Pintiliada

În cele ce urmează, nu mi-am propus altceva decât să emit pretenția, specifică fiecărui om modern, de a avea impresii, păreri, judecăți de valoare și altele de infimă valoare despre o parte apreciabilă din filmele regizorului român Lucian Pintilie. În afară de Reconstituirea, nici unul din filmele amintite nu îmi era cunoscut dinainte. Ordinea în care le expun este cea în care le-am urmărit, pe unele de mai mult de două ori, pentru o mai adâncă familiarizare cu locul, timpul și oamenii surprinși în efemeritatea lor smerită.

Ostalgia după pivnițe

Citești ,,Jurnalul fericirii” sau ,,Arhipelagul Gulag” și în ambele găsești crâmpeie adânci de umanitate, chiar si printre cei mai răi, mai stricați dintre oameni. Infernul își are clipele sale de respiro. Și dracii se mai avântă, din când în când, către cer.

Nu și în filmul lui Pintilie din 2001, ,,După-amiaza unui torționar”. Aici iadul e placat de abjecții comice, cu rânjete de circ dement. Un tren mizerabil, populat de țigani și seminariști ticăloși, o mașină Dacia care scoate sunete scabroase târându-se peste câmpuri vangoghiene, o baracă cu un organ genital azvârlit neaoș pe ea, o curte oribil de tristă într-o câmpie aridă, cu sondă. Ce loc, ce timp, fără istorie. Torționarul: un țăran criminal, analfabet, aproape căindu-se, aproape uman, profund nefericit. Comuniștii dialoghează și colaborează asiduu cu lumea interlopilor și borfașilor.

O nevastă dezumanizată, adevărata torționară torturată, dacă așa ceva există. Un fiu care trezește repulsie, galerii de fotbal cu posedați, putoare, sadism, perversități erotice, un paricid. Poporul român, compus din ciobani superstițiosi, sălbatici și criminali, ultimul strat de jeg uman – asta arată Pintilie că suntem noi, noi cei din comunism și noi dintotdeauna. Tezism all through. Nu e Kafka. Este ochiul unui om care își vede semenii ca pe niște monștri fără scuze. Îți vine să dai foc la tot, precum băiatul torționarului.

Totuși, toți sunt oameni simpli, nimeni nu are școală, nimeni nu e în stare să conducă, șefii sunt undeva, acolo, dincolo de câmpul ocular. Jurnalista e stenografa de la acest proces dureros de conștiință colectivă.

Cred că înțeleg miza filmului. Apare o soluție de ieșire din infernul ăsta comunist: cititorul lui Steinhardt de la final. Așa îmi imaginez elita pentru care Franț Țandără, țăranul asasin, chinuia oameni și își lichida semenii: european, citit, profesoral, cu baston cu măciulie, rasat, cosmopolit, adormind la dezvăluirile torționarului său fidel. Da, numai așa are sens Pintilie: singurul personaj pozitiv e stăpânul acestor români monstruoși. El este Diavolul care se preface de minune, restul sunt ucenicii săi.

Niki

Filmul lui Lucian Pintilie din 2003, ,,Niki Ardelean, colonel în rezervă” seamănă cu celelalte producții ale marelui regizor: omul e o ființă în care colcăie răul, dar când mai ești și român pe deasupra, răul dă peste limita suportabilului. Scena înmormântării de la începutul lungmetrajului este o batjocură supremă: fiul lui Niki, tot ofițer în armată, moare scurtcircuitat, prilej de a vedea un cadavru târât prin blocurile strâmte și scările murdare, gri, din anii 1990-2000, construite doar de comuniști. E o parodie a unei drame, o incriminare a trecutului recent. Ritualul religios ar avea sens dacă nu ar fi doar un kitsch sărăcăcios: cuscrul Tufaru, care aduce cu managerul Sârbu de la Pro Tv în anii ’90, filmează în regim de discotecă o îngropăciune și un parastas. Niki e siderat, nevastă-sa, femeie umilă de la țară (laitmotiv la Pintilie), năruită fizic. Pintilie nu face concesii cu doi părinți conservatori: deși le moare fiul, cei doi români reacționează ca niște animale rănite, incapabil să raționalizeze mascarada grotescă a înmormântării. Așa e românul: el suferă, dar nu (sau pentru că nu) e încă om. Un om și-ar spiritualiza cumva suferința. Aproape că Pintilie face abuz de prea multe simboluri creștine. Oricum, între bibelou si icoană românul nu face, în mod normal, diferența. Așa e el: un subom. Asta se cade să credem. Niki are o fată, pe care, ca un tată bovin și iubitor ce e, o înțelege la nivelul infantil al eroinei televizate din socialismul real, Veronica. Atât poate colonelul de armată să digere din punct de vedere intelectual. Ce e armata dacă nu o șleahtă de proști? Fiica vrea să plece în SUA pentru un trai mai bun. E însărcinată cu soțul ei, un informatician abil, fiul lui Florian Tufaru. Acest Florian, alături de nevastă-sa, cu aere de curtezană MILF, vecini peste drum cu Niki, sunt un soi bizar de hippioți naufragiați în tranziția postcomunistă. Pintilie îl face freelancer, dar Flo pare mai degrabă un buticar șmecher, din aceia care dau și acum mită la primărie ca să închirieze un spațiu într-o stație de autobuz, unde are doi angajați pe care îi plătește la negru cu salariul minim pe economie. E un tupeist semidoct, plin de el. Dacă Pintilie ar fi dorit să exerseze un mimesis pe bune, nu doar să sugereze un personaj, Flo ar fi citit 22 și i-ar fi înjurat copios pe mineri. Totul cu escapade în Vamă, lecturi Humanitas și veleități occidentale.

Fiul lui Flo și fiica lui Niki sunt produsele umane ale anilor ’90: dragostea lor este la încrucișarea părului pubian neras, care deranjează la sex, și banii de buzunar pentru State. Mizeria morală e tratată ca nonconformism axiologic de către Pintilie: avangarda lumii noi nu este ca Niki, un bătrân vetust, cretin și îngust la minte, e ceva mai sinistră: răul s-a banalizat ca la Eichmann. E pe bază de formulare infinite pentru viză. Oamenii sunt ambițioși, comercializabili și vii. Trăiesc visul american cu morții în casă. Nu mai au frați, nu mai au părinți: alienarea e completă. Facem sex ca în producțiile porno și halim numai semipreparate. Și, totuși, Pintilie are un unic inamic: colonelul român în rezervă.

