Variațiuni balzaciene XIV

(Opere, volumul II, Editura Univers, ediție Angela Ion, 1983)

Albert Savarus 

Situată în orașul de provincie Besançon, în regiunea estică Franche-Comté, acțiunea este paradigmatic balzaciană: într-o societate conservatoare în purtări și creatoare a unor tradiții rigide inexistente cronologic, aristocrația locală, de extracție joasă și cu o genealogie recentă față de marile familii nobiliare, aliată din principiu cu Biserică, se luptă pentru controlul aparatului de stat cu burghezia întreprinzătoare în anul 1834. Bătălia nu urmărește decât solidificarea unor rețele de putere, dar, ca în alte scene de viață provincială, stratul nobilimii reușește doar să se amestece cu sângele bogaților comercianți sau să creeze (mez)alianțe cu politicienii ridicați din zgura evenimentelor anului 1830, cei care susțin și se lasă sustinuți de industriașii, negustorii și cămătarii locului. Salonul doamnei de Watteville de Rupt este centrul atenției pentru notabilitățile orașului-reședință de regiune. Aceasta este redată nu fără un oarecare farmec, dar habotnică, egoistă și despotică. Soțul ei, ,,strănepot al faimosului Watteville, cel mai norocos și ilustru ucigaș și renegat ale cărui aventuri extraordinare sunt mult prea adânc intrate în istorie ca să mai trebuiască relatate” (p. 18), este un suflet blând, nevolnic, retras în lume, preocupat de operațiuni de strunjit. Bătrânul baron de Watteville se situează la mijloc pe linia dintre senilitate și scrânteală, fiind mai mult sau mai puțin o victimă a soției sale, în vârstă de numai treizeci și opt de ani. În saloanele baroanei își făceau veacul diferite personalități de importanță enormă doar în Besançon și nicăieri altundeva în Franța. Primul este abatele de Grancey (pentru posibile analogii caracteriale, cf. Vicarul din Tours), prelat devotat, umil și versatil în același timp, care, prin ambasadele sale pentru apărărea proprietăților Bisericii, demonstrează calitățile unui politician abil, dar și specimen ales al unui corp ecleziastic în plin recul istoric. Al doilea membru de vază în casa baroanei Watteville este un craidon sărăntoc, un leu ahtiat după o înțelegere matrimonială care să-l scoată din sărăcie (cf. tematica din Fata bătrână), purtând numele-titlu Amédée-Sylvain-Jacques de Soulas. Acesta o curtează politicos și distant pe fata familiei de Watteville, tânăra Rosalie, care seamănă cu strămoșul ei scelerat pe linie paternă. Deosebirea de vârstă dintre cei doi este de șapte ani, făcând eligibilă căsătoria. Între tatăl absent și mama tânără se căscase un abis de abstinență reciproca, ceea ce o îndemna atât pe fiică, cât și pe mama (îndeosebi pe aceasta) să fie stârnite de același bărbat, domnul de Soulas, singurul mascul ușor disponibil. ,,Baroana își supraveghea fata cu atât mai atent cu cât considera că e în joc însăși onoarea ei de mamă. Pe de altă parte, nici n-avea altceva de făcut. Pe atunci în vârstă de treizeci și cinci de ani și ca și văduva de pe urma unui soț care-și petrecea timpul strunjind ouare din toate soiurile de lemn, înverșunându-se să facă din esențe tari cercuri cu șase striațiuni și meșterind tabachere pentru prietenii săi, Clotilde de Rupt cocheta în limitele celei mai stricte bune-cuviințe cu Amédée de Soulas.” (p. 29) Tensiunea dintre mamă și fiică, vizibilă printr-o antipatie viscerala între cele două rivale naturale, se manifestă atât prin micile acte de tiranie domestică ale instanței materne, cât și prin indiferența disprețuitoare a fetei pentru gusturile și ideile în materie de morală ale mamei. Rosalie este eliberată din lanțurile acestui calvar psihotic atunci când în Besançon se instalează un tânăr avocat promițător, Albert Savaron de Savarus.

Acesta vine de la Paris, Mecca tuturor elitelor provinciale în Comedia umană. După ce reușește să apere, din prima clipă în care debutează în provincie, interesele materiale ale abatelui de Grancey, deci să aducă un real sprijin Bisericii, și să rezolve câteva cazuri presante ale negustorimii din Besançon, Albert Savarus, un intrus într-o societate mică și meschină, atrage atenția tuturor asupra persoanei sale bizare. Abatele de Gracey îi devine în scurtă vreme confident și prieten, descoperind în parizian un tip ambițios și plin de elan sufletesc. Savarus avea obiceiul să lucreze din zor numai noaptea (precum Balzac însuși), locuind într-o casă învecinată cu aceea a familiei Watteville. Rosalie, captivată de apariția, fermecătoare prin insolitul ei, a acestui străin, începe să fantasmeze erotic, fără să-și dea seama, în jurul portretului avocatului, construindu-i un halou romantic pasional. Dragostea este, înainte de orice, dorință și iluzie, intensificate de promisiunea imaginară a consumarii unei plăceri reale. ,,După ce-l privi de la distanță pe domnul acela extraordinar, singurul a cărui fizionomie se deosebea net de masa figurilor văzute până atunci în Besançon, Rosalie trecu repede la ideea de a pătrunde în casa lui, de a găsi explicația atâtor mistere, de a auzi vocea aceea atât de elocventă, de a obține o privire a ochilor săi atât de frumoși. Voia toate acestea, dar cum să le realizeze?” (p. 37) De altminteri, după oarecare eforturi repetate în materie de persuasiune pe lângă tatăl ei decrepit, domnișoara Rosalie reușește să dea prima probă a dragostei ei de virgină: tatăl ridică un foișor în curtea casei, un foișor care ascunde un interior de grotă, locul ferit în care, spre sfârșitul povestirii, slugă fidelă a avocatului, un anume Jérôme, întreține raporturi intime pe ascuns cu servitoare urâtă a domnișoarei neprihănite, zgârcita Mariette. Din acest loc, Rosalie poate să-și spioneze în voie iubitul pe timp de noapte.

Ce își pusese în cap Albert Savaron? După câștigarea procesului Arhiepiscopiei și a altora mai mărunte, toate de natură comercială, Savaron întemeie o revista bilunară. ,,Avocatul Savaron nu comise eroarea de a prelua personal conducerea Revistei; direcția financiară i-o lăsă primului său client, domnul Boucher, înrudit prin soția sa cu unul dintre cei mai mari editori de lucrări ecleziastice importante; își rezervă doar funcția de redactor și o parte din beneficii în calitatea sa de membru fondator.” (p. 42) Revista Revue de l’Est avu un succes mai mult decât cel scontat initial: număra deja o sută cincizeci de abonamente după primele numere și nu jena mințile înguste ale acționarilor. Protejat deopotrivă de Biserică și de tagma negustorimii, pe care o menajează de atacurile comentariului politic, Albert Savaron de Savarus își dorește, totuși, puterea politică. Visează să fie ales deputat de Franche-Comté, să revină în forță la Paris, să adune fulgerător câteva milioane și să își pună capăt, cumva, durerilor sufletești. În numărul al treilea, Albert publică o povestire romantică la modă, scrisă cu mijloacele și imaginile curente în epocă. Balzac reproduce spiritul acestei specii de literatura si, în același timp, completează, pritr-o analepsă clasică în heterodiegeza sa, un gol biografic. Pe de o parte Albert se remarcă prin lipsa de scrupule a unui parvenit oarecare, care se folosește de contexul social și de conflictele existente care mocnesc în Franța (rurală), pe de altă parte, avocatul este un erou romantic cu spirit angelic, ,,un ambițios din dragoste”, care se ajută de această scăpare artistică a personalității sale pentru a se face remarcat în cercurile morocănoase și inculte ale orașului somnolent Besançon. Povestirea reia vilegiatura în Elveția și nordul Italiei a doi prieteni buni, o pereche de suflete în care impresiile și sentimentele au capacitatea de a iradia viață. Unul este Léopold, viitor ajutor de notar la Paris, și celălalt se cheamă Rodolphe, alt absolvent de Drept de teapa lui Rastignac. Mama tânărului Rodolphe se stinsese timpuriu, la doar patruzeci și trei de ani, lăsându-și fiul în bătaia valurilor sorții, fără bani și cu corabia goală, cu toate că era urmașul nelegitim al unui ,,mare senior mort prematur”. (p. 44) Rodolphe, care se îndrăgostește amețitor de o tânără misterioasă, este un alter ego al lui Savarus. Decorul și întâmplările banale ale unei evadări agreste în peisajul elvețian își propun mai mult să creeze o atmosferă de sublim emoțional decât orice altceva localizabil geografic, social sau măcar istoric, laturi care nu sunt, ce-i drept, ocolite. Mijloacele narative sunt șablonarde și previzibile, descrierile fiind bogate numai prin convenționalismul lor emoțional. Umbra bardului Byron și pasionalitatea inexorabilă a rasei latine sunt recognoscibile la tot pasul. Tânăra care îi atrage atenția lui Rodolphe se ascunde sub numele de Fanny Lovelace (pronunțat Loveless), dar se cheamă în realitate Francesca de Lamparoni, nevasta de doar nouăsprezece ani a unui librar în vârstă din Milano, Emilio, ,,unul dintre capii revoluției și conspiratorul pe care Austria dorește cel mai mult să-l închidă la Spielberg.” (p. 53) Francesca îi răspunde din primul moment la sentimente romanticului Rodolphe, iar, în numai câteva pagini de dialoguri incadescente, soțul ei, autoexilat, este reabilitat politic, urmând să se mute cu toții la Geneva, unde își vor fi reintrat în drepturi, recăpătându-și proprietățile cuvenite și finanțele mult sporite. Lux solar, huzur siniliu și rafinament mediteranean: acestea constituie vălurile fragile sub care ard pasiunile nemistuite ale eroului erotic Rodolphe. Din nefericire pentru bastardul fără o lețcaie, Francesca nu este nevasta oricărui librar, ci a principelui ascuns Gandolphini, unul dintre cei mai bogați și mai nobili italieni ai veacului. Repus în drepturi, locuind ca un nabab în Napoli, principele Gandolphini pârjolește doar cu soarele grandorii sale financiare sufletul însetat de dragoste al bietului Rodolphe. Încrezător în iubirea de cremene a Francescăi, care, încăpățânată în mândria ei rece și conservatoare de vlăstar desprins din trunchiul familiei Colonna, nu fuge în lume cu pretendentul francez, Rodolphe se apucă să facă avere pentru a putea să spere la împlinirea iubirii sale. Anii trec, politica și industria se dovedesc înșelătoare pentru un ins manfredian, dar nădăjduia încă la un noroc izbăvitor. Acesta este trecutul romanțat al lui Albert Savarus.

