Variațiuni balzaciene XV

(Opere, volumul 3, Editura Univers, Bucureşti, 1984, ediţie Angela Ion)

Honorine

Organizat ca o dublă poveste în ramă, povestirea Honorine glisează între iradiţia Parisului şi solaritatea mediteraneană a Genovei. Trei francezi stau de vorbă, în anul de graţie 1836, cu tînărul consul din localitate, un tînăr de treizeci şi patru de ani, cu alură romantică, Maurice. Acesta era căsătorit de şase ani cu Onorina Pedrotti, milionară, femeie lângă care nu este atât de fericit pe cat ne-am aştepta: în fond şi la urma urmei, de ce şi-ar petrece un francez viaţa la Paris, dacă este atât de bogat, preferând să lucreze ca ambasador, fie şi într-o ţară magnetică precum Italia? ,,Unul dintre cei doi francezi este faimosul peisagist Léon de Lora, celălalt un critic vestit, Claude Vignon. Amândoi o însoţeau pe celebra femeie, domnişoara des Touches, cunoscută în lumea literară sub numele de Camille Maupin, una dintre cele mai ilustre reprezentante, în vremea noastră, ale sexului frumos.” (p. 72) Tripleta intelectuală repune în discuţie, prin medierea unei povestiri, chestiunea femeii în lumea modernă, care nu diferă prea mult, în cele din urmă, de opiniile consacrate ale conservatorului Balzac. Consulul general Maurice îşi reaminteşte o întâmplare ciudată din tinereţea sa, pe vremea când, proaspăt absolvent şi doctor în Drept, lucra ca secretar al contelui Octave de Bauvan, unde fusese introdus, având în vedere lipsurile materiale apăsătoare, de către abilul abate Loraux, unchiul sau. Maurice era un tânăr educat, romantic ca orice alt aristocratic al generaţiei sale, dornic să cunoască o femeie din înalta societate pe care să o curteze până la cucerire. Contele Octave era un magistrat cunoscut şi bogat, cu toate că ducea o viaţă îngropată în muncă, locuind într-un palat decrepit şi fără viaţă ca el însuşi. ,,Mi-am dat seama vag de simptomele unui mister, recunoscând pe chipul contelui unele expresii pe care le recunoscusem şi la unchiul meu. Practicarea virtuţilor, seninătatea conştiinţei, puritatea gândurilor îl transfiguraseră pe unchiul meu, făcându-l din urât, frumos. Pe faţa contelui am descifrat o metamorfoză inversă: la prima vedere îi dădusem cincizeci şi cinci de ani; după o cercetare mai atentă, am dibuit o tinereţe ascunsă sub mantia de gheaţă a unei profunde dureri, sub oboseala pricinuită de un studiu îndărătnic, sub valurile unei pasiuni nefericite”. (p. 82) Nu mică fu mirarea fostului secretar, dar şi asistenţei sale pariziene, să constate că Octave era un bărbat uşor trecut de vârsta de treizeci şi cinci de ani. Octav era un catolic fervent, un magistrat exemplar, un stăpân milos, care se lasă, cu desconsiderare, furat de slugile sale. Cu timpul, tânărul Maurice devine prietenul, însă nu şi confidentul, mohorâtului conte. Acesta îi pune la dispoziţie bani de buzunar (un credit de câteva mii de franci) pentru costisitoarele jocuri de cărţi la care se deda aristocraţia Restauraţiei. După luni şi luni de muncă asiduă şi deferenţă ireproşabilă, Maurice este promovat, bucurându-se şi de protecţia contelui, raportor la Consiliul de Stat. Conţii de Grandville şi de Sérizy, dar şi câteva feţe bisericeşti, intră în anturajul viitorului consul general. Într-o discuţie spirituală între aceşti câţiva bărbaţi superiori, în care se punea în joc normele legale privitoare la căsătorie, Maurice este lovit de stupefacţie când află că Octav nu numai că era căsătorit de ani de zile, dar că nevasta lui îl şi părăsise. Misterului magistratului inflexibil şi trist îi ia locul o dramă în dragoste. Vădit