Niki este un suflet zdrobit, un înfrânt al timpurilor noi, un ofițer rebut. Îi putem ierta nebunia de care începe să sufere lent după moartea singurului său fiu, dar trebuie să-l înfierăm cu patos antiproletar pentru a fi servit patria și neamul, pe Decebal și Traian pe o șa îngustă. Pintilie nu este până la capăt onest cu Niki: acesta nu e nici naționalist xenofob, nici protocronist ceaușist. E doar un ofițer care crede în patriotism și valorile eroice ale armatei. E oare vreo vină în asta? Dacă ești român, e un păcat capital. Dacă lăcrimezi sub steagul Americii, după ce armata ta a mai bombardat vreo două orașe din Orientul Mijlociu, se cheamă că ai servit umanitatea. Baby, I’m riding the horse of history!

Niki e meschin și hidos, ca orice român conservator: își ia uniforma pe el, o asortează neregulamentar la papuci și plasează patru lovituri de ciocan în capul socrului mare, pseudooccidentalul Flo. Este ca și cum un ex-ofițer nazist din anii 1960 l-ar ucide pe vecinul de bloc pentru că mănâncă bomboane cumpărate de la un evreu. Nici vorbă de demnitate, nici urmă de tragism! Să porți toată viața armă și să omori cu un ciocan: ce abjecție… proletară!

Pintilie îi urăște pe anumiți români în calitatea lor de membrii ai unei tagme profesionale oarecare, asociate uneia dintre clasele sociale existente. Filmele lui sunt mostre de ideologie autocolonizatoare, adevărate recipiente de fobii și războaie culturale cu bătaie lungă în politica și istoria recente. Pintilie e un negru albit, un Albert Speer care își scrie memoriile cu camera de luat vederi pe umăr. La fel ca în cazul torționarului Țandără, românul autentic e un criminal odios în fond, de care sufletele fine ca ale lui Pintilie se depărtează cu groază.

Balansoarul fără echilibru

În filmul ,,Balanța” (1992), Lucian Pintilie redefinește cu umor negru și ironie groasă patologia românească. Bine, teribilul regizor realizează asta peste tot în filmele sale, dar în ,,Balanță” asistăm și la o operație pe cord deschis. Una fără rezultate pozitive. Pacientul e născut bolnav și nu se poate vreodata recupera.

Ana-Maria Tufan, zisă Nela, locuiește într-un apartament împuțit din ultimii ani ai ceaușismului. Taică-său, un fost colonel de securitate, un oportunist laș, îi moare în brațe. Destul de psihanalizabilă situația, fată doarme cu tatăl mort în pat. Suferise de o boală necruțătoare. Nevasta îi era închisă la spitalul de nebuni, probabil din pricina ,,tăticului”. Dintr-o scenă ulterioară descoperim că răposatul era nu numai un individ capabil ,,să-și bage mâna sub tren” ca să scape de convocarea obligatorie în armata română, ci și un terorist domestic antisemit, care își acuzase, până la depresie, soția de a fi evreică. Nela studiase psihologia la Paris (!?), ca orice fiică de ștab, și era acum profesoară de psihologie (în România anilor ’80?). Luase un post în provincie (de ce nu cu pile în București?). Detaliile de până acum fac povestea pe cât de sugestivă, pe atât de neverosimilă. Nela își incinerează la crematoriu tatăl, conform testamentului, și, după o serie de schimbări de scenă bruște și stări nevrotice cu sora ei și fostul iubit, pleacă în localitatea industrială Copșa Mică, unde activa pe post de profesoară debutantă. Nela e sălbatică și puternică în același timp, doar vag sensibilă.

Călătoria cu trenul e o curată descindere în măruntaiele Hadesului: trenul fetid, supraaglomerat, șine de cale ferată (drumul spre alte lumi?) înțesate de oameni șobolani, inundații, șosele de țară lutoase sau lichide, noroaie fizice și iar noroaie cu chip uman etc. Ajunsă în Copșa Mică, unde e întâmpinată de o ceată de muieri neandertaliene, adunate satanic, ca în tablourile gotice ale lui Goya, în jurul unui foc, Nela, care fumează nervos, face mereu poze pe un aparat foto superperfomant și ascultă muzică pop la căști, e violată de niște mineri sau metalurgiști, oameni acoperiți de negreală din cap până-n tălpi, patibulari de cavernă. E clar: profilul antropologic al muncitorimii române, după jumătate de secol de industrializare, este unul jalnic. Utopia comunistă (normal, ce altceva?) a creat o specie nouă de reptilieni: românii vechi, scârboși și răi, au devenit, printr-o mutație cincinală, oameni noi, violenți și ticăloși până în măduva oaselor. Permiteți-mi să-i supranumim pe acești monștrii după numele creatorului lor, și anume, pintilieni.

Ajunsă la postul de miliție, Nela dă peste milițianul pintilian, care ar fi fost în stare să o violeze și el sau să o tortureze nițel (vezi scena halucinantă cu jetul de apă de mai târziu, amintind de fenomenul Piața Universității). Ajunsă la spital, doctorul Mitică e singurul care îi oferă sprijin. Nela si Mitică se potrivesc din priviri. Se plac. Traumele violului sunt minime pentru că, de fapt, nici nu a avut loc. Nela fusese salvată în ultima clipa: brutele proletare, în veșnică neputință funciară, ratează momentul. Intenția lor rămâne, totuși, cum rămân tribulațiile protagonistei cu tatăl ei cel mort. Spitalul e plin de pintilieni: un director cretin, unsuros și handicapat, o asistentă ,,mitomană și erotomană” care își plachează zona inghinală cu un jurnal melancolic la nevoie, o gagică de-a doctorului Mitică, niște securiști travestiți în pacienți, rude false etc. Pintilianul are două-trei trăsături definitorii: înjură cu exaltare de Dumnezeu și sfinți (destul de ciudat: aproape niciodată de organe genitale), caută scandal din nimic (așa socializează el) și are zero simț moral. Femela pintiliană e curvă, masculul-i derbedeu. Mitică e un doctor bun, care micționează totuși pe sistem. E tare în clanță și înjură și el ca orice pintilian, adică român subuman (oximoron la pintilieni).

Nela merge la școală, unde caută elevi supradotați (elitismul se termină în rasism exemplar: ,,geniul” e un pui de țigan de sânge aristocratic, interbelic, cu ambiții scriitoricești). Colegele o jignesc de la obraz. Toate femeile din Copșa Mică sunt de un sexism grotesc. Un viol e un act sexual imoral și atât. Nela merge pe câmp cu Mitică în weekend – la picnic. Armata, care făcea exerciții militare prin apropiere, e cât pe ce să îi ucidă. Omoară un vițel, ,,cel mai inteligent animal din tot spitalul”, după doctorul Mitică. Profesoarele sunt tâmpite, militarii sunt niște nulități criminale. Procurorii sunt nemernici și fricoși, securiștii sunt dejecții cândva umane. Ăștia sunt pintilienii. Peste toate domnește sfânta înjurătură.