Povestirea nu are cine-știe-ce trecere în burgul rigid din Franche-Comté, însă Rosalie învață să-l iubească pe avocatul din urbe cu forțe înmiite. ,,Când sfârși de citit această nuvelă, pe care o devorase, domnișoara de Watteville avea obrajii aprinși; o scuturau frigurile; dar de mânie.” (p. 70) Léopold Hennequin este numele real al prietenului din Paris, în vreme ce în Francesca se ascunde, de fapt, doamna ducesa d’Argaiolo. ,,E născută principesa Soderini, e din Florența, aparține celei mai înalte aristocrații și este tot atât de bogată ca și soțul ei care posedă una din cele mai mari averi din Lombardia. Vila de pe lacul Maggiore este una din curiozitățile Italiei.” (p. 74) Rosalie e măcinată pe dinăuntru de limbile de foc ale geloziei și de forța gata să explodeze a unui libido reprimat până la sufocare. Tribulațiile ei în amor merg pânâ într-acolo încât ajunge să spioneze ca o metresă corespondența avocatului. Mariette, sluga fericită a unei stăpâne nefericite, este șantajată pentru relațiile ei nerușinate, dar umane, cu Jérôme. Află, astfel, de intențiile lui Savarus de a fi ales ca deputat, de planurile sale de mărire și de grupurile de prestigiu din Besançon. Rosalie speră să-l cucerească pe Albert aducându-l în salonul mamei ei. Între timp, avocatul își cumpără o casă în oraș în vederea candidaturii multașteptate și continuă să facă servicii taberei burghezo-clericale. Domnișoara de Watteville începuse să prindă dragoste de una dintre moșiile furate de acel străstrăbunic crud și sălbatic al ei, moșia din Rouxey, care aducea zece mii de franci pe an, a cincea parte din veniturile totale ale casei. Această grădină de reverii sentimentale se află într-o neclaritate legală în legătură cu posesorul ei de drept: ori domnul de Watterville, ori comuna Ricey, unde domnea un primar de rând, fiu înverșunat al burgheziei post-1830. Proprietatea privată modernă, cea care implică un cadastru riguros și pus la punct la zi, nu trece de bariera fluidă a Evului Mediu. Rosalie își convinge tatăl ca domnul Savarus să pledeze în acest proces de partea lor, obținând nu numai un sălaș în care patima ei se putea dezlănțui în voie, ci, pe deasupra, și un iubit sau chiar soț. Abatele de Grancey avea să medieze aceste învoieli. Din nefericire, fără să aibă subtilitatea vechiului cler intrigant, al iezuitismului ca modus cognoscendi, care ar fi ghicit din timp pasiunea ascunsă în interesul material imediat, abatele interpretează procesul sub forma unui transfer oarecare de putere: câștigarea definitivă a moșiei Rouxey echivalează cu câteva zeci de voturi pe ascuns în favoarea domnului Savarus. Acesta, fidel planurilor sale inițiale, refuză pentru moment invitația. Actualul deputat era domnul de Chavoncourt, nobil sărăcit, coloana care ținea echilibrul între cele două clase ce se confruntau în departament: nobilimea (Watteville și ceilalți) și prefectul, un ,,devotat al guveranului din Iulie” (p. 96), prin urmare, un antiregalist, un aliat al burgheziei, cu care colaborase fructuos, cel puțin până în acel moment, și Savarus.

Rosalie ticluiește un plan diabolic care ar fi împlinit speranțele ei de tânără femeie îndrăgostită. Trimite scrisori anonime dușmanilor politici ai domnului Savarus, care își ascunsese pâna atunci intenția de a candida la alegerile parlamentare, informându-i cu privire la acest avocat temerar și isteț. ,,Alegerile au fost așadar o luptă între partide și, pentru a le învinge, Ministerul și-a ales terenul și momentul luptei. Astfel, ele nu urmau să aibă loc decât peste trei luni. Când un bărbat așteaptă totul de la niște alegeri, timpul ce se scurge între ordonanța de convocare a colegiilor electorale și ziua fixată pentru deșfășurarea operațiilor este o partidă în care viața obișnuită pare că își oprește cursul. Rosalie înțelese deci câtă libertate de acțiune îi lăsau în aceste trei luni preocupările lui Albert. Obținu de la Mariette, căreia, după cum avea s-o mărturisească mai târziu, îi promisese că o lua împreună cu Jérôme în slujba ei, să-i dea scrisorile trimise de Albert în Italia împreună cu scrisorile sosite pentru el de acolo.” (p. 97) Savarus descoperi curând că nu se putea sprijini decât pe voturile negustorimii și ale clerului, restul fiind împărțite cu grijă de dușmanii sai, care fuseseră informați din timp. Prefectul și notabilitățile locului își disputau postul de parlamentar cu îndârjire, pricepând cu ce fel de adversar abil se confruntau. Abatele de Grancey, confidentul și admiratorul lui Savarus, îl face să înțeleagă în ce ghem de socoteli intrase, punându-l în temă cu necesitatea de a fi introdus în casa doamnei de Rupt-Watteville și de urgentarea cazului moșiei Rouxey. Seducătoarea Rosalie își apropia prada de cușcă în clandestinitate. Din păcate pentru Savarus, dar și pentru domnișoara Rosalie, cele două sute de voturi de care avea nevoie avocatul depindeau de consimțirea lui la căsătoria aranjată cu domnișoara Sidonie de Chanvancourt, una dintre fetele nemăritate ale parlamentarului, aristocrat cu punga strânsă, în funcție. Iată cum interesele de înavuțire au ca nucleu nevoia naturală, dar și socială, ca proprietatea să se perpetueze precum posesorii ei legitimi. Căsătoria este o afacere, căci bunurile mobile și imobile impun urmași, deci noi stăpâni, care, viceversa, sunt creați de patrimoniul lor. În seara în care Albert Savaron de Savarus urma să fie prezentat grangurilor (expresia este a lui Balzac însuși) adunați în casa doamnei de Watteville-Rupt, avocatul dispare subit, nemaîntorcându-se vreodată în Besançon. Deputăția și soția virtuală fuseseră abandonate pentru totdeauna, amintirea sa dispărând curând din memoria, oricum scurtă, a localnicilor, jigniți în amorul propriu.

