Inocența primului milion de dolari

În ,,Marfa și banii” (2001), Cristi Puiu spune o poveste, una dintre acelea cu mâna întinsă care își primește pomana pe drept meritată. Ovidiu (Alexandru Papadopol) e un tânăr de douăzeci și ceva de ani din Constanța. Epoca datează cândva din jurul trecerii dintre milenii. Ovidiu a abandonat facultatea după anul doi. Stă cu părinții într-un apartament modest din urbea-port Constanța. Sunt cu toții buticari rupți în coate: maică-sa, protectoare și sufocantă în același timp, ține magazinul din balcon, care vinde produse de consum domestic vecinilor din cartier, în timp ce taică-său, vreun disponibilizat al capitalismului timpuriu iliescian sau CDRist, o ajută la cărat de marfă. Femeia e stâpâna aici, nu bărbatul. Devirilizarea clasei muncitoare începe, înainte de orice, cu șomajul și dependența de un venit mai prost decât al nevestei. E și aceasta o posibilă interpretare, mai ales că statutul bărbatului tradițional fusese recodificat salvator în masculinitatea salopetelor dure, pătate de vaselină, peste tot în lumea capitalistă și socialistă. Fusese, dar nu mai e. Revenind la subiect, Ovidiu nu are iubită, ceea ce ne duce cu gândul că a acumulat suficiente frustrări și energii nefolosite. Salvarea lui constă în a aduna o suma convenabilă, un oarecare capital, undeva la câteva mii de dolarii, suficienți ca să-și deschidă și el un magazin mai acătării. Fostul student se visează patron, unul cu angajați (la negru?), poate cu o mașină mai ca lumea, poate chiar cu o gagică, să o ducă la promenadă prin față pe la Amiralitate, în văzul tuturor invidioșilor cu burta goală. Dacă nu ar fi avut statutul de student ratat, gracilitatea lui Ovidiu, ,,băiatul mamii”, ar fi părut neverosimilă. Ovidiu respectă cutumele familiei, mai ales atunci când încearcă să se elibereze de ele. Calea de scăpare de sub fustele mămicii trece prin geaca de șmecher a domnului Marcel (Răzvan Vasilescu), un (mic) om de afaceri al tranziției, automat mafiot, traficant de droguri în timpul liber (interlopii au, mai ales, timp liber!), aduse cel mai curând de pe vas și care urmau să fie livrate în București, babilonul anilor ’90 în România. Don Marcel îi dă o mie de dolari (parai) lui Ovidiu în schimbul unui banal serviciu: tânărul cu mutră de adolescent urma să ducă o geantă de ,,medicamente” pe Strada Agricultorilor, nr. 16, din București, unde îl aștepta domnul Doncea (Doru Ana), un middle-age de cartier și mahăr printre băiețași. Dacă se întorcea (întreg), Ovidiu mai primea încă o mie. Să ne înțelegem: două mii de dolari era venitul pe câțiva ani al unui profesor de liceu din România anului 2000. We’re talking business here! Ovidiu are acea față de fraier perfectă pentru meseria de cărăuș ,,de diamante”: mama cu lista de cumpărături (pe care Ovidiu, băiat bun și nepot devotat, o onorează regulamentar până la finalul filmului) și don Marcel, cu foaia lui A4 de indicații profesorale, își dispută fiul. E o bătălie aici între un matriarhat imatur, de etapă și un partriarhat la fel de iresponsabil, dar periculos. Bineînțeles, ambele tabere câștigă în felul lor, adjudecându-și urmașul. Dovada slăbiciunii voinței lui Ovidiu este chiar prietenul sau, invitat nepermis în noul lor quest spre București, Vali (Dragoș Bucur), care este un soi de Ovidiu mai redus intelectual (doar zece clase la activ), dar mai viril, o completare simetrică a lipsurilor lui Ovidiu: Vali are o nouă gagică-trofeu, pe care o domină ușor (muta Betty din Medgidia, care își exprimă terna personalitate subalternă prin scena în care mângăie tacticos și lubric coapsa lui Vali șofând – overall, destul de misogină descrierea fetei), sare ușor la bătaie (nu e fricos și stresat ca Vali – nu mai are o mămică, ci doar o mamă), e obsedat de mașini precum flăcăii satului de cai (cu care se ține de cascadorii imaginare), se laudă cu faptele sale de bărbăție și, mai ales, înjură și vorbește în argou. Imprecția de cartier nu deține greutatea sudălmii pintiliene, care e grea, ci ușurătatea unui cod verbal de trecere, un fel de îmbărbătare ieftină a unor puști care se vor cât mai repede transformați în bărbați, într-o anumită specie de bărbați, cea a lui don Marcel și don Doncea. Acestea sunt modelele imediate ale postcomunismului românesc. Pe vremea când unii strigau din toți bojocii ,,Jos securiștii!”, alții făceau minuni pentru zicala ,,Sus interlopii!”. Cele două categorii se întretaie, se juxtapun, formează șubrede alianțe, dar nu se suprapun nici astăzi (2018), cum s-ar bănui. Vali, Betty și Ovidiu, două jumatăți de bărbat întreg și o femeie în eclozare, o pornesc la drum spre București cu ,,farmacia” după ei. E un road trip american aici. Deșertul Nevada și Marele Canion sunt reproduse prin câmpia Bărăganului și silozurile ruginite aferente. Camera este atât de coborâtă în realitatea prozaică încât spectatorul ajunge al patrulea personaj din dubița supraîncărcată de estrogen, chimicale sintetice și testoron. Naturalismul minimal al lui Cristi Puiu surclasează orice distanță imaginară între imagine și document: străzile capitalei din 2000, forfota mercantilă a spațiilor comerciale, bazare în aer liber, sunt istoric databile, iar progresul material este deja vizibil de la aproape două decenii distanță. Cei trei cred în americanismul întâmplării lor de viață: deși degajați ca atitudine, nivelul cultural de împrumut hollywoodian refulează atunci apare un jeepan roșu, care începe să-i urmărească inevitabil. Când Ovidiu și Vali opresc la o benzinărie, doi plăvani maturi ies din mașină, se năpustesc energic spre camionetă, sparg geamul de la portiera șoferului cu o bâtă și aproape că îi rup piciorul lui Ovidiu. Hăndrălăii înarmați încep să-i fugărească. Momentul este de răfuială rusească nouăzecistă.