Singurul personaj angelic e cancerosul Titi, care moare. Mitică nu-l salvează. Fatum. Nela are rămășițele pământești ale tatălui într-un borcan de cafea. Titi avea un caiet albastru (jurnalul de mai sus), din care Mitică înțelege că fostul sau pacient era un misticoid de tip new age, cu educație transcendentală și scandalul aferent la zi. Din caiet rezultă că vrea, totuși, o înmormântare pe cinste. Pintilienii au spiritul de bairam dezaxat: marea lor distracție e moartea și sexul fără consimțământ. A îngropa e prilej de mare veselie la românii pintilieni. Cu ocazia asta, aflăm din nou că armata e stupidă și ucigașă, securiștii niște privilegiați îmbuibați ai mizeriei economice generale, popa e un bețiv și un curvar vesel, primarul e o canalie brutală, partidul unic e PSD-ul de astăzi, de ieri sau poate cel de mâine etc.

În sfârșit, Titi e petrecut pintilian pe lumea cealaltă, iar ,,urna” cu cenușă a tatălui Nelei e răsturnată la rădăcina unui stejar (axis mundi în imund), nu înainte de a asista la o retrăire în miniatură a revoluției române din 1989. Armata, miliția și securitatea trag haotic în copii și tineri nevinovați.

Lăsând gluma la o parte, e clar: pintilienii buimaci, care își duc existentele tulburi printre resturi menajere, sunt pasibili de un Endlösung urgent. Cel puțin asta ne arată chiar regizorul lor român.

Și, încă ceva, un aspect boschian (baia turcească din ,,De ce trag clopotele, Mitică?” nu e o întâmplare): Pintilie surprinde cu dezgust și scârbă reprimate penisuri stafidite, sâni lăsați, umbre de vaginuri impudice, viciul tatuat în carne. Pintilienii nu pot face dragoste: ei numai se reproduc spasmodic.

Bolgia de margine de drum – cârciumioara cu boxeri

În ,,Terminus paradis” (1998), Pintilie continuă saga românismului posttotalitar, presupunând că neamul a ieșit vreodată din văgăuna pretotalitară. Pe lângă un pod județean, străbătut de tiruri turcești, un soldat dezertor fuge de un elicopter vigilent. Intră într-un câmp de porumb. Cade secerat la pământ de o rafală de gloanțe scuipate din buburuza cu elice. Între timp, jandarmeria trage în orb prin lan. De cealaltă parte armata procedează la fel. Dacă nu ar fi fost pentru cei grav răniți, momentul ar fi surprins eternul derby dintre forțele Ministerului de Interne contrându-se cu echipa Ministerului Apărării – ghioaga și toporul regimului bizantin de până în 1989. Incompetența crasă și violența aparatului de reprimare al statului ar trebui să întoarcă stomacul pe dos. Dar de unde? De pe pod pintilienii lobotomizați aplaudă ca la galerie succesul misiunii sinistre.

Stop cadru. Mahala bucureșteană. Dincolo de Dudești. Blocuri putrede. Cărnuri fripte fumegă în aerul tulbure de vară prăfuită. Doi cai solizi lângă o scară de bloc mizeră. Gunoaie peste tot. O muzichie manelistă de bâlci bâzâie pe fundal. Un golan bea vodcă în miezul zilei, făcându-i cu ochiu’ unei pipițe care aștepta degeaba un autobuz insalubru. Pe vagabond îl cheamă Dumitru Cafanu, zis Mitu, iar pe domnișoară Eleonora. După câteva pahare afrodisiace cei doi se târăsc în bârlogul lui Mitu și fac o chestie venerabilă din vechime. Ei sunt perechea iubiților de la marginea orașului. Eleonora este ospătăriță la un grataragiu din cartier, care, deși căsătorit, trăia în vazul lumii cu mica parașută. Mitu e porcar, deși taică-său fusese ditamai colonelul în armată (!?).

Eleonora e fată bună. Visează să-și pună și ea pirostriile ca lumea normală. Mitu e un macho, un băiat rău dus cu pluta care o atrage instantaneu. Făcuse chiar un fel de pârnaie corecțională pe la cincisprezece ani. Nici nu apucăm bine să ne obișnuim cu cloaca în care trăia bețivul de Mitu, cloacă pe care Nora o deretica după prima noapte ca o gospodina pricepută (avem aici niște gender roles de toată frumusețea), că o hoardă de dilii tarați dau năvală în apartament. Sunt neamurile de pintilieni ai lui Mitu. Energumenii beau și râd zgomotos, se suduiesc și se porcăiesc ca la ușa cortului, ca niște români, cum altfel?, tocmai buni de spânzurat. Printre ei, la loc fruntaș, e fratele lui Mitu, spălător de vase și semiboschetar prin Statele Unite. Mitu este un revoltat fără cauză, un anarhist cu impulsuri criminale. Își urăște tatăl pentru că l-a trimis pe Abelul ratat la New York în locul lui. America e la pintilienii țara de dincolo de neguri, Canaanul binecuvântat cu băutură, sandviciuri și grătare sfârâind din zori până în noapte.

Asistăm la un scandal monstru între Mitu și taica-său în mașina de familie, o Dacie obosită; divinitatea paternă e un fel de Niki Ardeleanu cu doi băieți scursuri. Între timp, Mitu golanul primise convocarea la arme. Înainte să meargă pentru doi ani în armată, Mitru îl bate pe Gilli Trandafir, patronul tarabei unde lucra Nora. Dar cum femeia pintiliană e ștoarfă și uită ușor, orice ar face, Mitu, în schimb, suferă de dorul ei în garnizoană. Viața de unitate militară e compusă din umilințe, sarcini stupide și șefi imbecili, absurzi și autoritari – specialitatea casei la români.

Mitu dezertează numai pentru o zi (o minirevoluție fără direcție), ia un ditamai tanc (!?) și îi culcă la pământ șandramaua șefului Eleonorei, care, printre înjurături de mahala, e îndrăgostită de eroul ei și topită după isprava lui cavalerească. Dobitocul revoltat de Mitu ajunge în șerpărie, o unitate pentru soldați golani de prin Dobrogea. Aici comandantul e o bestie care, de la prea multe filme americane ingerate, înjură și în limba engleză. Limbajul pintilian este, prin definiție, scatologic și analfabet. Mitu suferă mai abitir după borfeta lui, despre care află că urma să se mărite cu grasul de boșorog, marele grataragiu. În sfârșit, după ce fusese transferat cu bunăvoință de un comandant melancolic și cardiac, care îl știa pe taică-său, Mitu reușește să fugă cu o armă, își rănește întâi un coleg de popotă, și îi zboară creierii mahalagiului, surprins nud cu iubita lui în pat, rujată și cu mască de Mickey Mouse. Ne-am americanizat, ce naiba!