Misterul, pe care Balzac l-a concentrat în ultima zecime a compoziției sale, se spulberă de la sine: abatele Grancey pricepe, în cele din urmă, că Rosalie, posedată de o dragoste ucigătoare, confiscase scrisorile lui Albert către muza sa din Italia. Mai mult, când soțul acesteia, ducele d’Argaiolo, se stinsese pe cale naturală, ducesa primise o scrisoare indiferentă, în care Savaron de Savarus își anunță căsătoria, dar scrisă de mâna blestemată a Rosaliei, care deprinsese și arta falsificatoare de a imita grafia celorlalți. Rosalie credea, astfel, că urma să pună mâna pe Albert Savarus, noul deputat din Besançon. Ridicat în cin, vicarul-general Grancey din eparhia Besançon, cel care avea să se stingă curând, scârbit de nebunia lumii, află că Albert primise o vestă de la ducesa d’Argaiolo în ziua în care urma să fie introdus în salonul doamnei Watteville: Francesca îi returnase toate scrisorile. Albert aleargă disperat prin Italia, Franța și alte meleaguri după Francesca, dar aceasta, o contrastatuie a Comandorului, refuză să-l mai vadă. Zdrobit de fatalitatea nefavorabilă lui, politicianul fără voință, deși talentat, Albert Savarus se retrage în mânăstirea trapistă Grande-Chartreuse din Paris, pregătindu-se de călugărie. Trufașa Francesca d’Argaiolo se căsătorește cu domnul duce de Rhétoré, ,,fiul mai mare al domnului duce de Chaulieu, fost ambasador” (p. 112), fratele Louisei de Chaulieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite).

Domnul de Watteville, deși reînvigorat în parte de atenția sufletească a fiicei sale, moare în urma unui accident prin înec. Nevastă-sa, tânără văduvă în putere, se mărită cu domnul Soulas, cu care are încă doi copii și un alt soț pașnic de răpus. Rosalie se retrage pe moșia Rouxey, nu înainte de a frecventa saloanele Parisului, alături de mama ei. Aici atrage atenția prin frumusețe și avere, dar își refuză rând pe rând toți pretendenții. ,,Cam prin februarie 1838, Rosalie, căreia mulți tineri îi făceau o curte asiduă, își realiză proiectul care o adusese la Paris. Voia să o întâlnească pe ducesa de Rhétoré, s-o vadă pe femeia aceea minunată și să-i provoace remușcări veșnice.” (p. 119) Când, în cele din urmă, Francesca citește toate scrisorile trimise de Albert, înmânate cu dispreț și amărăciune de Rosalie, nobila italiană pălește de groază. Orgolioșii se îngrozesc de vulgaritatea propriilor defecte. Efectele romantice de final sunt accentuate și neverosimile. Dacă idealistul Albert Savarus își va încheia viața ferecat în lucarnele religiei creștine, de unde, în urma aventurii politice eșuate din  Besançon, ambiția sa zdrobită nu va mai ivi vreodată în lume, excentrica Rosalie de Watteville, necăsătorită și suferind amarnic după Albert, primește pedeapsa destinului. Nu este prima oară când Balzac-arhiectul își rotunjește intrigile și le teșește colțurile prin mijloacele unei justiții imanente. ,,În 1841, a plecat din Besançon cu intenția, zicea lumea, să se mărite; adevăratul motiv al acestei călătorii nu se știe însă; s-a întors într-o stare atât de jalnică încât nu mai putea în veci să iasă în lume. Printr-una din acele întâmplari la care făcea aluzie bătrânul abate de Gracey, se aflase pe Loara, pe un vapor al cărui cazan a explodat. Domnișoara de Watteville a fost mutilată înfiorător; și-a pierdut brațul drept și piciorul stâng, iar pe față a rămas cu niște cicatrici oribile, care i-au distrus frumusețea; sănătatea îi este atât de zdruncinată încât puține sunt zilele când nu are dureri. În sfârșit, azi nu mai iese deloc din sihăstria de la Rouxey, unde duce o viață pe de-a-ntregul închinată unor practici religioase.” (p. 121)

Liniștea în familie 

Atmosfera vaporoasă a ultimului bal la care participă melancolicul prinț de Salina în filmul clasic al italianului Luchino Visconti este cea pe care o regăsim în prima scenă pariziană scrisa de Balzac pentru Comedia umană. În anul 1809, pe vremea când Imperiul nu avea rivali în Europa și edificiul napoleonian abia își începea declinul, un bal magnific din Paris atrage atât crema aristocrației vechi, cât și curajul nebun al ofițerimii ridicate din neant în rang după 1799. Sentimentul de siguranță de sine solară al noilor și vechilor elite îmbinate, captive într-un cazinou cu mize istorice uriașe, este departe de a fi unul real: Balzac subliniază incertitudinea moravurilor haotice ale marii societăți, oscilând descuranjant între strălucire, moarte și dispreț. ,,Până să publice Marea Armată cinci buletine, o femeie putea fi, pe rând, amantă, soție, mamă și văduvă.” (p. 276)

Balul se ținea în palatul contelui de Gondreville, nobil care se vedea forțat să adune în salonul său soiuri variate de oameni, împăratul fiind invitat, dar neparticipând, deranjat de intrigile de salon, dar și din pricini de natură matrimonială. Întreaga povestire are unitățile aristotelice recunoscute: locul, acțiunea și timpul sunt aceleași, cititorul fiind iertat de intriga adesea labirintică a altor compoziții balzaciene. Cele două personaje, care aruncă priviri pe furiș și bârfesc lumea adunată de față, sunt oameni de bază ai Imperiului: primul este generalul de condiție sociala joasă Montcornet (cf. personaj principal în Țăranii), energic, devotat vieții militare și căutând încă de pe acum o nevastă din protipendada pariziană și un magistrat afemeiat, prezentând deja semnele unei forțe masculine la amurg, baronul Martial de La Roche-Hugon. Spiritual, cochet și seducător, Martial atrăsese atenția doamnei de Vaudremont cu o seara înainte. Aceasta, cucerită de farmecele baronului de la Roche-Hugon, îi dăruiește un inel de diamante, pe care Martial îl purta, cu insolența unui naiv, pe deget. Prezentă la bal, suferind ca o muceniță într-un colț, se găsea o superbă femeie, încântătoare ca o lebădă, al cărei nume era necunoscut celor doi camarazi de sub Napoleon. Montcornet și Martial, alături de mulți alți bărbați de vază prezenți, sunt intrigați de această frumusețe, pe care restul femeilor nu o recunoșteau, parcă sfidând-o. Această doamnă ajunge subiectul unui rămășag între cei doi masculi, fiecare pretextând că o va cuceri primul. În vreme ce doamna contesă de Vaudremont schimbă priviri de foc cu Martial (întreaga povestire este galvanizată de aruncături de ochi mesmerizante și profunde: dansul judecăților sociale se realizează, precum dragoste, prin văz), pe care începe să-l disprețuiască pentru ușurătatea atitudinii sale trădătoare, în salon pătrunde domnul de Soulanges, conte bogat și tânăr cu blazon venerabil. Acesta suprinde inelul de diamante pe degetul baronului Martial și supărarea, care ascundea, după cum vom afla imediat, gelozie și nervi, i se așterne subit pe chip. Contele de Soulanges este amantul doamnei de Vaudremont, chestiune pe care cei doi camarazi nu o cunosc. Martial comisese o indiscreție ignobilă, iar Montcornet, greoi și fără maniere, dar curat la suflet, ajunge să-l irite cumplit pe conte cu iscodirile sale legate de tânăra necunoscută de la bal.

Pentru a lega cele două secțiuni simetrice ale povestirii, Balzac introduce în scenă pe doamna ducesa de Lansac, o bătrână subtilă și veselă, descinsă din secolul al XVIII-lea, întrupare a veritabilei aristocrații. Martial, promițându-i un favor politic dezonorant, încearcă să afle numele făpturii ispititoare pe care nimeni nu o recunoștea, dar bătrâna nu i-l transmite. Ducesa de Lansac discută, însă, cu doamna de Vaudremont. Bătrâna, versată în citirea sufletelor risipite prin saloane, îi mărturisește tinerei de Vaudremont că pasiunea ei, abia înfiripată, pentru Martial nu va avea sorți de izbândă, acesta fiind falit, desfrânat și deja trecut ca bărbat. O căsătorie cu un general mai matur, poate cu Montcornet, ar avea mai mult sens. Discuția alunecă înspre mândra necunoscută, prezentă ca o stafie la acel bal. Aici, ducesa de Lansac îi recunoaște doamnei de Vaudremont că frumoasa femeie este soția legitimă a amantului ei, domnul de Soulanges, cel care venise în acea seară la bal pentru a-și recupera și câștiga înapoi soțul. Având în vedere faptul că domnul de Soulanges își iubea încă nevasta, doamna de Lansac o sfătuiește pe amanta baronului, care își dorea dacă nu o căsnicie, cel puțin un iubit devotat, să-l părăsească deplin pe domnul de Soulanges, salvând astfel o familie de la nefericire. Doamna de Soulanges nu avea obiceiul să frecventeze saloanele aristocratice ale Parisului. De aceea, în afara de ducesa de Lansac, pentru care era una dintre nepoate, cei prezenți nu o recunoșteau de altundeva sau de altcândva.