stânjenit de întreaga dezvăluire inopinată, contele Octav i se mărturiseşte secretarului său, construind cea de-a doua analepsă, de tip povestire în povestire din povestirea Honorine. Nevasta părăsitului conte era cu doar şapte ani mai tânără ca dânsul, fiind crescută de tatăl lui. Se căsătoriseră cu aproximativ un deceniu înainte, locuind despărţiţi de şapte ani. Honorine, căci aşa se numea nevasta magistratului, este încă adorată nebuneşte de soţul ei. ,,Dragostea s-a preschimbat atunci într-o pasiune, în acel soi de patimă laşă şi absolută ce-i stăpâneşte pe unii bătrâni. Astăzi, o iubesc pe Honorine absentă aşa cum iubeşti o femeie la şaizeci de ani pe care o vrei cu orice preţ, şi simt în mine forţa unui bărbat tânăr. Am îndrăzneala unui moşneag şi sfiiciunea unui adolescent.” (p. 96) La prima vedere s-ar putea presupune că Octav este, dată fiind degradarea sa fizică timpurie, un bărbat suferind de anumite disfuncţii sexuale care l-ar face incapabil să-şi fericească soţia. Mai mult decât atât, contele dezvoltase o reală manie pentru nevasta pierdută, care locuia într-o casă decorată pe ascuns de magistrat, veşnic spionând şi ascunzându-se cu grijă, unde Honorine se ocupa în voie de o seră, din care credea, în chip eronat, că se întreţine, şi în care se dedicase cultivării celor mai rafinate flori de grădină, dar şi realizării unor buchete artificiale. Un amănunt demn de menţionat ţine de trecutul Honorinei, care fugise, însă, la ceva vreme de la căsătorie, cu un amant, cel care, după ce o lăsă însărcinată, o părăseşte subit. Copilul din această legătură fugitivă nu are zile şi moare la o vârstă fragedă, până să împlinească un an. ,,De aceea, la un an şi jumătate după ce a fugit de la mine, iubitul ei, îngrozit de chipul hâd şi rece, sinistru şi împuţit al Mizeriei, a părăsit-o, ca un laş! Individul contase fără îndoială pe viaţa frumoasă şi îmbelşugată pe care o duc, în Elveţia sau în Italia, femeile din lumea bună după ce îşi părăsesc soţii. Honorine are o rentă personală de şaizeci de mii de franci. Mizerabilul a lăsat-o pe draga mea fetiţă fără nici un sfanţ şi pe deasupra, şi însărcinată!” (p. 98) Contele Octav ţine cu acurateţe burgheză cheltuielile casei unei neveste infidele, semn că aristocraţia – cel puţin în parte – nu are habar pe ce lume trăieşte, iar slugile gândesc în aceeaşi ordine naturală a parvenirii cu orice preţ ca hangii din romanul Ţăranii: ,,De cinci ani încoace o ţin, pe strada Saint-Maur, într-o vilişoară adorabilă, unde confecţionează flori şi pălării. E convinsă că-şi vinde produsele elegantei sale îndeletniciri unui negustor care i le plăteşte destul de scump, astfel încât ziua de muncă îi aduce un venit de douăzeci de franci, şi, în şase ani, n-a avut nici cea mai mică bănuială. Plăteşte toate cele necesare traiului cam la o treime din cât valorează, şi aşa se face că dintr-un venit de şase mii pe an, trăieşte ca şi când ar avea cincisprezece mii. Îi plac florile şi-i dă cinci sute de franci unui grădinar a cărui leafă pe mine mă costă o mie două sute de franci şi care-mi prezintă, din trei în trei luni, facturi de două mii de franci. I-am promis omului o grădină de zarzavat şi o casă alături de încăperea portarului din strada Saint-Maur. Această proprietate îmi aparţine, deşi e pe numele unui grefier de la Tribunal. O singură indiscreţie l-ar face pe grădinar să piardă totul. Honorine dispune de vilă, de grădină şi de o seră splendidă, în schimbul unei chirii de cinci sute de franci pe an. Trăieşte acolo sub numele menajerei sale, doamna Gobain, o bătrânică