Aici filmul se schimbă înspre bine, deși se ridicase o poteră fioroasă pe urmele asasinului: mahalaua apăsătoare e înlocuită cu ruginitul tren de marfă din dotare, cu uscata Câmpie Română și cu un promiscuu bâlci de ocazie. Un preot cumsecade îi cunună într-o bisericuță de lângă un lac pitoresc. Parcă în jegul omniprezent se strecoară o geană de lumină și de dragoste curată. Prea târziu: Eleonora rămâne în urmă, purtând în pântece un prunc, în vreme ce Mitu, haiduc fără chemare, este vânat de jandarmerie și armată, cele două eterne javre nehalite. Mitu cade însângerat în vagonul de transportat cereale și animale, împușcat mortal de un lunetist. Comandantul său, singurul ins inimos din armată (dar bolnav de inimă, să nu uităm), este și el ucis din greșeală, greșeală pe care nu o va pedepsi nimeni în împuțita țară a pintilienilor.

Finalul o surprinde pe Norica în halta Agîdar, tânără văduvă și mamă totodată, pășind peste câmpuri spre bisericuța unde se măritase de curând și unde odrasla ei în fașă urma să fie botezată. Iată că-și îndeplinise regulamentar rolul de femeie. Peste universul dement de pintilieni se așterne o dârâ de speranță.

Un trecut meprizabil

În filmul ,,O vară de neuitat” (1994), Pintilie se întoarce la perioada interbelică. Bucureștii, această copie infidelă a Parisului, sunt ornați cu propria protipendadă. Pintilie se concentrează mai puțin pe aristocrația de tip ,,Cronică de familie” (capitolul ,,Salata”), cât, mai ales, pe corpul ofițeresc al armatei române. Facem ce facem cu Lucian Pintilie și tot la armata română ajungem! Se poate identifica aici o atracție nedemocratică spre puterea fizică care face politică en marche.

Ce fac, totuși, ofițerii este o reprezentare a ceea ce sunt ei în esență. Mănâncă semințe, bat și femei dacă se cere și merg voioși la prostituate. La bordel ofițerul român, de extracție joasă judecând după imprecațiile tipice, se dă boier, rămânând în continuare un român tâmpit de mahala. Încă de la început, Pintilie o ,,lansează” pe prostituată Erji, care nu figurează în romanul-fluviu al scriitorului Petru Dumitriu. Ea joacă un rol capital în economia morală a filmului. Erji este unguroaică. Fusese culeasă de pe străzile Budapestei în 1918, când armata română strivește regimul de scurtă durată al comunistului Bela Kun. Din pricina asta, Erji, care înjură cu sloganuri bolșevice, nu numai că primește cafteală de la doi clienți ofițeri (atunci când generalul princiar, alt client de-al ei, le-o cere pentru că a îndrăznit să-și arate fundul prin geam aceleiași armate), dar și capătă o poreclă pe măsura imaginației ofițerimii românești: Bella Cur, fiindcă bozgoroaica avea un dos arătos. Xenofobia antimaghiară este adânc implantată în modul de funcționare al armatei române, care trăiește dintr-un naționalism oficiliazat, păstrând, însă, o atracție erotică, dar piezişă, față de inamic.

Pintilie are grijă să nu mânjească aristocrația locului cu ideile și practicile, nici măcar deosebite în acel moment istoric la nivel european, ale armatei române, care suduie, lovește, ucide și e în stare să violeze fără prea multe comentarii sau finețuri. La un bal oarecare, familia Lascari, reprezentați de madame Vorvoreanu (bolnavă și obosită trupește) și fratele ei, prințul Ipsilanti, distinse gazde și aristocrați de secolul XIX, comentează dansurile și lumea. Cinici și superiori, cei doi o observă pe ruda lor Marie-Thérèse Von Debretsy, româno-unguroaică, dansând cu soțul ei, căpitan Petru (Petrică) Dumitriu. Cu nume imperial, vorbind fluent două limbi de circulație internațională, dar și limba română, mamă a trei copii superbi, ca-n vederile de epocă de la Biarritz sau Baden Baden, Marie e o mixtură de Clavdia Chauchat, Albertine și vreo figură feminină din ,,Orb în Gaza” sau ,,Cvartetul din Alexandria”, ceea ce constituie o interpretare originală a regizorului. Generalul fără origini nobile clare, dar frațuzit și stilat, o curtează asiduu pe această Erji de rang nobiliar, motiv ca Petrică, cu pregătire cazonă în disciplinata Germanie wilhelmiană, înamorat de nevastă-sa și presimțind acum pericolul unui rival, cere mutarea într-o altă garnizoană. Generalul, jucat impecabil de Marcel Iureș, văzându-și dejucate planurile, îl trimite intenționat în Cadrilater, unde bandele de bulgari și machedoni atacau unitatea militară de acolo. Comitagii nu erau doar naționaliști sadici, care își mutilau victimele, ci și agenți ai fostei Ohrane, deci ruși, adică, alături de maghiari, dușmanii de drept ai românilor.

Ajunși în Cadrilater, Marie se îndrăgostește de peisajul larg, crud și prăfuit al locului, amintind atât de stepa slavă, cât și de un deșert al tătarilor din romanul lui Buzzati. Suntem într-o colonie-regiment de la marginea unui imperiu, pe buza abisului. În acest punct, toate pistele narative amintite mai sus încep să joace, să se ciocnească și să țeasă o broderie de toată frumusețea.

Niște comitagii criminali au atacat garnizoana. Armata română, incapabilă prin definiție, ,,prinde” o duzină de țărani bulgari în schimb, pe care îi tortureaza în clădirile dărăpănate ale garnizoanei. Bieții de ei vorbeau română, iar unul dintre ei, Stepco, se ,,împrietenește” chiar cu Marie și copiii ei adorabili. De la a lucra pe gratis pe parcela cu legume a unității, obicei tipic românesc, țăranii, supuși pe vremea regelui Ferdinand al Bulgariei, la fel de îngenuncheați de Ferdinand al României, ajung să fie plătiți de civilizata Marie. Soțul ei e contrariat, dar subordonații lui imediați, ariviști, pungași și parveniți soioși, încep să o urască pe această boanghină de femeie, care, zice-se, pactizează inconștient cu inamicul. Într-un final, Petrică neamțul primește ordin verbal de la București să-i ucidă pe țăranii bulgari drept replică la năvala recentă a comitagiilor.