Martial, fermecat de doamna de Soulanges, al cărei soț fierbea de ciudă pe o canapea alăturată, reușește să o convingă pe aceasta să-i acorde un dans, lucru pe care Montcornet, un intrus între clanurile oficiale, nu-l realizase. Martial se avântă într-un contradans cu doamna de Soulanges sub privirile avide ale tuturor celor adunați la bal. Soțul și mătușa ei, doamna de Lansac, ieșiseră deja din scenă, plecând acasă. Vrăjit de tinerețea și frumusețea femeii, Martial, sperând la o altă aventură galantă, îi dăruiește inelul cu diamant de pe degetul lui. Cu această ocazie, baronul află că dansase, în realitate, cu doamna de Soulanges și că inelul îi aparținea de drept, fiind un dar al soțului ei, care ajunsese, din întâmplare, pe inelarul amantei lui, doamna de Vaudremont. Martial înțelege prea târziu că fusese martorul și piesa de căpătâi într-o afacere de amor, aranjată cu iscusință și rafinament de tăcuta doamnă de Lansac, prin care un soț fusese recâștigat cu grație. Seara, întoarsă de la bal, domnul și doamna de Soulanges, soția fidelă și soțul înșelător, fără ca el să-i recunoască infidelitate și fără ca ea să îi reproșeze suferințele la care fusese supusă, se împacă printre câteva aluzii bine plasate. Eticheta aristocratică nu se dezminte niciodată, mai ales între patru ochi. Familia iese impecabilă dintr-o situație în care nu doar aparențele au fost salvate, ci și cinstea de sine a nobilimii. Soarta bravului Montcornet se amână pentru un alt roman. ,,Generalul Montcornet nu s-a căsătorit cu doamna de Vaudremont, cu toată buna-înțelegere în care amândoi trăiră câtva timp, căci contesa fusese una dintre victimele cumplitului incendiu, despre care s-a dus vestea, de la balul dat de ambasadorul Austriei cu prilejul căsătoriei împăratului Napoleon cu fiica împăratului Francisc al II-lea.” (p. 307)

Doamna Firmiani

Alcătuind mai degrabă un crochiu decât o povestire propriu-zisă, narațiunea de față nu șochează prin nimic insolit: doamna Firmiani este femeia superioară, încă tanara și splendidă, a claselor superioare localizate în cartierul nobililor parizieni. Este bogată și îndrăgostită și, prin urmare, scapă definiției obiective pentru că aceasta este în sine suma părerilor contrare sau armonioase din societatea oamenilor de bine. ,,Oamenii de lume, oamenii de litere, oamenii cumsecade și oamenii de tot soiul răspândeau, în luna ianuarie a anului 1824, atâtea păreri diferite despre Doamna Firmiani încât ar fi fastidios să le consemnăm aici pe toate. Am vrut să constatăm doar că un om dornic să o cunoască, fără să vrea sau să poată să-i calce pragul, ar fi fost îndreptățit să o creadă în egală măsură văduvă sau măritată, proastă sau spirituală, virtuoasă sau ușuratică, bogată sau săracă, sensibilă sau lipsită de suflet, frumoasă sau urâtă; în sfârșit, existau tot atâtea doamne Firmiani câte clase în societate și câte secte în catolicism. Înspăimântătoare idee! suntem cu toții niște piese litografiate după care bârfeala trage o infinitate de copii. Aceste exemplare seamănă cu originalul sau diferă de el prin nuanțe atât de imperceptibile încât reputația depinde, lăsând la o parte calomniile amicilor noștri și vorbele de duh ale vreunui gazete, de echilibrul stabilit de fiecare om între Adevărul care șchioapătă și Minciuna căreia spiritul parizian îi dă aripi.” (pp. 319-320) Doamna Firmiani se iubea pe ascuns cu un tânăr visător, un alt suflet poetic și sublim, Octave de Camps. Înglodat în datorii din cauza unor speculații falimentare, sortite să aducă contrariul bogăției mult visate, Octave de Camps, prin ale cărui vene curge vechiul sânge aristocratic (arhetip narativ la Balzac), nu poate trăi în libertate și pe față cu luxoasa femeie. Bietul tânăr își ispășește, în aparență, tentativele eșuate de a face rost de o avere prin a munci, mare supliciu nobiliar. Este profesor privat de matematică în casele avute. Unchiul sau, proprietar din Touraine și om al secolului al XVIII-lea francez, domnul de Bourbonne, titularul moșiei de Rouxellay, vine la Paris să afle pricina vieții neorânduite a nepotului său multiubit si poate, cu acest prilej, să-i dea o mână de ajutor. Instigat de bârfele înveninate ale cunoștințelor sale aristocratice merge în vizită la doamna Firmiani, curios să descopere ce fel de femeie era și cum de fusese în stare să îi pricinuise necazuri fiului său prin soră. ,,Doamna Firmiani mărturisea douăzeci și cinci de ani. Oamenii cu Picioarele pe Pământ dovedeau însă că, măritată în 1813, la vârsta de șaisprezece ani, în 1825 avea cu siguranță cel puțin douăzeci și opt. Totuși, exact aceiași oameni afirmau că în nici o perioadă din viața ei nu fusese atât de fermecătoare, nici atât de împlinită ca femeie. Nu avea și nu avusese copii; problematicul Firmiani, bărbat foarte respectabil de patruzeci de ani în 1813, nu putuse, zicea gura lumii, să-i ofere altceva decât numele și averea sa.” (p. 324) Acesta din urma este motivul prezenței în viața doamnei Firmianei a junelui Octave, o proiecție schematică a unui alt suflet romantic, pe care femeia îl iubea cu ardoare. Bătrânul unchi, obișnuit cu licențiozitatea, directețea și robustețea sentimentelor la modă de până la 1789, dar și a vieții trainice de țară, rămâne, totuși, captivat de amanta splendidă, după primul dialog, a nepotului său. A doua zi, după o noapte de aspre mirări, bătrânul îl silește pe Octave de Camps să dezvăluie totul: se pare că domnul Firmiani murise cu trei ani de zile în urmă în Grecia, iar Octave se căsătorise, între timp, cu doamna Firmiani. Aceasta îl sprijinea din resursele ei, chiverniște cu cap, în vederea susținerii unei familii de oameni săraci, pe seama cărora tatăl lui Octave, cumnatul dispărut al domnului de Bournonne, făcuse averea dubioasă pe care, între timp, o risipise fiul lui. Octave făcea meditații pentru a plăti această datorie murdară a părintelui său. Iubirea acestui cuplu tânăr de aristocrați este la fel de pură și nobilă ca dorința lor, bazată mai mult pe orgoliu social decât pe vreun sentiment de caritate, de a plăti bogățiile ilicite ale înaintașului direct. Simplul fapt de a putea cumpăra probitatea morală nu seamănă, dincolo de intențiile fățiș teziste ale naratorului, cu etica vechii nobilimi, care, de regulă, doar mima ostentativ morala. Unchiul este pe de o parte tulburat de nebunia superioară a acestor gesturi cavalerești, dar pe de altă parte înțelege ridicolul fără pic de luciditate al situației și se pune la dispoziție să plătească el însuși respectivele ,,datorii de gentilom”. (p. 332) Nepotul insistă, însă, în fixația lui, neînduplecat în ideile sale burgheze: ,,Cinstea aduce beneficii, sper să fiu în curând bogat prin mine însumi, caut în clipa de față să rezolv o problemă privind industria, și dacă reușesc, voi câștiga milioane.” (p. 332) La aceste cuvinte pătimașe, domnul de Rouxellay este înduioșat de amintirea sorei moarte, mama acestui înger de băiat. Finalul se precipită într-un happy end comod și patetic: doamna Firmiani apare pe neprevăzute cu banii întregi pentru a plăti datoria de onoare. ,,Venisem să îngenunchez smerit în fața soțului meu, să-l rog fierbinte să primească averea mea. Ambasada noastră din Austria mi-a trimis chiar acum un act prin care se atestă decesul lui Firmiani. Actul, întocmit prin grija inter-nunțiului Austriei la Constantinopol, este în bună regulă și testamentul, pe care îl păstrase slujitorul lui Firmiani ca să mi-l dea, este și el anexat. Octave, poți accepta totul.” (p. 332) Iubirea romantică, cinstea și respectul social, de inspirație postrevoluționară, se îngemănează ca piesele unei bijuterii de o valoare rară în acest sfârșit prea căutat.

