se înrolează în armata împăratului Napoleon, unde se remarcă prin fapte de vitejie, urcând în grad până la poziția de locotent-colonel. În anii campaniilor din Germania, Charles Mignon se căsătorește, după o dragoste la prima vedere, cu fata unui bancher francofil din Frankfurt am Main, Bettina Wallenrod, bogată și, indubitabil, frumoasă. În următorul deceniu și jumătate, până la înlăturarea Imperiului, Charles Mignon devine tatăl a patru copii, dintre care mai supraviețuiesc două fete în prezent. După campania cumplită din Rusia, locotenent-colonelul (decorat abia după 1812 cu Legiunea de Onoare) se trezește prizonier de război în friguroasa Siberie, unde petrece câțiva ani de privațiuni, departe de familie și de țară. Din lunga perioadă în care a servit Imperiul, pe lângă titlurile militare dobândite, Charles Mignon s-a ales cu prietenia unui locotent analfabet (pe care îl va instrui nobilul Mignon), un breton devotat, Anne Dumay. Balzac, care plănuia o serie întreagă de romane-studii de moravuri ale soldaților și ofițerilor lăsați la vatră după 1816, idealizează cinstea, devotamentul și noblețea naturale ale francezilor ridicați la poziții fruntașe în marea armată napoleoniană. Legătura dintre Charles Mignon și Anne Dumay este la fel de indestructibilă și sfântă precum cea dintre soldatul de rând și împăratul din insula Sfanta Elena. După bătălia de la Waterloo, Charles Mignon cunoaște o ascensiune fulminantă în lumea comerțului. ,,În primăvara anului 1816, Charles își vinde titlurile care îi aduseseră un venit de treizeci de mii de livre, obținu pe ele cam patru sute de mii de franci și se decise să facă avere în America, părăsind țara unde și începuse persecutarea ostașilor lui Napoleon. Coborî de la Paris la Le Havre însoțit de Dumay, căruia, printr-o întâmplare destul de obișnuită în timp de război, îi salvase viața luându-l pe calul său în toiul învălmășelii care urmase zilei de la Waterloo. Dumay împărtășea părerile și descurajarea colonelului. Charles, urmat de breton ca un cățeluș (sărmanul ostaș idolatriza cele două fetițe), socoti că supunerea – obicei al militarilor -, cinstea, atașamentul locotenentului ar face din el un slujitor pe cât de fidel pe atât de folositor: îi propuse, deci, să treacă în subordinea sa în civilie. Dumay fu încântat să se vadă adoptat de o familie în care spera că va trăi ca vâscul pe stejar. Așteptând o ocazie ca să se îmbrace, alegând între diferite nave și cântărind șansele oferite de destinația lor, colonelul auzi vorbindu-se de perspectivele strălucite pe care pacea le hărăzea orașului Le Havre. Ascultând o discuție între doi burghezi, întrevăzu un mijloc de a face avere și deveni simultan armator, bancher, proprietar; cumpără, cu două sute de mii de franci, terenuri, case, și expedie la New York un vas încărcat cu mătăsărie franceză cumpărată pe un preț ieftin la Lyon. Dumay, împuternicitul său, porni cu vasul. În timp ce colonelul se instală, cu familia, în cea mai frumoasă casă de pe strada Regală și învăță, manifestând inițiativa și prodigioasa inteligență a provensalilor, abecedarul activității bancare, Dumay dobândi două averi, căci se înapoie cu o încărcătură de bumbac cumpărat pe un preț de nimic. Această dublă operație comercială aduse casei Mignon un capital enorm. Colonelul achiziționă atunci vila din Ingouville și îl răsplăti pe Dumay dăruindu-i o casă modestă pe strada Regală.” (pp. 487-488) După câțiva ani de negoț intens, Dumay se trezește în postura unui mic-burghez respectabil, în vreme ce domnul Mignot patrona cea mai bogată casă de comerț din Le Havre.