Este șansa sa de a promova în rangurile armatei. Petrică ar face-o, că doar e educat în Germania imperială, dar vrea ordin scris. Instituțiile românești nu agrează decât rapoartele scrise falsificate a posteriori, nu și ordinele din care să reiasă cu claritate cine sunt cei responsabili. Prin urmare, generalul curtenitor din prima parte a filmului se deplasează în teritoriu, dă ordin să fie lichidați țăranii (cui dracului îi păsa de ei când mareșalul Averescu, călăul lor în 1907, fusese ceva vreme la cârma țării după 1918?), Petrică și Marie fiind obligați să părăsească locul blestemat. Cariera căpitanului Petrică, ce se anunța strălucitoare la început, se încheie definitiv aici. Rușinea îl duce în pragul sinuciderii. Un alt căpitan, unul idiot și criminal, îi va lua imediat locul. Filmul se termină printre lacrimile sfâșietoare ale văduvei bulgarului Petco, care încearcă, alături de alte personificări ale eriniilor antice, să se răzbune pe Marie, moment în care Petrică prusacul o împușcă scurt și rece.

Din imaginea generală a odioasei armate române am zice că poate Pintilie e un fel de premergător al lui Radu Jude, cel care e în stare să deconstruiască genul acesta de subiecte, ofertante ideologic. Dar lucrurile nu stau chiar așa: la Pintilie ofițerimea e un corp militar cariat de mic-burghezi fără scrupule, în timp ce vechea aristocrație, încrucișată cu marea finanță, care încă avea frâiele țării în mâini și adusese Europa în situația de beligeranță universală a anului 1914, e exonerată cu grație. Marie este lumea frumoasă de la 1900 a lui Zweig pe care anul 1925 o pierduse. În fond, condamnarea elitei, mai ales a celei aristocratice, nu are nicidecum loc. Vinovați sunt tot miticii murdari și genocidari de spiță românească, vechii pintilieni din celelalte filme ale sale, care, ajunși generali ca Cilibilia, se urinează în clavecine. Un vulcan Fujiyama de murdărie sufletească, de gloanțe care sparg fragila oglindă venețiană a spiritului!

Armata și dezonoarea civilă 

În povestirea ,,Cap de zimbru” a scriitorului român Vasile Voiculescu, un narator deprimat, pe o vreme aspră, deschide o cutie cu timbre și alte mărunțișuri din trecut. Își aduce aminte de mama sa și e parcă gata să se omoare. Viață îl supusese la prea multe prefaceri dureroase. În acea clipă de mâhnire corozivă intră pe ușă prietenul G., care, filatelist împătimit, estimează dintr-un ochi colecția la câteva zeci de mii de franci. Din una în alta, prietenul G. îi povestește de un anume timbru, în valoare de 27 de parale, cu un cap de zimbru pe el, care era atât de rar încât valora miliarde în lumea esoterică a colecționarilor. Pornind de aici, G. relatează o întâmplare din primul război mondial. Era ofițer într-un regiment din Moldova. Plictiseala de moarte și frica, dar și indigențele de tot felul ale unei armate prost aprovizionate, îi mâncau zilele și nopțile în bărăgan. Într-o bună zi garnizoana română primește vizita unui general neamț și suita sa ofițerească. Partea română face eforturi disperate să păstreze oarece aparențe de bunăstare în regiment, dar meniul modest și apa sălcie dezmințeau orice bănuială mai răsărită. Germanii, veșnic superiori, oferă spre consum douăsprezece șampanii Veuve Clicqout. Un maior neamț, sub care se ascunde de fapt contele K., nobil de origine moldoveano-lituaniană, le arată inelul lui cu capul de zimbru pe el, primit de la străbuna sa. Ofițerii români sunt de două ori siderați. Contele K. le istorisește efortul depus pentru a face rost de acea marcă poștală aproape unică, banii investiți, peste 50.000 de franci și persoanele bizare, greu de găsit, pe care a trebuit să le frecventeze în colțul de est al Europei. Cel de-al doilea posesor al timbrului portocaliu deschis era un bogat american. Românii se simt deja copleșiți de atâta grandoare. Neamțul zgândăre complexe identitare, provoacă la duel o cultură mică. Degeaba așteptau românii deznădăjduiți întăriri sau sprijin logistic de la armata germană: generalul și maiorul său năstrușnic veniseră să își arate penajul de mari cocoși. La un moment dat, timbrul dispare. Rumoare, agitație, infinită rușine. Generalul român se vede pus într-o situație umilitoare: cineva din subordinea lui, un român fără onoare, a furat marca. Urmează ca ofițerii români să fie percheziționați. Căpitanul Tomuț, tot român, refuză cu demnitate să fie căutat prin haine. Cu mândria rănită, Tomuț amenință că se sinucide. Atmosfera e explozivă. Cineva apare brusc de la bucătărie și dă știrea salvatoare: marca se lipise pe fundul unei farfurii și era cât pe ce să fie spălată la grămadă cu restul veselei. Generalul român, înlăcrimat, îi strânge mâna căpitanului Tomuț, care salvase fala neamului românesc. Nemții se ridică de la masă, își recuperează calmi capul de zimbru, salută cu indiferență și se fac dispăruți.

Românii sunt extaziați moral, nu neapărat de ei înșiși. Căpitanul Tomuț recunoaște că nu voia să fie căutat și acuzat de furt pentru că deținea și el o marcă identică în portmoneu, moștenită de la mama lui, o boieroaică din Moldova. Asistența e paralizată de uimire. Tomuț se ridică și azvârle timbrul în foc. Iată că există și un cap de zimbru pe care nici pasiunea și nici banii nu-l pot cumpăra. Ce are a face o hârtiuță infimă cu aurul din sufletul omenesc? Aceasta e versiunea doctorului Voiculescu.

