Două tipuri de socialism

Psalmul roșu (1972) este o capodoperă de sensibilitate umană, de culoare și de muzică, o poezie în douăzeci și șase de cadre lungi, fiecare în rama unui tablou de un lirism cuceritor. Nici un epitet, nici un atribut, nici o laudă nu pot surprinde frumusețea artistului romantic care este Miklós Jancsó. Întreaga acțiune, atât cât apare, circumscrisă la o mizanscenă bucolică, fără spații interioare, fără ascunzișuri, firide sau lucarne, are loc în arsa pustă ungară. O răscoală a unor țărani, înveșmântați ca locuitorii unui mic burg prosper austriac, ia foc la 1890 și ceva, suficient pentru ca autoritățile, adunate în pâlcuri de soldați-corbi, împinși de graf și de oamenii săi (procurori, judecători etc.), să încercuiască amenințător mulțimea tăranilor revoluționari. Armele sunt încărcate, iar baionatele parcă imploră să împungă nemilos în trup omenesc. Până într-o ultimă scenă, în care țăranii dansează folcloric cu soldații, violența și sângele vărsat apasă ca două urme fantomatice pe chipul speriat, dar dârz, al poporului nedreptățit. Soldățimea arde demonstrativ o grămadă de saci cu grâne. Caii, vechi simbol al hunilor, dau mesmerizant târcoale, din stânga în dreapta și din dreapta în stânga, fiecărei adunări omenești. Autoritățile în putere sunt pregătite să dea semnalul de atac. ,,32 de florini, bani gheață, un hectar de pământ pentru a însămânța pământ, creșterea a doi porci cu puii lor cu tot” – doar la atât se reduc doleanțele țăranilor. Când graful vine personal să se învoiască cu răsculații, cu hainele sale de piele turnate, cu părul netuns și lânos, cu frumusețea fină a unui salonard, cu degetele antrenate la claviatură și biliard, nu la muncile de jos, probabil membru distins al unei loji masonice, pământul însuși îl refuză pe nobil, care, după o scurtă lecție plată de economie politică burgheză, moare pe neașteptate. Ofițerii înșiși cedează, alături de unii oșteni înmuiați, eglogei naționale a poporului maghiar. Stăpânii sunt doar puternici, dar șterși, mai morți decât moartea pe care ar vrea s-o invoce.

Oamenii câmpului strălucesc prin naturalețe și spirit. Ei cunosc un singur ritm vital: al dansului popular, al horelor, al marseiezei, al declamațiilor simțite din coșul pieptului, al înfățișărilor transfigurate de misiunea istorică ce așteaptă să fie înfăptuită. E un 1848 al țărănimii. La prima vedere, socialismul este doar o ocazie de a da viață cântecelor populare când vesele, când melancolice, când războinice. Nu se poate identifica vreo încercare de a stabili modul și locul în care acești țărani obidiți au fost expuși ideilor socialiste. Unitatea lor este inexpugnabilă, iar chemarea spre sacrificiu suprem prisosește. Pe măsură ce filmul pătrunde în conștiința privitorului, Miklós Jancsó ne acoperă de simboluri păgâno-creștine: țăranii au interiorizat religios, mistic și mitic în același timp, doctrina socialistă. Bărbații sunt fiecare chemați la preoție și apostolat ideologic, iar femeile se poartă ca un ordin călugăresc misionar. Roadele pământului sunt sacre, îmbierea la muncă echivalează cu o rugăciune colectivă, preotul catolic ajunge să fie încuiat într-o biserică, căreia i se dă, cathartic, foc. Noua Biserică, încă primară, are zeițele sale fertile, tinere denudate, ale căror pântece și mijloc cuceritor, cheamă la invocarea germinației universale și la grânarele toamnei. Procesul prin care socialismul științific se fărâmă organic, ajungând o nouă religie modernă, scapă cercetării regizorului și a publicului său, oricât de curios. Toată lumea dansează, mănâncă și face scurte libații. Nu vedem nici oameni muncind, nici forfota marilor complexe industriale: suntem într-o utopie țărănească. Bătălia se joacă prin muzica și recitare exortativă de cântece socialiste. Când noaptea vine, știm că soldățimea a izbit în carnea țăranilor, dar o vestală înflăcărată amintește misiunea înaltă de propaganda fide: soldații înșiși cad împușcați la pământ, parcă din voia lor. Bătălia abia a început. Raționalitatea este la un minim istoric și altul maxim dincolo de istorie: regresie spre epocile primordiale ale umanității se poate petrece oricând sub ochii noștri vrăjiți. Asocierea, fie și magistrală din punct de vedere estetic, dintre fiorul religios, încă neprelucrat teologic, și socialism are conotații anticomuniste, chiar reacționare, dacă ne-am putea folosi de o apreciere comună vocabularului politic marxist-leninist. Comunismul nu este visul imemorial, codificat religios al modernității capitaliste.