Viața părea să meargă din plin celor doi camarazi legați pe frontul de război. Doamna Mignon își revenise după moartea tatălui ei, cele două fete fiind lumina ochilor ei și soțul, desigur, stâlpul gospodăriei. Năpasta va spulbera acest vis fad de fericire atunci când, în urma unei combinații financiare de proporții, capitalisul Mignon pierde întreaga avere. ,,În luna ianuarie a anului 1826, în toiul unei serbări, când întregul Le Havre îl desemna pe Charles Mignon drept deputatul său, trei scrisori, sosite de la New York, Paris și Londra, au fost ca tot atâtea lovituri de ciocan în palatul de sticlă al Prosperității. În zece minute, ruina se năpustise ca un vultur de pradă asupra unei fericiri fără egal, ca gerul asupra Marii Armate în 1812. Într-o singură noapte, petrecută în socoteli împreună cu Dumay, Charles Mignon se hotărî. Toate valorile la un loc, fără a excepta mobilele, ajungeau pentru a plăti tot.” (p. 490) Charles Mignon, intrepid prin constituție, pleacă spre Contantinopole și de acolo spre Orient în vederea refacerii averii pierdute printr-o întorsătură nefastă a destinului. Între timp, Dumay primește ca sarcină de lucru protecția familiei și, mai ales, să vegheze asupra celor două fiice ale domnului Mignon. Asociații și prietenii de familie ai celor doi prieteni sunt notarul Latournelle (un mic-burghez ridicat de nicăieri de către domnul Mignon, căsătorit cu o nevastă incultă, mama unui băiat neinteresant pentru Modeste) și lacomul lichidator de valori comerciale Gobenheim. Cei doi divid averea fostului negustor și plătesc datoriile. Un anume negustor Vilquin, vulgar și parvenit, rival al domnului Mignon și dușman personal al lui Dumay, se înfruptă din cele mai multe proprietăți. După lichidarea bunurilor, Dumay reușește să-i trimită stăpânului său cinci sute de mii de franci, capital care putea fi pus la lucru în colonii. Colonia este debușeul capitaliștilor faliți sau puși pe mari isprăvi ai Franței, după cum colonialismul, un rezultat istoric fragil ca oricare altul, constituie un mod natural de gândire. Dacă încercăm să ne aducem aminte, Jacques Collin laudă instituția sclaviei în Moș Goriot și socotește modul modern de exploatare a forței de muncă ca un mijloc necesar și util de a se îmbogăți. Plecarea lui Charles Mignon declanșează decăderea familiei sale. ,,Aceasta a fost, pentru celebra casă Mignon din Le Havre, efectul crizei care a zguduit, între 1825 și 1826, principalele piețe comerciale și care a provocat, dacă vă mai amintiți de acea vijelie, ruina mai multor bancheri din Paris, unul dintre ei fiind președintele tribunalului de comerț. E de înțeles, așadar, că uriașa prăbușire survenită după o domnie burgheză de zece ani a fost o lovitură mortală pentru Bettina Wallenrod, care se văzu încă o dată despărțită de soț, fără să știe nimic de soarta lui, în aparență la fel de pândită de primejdii, la fel de aventuroasă ca exilul în Siberia; dar, pe lângă aceste necazuri, nenorocirea care îi scurtă zilele era ceea ce e față de grijiile obișnuite ale unei familii copilul funest care o distruge.” (pp. 492-493) Prima ei fiică, Bettina-Caroline Mignon, moare, după o scurtă boală de natură ,,sufletească”, la vârsta de douăzeci și doi de ani, în 1827, după ce fusese sedusă de un pierde-vară ipocrit, un stâlp de cafenea pariziană, un falit al jocului de cărți și un infractor în toată regula, pe nume George d’Estourny, care o părăsește imediat ce află de ruina financiară a familiei ei. Mama Bettinei-Carolina, biata doamnă Mignon, după o lună de lacrimi sfâșietoare, orbește simbolic în fața atâtor umilințe imprevizibile. Balzac vorbește despre o cataractă tratabilă, dar instaurarea bolii pe fond nervos pare implauzibilă medical. Bravul și loialul Dumay, mâniat după cele petrecute sub paza lui șubredă, ia în grija sa virginitatea ultimei fiice, preferata domnului Charles Mignot, Modeste. Fiecare dintre femeile familiei Mignon suferă de o hiperexcitabilitate psihică benignă, declanșată de un libido reprimat sau neîmplinit. Dumay se asigura că mama și fiica Mignot, deși sărăcite, continuă să locuiască în Chalet, un bastion arhitectural al burgheziei din Le Havre. Casa este mai mult decât axul central al existenței marii-burghezii europene franceze: locuința exteriorizează psihologia și locul social al proprietarului, poziția sa ambiguă și contradictorie între natură și societate.