În scurtmetrajul ,,Tertium non datur”, al regizorului Lucian Pintilie, pe lângă cele amintite mai sus, observăm elemente noi, cu recuzită specifică. Acțiunea se petrece în Ucraina ocupată de naziști. Într-o sală de clasă melorusă dărăpănată, în care se pătrunde direct pe geam, nemții și românii iau masa împreună. Generalul neamț nu deschide gura. Marțial și înghețat ca o faleză de marmura. Afară zace în ceață, apoi în soare, pe măsură ce dialogul se destinde, o mașină Mercedes ultimul răcnet. Discuția se poartă în franceză și germană pentru început. Românii și maiorul german cântă versuri goliardice și deapănă amintiri despre casele de toleranță de lux din Paris. Românii grohăie, nemții sunt rezervați. Se vorbește de Marlene Dietrich și filmul ei Der blaue Engel, imaginat dupa romanul lui Heinrich Mann, Profesorul Unrat. Regele Leopold al Belgiei și Charlie Chaplin se zvonește că mergeau la acest bordel cu ștaif. Tabăra română râde zgomotos din toți rărunchii. Cineva zice, în limba înjurăturii, că și ,,îngerii au pulă”, că se practică flagelația și lesbianismul acolo. Grobianismul și o veselie tembelă supurează din ecran. Când, în sfârșit, se descoperă timbrul lipsă, Pintilie plusează: generalul român dezbracă în curul gol doi soldați de rând, care, până la final, stau proțăpiți într-un colț al clasei. Dezolant și arbitrar. Fără sfială, ofițerimea română, poate compusă din boieri mici sau mai măricei, își dă jos un rând de haine. O parfum lipicios de prostituate jalnice și de frizerie e emanat din ei. Nemții, vag scârbiți de acești români hoți ca niște țigani (alt detaliu pintilian), părăsesc arogant scena. La sfârșit, căpitanul Tomuț se urcă pe cerceveaua ferestrei nude și cu o mutră neprefăcută de alienat mintal declamă sforăitor fraza cioraniană, pe cât de celebră, pe atât găunoasă, cu voința de putere națională – cea cu populația Chinei și destinul Franței. În mod indubitabil, românii sunt niște căzături caraghioase, o gașcă de pramatii penibile, cum, de altfel, știm deja de la Pintilie.

Sensibilități șaizeciste 

În ,,Duminică la ora 6″ (1965), Pintilie își dă examenul de maturitate în materie de regie. Filmul nu prea ne inspiră în a-l bănui pe acel Pintilie pe care îl știm din filmele sale de după ,,Reconstituirea”. ,,Duminică la ora 6″ e mai mult un film francez, în care tehnicile Noului Val sunt demonstrate ca fiind corect însușite de un tânăr regizor talentat. E destul de uimitor cât de occidental se dovedește a fi un regizor român crescut și maturizat în anii grei ai stalinismului românesc.

Filmul nu este deloc pe linie: deși spune povestea de dragoste dintre muncitorul Radu, comunist ilegalist, și studenta la arhitectură Anca, fiica unui profesor de muzică, prin 1940, când cămășile verzi erau la loc de cinste în România, Pintilie atemporalizează idila dintre un proletar și o mic-burgheză. De fapt, socialul e la cote minime: ceea ce domnește este fragilitatea unor sentimente și a unor suflete postadolescentine. Egoul Ancăi și afecțiunea lui Radu sunt în prim plan. Pintilie vede societatea sub două mari chipuri hidoase, iar aici putem detecta in nuce pe cel de mai târziu: fojgăiala umană din piețe, din cârciumi, gata oricând să degenereze într-o fetidă bătaie publică cu legionari și lodenurile gri, de gangsteri ale agenților Siguranței, la fel de experți în supraveghere și oprimare ca Securitatea anilor ’50. Aici plutește echivocul: e anul legionar 1940 sau cel stalinist 1952? Atmosfera de teamă și risc fizic e aceeași.

Prin urmare, Anca și Radu sunt imersați până la sufocare în sistemul social existent: psihologia lor angoasată retrăiește, ca într-un cerc vicios, imaginea traumatică a unei scări de pisică cu un lift-cușcă în centru, apoi un grilaj întunecat prin care razele de lumina ard pesemne ca niște bijuterii, si iarăși un lift, cu pereții transparenți, coborând rapid, în timp ce pe fundal se vad locuitorii unui bloc-stup, care își văd, anemici, de existența lor domestică banală. Calea ferată este o altă portiță spre evadare. Romantica Anca și conspirativul Radu sunt, la un moment dar, surprinși în plin delict ideologic tânjind simbolic după libertatea vesticilor: încleștați cu degetele de un gard de sârmă, dincolo de care cineva joacă relaxat tenis pe un teren cu zgură, Anca îi oferă prima lecție de limba engleză muncitorului comunist. Pintilie nu critică explicit ordinea existentă, dar creează starea de spirit pentru un asemenea demers.

În cele din urma, Anca moare. Nu știu dacă se sinucide sau agenții Siguranței îi înscenează moartea. Este imaginea lipsă din scena repetitivă a liftului care coboară spre nicăieri. De cealaltă parte, Radu, stăpân pe credința sa politică (inconsistentă și invizibilă în film), este capturat pe o plajă de aceiași cerberi în trenchcoat. Marea, timpul și neantul îl însoțesc în fuga sa inutilă. ,,Duminică la ora 6″ e ironic prin titlu: fie programul neregulat al unei organizații clandestine, fie o seară de loisir mic-burghez la capătul unui weekend tihnit. Pintilie optează pentru a doua variantă arătând oroare și dezgust pentru prima opțiune.

Anii dulci ai socialismului de altădată

Filmele-cult cresc din cultul filmului, iar ,,Reconstituirea” (1969) are devotați de tot felul, nici unul mai puțin exclusivist decât altul. Bazată pe o nuvelă a lui Horia Pătrașcu, acțiunea are loc pe valea Timișului pe la începutul anilor ’50. În filmul lui Pintilie, după muzica de pe fundal și costumul de baie al Aurei, singura femeie reală de la restaurantul Pescăruș, suntem în anii Woodstockului, deci în perioada așa-numitei liberalizări comuniste. E o zi frumoasă de vară dată în pârg. Trenul, ducând elevi în tabere de munte, deranjează din oră în oră atmosfera senină de vacanță. Un cârd de gâște dolofane se plimbă vesele prin împrejurimi. Râul curge lin la vale. S-ar zic că viața e idilică. Asta până când apar tovarășii, aduși de un jeep al statului.

Din mașina defectă coboară un procuror, îmbrăcat într-un costum de vară elegant. Pare un boier de pe vremuri dacă nu ar da ordine răstite subalternilor. Blazat, aflat în mijlocul unui divorț, domnul procuror e onorat de toată lumea cu plecăciuni și supușenie. Alături de el în mașină se mai găsesc șoferul, un milițian, sublocotentul Dumitrescu, un cameraman, profesorul Paveliu și doi tineri, la vreo douăzeci de ani fiecare, Ripu și Vuica. Cei doi se luaseră la bătaie cu o săptămână în urmă, după o seară de beție, pentru o muiere, fuseseră cât pe ce să omoare un chelner, prezent și el cu capul cusut, și urmau să reconstituie incidentul pe peliculă pentru ca întreaga suflare proletară să înțeleagă ravagiile alcoolismului. Era vorba de un documentar moralizator comunist, din acelea la care lumea se uită și trece, imperturbabilă, mai departe. Fericit acel regim politic care, rezolvând toate problemele sociale, se ocupă și de alcoolism! Ideea e destul de cehoviană, dar, la ce stare de spirit relaxată degajă prima jumătate a ,,Reconstituirii”, de ce nu ar fi existat și oameni cât se poate de fericiți în socialism?