pe care am găsit-o cu chiu cu vai şi care a îndrăgit-o. Îi întreţin zelul, ca şi pe acela al grădinarului, cu ajutorul promisiunii că am s-o răsplătesc din plin în ziua izbânzii. Portarul şi soţia lui mă costă îngrozitor de scump din aceleaşi motive. În fine, de trei ani încoace, Honorine e fericită, îşi închipuie că luxul reprezentat de florile, toaletele şi bunăstarea ei se datorează doar muncii sale.” (pp. 98-99) Capitalismul burghez este încă sub dominaţia masculină, iar feminitatea nereprobabilă social se mărgineşte fie la un erotism romantic, fie la maternitatea împlinită. Contele Octav îi confirmă lui Maurice că primul său secretar fusese concediat tocmai pentru că încercase să-i seducă nevasta, dar îl roagă pe tânărul raportor să se deghizeze într-un grădinar şi florar hirsut, cusurugiu şi mizantrop, vecin de-al soţiei sale. Scopul este de a afla ce gânduri îi trec prin cap Honorinei, iar Maurice nu poate fi tentat să o curteze pentru că de-abia ce fusese introdus în casa doamnei de Courtville, ,,văduva unui judecător de la tribunalul departamenului Sena” (p. 103), care avea o fată de măritat, tot la fel de frumoasă ca o floare, dar nu una confecţionată la comandă sau exotică precum cele din grădiniţa Honorinei. Cu această nesperată ocazie, Honorine, luând vecinul drept un gospodar rustic care înalţă garduri şi ziduri primejdioase pentru proprietatea ei ferită, iese la lumină în toată splendoarea ei feminină – sau cel puţin aceasta este intenţia naratorului. Mândră, habotnică, încăpăţânată, Honorine nu este atât emancipată din punct de vedere sexual, cât refractară la masculinitatea blândă a soţului ei, în care detectează o capcană viitoare, şi a oricărui alt bărbat. Balzac vorbeşte despre atracţia reciprocă dintre un Maurice ascuns, dar erotizat, şi o Honorine trufaşă, dar simţitoare, dovadă că viitoare nevastă din Italia a ambasadorului poartă un nume straniu de similar. Una peste alta, secretarul îi dezvăluie întregul plan urzit de contele Octav, soţul vrăjit ca un amant, inclusiv firavele mijloace financiare pe care le deţinea, în realitate, Honorine. O femeie trebuie să fie întâi liberă material şi abia apoi se poate pune în discuţie şi morala ei independentă. Honorine îi scrie soţului ei următoarele, printre altele: ,,Cum aşa, eu mereu îngenuncheată în faţa lui, el mereu în picioare! Iar dacă s-ar inversa rolurile, l-aş dispreţui. Nu vreau să mă trateze mai bine tocmai pentru că am greşit.” (p. 124) Fala aristocratică creează o aporie prin contactul cu autonomia bănească a unei femei muncitoare. Munca ca principiu universal democratizează o societate în aceeaşi proporţie în care aplatizează distanţele dintre clase, atunci când, desigur, nu fundamentează unele noi prin înlăturarea celor tradiţional medievale. Odată devoalată maşinăria care o menţinea pe Honorine sub farmecul propriului orgoliu nelimitat, Maurice părăseşte scena, probabil îndrăgostit, dar raţional în planurile sale profesionale, de Honorine. ,,Peste şase zile plecam în calitate de vice-consul în Spania, într-un oraş comercial unde în scurt timp puteam reuşi să mă pun la curent cu munca astfel încât să avanseze în cariera consulară, la care mi-am limitat toată ambiţia.” (p. 130) În răstimp, Octave îşi curtează înnebunit propria soţie, Honorine, care, din slăbiciune sau de ruşine, îşi reintră în rolul de soţie în ochii lumii. Adulterul ei dispare în ceaţa trecutului. Maurice se căsătoreşte curând în Italia, după moartea binefăcătorului său unchi. În decembrie 1830, Honorine îi scrie fostului secretar. Redevenită mamă, dar