Atât prima dintre surorile Mignot, cât și Modeste au frumusețea vârstei ,,fetelor în floare” și gusturile epocii. Poezia angelică și fiorii romantismului se concentrează în romanele și lirica pe care cele două fete le absorb la vârsta adolescenței. Modeste seamănă în simțiri cu Louise de Chaulieu, fiind, având în vedere modestia situației ei financiare, mai temperată și o precedă pe Emma Bovary, cititoare credincioasă a romanelor de dragoste la modă în orice epoca, firește, doar atunci când instinctul sexual este învățat să se înfrâneze de către o serie de educatori rigizi și bigoți pentru a fi, în schimb, sublimat în povestiri himerice, care promit voluptăți infinite de serai. Modeste era nu mai puțin decât o cititoare vorace de poeți romantici, ipostaziați ca o pleiadă de amanți virtuali, fiecare pair, milionar, de viță nobilă. ,,Ambiția excesivă a inimii sale, ascunsă în aceste închipuiri, a fost, așadar, cauza acelei cumințenii atât de admirate de oamenii cumsecade care o păzeau pe Modeste; să-i fi adus sumedenie de tineri ca Francisque Althor și Vilquin-fiul, Modeste nu s-ar fi coborât până la acești țopârlani. Ea își dorea pur și simplu un om de geniu, să fie doar talentat i se părea prea puțin, tot așa cum un avocat nu înseamnă nimic pentru o fată care țintește la un ambasador. De altfel, dorea bogății numai ca să le arunce la picioare idolului său. Fundalul de aur pe care se detașară personajele viselor sale era mai puțin bogat decât inima ei, plină de toate gingășiile femeii, căci gândul ei dominant era să-l facă fericit și bogat pe un Tasso, pe un Milton, pe un Jean-Jacques Rousseau, pe un Murat, pe un Cristofor Columb.” (p. 509) Dintre ceilalți masculi care vizitau Chalet-ul, Gobenheim avea o simpatie pentru Modest, în vreme ce slujitorul de notar, vicleanul Butscha, un cocoșat fără șansa de a fi iubit vreodată de un aristocrată, o adora în taină. Atunci când începe o corespondență cu poetul la modă în Parisul anului 1828, baronul Constant Cyr Melchior de Canalis (amantul și protejatul doamnei de Chaulieu, mama Louisei, femeie în vârstă de cincizeci de ani, cf. Memoriile a două tinere căsătorite) nu catadicsește să-i răspundă admiratoarei. Canalis este un nobil scăpătat, amant ahtiat după o afacere matrimonială de loterie, desfrânat blazat, om de spirit, vanitos, ridicol, risipitor, cinic și mediocru ca poet – nu mai mult decât un versificator talentat. Visa să fie pus ambasador, având deja o sinecură remunerată convenabil, dar nu regește, la Ministerul de Externe. Secretarul ,,benevol” al poetului politician Canalis este un tânăr ambițios, ,,consilier referendar la Curtea de Conturi”, Ernest de La Brière, cu care fata din Le Havre intră, fără știrea ei, într-o corespondență de dragoste. La Brière scrie din poziția poetului Canalis, circumstanță bizară la care poetul consimte din frivolitate, semnând scrisori sentimentale, îndrăgostindu-se de vivacitatea și erotismul exarcebat al Modestei, autointitulată domnisoara O. D’Este-M. Schimbul de misive dintre cei doi tineri nu surprinde neapărat prin originalitate artistică, ci prin autenticitatea unui document datat al perioadei istorice respective. Modeste, înzestrată de la natură, ajunge să compună cântece la pian, deși nu avusese parte de instruirea care se cere în asemenea cazuri. Fierbând din cap până în picioare, Modeste nu bagă de seamă că doamna Mignon, mânată de o presimțire maternă, se teme că unica ei fiică în viață o luase pe drumul aceleiași pasiuni care îi devorase prima dintre urmașe. Paza se înăsprește, iar tânăra femeie este spionată de către cunoscuții familiei, cărora nu le trece prin cap care-i mijlocul grație căruia Modeste coresponda cu iubitul ei imaginar. Ernest de La Brière se înfățișează în carne și oase în orașul Le Havre, unde, ferită de privirile cercetătoare ale unui necunoscut, Modeste, deghizată neverosimil, prefăcându-se în fața familiei că suferă de o durere puternică de dinți, îl iscodește la liturghie pe vizitatorul fercheș, îndrăgostindu-se mai mult de el cu această ocazie.