La terre treme (1948), una din operele de artă ale regizorului italian Luchino Visconti, spune povestea-documentar a unei comunități din Sicilia, Aci Trezza, unde dangătul clopotelor și vorbirea întretăiată și urlată a pescărilor precumpănesc. Oamenii mării se îmbată din viața valurilor, se hrănesc nu cu pește, ci cu hrana adusă de preschimbarea prăzii în bani și apoi iarăși în bunuri de consum, pâine și vin. Străzile coboară și urcă printre muri crenelați de trecerea veacurilor. Lumea e veche, dar legile economice sunt noi. Bătrânii sunt iubiți și respectați, tradiția, micșorată în prejudecată, femeile cu păr negru, piele albă și pântece primitor. Afaceriștii din Aci Trezza sunt mici capitaliști, comercianți angrosiști care își exploatează crunt angajații, pescari care se culcă dintotdeauna flămânzi. Marea, deși divină, e amară. Povestea familiei Valastros ocupă scena. ‘Ntoni este un cap ales ad hoc al familiei, pe care italienii din sud o iubesc ca pe icoana Fecioarei Maria. Visconti lasă camera să capteze fluidele și vibrațiile acestui orășel pescăresc, cochilie a veacurilor, unde țăranii se avântă în cavatine populare, unde și pietrele își cântă jalea. Cola și bunicul lucrează cot la cot cu ‘Ntoni, care, după experiența emancipatoare de soldat pe continent, se săturase de viața de sclav pe care o ducea. Încearcă să-i strângă laolaltă pe ceilalți pescari, dar în zadar, căci mințile sunt la fel de robite ca stomacurile. Lucia și Mara, surorile pescarilor, pulsează de pe urma unduirilor trupului lor tânăr și tânguios. Bunica veghează temătoare și îngândurată asupra lor. În ziua în care ‘Ntoni, frumos ca toți bărbații efebi din filmele lui Visconti, pe ale căror trupuri fildeși atârnă cârpe zgrunțuroase, se decide să înceapă o afacere de familie, să fie independent, să încerce să nu mai moare de foame, orașul se umple parcă de viață, captând speranțele primăvăratice ale familiei Valastros, săraci, dar mândri. Împrumutul de la bancă urma să fie plătit dacă se muncea din greu: casa fusese doar ipotecată. Nu aveau de ales. ‘Ntoni e pe cale să se logodească cu frumoasa Nedda, Lucia și Mara zâmbesc șăgalnic, ca sirenele, altor sicilieni muncitori. Atunci când barca fraților Valastros pornește în largul tulbure, în așteptarea furtunii, doar pentru că nevoia de bani mișcă sori și stele, riscul de a câștiga aur sau de a dispărea pe fundul moale al Mediteranei este real. Din păcate, deși supraviețuiesc, barca este grav avariată, iar ei nu mai au arginți să o repare. Declinul familiei e iminent: recuperatorii bancari îi alungă din casă chiar înainte de sezonul de iarnă, când nu se pescuiește și se adastă. Bunicul ajunge la spital, unde moare, ‘Ntoni se pierde în alcoolism și haimanalâc pentru o vreme, Cora fuge de acasă în nord, târât de un tip cu mutra de infractor, Lucia se culcă cu Don Salvatore, polițistul afemeiat al satului (oamenii statului aveau un loc sigur în societate), iar Mara își amână logodna cu un zidar, poate pentru totdeauna. Sărăcia coboară în mizerie. Destrămarea mâhnește, apasă, arde și înfurie ca freamătul necontenit al valurilor mării. Doar ea e liberă și nemuritoare. Scormonitorii mărilor sunt meniți dispariției, conștiința lor de muncitori oprimați fiind afundată în fatalismul rural blestemat. Revolta pescarului ‘Ntoni Valastro se termină cu acceptarea umilinței de a fi muritor de foame: alături de frații sai, nu și cu camarazii săi, orbiți de defetism, se reangajează la primăvară. O baroneasă cadaverică deține întreaga afacere portuară, iar Raimondo, angajatorul subuman al acestor pribegi pe pământ, detestă comunismul de pe pereții satului, întrupându-l parcă pe un Mussolini demagog, al cărui popor roman nu are nici determinare, nici putere. ‘Ntoni urcă din nou pe vas, ca un proletar al antichității, mergând spre orizontul invizibil. Ambivalența primează: nu avem idee dacă resemnarea este fatală sau lupta va continua. Nici aici judecata socialistă nu arde și nu încălzește, pâlpâind greoi, gată să fie scuturată de prima pală de vânt.

 

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s