nefericită în iubire ca la cele mai vechi începuturi, Honorine cea pasională, liberă ca pasărea cerului în cerinţele ei libidinale, preferă să moară de tristeţe decât a insista să se lase sacrificată pe altarul Căsătoriei, Familiei şi Societăţii. Divorţul este prohibit într-o Franţă nobiliară şi catolică. Omul din femeie este mai puternic în Honorine decât rolul social al femeii din om. La câţiva ani distanţă, contele Octave, mai ruinat fizic ca niciodată, se retrage în Sicilia, viitor monah într-o mănâstire sau, de pe acum, deja cadavru, încredinţându-i consulului general tutoratul fiului său. Este cuprins de remuşcări din pricina felului în care dorinţele sale carnale au avut întâietate faţă de sensibilitatea erotică aproape florală a Honorinei, pe care, de altfel, o iubea cu egoismul şi cerinţele imperioase ale unui asemenea sentiment. Istorisirea ia sfârşit în acest loc. Consulul general Maurice de l’Hostal trage concluzia burgheză previzibilă şi impecabilă social: căsătoria este incompatibilă cu iubirea pasiune, ceea ce domnişoara des Touches, scriitoare romantică, nu poate accepta în sinea ei, ajungând să-l privească cu oarecare mefienţă pe ambasador, din ce în ce mai bănuitoare faţă de substanţa căsniciei domnului de l’Hostal. În ciuda acestei păreri dizolvante, scriitoarea recunoaştea că asemenea sentimente sublime ar trebui să rămână doar halucinaţii voluptoase, viaţă negăsind prilejul decât rareori să le materializeze în perechi fericite. Cei doi artişti, unul pictor, celălalt maestru al condeiului, nu resping posibilitatea singulară ca asemenea căutători ai Absolutului să existe şi în viaţa de toate zilele, doar că secolul este sărac şi zgârcit în astfel de inimi. Ambiguitatea raportării balzaciene la spiritualism, care, respins de luciditatea cu care se scrutează realităţile materiale, dezamăgeşte, dar, cum sensurile fiinţei sunt chiar fiinţa însăşi, nici un gând înfiripat în inima omului nu este de înlăturat ca inautentic sau sterp.

Béatrix

Chintesenţă a romanului balzacian, Béatrix rezumă şi sintetizează întregul univers al Comediei umane. Nu există alte teme, tratate poate cu mai mare migală şi consideraţie în alte părţi, care să nu coexiste armonios în Béatrix, care, deşi nu atât de iscusit scris ca Gobseck, Moş Goriot sau Pielea de sagri, poate fi cu uşurinţă plasat în categoria celor mai reprezentative colţuri din catedrala romanescă a autorului francez. În prima secţiune a romanului, Bretania cea sălbatică şi retrogradă, cea târziu-feudală, se desfăşoară sub ochii unor privitori neştiutori, ignoranţi sau pur şi simplu indiferenţi la rolul capital jucat de istorie şi geografie în sculptarea unei conştiinţe sociale. Orăşelul Guérande, străjuit de ,,alte două bijuterii” (p. 161), Le Croisic şi burgul Batz, se remarcă mai ales printr-o catedrală şi câteva castele impozante. E o ultimă fortăreaţă a onoarei feudale care păzeşte vigilent Oceanul Atlantic. Moravurile acestui loc sunt neschimbate de sute de ani în momentul debutului acţiunii, în anul 1836. Clasele sociale care domină acest promontoriu al Franţei clasice, de până la 1789, se divid între nobilimea încuiată în practicile sale diferenţiatoare, notabilităţile locului (mica-burghezie este subreprezentată în Béatrix), ţărănimea nătângă, marinarii şi singurii muncitori creaţi de industria locului, paludierii, ,,nume dat celor care scot sarea din salinele marine” (p. 162). Subdezvoltat, oraşul Guérande cultivă catolicismul şi o falsă şi veleitară imuabilitate, totul combinat cu îndărătnicia şi predispoziţia spre izbucniri pătimaşe a