Studiu de femeie 

Mai mult o anecdotă, din care se desprinde psihicul feminin din perspectiva lui Balzac, eboșa de sub lupă nu surprinde prin deosebite merite estetice. Întâmplarea este redată de ochiul metodic și blând al doctorului Horace Bianchon. Marchiza de Listomère este o altă femeie nesatisfacută sexual, bisericoasă, rigidă în prejudecăți și sclava moravurilor clasei sale sociale. Tinerețea îi mai vorbește încă prin buzele roșii, detaliu salvator (sau damnabil) la nivel erotic. Atunci când prietenul celebrului doctor, ambițiosul inteligent Eugène de Rastignac (cf. Moș Goriot) greșește accidental (deși și în acest loc poate fi vorba de o intenție inconștientă și o vanitate masculină flămândă după cuceriri), încurcând adresa de pe plicul destinat amantei sale, doamna de Nucingen, scrisoarea de dragoste ajunge în mâinile marchizei, care, surprinsă, iritată, dar atrasă de cuvintele acestui tânâr fermecător și promițător, se înamorează, poate fără să-și dea seama, de Rastignac. Încinsă de pasiunea ei de femeie neîmplinită psihosomatic, trecută de treizeci și cinci de ani, marchiza de Listomère arde sufletește după o aventură, dar totul mocnit și ferit de ochii conștiinței ei puternice. Rastignac îi mărturisește confuzia penibilă după câteva zile, însă marchiza nu recunoaște gestul accidental decât așa cum și-l dorește să fie: unul serios. Ea însăși caută să fie iubită în acelasi mod în care nu este iubită, și anume, unul absolut.

,, – Cum! să-i fie adresată tot doamnei de Nucingen? exclamă doamna de Listomère, mai dornică în clipa aceea să afle un secret decât să se răzbune pe înțepăturile tânărului.

Eugène roși. Trebuie să fii bine trecut de douăzeci și cinci de ani ca să nu mai roșești atunci când femeile își bat joc de fidelitatea ta prostească, numai ca să nu-și dea în vileag invidia. Totuși răspunse cu destul sânge rece:

– De ce nu, doamnă?

Cam astea-s greșelile pe care le faci la douăzeci și cinci de ani. Aceasta mărturisire o zdrucină rău pe doamna de Listomère: Eugène însă nu știa încă să analizeze chipul unei femei doar dintr-o privire fugară. Numai buzele i se albiseră marchizei. Doamna de Listomère sună ca să mai ceară niște lemne și-l sili astfel pe Rastignac să se ridice și să plece.” (p. 347)

Marchiza suferă în orgoliul rănit și se retrage în libidoul ei înghețat, nemaiieșind în lume pentru două săptămâni consecutive, lovită de o benignă ,,gastrită”. (p. 347) Nefiind vicioasă prin caracter, biata femeie nu-și permite să fie nici fericită în dragostea, neavând de ales decât să-și pună capăt până și tânjirilor ei firești.

Pretinsa iubită 

,,În luna septembrie 1835, una dintre cele mai bogate moștenitoare din foburgul Saint-Germain, domnișoara du Rouvre, singura fiică a marchizului du Rouvre, s-a căsătorit cu contele Adam Mitglas Laginski, un tânăr polonez exilat.” (p. 354) Moștenitoare a unei averi încă apreciabile, care aducea o rentă de peste cincizeci de mii de franci pe an, contesa Laginski este o altă femeie fatală a aristocrației pariziene. Sufletul și manierele ei se completează magistral, condensându-se într-o anima recognoscibilă la Balzac: gingășie și cruzime, sexualitate reținută și erotism exploziv sunt adunate într-o singură proiecție a dorinței. Menajul contelui, un pierde-vară risipitor, dar posedând farmecul nobilimii slave (pe care aristocrația franceză o admiră moral de la distanță și o sacrifică politic în numele parlamentarismului burghez dominant, instaurat en fanfare după anul 1830), în care un element bolnăvicios-romantic este strecurat pentru a da adâncime devotamentului său încă viu pentru propria soție, și al contesei, rece și trufașă, nu suferă de nici o cută de îndoială. Deși cartofor dezinhibat, contele Laginski nu-și simte averea micșorată cumva (deși este!), iar contesa, pe cât de visătoare și dezinteresată e de administrarea casei, pe atât de ușor i se implinesc toate capriciile, care nici nu par a fi numeroase în această etapă timpurie a vieții adulte. Perechea locuia într-un soi de palat recent, constuit de fantezia eclectică a unui ,,filantrop izgonit din Anglia” (p. 360), care se dovedise a fi un ,,negustor de opiu” (p. 361), imaginativ și delirant ca un nobil decadent. Clémentine este întrucâtva fericită: contele Laginski încă este atras de farmecele ei feminine.

Cu toate acestea, între cei doi mai exista un al treilea. Apărând parcă de nicăieri, îngerul păzitor al păcii domestice, căpitanul Paz, de care contesa nu știa prea multe, ferit de ochii ei, este cel care susține misterul erotic al casei. ,,Contesa văzu intrând un bărbat înalt și frumos, bine clădit, purtând întipărită pe chip o expresie de blândețe, rod al tăriei și al suferințelor. Paz își găsise în grabă una din acele redingote strânse pe corp, încheiată cu brandenburguri cu nasturi lunguieți, denumite pe vremuri poloneze.  Fața sa pătrată era încadrată de un păr negru și des, cam nepieptănat, care lăsa la vedere o frunte înaltă, strălucitoare ca un bloc de marmură, căci cascheta cu cozoroc și-o ținea în mână. Mâna aceasta semăna cu cea a lui Hercule din grupul Hercule cu copilul. Sănătatea cea mai robustă se reflecta pe chipul împârțit simetric în două de un nas mare de roman ce-i aminti contesei de chipeșii locuitori din Trastevere. O cravată de tafta neagră completa aspectul marțial al acestui mister înalt de peste un metru șaptezeci, cu ochii negri ca smoala, scânteietori ai italienelor. Lărgimea pantalonilor, care nu dădeau la iveală decât vârful cizmelor, mărturisea fidelitatea lui Paz față de moda poloneză. Pentru o femeie romanțioasă, contrastul atât de violent dintre căpitan și conte, dintre polonezul mărunțel și falnicul militar, dintre acest paladin și acel palatin ar fi fost într-adevăr burlesc.” (p. 364) Contele Pac, provenind dintr-o mare familie poloneză veche, care se trăgea și dintr-un neam florentin, Pazzo, este căpitanul Thadée Paz, nobil sărăcit, prieten devotat, soldat credincios și naționalist polonez exemplar, cel care se transformă de bunăvoie în zeitățile Mani, Penati și Lari ale gospodăriei Laginski. Atenția sa pentru casă este pe cât de excesivă, pe atât de inexplicabilă. Contesa este din ce în ce mai curioasă în legătură cu acest prieten din umbră al familiei. Spulberând o tensiune generată de un secret poate murdar la Balzac, Thadée este doar un expatriat, un dezrădăcinat absolut, iubind-o nebunește de romantic pe contensa Laginski. Din simpatie camaraderească, căpitanul se ferește să devină amantul celui mai bun tovăraș de arme. Polonezul procrastinează momentul acțiunii: Polonia este o iubită intangibilă, aparținând carnal țarului, iar femeia, adorată în imaginație, îi aparține unui alt bărbat, nobil bogat, însă slăbit de o anumită delăsare biologică. La prima vedere se poate bănui că Paz este funciarmente impotent, dar amânarea consumării plăcerii întărește singura plăcere permisă – aici găsim cheia sufletului contelui Paz! Nimic nu se desfășoară la timpul prezent pentru ca totul să devină fericirea timpului viitor. Semnele trupești indică un aristocrat viguros – invers, contele Laginski este inferior ca sănătate fizică prietenului său. Trăsăturile sufletești portretizează un sălbatic hotărât, tenace și un spirit profund – soțul real probează, prin contrast, în fiecare gest un intelect morbid și gesturi orientalizate. Totuși, pentru a nu risca să cedeze în fața contesei, mărturisindu-i totul, Paz se preface câțiva ani la rând că întreține o cocotă, la modă însă pentru comercianți și cămătari, dansatoarea de circ Malaga (Marguerite Turquet), în care investește câteva zeci de mii de franci, partea care i se cuvenea din munca de slujitor al casei prietenului său. Este greu de presupus ce înțelege Clémentine din această abstinență împotriva firii: pe de o parte este, în mod subreptic, atrasă de calitățile acestui polonez enigmatic ca un sfinx, pe de altă parte este scârbită (un revers tot inconștient al dorinței sexuale suprimate) de pseudoaventurile slujitorului galant. Căpitanul Paz pretinde că pleacă în Rusia, servindu-l astfel pe țarul Nicolae în campaniile sale militare de la marginea imperiului. Excitația, resimțită în preajma Clémentinei, risca să devină o declarație de amor violentă, ceea ce se realizează întrucâtva prin scrisoarea de despărțire. Împlinirea dorinței este veșnic amânată în realitate, puternic reprimată până și în imaginație. Plecarea se dovedește însă o altă pistă falsă: în ianuarie 1842, la câțiva ani de la prezența contelui Paz în casa contelui, pe cand Clémentine, frecventând balurile mascate ale unei aristocrații putride, era cât pe ce să se lanseze într-un adulter cu contele La Palférine, un seducător iscusit, căpitanul cu sânge latino-slav lovește ca trăsnătele lui Zeus. ,,Noaptea, pe la trei, amețită de iureșul balului, Clémentine, pe care La Palférine o copleșise cu insistențele sale, consimți să meargă la un supeu și era gata să se suie în trăsura perfidei sale prietene. În acel moment critic, contesa a fost luată pe sus de un braț vânjos și, în ciuda strigătelor ei, dusă pana la propria sa caleașcă, pe care nici n-o știa acolo și a cărei portieră era deschisă.” (p. 402) Nici în această ultimă scenă a povestirii plăcerea nu depășește granițele fluide ale echivocului: deși puternic ca un taur, căpitanul-cruciat al iubirii, deghizat, nu își însușește calitatea de amant și iubit în carne și oase. Scuturată de încântare după ce-l recunoaște pe cel care o iubea ca pe o divinitate, plăcerea fugitivă a contesei se lasă amânată pentru altă dată: amorul este, din nou și din nou, o himeră evanescentă.