Însă, Pintilie creează dezordinea psihologică în doze toxice. Ripu și Vuica sunt doi băieți veseli și miștocari, dar nici pe departe un dublet de golani. Primul personaj care inspiră grosolănie este milițianul Dumitrescu, un dobitoc seminazist care urmează ordinele procurorului nu din credință într-o conduită anume, ci din interes ierarhic: e un homunculus pintilian care se dă bine pe lângă șeful superior imediat. Sublocotenentul urlă aiurea și îi supune pe cei doi flăcăi la câteva umilințe penibile de tabără militară (scena cu flotările la comandă o reîntîlnim în ,,Terminus Paradis”). Al doilea ,,organ” care o ia razna este profesorul Paveliu, om din zonă, un alcoolic deprimant cu stofă de dizident, un ins anxios care zgâria isteric scoarța unui copac din care curge rășină (sângele celor schingiuți și uciși în temnițele regimului stalinist?) și care nu înghite atitudinea despotică a milițianului imbecil și a procurorului cu aere de ciocoi dezabuzat. În orice caz, tineretul deviant e tratat mai degrabă paternalist decât autoritar de către cei mai în vârstă. Totul e bine. Vacanța și relaxarea predomină. Aura în sutien face cu ochiul băieților, băieții o absorb din priviri. E cum ar trebui să fie. Limbajul e cel colocvial, dar argoul și imprecațiile sunt la un minim istoric între filmele lui Pintilie. Timpul stă pe loc atunci când nu se pierde. S-ar zice că nimic nu se întâmplă. Vuica prinde gâștele care fugiseră în pădure. Trei țărani își expun coșul de mure echipei de filmare, care ciugulește cu tupeu din el. Ripu îi fură ceva mai mult de un sărut Aurei într-un tufiș. Domnul procuror se răcorește cu o batistă umedă pe ochi și labele picioarelor în apă. Un meci de fotbal se aude din televizorul barului. Răul e aparent undeva în spate, dacă există.

Diavolul iese la suprafață odată cu eforturile sadice și absurde de a filma încăierarea de noapte a celor doi prieteni. Procurorul și haita lui îi tot instigă la a reproduce cât mai pe viu bătaia unor bețivani de ocazie. Afară se întunecă shakespearian de ploaie. Din palmă în palmă, împinși de ticăloșii plictisiți ai statului socialist, Ripu îi trage un pumn mortal în gură lui Vica chiar în cadrul final, cel de lângă șinele de tren. Șinele ruginite și năclăite de sânge mai apar și în ,,Terminus paradis”. Pintilie critică ori industrializarea României socialiste, ori dezumanizarea adusă de industrie în general.

Atunci când Vica se prăbușește în pământul noroios, o ceată de muncitori se întoarce ca vitele de la muncă. Ripu îl lovește pe un proletar bătrân care îl mustra cu ipocrizie. Toate fețele de alcoolici și pramatii ordinare ale acelor muncitori, care fac pe lupii moraliști cu Ripu, exprimă sila lui Pintilie vizavi de clasa socială cea mai apreciată – cel puțin public – în regimul socialist. Fără nonsensul de a filma, cu scop pedagogic, un act antisocial prin definiție și fără banda aceea de gulere albastre malefice, filmul ,,Reconstituirea” ar fi ceva mai senin decât se prezintă la sfârșit. România socialistă este un lagăr de muncă puritan în vitrină și un beci de Securitate în culise.

Începuturile neocolonialismului 

În ,,Prea târziu” (1996), Pintilie se depășește pe sine în analiza socială a României tranziției, ba chiar a perioadei socialiste. Cândva, pentru o generație din viitor, care nici nu s-a născut încă, filmul acesta va fi o capodoperă și o bornă a lumii românești. Cu toate meritele sale indiscutabile, la care ajungem imediat, cusururile nu originează din film, ci din perspectiva mai largă a artistului care îl regizează.

În Valea Jiului, procurorul Costa ,,Mitică” (așa îi zice iubita) Dumitriu primește primul său caz mai baban: moartea suspectă a unui miner. Ajuns în vale, Costa, personajul masculin revoltat, încrîncenat, un caracter tare, dar fără o idee clară în cap, eroul care mișcă acțiunea în toate filmele lui Pintilie, descoperă pas cu pas mizeria și foamea, nu neapărat datând de după 1989: apa care nu curge decât până la 10 a.m., liftul de la hotel care nu a funcționat de la inaugurarea clădirii etc. Peisajul dezolant al zonei industriale, lăsată în paragină de la centru, este completat de un cvartet de studenți la conservator, ,,artiști ai poporului”, care venise să facă bani în Vale pe timp de vară. Să facă bani cântând Schubert (Schubi în limbaj pintilian) minerilor sună trist și este absurd, doar că banii veneau de la stat, mai exact, de la stăpânii industriei miniere. Costa amintește că se târâse prin facultate, lucrase ca funcționar modest înainte de 1989, dar, după Revoluție, devenise cu ambiție procuror – deci nu vorbim de un om al sistemului, un membru al ex-nomenclaturii.

În Vale dă peste Alina Ungureanu, topografă de multă vreme, o blondă frumoasă și apetisantă. Mitică se încurcă cu ea una-două, doar ca să afle că domnișoara era tratată de notabilitățile locului drept panarama satului. Misoginia agresivă și obscenă este însușită și de unii mai simpli, cum ar fi bucătăreasa de la una din mine. Culmea este că nici Mitică nu o privește neapărat altfel decât ceilalți: pentru Pintilie, crescut probabil prin medii simple de suburbie, femeie este o ființă cu o sexualitate incontrolabilă și periculoasă, una cu draci pe ea. Alina, în schimb, rămăsese printre mineri din lipsă de perspective și îl vede pe Mitică ca pe salvatorul care să o scoată din Vale, fiind mai curând o victimă decât un demon lubric insațiabil. Dar prejudecățile sexuale ale bărbaților români de la țară supraviețuiesc și în acest semioraș industrial.