firii bretone. Aşezarea cvasiorientală şi, în acelaşi timp, populată de urmaşii unor pseudocruciaţi duce la descrieri precum aceasta: ,,Natura aceea bogată, aşa de tihnită, aşa de puţin răscolită şi care prezintă graţia unui buchet de violete sau de lăcrămioare într-un hăţiş de pădure, are drept cadru un pustiu african mărginit de Ocean, dar un pustiu fără un copac, fără un fir de iarbă, fără o pasăre, unde, în zilele cu soare, paludierii, îmbrăcaţi în alb şi risipiţi printre tristele mlaştini din care se scoate sarea, par nişte arabi înfăşuraţi în burnusurile lor.” (p. 164) Castelul familiei du Guénic este, alături de biserică mare din oraş, descris minuţios: fără frumuseţea arhitecturală a clădirii, gotică, arabă şi veneţiană în acelaşi timp, nu am putea înţelege vechimea şi cinstea romano-catolică, onoarea cavalerească a locuitorilor acestui lăcaş feudal. Intenţia nu este atât de a romantiza istoria, cât de a reda, cu fidelitatea unui devotat al Vechiului Regim, gloria veacurilor trecute, în care religia şi bravura nu erau cuvinte deşerte. Neamul de Guénic se risipea în negura evilor, dar, pentru a ne face o impresie asupra stării sale actuale, membrii familiei merită descrişi sumar. Şeful de clan, baronul trecut de şaptezeci şi cinci de ani, Gaudebert-Calyste-Charles du Guénic luptase împotriva Parisului revoluţionar, loc al deşărtăciunii, după 1789. Fusese unul dintre şuanii fioroşi în anii revoltelor populare din Vandeea şi Bretania, cărora Balzac le dedică un întreg roman istoric, primul considerat valoros din saga balzaciană. Bătrânul, expus statuar, deşi avea cultura redusă a unui diacon şi manierele unui boier provincial, şi, pe deasupra, uşor ramolit, adormind mai mereu în fotoliul său impozant, se luptase cu iacobinii, girondinii, cu Directoratul, Consulatul şi Imperiul la un loc până în 1802, când părăseşte ţărmul Franţei pentru Irlanda, de unde se întoarce abia în 1814, unde se căsătorise cu domnişoara de viţă nobilă Fanny O’Brien, o tânără de douăzeci şi unu de ani, mama unui băieţel proaspăt născut, Calyste, eroul povestirii de faţă. Irlandezii, adevăraţii monarhişti, sunt un soi de bretoni ai Angliei şi de aici stima considerabilă, preconcepută a baronului, tată la o vârstă înaintată. Oricât de vânos şi imperial fusese cândva, bătrânul du Guénic nu mai putea întruchipa pe Moisele familiei lui decât prin barba şi verticalitatea sa uscate. Pământurile lui cele mai mănoase căzuseră de mult în mâna unor arendaşi iscusiţi şi vicleni, primii capitalişti agricoli ai istoriei, care rodeau la titlul de proprietate al nobilului, înglodat în datorii faţă de ei. Tocmai din acest motiv, stăpâna casei este sora mai în vârstă a baronului, fata bătrână Zéphirine du Guénic, monstru de zgârcenie şi dibăcie gospodărească, în ciuda sau graţie cecităţii ei. Cu ce se îndeletniceau aceşti aristocraţi ca să-şi omoare timpul? Cu totul şi nimic deopotrivă. ,,În castelul du Guénic, cele mai de seamă preocupări le constituiau destinele ramurii deposedate. Viitorul Bourbonilor exilaţi şi cel al religiei catolice, precum şi influenţa noilor schimbări politice asupra Bretaniei preocupau întru totul familia baronului. Nu există alt interes care să se adauge acestora, în afară de ataşamentul tuturor faţă de unicul lor fiu, Calyste, moştenitorul, singura nădejde a marelui nume du Guénic. Bătrânul vandeean, bătrânul şuan trăise, cu câţiva ani în urmă, un fel de a doua tinereţe, anume pentru a-l deprinde pe fiul său cu asprele exerciţii militare potrivite unui gentilom menit în orice clipă să pornească la război. De