În punctul culminant când idila dintre Ernest de La Brière și Modeste Mignon cere imperios o rezolvare narativă, Balzac îl reintroduce în scenă pe Charles Mignon, sosit pe ascuns din China, unde realizase ,,pe puțin șapte milioane” (p. 554) din comerțul cu opiu și indigo. Dumay este primul informat. Averea devotatului prieten ajungea la aproape jumătate de milion de franci. Iată cum se prezintă planurile de viitor ale tatălui reîntors dintr-o lungă și fructoasă călătorie prin lume: ,,Alegerea unor gineri mă preocupă în mod deosebit. Intenția mea este să răscumpăr domeniul și castelul de La Bastie, să institui un majorat cu o rentă de cel puțin o sută de mii de franci și să cer regelui favoarea ca unul din ginerii mei să-mi poarte numele și titlul. Or, tu știi, bietul meu Dumay, nenorocirea care ni s-a tras din strălucirea fatală a opulenței. Prin ea am pierdut onoarea uneia dintre fiicele mele. Am condus înapoi în Java pe cel mai nefericit tată: un biet negustor olandez, cu o avere de nouă milioane, căruia ambele fiice i-au fost răpite de niște mizerabili, și am plâns împreună ca doi copii. Așadar, nu vreau să se știe de averea mea.” (p. 555) Dumay, mândru de avuția lui, reușește să devoaleze suma care îi revenea după ce stăpânul casei, precum Ulisse, se întorsese acasă, ceea ce dă de bănuit notarului Latournelle cu privire la comorile obținute de domnul Mignon pe coasta de est a Chinei. Între timp, domnul Mignon este informat cu privire la boala nevestei sale și moartea primei fiice. Modeste, prinsă în capcana unor scrisori în care încurcă destinatarii, îi recunoaște dragostea nebunească pe care o simțea pentru poetul Canalis. Dumay este trimis de Charles Mignon să afle cine este acest parizian vestit. Nu mică îi fu mirarea poetului Canalis să descopere că există și o admiratoare în portul Le Havre, despre care se zvonea că părintele ei avea o avere de șase-șapte milioane de franci. Ernest de La Brière trăsese, la prima vedere, lozul câștigător. Între poetul adulat și secretarul său sensibil se stabilește o rivalitate stranie: în vreme ce Ernest suferea în sinea lui, după ce îi recunoscuse în scris iubitei adevărul, pentru că o mințise pe femeia pe care, fără doar și poate, o iubea, socotindu-se inferior lui Canalis ca farmec și caracter, poetul se imagina deja multimilionar, ajuns în vârful administrației de stat. Când domnul Charles Mignon îi cunoaște pe cei doi pretendenți, Ernest îl impresionează plăcut prin inocența omului inexperimentat, în timp ce filfizonul Canalis îi miroase a canalie semiputredă. În cele din urmă, cei doi sunt rugați să poposească pentru două săptămâni în portul Le Havre, unde Modeste Mignon, informată și rănită în orgoliul ei de renghiul jucat de Ernest, avea să aleagă pe unul dintre cei doi.