Valea Jiului e din ce în ce mai înspăimântătoare. Șomajul masiv ce se prefigurează, stagnarea industrială apăsătoare, reculul istoric evident distrug firavele țesuturi sociale construite înainte de 1989. O stare de război civil latent domnește în Vale. Pe de o parte îi numărăm pe inginerii de mină, îmbuibați și leneși, pe milițienii din zonă, niște lichele obsecvioase, pe ștabii mari, cum este Labă de Elefant, un PDSR-ist care are mentalitatea unui stăpân de sclavi din Africa (unde și lucrase la o mină de cupru), pe fostul director Berilă, transformat într-un om de afaceri prosper, pe jandarmii bătăuși și securiștii unsuroși și manipulatori. Două sunt scenele care definesc această elită suspicioasă de paraziți umflați și înclinați spre crima organizată: prima este cea în care Costa îl pune pe un miner să identifice posibilul ucigaș de la mină doar ca să dea peste un securist cu mari merite la activ. Acesta nu putea să fi comis crimele din prezent (trei la număr până la sfârșitul filmului) pentru că, deși participase ca bătauș deghizat la Mineriade (mitologia minerilor cu bâte e încă sfântă), locuia de câțiva ani în Rio de Janeiro, unde își păstorea afacerile. Costa Rica, Madagascar, Brazilia – locurile de refugiu ale unei elite de un cinism patologic. Al doilea moment este cel al elicopterului militar decolând de pe un stadion amărât, pe care afaceristul Berilă, fost director la mină, îl inchiriase pentru ca fiica sa să se plimbe în ziua nunții. Ceaușescu și Elena fugisera și ei cu elicopterul, dar se pare că mașinăria cu elice devine fetiș al bunăstării pentru noua clasa de potentați de după 1989, care se formează direct din molozul și cărămizile celei vechi. Moravurile acestor stăpâni de strânsură sunt pintiliene, deci respingătoare. Pintilie îi demonizează cu bună știiință, dar oare să nu fi avut și nomenclaturiștii un dram de umanitate și responsabilitate în ei?

Răspunsul e un nu apăsat.

Minerii, de cealaltă parte, sunt, cum spune un titlu de ziar (controlat) al tranziției, ,,suboamenii din subpământ”. Oligofreni, analfabeți, murdari, agresivi, minerii au regresat pe scara evoluției umane, creând o rasă inferioară. Copiii lor mănâncă resturi menajere de la cantină și aduc cu o târlă de cerșetori. Pintilie are abilitatea de a pune acest eșec antropologic de proporții pe seama nomenclaturii, care, pe tot parcursul filmului, îi tratează pe mineri cu înjurături, dispreț, ură și nepăsare. Cadavrele ciopârțite și desfigurate ale minerilor găsiți prin galeriile de mină nu mișcă un mușchi pe chipul acestor bestii cu chipiu. Din nou, după cum nu se poate vorbi de o vână de umanitate la ștabi, nici minerii nu sunt altfel tratați. E ca și cum perspectivele negative, una despre cealaltă, ale celor două lumi sociale contrare se încrucișează într-un singur tablou înfricoșător de negru. Funebru viermănos.

Deznodământul constă în faptul că crimele sunt descoperite a fi fost comise de frații gemeni Fișt și Ferzațiu, doi mineri oarecare cândva. Fișt e închis acum într-un spital de nebuni: oscilează între stări de furie necontrolată și blândețe bovină. Ferzațiu fusese declarat mort după ce căzuse într-o gaură în mină: cel mai probabil consecința unui raport fals. Ucigașul e Ferzațiu (sau Fișt?) care îi omora pe ceilalți ortaci pentru ceva de-ale gurii. În ultimul episod notabil al filmului, Ferzațiu (rest de fier sau exces de fier?), monstrul care se culcase odinioară cu ,,nerușinata” Alina (apropierea dintre cele două forțe animalice ale naturii trădează prejudecățile celor care normează dezastruos existența politică), iese din mină, pe jumătate asfixiat, arătând ca un om de cavernă. E însăși imaginea elitelor despre cei umili. De fapt, liderii de la București și din reședintele de județ au în Ferzațiu propria lor imagine de sine, fără retușuri și fără înșelăciune. Intrarea de la mină explodează programat. Alina și Mitică, care supraviețuiește exploziei, emigrează în Germania. Fișt (împleticire dementă de litere) evadează de la ospiciu, pornind și el prin Europa, în căutarea fratelui său Ferzațiu, pe care speră să-l arunce în aer cu câteva kilograme de trotil. Dezbinarea dintre români nu poate fi mai netedă și mai ascuțită, națiunea fiind doar o ficțiune utilă unora.

Peste victime și torționari se așterne momentan tăcerea, dar cine știe când focurile conflictului nu vor izbucni din nou devorând totul în calea lor? Dar oare au încetat vreodată să ardă? Pintilie nu e deloc un regizor optimist.

Miticii și micii – tragicomedia grădinii de vară

În ,,De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), film construit pe coloana vertebrală din ,,D’ale carnavalului”, se constituie codul genetic pintilian. Nu voi insista pe sinuozitățile intrigii, care sunt, cu mici excepții deloc subtile, reproduse din Caragiale, ci pe diferențele sistematice dintre mahalaua pintiliană și cea caragialiană: în vreme ce la Caragiale oamenii sunt superficiali moral, savuroși cu farmec și inofensivi cu măsură, pentru Pintilie rânjetele și zbieretele euforice, furia turbată și nesimțirea galopantă, sexualitatea zoologică primează până la sufocare. Noaptea este sumbră, iar ziua nu durează prea mult. Pampon, cu mutră de criminal în serie, pare să fi ieșit de curând din închisoare sau de la casa de nebuni. Didina Mazu aduce cu o prostituată durdulie aflată la zenitul carierei. Nae e un pezevenghi care își admonestează amantele ca un bulibaș omnipotent. Bărbații adunați în baia turcească sunt culeși din ,,Amintiri din casa morților”. Mahalaua nu e doar sordidă, ci și satanică. Carnavalul poate da naștere când la un omor accidental, când la un viol oarecare. ,,Du-te dracului”, ,,tâmpitule”, ,,vagabonzilor”, ,,șobolanilor” și ,,fir-ați ai dracului de proști” – iată formulele de adresare curente ale pintilienilor. Veselia e, în fond, mohorâtă, iar limba deviază de la un punct încolo, sfărâmându-se în gâjâituri, hăhăieli, icnete, țipete, horcăieli etc. care dezarticulează comunicarea. Oricând se poate aluneca în ininteligibil. Sumbru și grotesc – culorile și emoțiile generale sperie. Pintilie îți întoarce pe dos mațele sufletului până la lehamite, spleen și, într-un final, acedie. Dumnezeu este una cu opusul său de la începutul timpurilor.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s