O fiică a Evei

Prefața la acest microroman sau lungă nuvelă este reluarea tehnicii descrise in preambulul Comediei umane, prolegomene la orice sociologie viitoare care se vrea drept știință. Balzac este, mai presus de toate, un istoric și un artist pentru el însuși, înainte chiar de a fi chestionat de ochii diverși ai cititorilor. O fiică a Evei completează peisajul personajelor recurente, reia marote și teme mai vechi, constituindu-se într-o altă scenă prinsă în evantaiul larg al epocii Restaurației și al perioadei de până la 1848. În anul 1831, în Parisul aristocraților, nu al celor de jos, două surori se întâlnesc în intimitate pentru a-și vindeca moral rănile, unele reale, altele imaginare (grijile inventate sunt mai dăunătoare aristocrației decât cele veritabile la Balzac – onoarea și demnitatea formează bunul cel mai de preț al acestei clase consumate, construită din aparențe înșelătoare și istovitoare caracterizări raccourci). Marie-Eugénie de Grandville este soția bancherului arivist du Tillet (cf. Banca Nucingen), om ridicat prin înșelăciune și sânge rece din păturile de rând ale societății franceze și amantul doamnei notar Roguin, al cărei soț erotoman fuge cu capitalul asociaților săi în afaceri în romanul César Birotteau. Sora ei este Marie-Angélique de Vandenesse, căsătorită cu Félix-Amédée de Vandenesse (cf. Crinul din vale). Cele două surori sunt copilele unui magistrat rece și ,,savant”, preocupat îndeosebi de partea masculină a familiei, și a unei mame de un bigotism feroce, care le mutilase pe cele două tinere până în punctul în care subconștientul reprimat izbucnește anamorfotic la suprafață pentru a se răzbuna pe sine și pe lume. ,,Eva n-a ieșit mai neprihănită din mâinile lui Dumnezeu decât acestea două când au plecat din casa mamei lor ca să se ducă la Primărie și la Biserică, cu recomandarea simplă dar înspăimântătoare de a asculta întru totul de bărbații lângă care trebuiau să doarmă sau să vegheze.” (p. 434) Din iscusita biografie a celor două surori ,,siameze” reiese, incontestabil, că universul sucit al fantasmelor sexuale ale tinerelor fusese năruit și tasat până la extincție. Singurul bărbat cu care intraseră în contact în calitate de adolescente (frații și tatăl plutind ca niște duhuri în cămin) fusese muzicianul invertit și șters fizic Schmucke (cf. Vărul Pons), căruia îi puseseră la dispoziție o rentă modică de câteva sute de franci anual. Cu toate acestea, între cele două surori se căscaseră doar recent prăpastii în materie de moravuri: dacă Marie-Eugénie este ținută din scurt de soțul ei bancher, care nu îi punea decât puțini bani la dispoziție și îi controla cu strictețe ieșirile măsurate în societate, nu același lucru se poate spune despre sora ei. Ceea ce e notabil în confesiunile celor două soții și, pe deasupra, tinere mame ține de registrul nemulțumirilor: Marie-Eugénie rămăsese la fel de ignorantă și lipsită de experiență socială ca înainte de căsătorie, nefiind tocmai conștientă cu privire la ce înseamnă fericirea, dar resemnându-se momentan cu prezența unui soț influent, dar cu inima de plumb, în vreme ce sora Marie-Angélique se bucurase de un soț generos, un aristocrat care îi arătase viața balurilor, îi expusese un tablou social de elită, de unde deprinse limba ascuțită a saloanelor și manierele cvasilibertine ale marilor doamne și ale suitelor lor de ciraci. Marie-Angélique este cea cu adevărat fericită dintre cele două, dar, în egală măsură, tot aceea care se plânge pe umăr Mariei-Eugénie pentru că apetitul vârstei și dorința de a încerca aventura iubirii romantice se treziseră la viață din amorțeala unei copilării cvasimonahale. Du Tillet le surprinde pe cele două femei conversând și, după ce aproape că își alungă cumnata, îi explică soției că ,,sora dumitale a venit să împrumute patruzeci de mii de franci pe care îi datorează un bărbat de care se interesează ea, și care peste trei zile are să fie închis ca un lucru prețios, în rue de Clichy.” (p. 442) Vina pentru situația nefericită constă în purtarea desăvârșită a contelui Félix-Amédée de Vandenesse, care își transformase nevasta într-o mondenă, după ce, ani la rândul, o acoperise, până la uzură, de gesturile unei iubiri temperate. Ambiguitatea planează asupra acestei căsnicii atât de atent construite: fie Marie-Angélique își respinge soțul din pricina sațietății erotice în care este învăluită precum într-un cocon, dorința sexuală deviind, din preaplin, în experiența unei dureri imediate, fie femeia de douăzeci și cinci ani descoperă, prin socializare, tentații sexuale noi și imprevizibile, sugerând prezența unui soț care nu se suprapune cu rolul unui amant. ,,Își duse deci nevasta în lumea în care credința lui statornică nu putea fi niciodată compromisă. Fostele prietene ale lui Vandenesse o recunoscură cu greu în eleganta, spirituala, gingașa contesă, care dovedea acum cele mai fermecătoare maniere ale aristocrației feminine, pe aceea pe care o văzuseră abia măritată. Doamnele d’Espard, de Manerville, lady Dudley, alte câteva mai puțin cunoscute, simțiră cum se trezesc niste șerpi în inima lor, auzind șuieratul orgoliului înfuriat, fură geloase pe fericirea lui Félix. Și-ar fi dat bucuros cei mai frumoși pantofi de casă, ca sa-l vadă lovit de o nenorocire.” (p. 449) Aceste femei ușuratice și orgolioase o împing pe contesa de Vandenesse în direcția, dacă nu direct în brațele, unui adulter.