Din acest punct până la finalul romanului, Balzac scrie un panegiric al Restaurației și al vechii nobilimii, olimpiană în ținută și rol social. Modeste Mignon nu mai este fata romanțioasă de până acum, ci o prințesă prin sânge, mare burgheză prin moștenire, care triază pețitorii și se arată nemulțumită de dota ei, anunțată și estimată la două sute de mii de franci. Al treilea bărbat care o curtează zadarnic este sfrijitul duce d’Hérouville, burlac de aproximativ treizeci și cinci de ani, fără lichidatăți considerabile, care, aidoma clasei aristocratice în ansamblu, are nevoie de câteva milioane de franci pentru operațiuni de asanare a unor mlaștini în vederea exploatării lor profitabilă, cu toate că, la rândul lor, surorile lui refuzaseră alianța matrimonială cu neamurile unor bancheri dubioși precum Mongenod și Nucingen. Despre estropierea ducelui d’Hérouville, Balzac găsește să ne livreze următoarele lămuriri istorice: ,,Cum se poate ca rasa unor oameni voinici și curajoși, cum e familia acestor mândri d’Hérouville, care l-au dat regelui pe faimosul mareșal, care au dat bisericii cardinali, casei de Valois comandanți de oști, lui Lodovic al XIV-lea atâția viteji, să sfârșească într-o făptură firavă și mai scundă decât Butscha? Este o întrebare pe care poți să ți-o pui în numeroase saloane din Paris când auzi anunțându-se unul din marile nume ale Franței și vezi intrând un om scund, pirpiriu, plăpând, care pare că abia respiră, sau niște îmbătrâniți înainte de vreme, sau vreo făptură bizară la care observatorul caută cu greu o trăsătură în care să regăsească semnele unei foste măreții. Desfrâul din vremea domniei lui Ludovic al XV-lea, orgiile acelei perioade egoiste și funeste au produs acea generație gălbejită la care numai manierele supraviețuiesc marilor calități dispărute. Formele, iată singura moștenire pe care o păstrează nobilii.” (pp. 611-612). Domnul d’Hérouville posedă maniere și o inteligență de substanță, lentă și profundă, dar mândra muză Modeste Mignon nu-i acordă nici o șansă în universul ei libidinal. Canalis face o impresie inițial plăcută burgheziei provinciale, dar aroganța sa snoabă rănește amorul-propriu al audienței după câteva vizite, repetate zilnic. Ernest de La Brière, spre cinstea sa de personaj pozitiv în cele din urmă, se lasă consumat de anxietatea unui îndrăgostit cu suflet de poet romantic. Primul vânează banii cu mult cabotinism, în timp ce ultimul pare a fi pe punctul de a-și pierde mințile din pricina pasiunii sale amoroase pentru domnișoara Mignon. Un semn prevestitor de împliniri fericite e adus de medicul Desplein (cf. Liturghia unui ateu), care, pas cu pas, îi redă vederea doamnei Mignon. Canalis crede că se află în apropierea multvisatei ținte, dacă nu ar fi pentru intrigile și bârfele unui Butscha și al surorilor d’Hérouville. Canalis este făcut să creadă de același Butscha că averea domnului Mignon nu depășește jumătate de milion de franci, moment în care poetul își pierde interesul pentru afacerea căsătoriei, cu toate că Modeste Mignon era o tânără atrăgătoare. Aceasta îl va trata cu o indiferență prefăcută pe Ernest de La Brière pe tot parcursul jocului matrimonial, refuzându-l și pe Canalis, ale cărui planuri sunt dejucate de propria vanitate neghioabă. Niciunul nu pare a fi suficient de nobil pentru fanteziile unei cititoare înverșunate și plină de sine, ajunsă idealistă, din punct de vedere erotic, de pe urma unor romane și poeme romantice.

