Regimuri cu față cvasiumană

În Proba de microfon (1980), Mircea Daneliuc ia pulsul societății românești din ultimul deceniu ceaușist. Ca realizare artistică, altfel spus, dacă ne uităm exclusiv la realizarea estetică a filmării propriu-zise (sau, folosind un concept învechit, forma sa), Proba de microfon este sub producțiile migăloase ale regizorului Lucian Pintilie. La nivel de conținut, însă, Daneliuc activează un realism genuin. Nelu Stroe (Mircea Daneliuc însuși) este un tânăr cameraman talentat al Televiziunii Române de stat. Trăiește cu Luiza (Gina Patrichi), reporteriță la aceeași instituție de propagandă politică și educație populară. Nelu o duce mulțumitor financiar, reușind să-și întrețină familia, compusă din cei doi părinți pensionari, cu care locuiește oficial. Luiza este o femeie ceva mai coaptă, hotărâtă și ambițioasă în carieră, care respectă regulile jocului social. Între Luiza și Nelu exista o atracție profesională, care se consumă și erotic (ca la antropoide), dar nu poate fi vorba de o dragoste obișnuită sau măcar de una mai puțin convențională. Nelu filmează, Luiza pune întrebări. Emisiunile filmate au tema moralizatoare pe care ar fi trebuit să o dețină și documentarul din Reconstituirea, dacă acesta s-ar fi realizat în cele din urmă. În prima scenă din Proba de microfon, Luiza își anchetează intervievații, blatiști și alte figuri triste de declasați din Gara de Nord (inclusiv o tânără de la țară, cu puternic accent moldovenesc, care se confesează impudic, deși fusese ea cea sedusă, ca orice victimă a unui asemenea abuz, pe micul ecran), cu vigilența unui procuror sovietic interbelic. Nelu, dezinteresat de atitudinea agresivă a colegei lui, dar și a subiecților surprinși pe cameră, filmează de zor, insensibil și brutal în repetitivitatea cadrelor. Lucrând într-un domeniu de mare interes pentru elita Partidului Comunist, cei doi sunt o trupă de șoc care cauterizează relele marginale (oare?) ale lumii socialiste: nici o faptă imorală nu trece nepedepsită simbolic pe cadru tocmai pentru că scapă ușor cu vederea în realitate.

Regizorul Daneliuc surprinde în acest nod o primă contradicție: deși Nelu (parțial și Luiza) fac morală proletară cetățenilor și tovarășelor de rând ale patriei, viața celor doi nu are propriu-zis nimic din rigiditatea impusă din gură oamenilor muncii. Moravurile lor heterosexuale sunt la fel de libere ca la – să zicem – Los Angeles. Mai mult, Nelu, cu mustața sa de motorist și părul lung, sălbatic, cu vestimentația sa de fan rock, face parte din ,,generația în blugi”, fiind nici mai mult, nici mai puțin decât un copil al timpului său. Atunci când Ani Covete (Tora Vasilescu) intră în acțiune, lucrurile devin și mai liberale. Suntem într-un fel de Occident semiconsumerist, de țarc, în căutarea unor repere veșnic amânate. Ani este o vampă de care Nelu se simte atras instantaneu. Coafată la modă, îmbrăcată pestriț, cu unghiile făcute la zi, cu maniere dezinhibate, vânturând un dicționar româno-italian în geanta de vacanță, Ani este expresia unei dorințe latente și actuale de libertate, pe care România o cunoaște abia după 1989. Pe de altă parte, Ani, copil de pripas, lucrase la o fabrică de becuri din Târgoviște, de unde fusese regulamentar data afară. Ani urâște munca și responsabilitatea, culcându-se cu orice bărbat îi pică cu tronc. Flotantă pe viață, singura ei grijă o constituie un frate alcoolic, cu cazier și cam prostănac de 42 de ani, șomer, de care avea aparent grijă. Atunci când Luiza și Nelu se deplasează la Constanța pentru un interviu cu un angajat al unui bazin de delfini, ruptura dintre cei doi colegi începe să devină clară. Luiza îl torturează pe hipiotul de la bazin (Sile Pricop) cu întrebări absolut securistice, megaintruzive, despre viața sa privată și despre Ani din Târgoviște, fosta sa iubită, în complet dezacord cu profesionalismul meseriei unui reporter de la TVR în RSR, dar și cu decența mic-burgheză normală între ei. Regimul se folosea de ideologia sa găunoasă pentru a-și rezolva propriile obsesii personale, de natură psihanalitică, ale cadrelor sale de elită. Luiza cea geloasă se dovedește astfel un om de nădejde, un reporter stalinist în atitudine, dar fără ideologie în fond, depășit de timpuri contraideologice. Nelu, în felul lui un non-om al regimului, este siderat și din acest moment începe să o rupă cu ea.