Speriați, buimăciți, cotonogiți, inconștienți, stupizi, Vali și Ovidiu merg înainte. Don Marcelo este informat de momentul asaltului, dar nimic nu mai poate fi dat înapoi. Atunci când poliția îi oprește pe următori și urmăriți, ambii tăcuți și conspirativi, Ovidiu mituiește oamenii legii (250,000 de lei pentru depășirea vitezei și lipsa carnetului de șofer), băieții lui don Marcel o iau pe o scurtătură și, după șiruri întregi de sudoare și nervi, ajung la jupânul de pe Agricultori 16. Afacerea se rezolvă cu oarecare întârziere. Misiunea e îndeplinită, deși cei doi mafioți nu sunt chiar complet siguri unul de altul. Ovidiu, un pachet de nervi și griji, se ceartă, însă, cu impasibila Betty, pe care o domină numai din înjurături. Vali, alter ego-ul său puternic, observă cum câștigul facil și banii mulți sapă la temelia prieteniei lor. Borseta de patron, doldora de bancnote, e zeitatea primei tranziții la capitalism, nu cel curat, meriocratic și ireal, ci cel murdar, nedrept și istoric datat. Vali se culcă în brațele lui Betty, obosit după o zi lungă. La un moment dat, Ovidiu observă un accident pe marginea drumului înapoi spre Constanța: este jeepul roșu, în care cele două huidume sunt pline de sânge, de curând împușcate bestial, iar în spate o femeie zace cu gâtul spintecat. Sunt o posibilă soartă a celor trei, Ovidiu, Vali și Betty, pe care au evitat-o până în acel moment. Ajunși acasă, don Marcel (expert în insecticide și prafuri toxice vestice) vine să facă ultimele plăți în sufrageria lui Ovidiu (mafioții au birouri oriunde): Vali își ia mia de dolari (dar primește și șansa unei noi deplasări în capitală), iar Ovidiu face cunoștință cu noii săi colegi de lucru: un turc, Sotir Erdogan (care îi executase pe cei trei din jeepul roșu) și Alina, vreo contabilă cu cifre de aur. Ovidiu, mic-burghez mămos, încearcă să iasă din afacerea murdară, dar bossul Marcel nu se joacă și trece direct la amenințări. ,,Păi, ce pula mea?” – doar așa arată liderul pieței libere, al străzii și al șmecheriei. Lui Ovidiu i se deschide culoarul unei cariere de buticar de succes în anii ce urmează, iar Vali poate lua oricând locul lui don Marcelo, cu toate că ambii se pot transforma, la fel de bine, în interlopii mai spălați ai noii generații. Cristi Puiu apasă prea mult pe pedală la final: de ce ar apela un oarecare gangster în ascensiune, capabil să execute cu sânge rece trei oameni printr-un banal ordin telefonic, la serviciile unor puști amărâți dintr-un cartier fomist al Constanței? Cine poate ucide atât de ușor pentru bani și putere se aliază cu personaje mai tari, din consiliul județean, de la primărie, din Ministerul de Interne, de Finanțe etc. și nu mai are nevoie să-și care marfa de contrabandă în sacoșa unor navetiști habarniști. Deloc atipic, întotdeauna clasele de periferie sau cele în picaj direct sunt învinovățite de corupția României postdecembriste și niciodată elementele superioare, educate, rasate și vorbitoare cursiv de limbi străine. Îl așteptăm și pe acel regizor care să desferece cufărul cu secrete al populației occidentalizate a României.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Inocența primului milion de dolari

  1. Pingback: Inocența primului milion de dolari — Vicuslusorum’s Blog https://vicuslusorum.wordpress.com/2018/07/01/inocenta-primului-milion-de-dolari/ – „Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s