Alesul ei este romancierul romantic, jurnalistul înflăcărat în inconstanța sa partinică, ambițiosul proteic, frustrat de realizările sale mediocre, iubitul Florinei, o actriță de bulevard și fosta cocota, Raoul Nathan. Acesta se situează în lumea balzaciană a artiștilor undeva la mijloc între jurnalistul, sec în calitate de creator și canalie în viața privată, Lousteau (cf. Muza departamentului) și Émile Blondet (cf. Țăranii), ceva mai înzestrat ca mânuitor abil al condeiului și mai bun sufletește decât ceilalți doi camarazi ai gazetelor. Daniel d’Arthez (cf. Iluzii pierdute) este omul de artă admirat de Balzac, scriitorul dedicat misiunii sale metapersonale și mulțumit cu recluziunea benedictină și sărăcia autoimpusă. Înveșmântat în purpură ca un poet romantic oarecare, ducând o viață dezordonată pentru gusturile unui familist din mica-burghezie, Nathan muncea anapoda, se dedica unor cauze volatile și nu avea tenacitatea unei voințe mari. ,,Silit de lipsa lui de avere să producă necontenit, trecea de la teatru la presă și de la presă la teatru, risipindu-se, fărâmițându-se, și crezând necurmat în norocul lui. Gloria lui nu era deci inedită ca aceea a mai multor celebrități pe ducă, susținute de titlurile lucrărilor lor viitoare, care nu au avut atâtea ediții pe câte târguieli au cerut. Nathan semăna cu un om de geniu.” (pp. 454-455) Asemănarea nu implică o suprapunere întru identificare a determinărilor, Nathan demonstrând slăbiciune. Relativa sa influență gazetărescă și stima de care se bucura în anumite cercuri se datorau intervențiilor și eforturilor din umbră ale actriței Florine, ascunsă sub numele trivial Sophie Grignoult. ,,Din punct de vedere moral, stăpânea la perfecție arta fandoselii și a gâlcevilor, rafinamentele și alintările meseriei ei: le dădea o savoare deosebită făcând pe copilița și strecurând printre râsete nevinovate răutăți pretențioase. Cu toate că părea neștiutoare, zăpăcită, era foarte pricepută la valori financiare și la toată jurisprudența comercială. Îndurase atâta mizerie înainte de a ajunge la ziua succesului ei îndoielnic! Coborâse cat după cat, până la primul, prin atâtea și atâtea ptanii! Cunoștea viața, de la cea care începe de la brânza de Brie, până la aceea care molfăie cu dispreț prăjituri cu ananas; de la cea care gătește și se spală lângă vatra de lut dintr-o mansardă, până la aceea care dă porunci șefilor de bucătărie pântecoși și rândașilor obraznici. Își păstrase Creditul, nu și-l compromisese. Cunoștea tot ceea ce nu cunosc femeile cinstite, vorbea toate limbile. Era Gloata prin experință și Nobila prin frumusețea ei aleasă. Nimic n-o surprindea, presupunea totdeauna orice ca un spion, ca un judecător sau ca un vechi om de stat, și putea în chipul acesta să înțeleagă orice. Știa ce tertipuri trebuie să întrebuințeze cu furnizorii, le cunoștea șmecheriile, cunoștea prețul lucrurilor ca un prețuitor la licitație.” (pp. 468-469) Opusă în toate mironosiței Marie-Angélique, dornică să afle bucuriile ilicite ale vieții, înțeleaptă Florine este slabă prin dragostea pentru artistul Raoul Nathan. Atunci când Blondet și Nathan se înțeleg că singura șansă ca Raoul să ajungă în parlament este prin lansarea unei gazete politice, stipendiată în parte de du Tillet, actrița silitoare Florine isi vinde mobilele luxoase și îi oferă optzeci de mii de franci credit nerambursabil iubitului ei. Între timp, Marie-Angélique și Raoul se curtează cu asiduitate, relația lor ajungând subiect de bârfe mondene și prilej de plimbări lungi prin Bois de Boulogne. ,,După ce alerga, obosit, istovit, de la redacție la Teatru, de la Teatru la Cameră, de la Cameră la vreun creditor, Nathan trebuia să se înfățișeze liniștit, fericit, înaintea Mariei, să galopeze pe lângă trăsura ei cu indolența unui om fără griji, care nu cunoaște altă oboseală în afară de aceea a fericirii.” (p. 488) Cutumele aristocratice ale Mariei, deprinderi greoaie care pătrunseseră și în felul ei romanțios de a iubi, o orbiseră pe deplin în fața eforturilor unui virtual amant de a se prezenta zi de zi ca un actor șarmant in amor. Nathan se simțea, fără indoiala, atras de Marie, însă scopul său era acela de a sparge bariera socială ce-l înlănțuise până atunci, ajungând om politic, poate ministru și o personalitate puternică în sânul afacerilor de stat ale incomodelor familii aristocratice. Vanitatea și inconștiența aveau să-l coste atât averea visată, cât și stima nobilimii în care nu funcționa decât în calitate de angajat cu pana. ,,Ca să-l înșele cât mai bine pe Raoul, oamenii aceștia îl lăsau să-și exercite puterea fără nici un control. Du Tillet nu se folosea de ziar decât în interesul speculațiilor lui la bancă, la care Raoul nu se pricepea deloc, dar îl și vestise pe Rastignac prin baronul de Nucingen că, în mod tacit, gazeta va fi binevoitoare față de stăpânire, cu singura condiție să-i fie sprijinită lui candidatura în locul domnului de Nucingen, viitor pair al Franței, care fusese ales într-un fel de târg decăzut, un colegiu cu puțini alegători, în care ziarul fu trimis cu duiumul gratis. În felul acesta Raoul era tras pe sfoară de bancher și de avocat [n. m., un anume Massol], care îl vedeau cu o plăcere nesfârșită domnind la ziar, profitând de toate avantajele, culegând toate satisfacțiile ambiției, sau pe celelalte. Nathan, încântat de ei, îi socotea, ca atunci când le ceruse un fond pentru cai, cei mai buni băieți din lume, și credea că ei îl joacă pe degete.” (pp. 493-494) Florine se îngloda în datorii suplimentare, care ar fi trebuit să îi asigure prestigiul unei femei de lume. Polițele lui Nathan fură anulate temporar de către necruțătorul du Tillet, ajungând pe mână cămătarului Gigonnet (cf. Gobseck). Castelul de cărți de joc urma să fie spulberat de interesele reale, financiare, ale taberelor adverse, între care Nathan – ipostază a presei dintotdeauna – se află strâns ca într-o presă. ,,Nu-l bănuia pe du Tillet, nu-l vedea decât pe cămătar. Rastignac, Blondet, Lousteau, Vernou, Finot, Massol se fereau să-l trezească la realitate pe acest om, a cărui activitate era atât de primejdioasă.” (p. 501) Hăituit de portărei ca ultimul dintre rău-platnici, Nathan se decide pentru soluția finală: sinuciderea (prin asfixiere cu mangal, aidoma Estherei van Gobseck). Salvată în ultima clipă de contesa de Vandenesse, Marie merge în vizită la sora ei, soția lui du Tillet, pentru un împrumut în valoare de patruzeci de mii de franci. Du Tillet își plătea, astfel, lui însuși datoria, pierdere care nu putea avea loc decât cu prețul unui raționament nefiresc din partea bancherului, care și-ar fi dorit mai degrabă să-l zdrobească ca pe o muscă pe Nathan, să-și umilească cumnata și să ofere o lecție soției, care nu ar mai fi îndrăznit să nu i se supună din acel moment până la finalul vieții. Tocmai de aceea cei patruzeci de mii de franci creditați, plasați sub forma a patru polițe, cad în sarcina doamnei Delphine de Nucingen, amanta lui Rastignac (cf. Moș Goriot). Semnatarul acestor hârtii de valoare urma să fie, conform planului celor trei aristocrate, cel care avea să-și asume riscul unei pierderi, străinul, proletarul artistic, de a cărui bunătate se putea profita oricând, maestrul muzician Schmucke. Elevele sale, care îi susțineau financiar o parte din traiul cotidian, bucurându-se de un credit moral considerabil în loc, nu catadicsesc să-l sacrifice atunci când interesele lor, de natură amoroasă, pure vanități de castelane, le-o cere. Contesa de Vandenesse ar fi fost în stare să se compromită, fugind chiar cu Raoul, despre care nu știa, în fond, nimic, nici ca femeie, nici ca aristocrată. Doamna du Tillet îi destăinuiește urzeala în care sora ei intrase, nesilită de nimeni, domnului de Vandenesse, cumnatul ei, care, cu grația, serenitatea și demnitatea specifice unui aristocrat de douăzeci și patru de carate, își vede bănuielile confirmate și încrederea în nevastă veștejită. Contele, cel aproape încornorat, merge în grabă în casa Nucingen, unde, pretextând un act de filantropie intempestivă, îi plătește patruzeci de mii de franci Delphinei de Nucingen, care, la rândul ei, înțelege originea gestului, dar nu insistă căutând explicații futile și posibil ofensatoare.

Félix-Amédée de Vandenesse restaurează curând ordinea și echilibrul în familia sa. Fără să o certe pe nevasta lui, contele – repetăm, de o distincție ireproșabilă – îi dă de înțeles că Nathan nu este decât o fantoșă, în care o femeie tânără și naivă poate identifica promisiunea unei poezii suprafirești, dar care trebuie judecat, în realitate, drept ceea ce este: un om de rând, ridicat de la subsol, un poet și un jurnalist din sferele inferioare, ros de invidii și pofte de mărire, un ins care întreține o actriță de bulevard, o loreta precum Florine, înfundat în datorii strivitoare pentru onoarea unui poet. Disprețul de clasă al contelui percolează ca ploaia în solul uscat al imaginației erotice a contesei, jignită, rănită, terferlită, înjosită la gândul că putea fi împărțită cu o altă femeie, una ieftină.