Ani devine noua sa fascinație: flirturi, plimbări, îi împrumută bani, îi plătește amenda nașului de pe trenul spre București, Nelu vede în ea prada fără apărare, predestinată pentru loisir și o existență hedonistă. Aceasta este credința generației maturizate la 1980 despre ce făceau vesticii la ei acasă: este proiecția unei ființări estivale, de litoral, prelungită la infinit. Ani, de cealaltă parte, își studiază noul amant: vede că învârte bani câștigați lejer, deși nu are mașină, este deschis amorului de ocazie și are un aer de burlac fără griji. Împrumută sume de peste o mie de lei, fuge și se întoarce din camera lui Nelu, are alți iubiți. Nici măcar fratele ei nu pare a fi o persoană reală. Ani este o femeie ușoară, dar una foarte sensibilă la diferențele sociale, împotriva cărora își afirmă autonomia ei corporală, dar dorind să poată consuma precum protipendada partidului. E un Nicu Ceaușescu fără părinți și fără clan. Lucrurile se complică atunci când Nelu nu este fericit cu traiul său de holtei liber. Deși nu este nimic intim și spiritual în atracția lui pentru Ani, nici promiscuitatea fățișă și explicită nu-l încântă. În plus, Nelu nu este complet maturizat. E un adolescent întârziat care crede într-un fel de iubire-pasiune indigestă, frustă și cam atât. Abia chemarea în armată, amânată ani de-a rândul prin pilele și relațiile de la TVR, îl smulge din starea de indecizie generală. Ani, parazita de lux prin vocație căreia ,,îi place brambureala”, detestă munca la fabrică și orice altă muncă, iar Nelu, cu toate sforile pe care încearcă să le tragă, nu reușește să o angajeze convenabil pe o femeie cu un dosar complicat de indisciplină și, pe deasupra, venită din provincie într-un București croit doar pentru buletine de capitală. Ani nu contenește să umble și cu alți bărbați în tot acest răstimp.

Scăparea lui Nelu este armata. E interesant de observat că deși nu terminase școli înalte și nu servise stagiul militar, ca orice alt cetățean al RSR-ului, Nelu, la douăzeci și ceva de ani, se bucură de privilegii evidente față de media clasei muncitoare doar pentru că era angajat al TVR-ului. E o societate funcțională, fin ierarhizată, în care cei mai dezideologizați sunt chiar paznicii ideologiei oficiale, gata să o saboteze la fiecare pas sau măcar, precum Luiza, să facă tot felul de compromisuri și concesii. Nelu, plecat într-o delegație la Târgoviște, o cunoaște accidental pe Gabi (Maria Junghietu), o muncitoare de la un combinat de provincie, care, vorbindu-i de la obraz, încearcă să-i propună o relație, șansa ei de a scăpa prin măritiș de condiția ei modestă. Băiatul hip din București și cu domiciliu acolo era un vis. Dar armata îl ține departe pe Nelu de asemenea capcane serioase. O aventură de noapte ar fi fost singura iubire pe care și-ar fi dorit-o cameramanul pentru că pare a fi singura pe care o cunoaște momentan. Ajuns în armată, mustățile și părul, însemne vestice, dar și legitimația de muncă, mostră a puterii politice autohtone, sunt tunse și eliminate primele. Luiza își găsește între timp un alt iubit. Ceva nu se leagă în viața acestor tineri dezorientați și nu grijile materiale sunt problema, ci o libertate egoistă care contrazice rigorile și conduita oficiale, marele bine colectiv afișat ostentativ în speechuri de lemn plictisitoare. În final, Ani muncește în Fieni (secvența orașului industrial apăsător e accentuată de prezența clădirilor funcționărești obișnuite, din care se observă, aruncat într-un colț al ecranului, tăblița în roșu și incompletă a Partidului – singurul moment din film în care ne întâlnim cu puterea normată și autoconștientă, nu fără oarecare imprecizie și echivoc), deja însărcinată cu un alt bărbat, iar destinul ei rebel nu mai are nimic în comun cu planurile de căsnicie ale lui Nelu, brusc trezit la realitate. Binele îngust se prăbușește secerat la pământ de rigiditățile universului concentraționar al ceaușismului târziu, aflat în căutarea bunăstării generale.

