E pericoloso sporgersi

Filmul din 1994 al lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi trece drept o comedie pentru unii privitori, cu toate că ar fi interesant de studiat unde este comicul și de ce natură ar fi acesta, având în vedere că, eu unul, nu m-am simțit în stare decât să schițez un zâmbet, și acela pierit, din când în când. Timpul și locul filmului datează din ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu, undeva la granița cu Iugoslavia, semănând uimitor de mult cu filmele lui Cristi Mungiu (Amintiri din epoca de aur), pe care îl anticipează nu tehnic, ci tematic, totul constituindu-se într-un realism păstos și grotesc pe alocuri. Să te amuzi pe seama mizeriei omenești ține de un umor negru anihilant. Coloana sonoră este sobră și rece ca lama unui bisturiu, deși nu inspiră nici o stare sufletească anume. Cu toate că asistăm la imbricarea a trei povești heterodiegetice, realizarea finală nu are nimic din subtilitatea contradictorie și dialectica parte-întreg care alcătuiește miracolul epistemologic și etic din clasicul film Rashōmon. Dacă, de pildă, prima parte, povestea elevei (Natalia Bonifay) ar fi lipsit, celelalte două piese de puzzle ar fi fost suficient ca sensul întreg al primei secțiuni să nu suferă nici o alterare. Același lucru se poate constata despre oricare bucată din triptic. Cristina este o adolescentă din ultimul an de liceu. Tatăl ei este un comandant influent în armată. Visează să ajungă la București, să devina actriță, să cutreiere lumea și să se reguleze cu cine vrea ea. Liceul e o temniță inelegantă: colegii ei sunt adolescenții clasici, de la măscăriciul Mânzatu până la ochelaristul estropiat, fraierul clasei, cei care fumează în toalete, se hlizesc la reviste deoachete, vorbesc excesiv despre obsesiile lor sexuale etc. Cu toate că s-a afirmat repetat ad nauseam că școala medie în regimul socialist românesc ar fi fost strictă și riguroasă, atmosfera din clasă – cel puțin din punctul de vedere al regizorului Nae Caranfil – e de o vulgaritate țâfnoasă de mahală, iar indisciplina colcăie ca într-o pivniță cu șobolani excitați și miros de igrasie. În scena în care clasa de liceeni merge la teatru – pe scenă jucându-se piese istorice cu subiect medieval, dar și altele propagandistice -, viitori bacalaureați și studenți trag cu cornete în actorii de pe scenă, se înjură birjărește și altele asemenea obrăznicii tembele. Liceul comunist e de o ipocrizie inutilă – anticoncepționalele sunt regula în școală, iar profesorii au mutre de paiațe resemnate. Cristina Burlacu se folosește de un soldat din localitate, un tânăr inteligent, tocilar și timid, care, în schimbul unui săruturi inofensive și a unor promisiuni mincinoase, îi lucrează temele la matematică, fizică și alte discipline exacte. Banii ei de meditații merg în alte distracții. Soldatul Horațiu Anghel (Marius Stănescu) este pentru camarazii săi de unitate un ciudat, un fătălău, o ciucă a bătăilor și un obiect de râs pe seama lui. Naivul Horațiu, blocat în reperele epocii, visează să se logodească cu Cristina, care-l domină disprețuitor, și să facă și el cât mai repede sex, chestiune de a cărei relevanță socială domnișoara virgină este conștientă în raport cu orice alt mascul. Femeie e, în mod voit, cinică, unii bărbați sunt naturalmente nătângi. Trupa de teatru, aflată în turneu prin orașele de sud-vest ale țării, îl cuprinde pe fantele Dino, actor proaspat divorțat și fustangiu. La fiecare reprezentație, Dino primește scrisori de amor (dictate prin telefon) de la o anonimă, pe care o confundă cu eleva de liceu. Cristina este fascinată de sex-appealul unui actor adevărat și se culcă cu el într-o cameră de motel prăfuit. Curiozitatea ei se amestecă cu atracția unei vieți de actor, cosmopolitul care trăiește mai multe destine. Dino (George Alexandru) este un actor dezabuzat, scârbit de cariera sa mediocră, curvar, care fantasmează să se realizeze într-o altă țară decât România, poate Statele Unite, chiar dacă la început îi va fi greu. La final, Cristina ia trenul spre București, pe șinele de cale ferată ce duc spre alte tărâmuri. Frica ratării îl consumă pe Dino. După episodul liceului ignobil urmează viața de profesionist al teatrului. Cu săli neîncălzite ca un congelator, colegi de trupă informatori și mitocani, teatrul românesc nu are o soartă mai bună. Se joacă table în culise, se fac poante scabroase în timpul interpretării de pe scenă, iar nimănui nu pare să-i pese. O delăsare jegoasă se lăfăie în mințile și faptele acestor actorași vagabonzi. Dino intră în conflict cu politrucii de la comitetul județean și chiar cu colegii lui atunci când, mai degrabă neintenționat, schimbă cuvântul ,,Siguranță” dintr-o replică dramatică sarcastică prin ,,Securitatea”. Afemeiatul cunoaște frica de autorități, care nu înghit, din principiu, aluziile la Radio Europa Liberă. În noaptea când Dino se acuplează cu Cristina, tovarășul său de pat, alt actor, se întâlnește la gară cu misterioasa admiratoare a lui Dino, care se dovedește a fi fosta soție a lui, Carmen, pornită să descopere dacă Dino Staroste i-a fost sau nu fidel. Carmen este înhățată de partenerul de scenă al soțului ei, Jean, care îi propune o aventură de-o noapte. Nevasta urcă în tren, moment în care seducătorul îi amenință și pe ea, și pe Dino cu delațiuni la autorități. Scena-i grețoasă, desprinsă din Pintilie. Exist the actors! Ultima la rând vine armata, unde soldații o fac poștă pe prostituata Rexona (Magda Catone), tratând cu maximă indiferență disciplina și eticheta cazone. În afara neisprăvitului Horațiu, care nu are apetențe militare, ajungând chiar la secret, și nu întreține relații sexuale contra cost, restul populației cu uniformă completează gașca de derbedei din scenele de început, cu liceenii prost-crescuți. Starostele acestor băieți băloși și ticăloșiți, locotenentul Grancea, jucat de Florin Călinescu, are frica duplicitară pentru ierarhie, ținându-l pe Horațiu departe de Cristina, fata unui mai mare în grad. Superiorii aparțin categoriei militare a decerebraților, în vreme ce soldații se remarcă mai les prin golănie și tupeu de borfași. E Armata Română imbecilă din alte producții românești ale perioadei, între care se remarcă filmele de bătrânețe ale lui Lucian Pintilie. Cântecele patrotice au densitatea căcănie a unor măscării. În ziua liberării, viitori soldați în rezervă, care puteau lupta oricând împotriva americanilor, nici nu mai întorc capul spre garnizoană la ieșirea din acea fundătură istorică. Nimic nu este așa cum ar trebui să fie și se simte un dor de ducă din acest loc al risipirii. Dacă nu este suficient de clar, România nu e nici balcanică, nici caragialiană, ci un eșec de stat comunist. Nae Caranfil a produs un film mediocru, plin de farafastâcuri anticomuniste, cu un subiect previzibil, mizeria cotidiană, tratat superior de producțiile autohtone de după 2000.

 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s