Balzac este în căutarea unei încheieri care să rotunjească romanul. Trecerea dintre secțiunile textului (schimbul de scrisori – pețirea – vânătoare din final) lasă impresia unui mecanism narativ forțat și greoi. După două săptămâni în care Canalis nu a scris nimic protectoarei sale geloase și mândre, doamna ducesă de Chaulieu, acesta redactează o scrisoare patetică, în care minciuna și adevărul se întrepătrund seducător. Doamna ducesă nu obținuse încă numirea de ambasador în Germania a poetului, însă simpla posibilitate că o iubită aristocrată poate fi scoasă la vânzare de milioanele unei femei tinere mai frumoase decât dânsa o îngrozește și o umple de pofta răzbunării pe ducesă. Nobilimea nu concepea ca așa-numitele ei merite naturale sunt susceptibile de a fi cântărite contabil asemenea unor bunuri din comerț. Între timp, ducele d’Hérouville pune la cale partida de vânătoare, cheia de boltă a romanului de față, ce ,,avea să fie locul de întâlnire al tuturor pasiunilor stârnite de averea colonelului și de frumusețea Modestei.” (p. 682) Astfel, ducele d’Hérouville ,,era nevoit să meargă la Rosembray să se consulte cu ducele de Verneuil și să vegheze la executarea ordinelor prințului de Cardignan, marele maestru de vânătoare.” (p. 682) Pe lângă personajele deja cunoscute, ducesa de Maufrigneuse, ducesa de Chaulieu și unele doamne de la Curte, câțiva ofițeri etc. participă la această sărbătoare a regalității și anturajului său. Domeniul Rosembray rivalizează cu splendoarea fastuoasă a palatului și a grădinilor din Versailles, proiectând scena în secolul al XVII-lea. Conflictele politice dintre un vânător englez și un hăitaș francez, ambii reprezentând forțe civilizatoare distincte, marchează aluzii istorice mai largi. Canalis este umilit atât de amanta lui, care îi ordonă să-i rămână devotată, cât și de Modeste, care îl amenință cu o fâșie din scrisoarea compromițătoare pentru reputația unui pseudonobil snob. În cele din urmă, Ernest, care îi dăruise Modestei o cravașă lucrată minunat (același obiect falic care ar fi trebuit să probeze fidelitatea lui Marie Gaston pentru Louise de Chaulieu în Memoriile a două tinere căsătorite), care îl costase peste șapte mii de franci, este acceptat de mândra Mignon. Căsătoria se aranjează triumfător: aristocrația se topește cu succes în marea burghezie post-napoleoniană. ,,Oaspeții ducelui de Verneuil rămăseseră cinci zile la Rosembray. În ultima zi La Gazette de France anunță că domnului baron de Canalis i s-a conferit gradul de comandor al Legiunii de Onoare și că a fost numit ambasador la Karlsruhe”. (p. 705) De cealaltă parte, familia Mignon deține un patrimoniu sporit și un grad nobiliar recucerit. ,,Către sfârșătul lunii februarie, toate contractele de cumpărare erau semnate de bunul și priceputul Latournelle, mandatarul domnului Mignon în Provența. Tot pe atunci, familia La Bastie obținu din partea regelui remarcabila onoare a semnăturii sale pe contractul de căsătorie și transmiterea titlului și blazonului La Bastie lui Ernest de La Brière, care era autorizat să poartă numele de viconte de La Bastie-La Brière. Domeniul La Bastie, reconstituit astfel încât să aducă o rentă de peste o sută de mii de franci, era transformat în majorat prin scrisori patente pe care Curtea regala le înregistra spre sfârșitul lunii aprilie. Martorii lui La Brière fură Canalis și ministrul căruia îi slujise timp de cinci ani ca secretar particular. Martori ai miresii fură ducele de d’Hérouville și Desplein, căruia familia Mignon îi păstra o îndelungată recunoștință, după ce i-o arătase prin dovezi magnifice.” (p. 705) Pactul dintre două clase divergente se consemnează abia atunci când contopirea lor aparentă este nu numai posibilă, ci în parte deja realizată. Traiectoriile sferelor morale, intelectuale, juridice, politice și biologice își văd fiecare de deplasările lor regulate în jurul soarelui dinamic al atotputernicei dezvoltări și perfecționări a mijloacelor materiale existente în societate.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s