Să vedem acum cum se prezintă alți tineri, de aceleași vârste, confruntați cu un spațiu al libertății în filmul din 1994, Pepe și Fifi al regizorului Dan Pița, un film mult mai slab din punct de vedere regizoral decât cel al lui Daneliuc. Suntem în anii buticurilor, al primelor reclame la televizoare color și sucuri chimizate, al hoției generalizate, al Caritasului, al Vox Marisului, o colcăială și o degringoladă umană de aurolaci, prostituate, arabi și turci valutiști, trafic de copii orfani și droguri, al fluxului necontenit de senzații tari și bucurii ocazionale cu amănuntul. Pepe (Cristian Iacob) e un tânâr boxer mediocru, fără școală, iar soră-sa, Fifi (Irina Movila), deși mai inteligentă doar pentru că are ceva cunoștințe de limbi străine, e o șomeră oarecare. Ani nu vrea să audă de muncă, să ne aducem aminte, Fifi se zbate să capete un loc de muncă ușor. Nelu caută să se distreze amoros, Pepe ia bătaie în ring pentru un pumn de bani. Violența, lăcomia, rapacitatea și blocurile neterminate de pe Splaiul Unirii au întâietate, nu uzinele gri ale lui Ceaușescu. Distanța temporală este de numai cincisprezece ani, poate chiar mai puțin. Frații Fifi și Pepe își susțin material familia. Noaptea este paznicul lor. Fifi este o femeie care nici nu mai visează la iubire, ci la sex după discotecă cu un baștan îmbogățit în șase luni de business, precum prietena ei Clari. Limbajul lor este cel colorat românesc, atât de comun în filmele argotice și-n fauna socială nouă de după 2000. Prietenul și antrenorul lui Pepe este paraliticul Carol (Mihai Călin), un soi de clown tragicomic al primilor ani postrevoluționari, singurul personaj interesant din film, un agitat al scaunului cu rotile care urlă din megafon prin centrul Bucureștiului adevăruri politice sordide. Fifi ajunge să lucreze pentru un afacerist homosexual mafiot (Costel Constantin), care este stâpânul unei rețele de traficanți de droguri și buticari oarecare. Pepe, lacom de câștig rapid și distracții infinite, sprijinit de falitul Carol, se ocupă de dus valize cu prafuri pentru același escroc ca sora lui, damă de companie. În ciuda sărăciei estetice a filmului și a deficiențelor personajelor sale caricaturale, mediocritatea peliculei se datorează mai ales mizeriei meschine a societății dinamice de după 1989, pe care nimic nu o poate valida sau salva în plan transcendent, nimic măcar iluzia iubirii din filmele comuniste. Dacă hipiotul Nelu se schimbă în soldatul cu același nume, Pepe boxerul ajunge un biet cadavru pe masa de la IML, șeful său mafiot ordonându-i execuția. În Marfa și banii (2001), omuciderea este la fel de tenebros-prezentă ca în Pepe și Fifi (1994). În Proba de microfon (1980), regimul nu convinge decât prin stabilitate, tinerii de carieră anticipând un regim generalizat al libertății la plajă care nu a venit niciodată după 1989. Nelu și Ani par naivi și cuminți pe lângă ceea ce a urmat, dar e un fapt că mai degrabă inși precum Ani sau Nelu, înfometați de plăceri și egocentrici, sunt cei care au fost în stare să creeze România anilor 1990.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Regimuri cu față cvasiumană

  1. paul ciudin zice:

    Un comentariu excelent. Eu am citit filmul intr-o cu totul alta grila. Textul dvs. ma determina sa reved pentru a 5-a sau a 6-a oara acest film minunat. Eu il consider drept cea mai valoroasa realizare a lui Danieliuc. Diferenta dintre noi este ca eu am vazut filmul prima data la inceputul anilor ’80, in plin comunism, si am ramas cu tristetetea acelei iubiri frante, nu atat de prejudecatile unei lumi mizerabile dar de slabiciunea barbatului care si-a vandut inocenta. Pentru mine, inainte de toate filmul este povestea unei iubiri ratate, tradate. Iubitii se recunosc dar nu se pot accepta. Nu indeajuns. De ce este important acest film? 1. Pentru ca spune povestea fiecaruia dintre noi. 2. Pentru cei care erau tineri atunci cand a aparut insa, filmul spune mult mai mult. Nu cunosc alta pelicula care sa prezinte mai exact comunismul tarziu din Romania. Aici este geniul lui Danieliuc (de fapt nu stiu daca Danieliuc a avut geniu sau filmul este genial). Cine va dori sa simta comunismul blajin, de cursa lunga, al anilor ’80 in Romania – nu sa inteleaga, sa simta! – sa vada acest film de cateva ori. Uneori, cred, generatiile pot depasi bariera dintre ele… Ma gandesc ca Proba de microfon ar putea fi o asemenea punte.

    Cu consideratie,
    …….

    • vicuslusorum zice:

      Intotdeauna generatiile, mai ales cand se resping una pe alta, se inteleg – in moduri mai putin evidente – una pe alta. Eu sunt nascut in 1985, deci este inevitabil sa privim cu ochi diferiti, dar si asemanatori cumva, filmele acelor ani. Pe mine nu m-a convins deloc iubirea lor. Imi pare o aventura si atat.

  2. paul ciudin zice:

    Nu. Pentru mine, este o poveste de iubire – fara indoiala! In limbaj cinematografic cunosc o singura poveste care raspunde exigentelor dvs.: Elvira Madigan. Un film suedez fara varsta, sobru, minunat. Numai ca, cum veti observa vazand filmul, marile iubiri sunt mute. Simpla lor aparitie
    incendiaza universul. Pe scurt: iubirea genereaza o forma de autarhie intolerabila. De aceea, iubirea consecventa conduce inevitabil la disparitie. Asta povesteste Elvira Madigan. Privit asa, Proba de microfon nu este o poveste de iubire. Poate ca asta ne desparte: eu prefer finalurile fericite in care protagonistii suprevietuiesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s