Travestiți în balul periodic de la Operă, cuplul reunit de Vandenesse îi destăinuiește Florinei tentativele de natură erotică ale amantului ei. Aceasta, șocata și furioasă, cere dovezi, care se găsesc tocmai într-un portmoneu aflat chiar în alcovul ei. Nobilimea e în stare de orice indiscreție în inimele celor simpli pentru a-și salvgarda reputația. Sunt scrisorile de iubire ale contesei pentru Raoul Nathan (ale acestuia fuseseră distruse fără să fie citite de contele însuși, în fața soției pe drept umilite), pe care contesa, rușinată și apărându-și cu dinții statura socială, le șterpelește de sub ochii rivalei, chiar în casa acesteia. Aparențele sunt salvate și cortina poate cădea peste peisajul crud în care clasele se ciocnesc prin voci zigzagate. Ce se petrece cu Nathan, romanticul actor? Momentan, scapă nevătămat financiar, dar ruinat moral, la mila Florinei, femeie fără de care nu ar fi putut supraviețui în pântecele Parisului. ,,Du Tillet, după procedura Băncii, îl execută pe Nathan care, din lipsă de bani, renunță la partea lui de ziar. Omul celebru nu avu mai mult de cinci voturi în colegiul la care fu ales bancherul.” (p. 529) Contesa de Vandenesse își înțelege eroarea de optică atunci când observă, pe stradă, decăderea lui Nathan. Condescendența și spiritul de castă aristocratică își spun, mai cu seamă, cuvântul în această luciditate redescoperită brutal. Sentimentele unei femei recent îndrăgostite sunt înlocuite subit cu disprețul de clasa al unei mari contese. Cât despre Nathan, copilul unui evreu ruinat și al unei mame care îl crescuse în cultul romano-catolic, ratarea sa (în raport cu impresia sa despre el însuși) sau reușita sa (în virtutea adevăratului său potențial uman, mult mai redus de fapt) sunt tratate cu malițiozitatea atotputernică a unui legitimist de către Balzac în acest final de roman: ,,Astăzi, acest ambițios atât de bogat în cerneală și atât de sărac în voință a capitulat și s-a mulțumit cu o sinecură, ca un om mediocru. După ce a sprijinit toate încercările de dezorganizare, trăiește în pace la umbra unei gazete ministeriale. Crucea Legiunii de onoare, text bogat pentru glumele lui, îi împodobește butoniera. Acea pace cu orice preț, din care făcuse să trăiască redacția unui ziar revoluționar, este obiectul articolelor lui de slavă. Apără azi, de la înălțimea înțelepciunii, Ereditatea pe care a atacat-o atât cu articolele lui saint-simoniste. Purtarea asta lipsită de logică își are originea și autoritatea în schimbările de poziție ale câtorva oameni care au acționat ca Raoul în timpul ultimelor evoluții politice.” (p. 529)

Mesajul

Narațiunea la persoana întâi pomenită începe și se termină în anul 1819, când un tânăr sărac, distins și educat se află pe drumul ,,de la Paris la Moulin” (p. 538), unde face cunoștință cu un tânăr conte, voiajor incognito într-o diligență oarecare, un alter ego de aceeași superioară speță. Cei doi tineri, aplecați spre confidențe reciproce, reproduc schemele romantice tipice în materie de iubire: amândoi experimentează voluptos cu două femei trecute de vârsta primei tinereți, dar la fel de zvăpăiate ca niște adolescente îndrăznețe, căsătorite creștinește cu doi soți bătrânicioși și sterili. Din nefericire, ajutat de bunăvoința unei instanțe auctoriale care își sacrifică personajele pentru a da consistență intrigii, contele moare într-un accident stupid. Înainte să-și dea duhul, muribundul îl deleagă pe însoțitorul său, apărut de nicăieri, să-i încredințeze gândurile sale din urmă contesei Juliette de Montpersan, iubita sa. După o călătorie anevoioasă, însă de scurtă durată, naratorul ajunge la castelul contelui de Montpersan, un bărbat alienat de soția sa. Aceasta este eterna îndrăgostită radiind de tinerețe, gingășie, speranță și sănătate. Vestea morții tânărului ei amant o cutremură din cap până în picioare.

,,Fără să insist asupra anumitor detalii prea sfâșietoare pentru dânsa, i-am relatat cât mai simplu întâmplarea fulgerătoare ce-i răpise prietenul. I-am povestit prima zi a călătoriei noastre, închinată amintirii iubirii lor. N-a plâns deloc; asculta încordată, cu capul aplecat spre mine, ca un medic zelos care stă la pândă. Folosindu-ma de o clipă când mi s-a părut că și-a deschis inima pe de-a-ntregul suferinței, și că e dispusă să se cufunde în durerea ei cu toată patima primei furii a deznădejdii, i-am vorbit despre temerile bietului muribund și i-am spus cum și de ce mi-a încredințat acest fatal mesaj. Atunci, mistuiți de jarul întunecat din străfundurile sufletului, ochii i se uscară. Reușise imposibilul: devenise mai lividă decât era. Când i-am întins scrisorile pe care le pusesem sub pernă, le-a luat fără să-și dea seama ce face, apoi a tresărit violent și mi-a spus cu un glas răgușit: – Și eu care le ardeam pe ale lui! N-am nimic de la el! nimic! nimic! Își dădu cu pumnii în cap.

– Doamna, i-am spus. Se uită la mine scuturată de fiori.

– Doamna, i-am tăiat o șuviță de păr, v-am adus-o.” (pp. 548-549)

Împlinindu-și ritualic datoria față de un camarad ucis de fatum pe altarul iubirii, vocea istorisirii primește, fără alte discuții, douăzeci și cinci de galbeni, bani de drum până la Paris, unde dragostea sa îl chema, bucuros că soarta l-a scutit de actele sale sporadice (sau nu) de cruzime. Mesajul este o fantezie erotică balzaciană, o piesa minoră într-un secol îmbibat de excese discursive elaborate în privința sentimentului de dragoste literaturizat.

Casa-cu-rodii

În ,,grădina” regiunii numită Touraine se află o casă veche, datând din secolele anterioare, care îmbină eleganța clasică cu frumusețea locului, farmecul ales cu energia revigoratoare a peisajului. ,,În primăvara unuia dintre cei mai frumoși ani ai Restaurației, o doamnă, însoțită de o menajeră și de doi copii – cel mai mic părea să aibă vreo opt ani, celălalt vreo treisprezece – veni la Tours să caute locuința. Văzând Casa-cu-rodii, o închirie. Poate fiindcă era la oarecare distanță de oraș. Salonul îl folosi drept odaie de culcare, instală copii în fiecare din încăperile de la etaj, iar menajera ocupă o odăiță deasupra bucătăriei. Sufrageria deveni salonul comun al micii familii și locul de primire. Casa era mobilată cât se poate de simplu, dar cu gust; nici un obiect inutil, nici un obiect de lux. Mobila pe care necunoscuta o alesese era din lemn de nuc, fără nici un ornament. Tot farmecul locuinței se datora curățeniei, acordului care domnea între interiorul și exteriorul ei.” (p. 561) Simplitatea locului este, în ciuda aparențelor explicite, factice și inutilă. Străina este doamna Willemsens, iar copiii sunt pesemne rezultatul unei aventuri cu un alt bărbat decât soțul de drept. Acesta este probabil și motivul din spatele recluziunii autoimpuse în provincia Touraine, departe de vuietul și cleveteala otrăvitoare ale gigantului Paris. Grija primordială a doamnei Willemsens, lady Brandon prin căsătorie, se referă la educația celor doi băieți, ambii privați de rente și de relații în lumea mare, deci pasibili de un trai în ciliciul modestiei, adică, pentru cineva obișnuit cu viața pe picior mare din înalta burghezie și nobilimea capitalei, în mizerie. Primul este Louis-Gaston, menit să ajungă inginer politehnist, un ambițios care pleacă în coloniile asiatice pentru avere, în vreme ce al doilea, cel mic, este Marie-Gaston, amândoi fiii reapărând în alt context și cu alți sorți de izbândă în Memoriile a două tinere căsătorite. Dragostea și vârsta de aur definesc această familie de paria sau mari păcătoși. Din primăvară până în toamnă, însă, starea de sănătate a doamnei Willemsens se degradează pas cu pas, într-un ritm consonant cu natura. Fie din pricina nefericirii sufletești, fie din cauze fiziologice ascunse, mama devotată, adorată de cei doi fii și respectată de servitorul ei și vecinii temporari din împrejurimile sălbatice, moare la începutul lunii noiembrie. Stingerea ei trupească este urmărită ca într-o compoziție muzicală funebră de către Balzac, care dezvăluie, date fiind dimensiunile restrânse ale povestirii, o dramă în miniatură. La doar treizeci și șase de ani, înainte de a muri, doamna Willemsens le lasă fiilor ei dragi doar douăsprezece mii de franci, o sumă neînsemnată pentru oameni de importanța lor. Louis-Gaston preia sarcina de a fi moștenitorul mamei lui, maturizandu-se în urma acestei traume, devenind stâlpul casei și protectorul patern al fratelui său. ,,După o luna, Louis-Gaston, care era acum elev-marinar la bordul unui vas al statului, părăsea rada portului Rochefort. Rezemat de bastingajul corvetei Iris, privea coastele Franței care se depărtau rapid și se pierdeau în linia vânătă a zării. Curând se văzu singur și pierdut în mijlocul oceanului, precum era și în lume, și în viață.” (p. 578)

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s