îndată ce Calyste a împlinit şaisprezece ani, tatăl său l-a însoţit, prin bălţi şi prin păduri, deprinzându-l, cu ajutorul plăcutului exerciţiu al vânătorii, cu primele elemente ale războiului, slujindu-i drept pildă, rezistent la oboseală, neclintit în şa, sigur pe loviturile sale, la orice fel de vânat, fie la goană, fie la zbor, sărind curajos peste obstacole, împingându-şi fiul în primejdii de parcă ar fi avut zece copii, nu unul.” (p. 175) Prin urmare, baronul era, mai mult decât o fiinţă în carne şi oase, epitomul herbului casei sale, ,,pe fond roşu, o mână gonfalonată cu hermină şi cu spada de argint verticală şi având drept deviză teribilul cuvânt: FAC!” (p. 166). Toţi cei adunaţi în salonul cu şemineu îşi făcuseră datoria, ca să folosim cuvintele lui Balzac însuşi, numai că pentru ramura feminină rezultatele se arătaseră nu cele mai fericite la care ne putem gândi: dacă baronul, cel cândva robust, părea descins dintr-un cântec de gestă din secolul al XII-lea, sora sa, care păstrase averea întreagă a familiei, făcând chiar eforturi să o sporească, nu se bucurase niciodată de darul feminităţii ei, iar nevasta, irlandeza cu păr cârlionţat, se veşteja în compania unui soţ prea bătrân ca să o fi iubit vreodată asemenea unui flăcău vânjos. Slugile din casă erau Gasselin, un soi de baron printre servitorii devotaţi, şi bucătăreasa Mariotte, o baroneasă în materie de bucătărie şi gurmanzi. Deşi erau slab remuneraţi, cei doi servitori se corupseseră de nobleţea stăpânilor lor, pe care îi servau cu un devotament princiar. E vechea lume organică şi solidă a feudalităţii pentru care Balzac purta o stimă şi avea o apreciere indeniabile. ,,Dacă aceleaşi lucruri se repetau neschimbat la aceleaşi ore, dacă felurile de mâncare se supuneau regularităţii anotimpurilor, monotonia aceasta, asemănătoare cu cea a naturii, pe care o schimbă alternativ umbrele, ploile şi soarele, toate acestea se sprijineau pe afecţiunea ce domnea în inimile tuturora şi care era cu atât mai rodnică şi mai binefăcătoare cu cât izvora din înseşi legile firii.” (p. 182)

Invitaţi aproape în fiecare seară în casa du Guénic, jucând acelaşi joc de cărţi simplist, mouche, erau doar câţiva stâlpi de boltă ai lumii vechi: preotul din Guérande, domnul Grimont, devotat casei du Guénic şi uns cu toate alifiile, cavalerul du Halga (cf. Punga), un craidon din veacul Luminilor, concentrat spiritual în cocheta şi slăbuţa sa căţeluşă, Thisbé, şi domnişoara de Pen-Hoël, o copie mai tânără a domnişoarei du Guénic, asupra căreia se cuvine insistat. Descrierea acestei alte fete bătrâne este a unei deţinute în aerul liber şi tare al deprinderilor sociale: ,,Îmbrăcată după acelaşi tipic ca şi domnişoara du Guénic, ea punea în mişcare o cantitate de lenjuri şi fuste, ori de câte ori se apuca să caute una dintre cele doua deschizături ale rochiei pe unde se putea ajunge în buzunarele sale. Cel mai ciudat zornăit de chei şi monede răsuna atunci sub acele stofe. Avea totdeauna într-o parte toată fierăria unei bune gospodine, iar în cealaltă tabachera de argint, degetarul, împletitura şi alte ustensile sonore.” (p. 184) Domnişoara de Pen-Hoël ,,avea vreo şapte mii de livre rentă, în proprietăţi funciare.” (p. 185) Avară, strângătoare, înrudită printr-o soră cu neamul de Kergarouët (cf. Bal la Sceaux), Jacqueline de Pen-Hoël avea în plan să-l căsătorească pe Calyste cel tânăr cu nepoata ei, Charlotte de Kergarouët, ,,favorita sa, în vârstă de cincisprezece ani.” (p. 185) Neamul du Guénic, deşi cunoştea intenţiile acestei nobile prietene, atât prin sânge, cât şi prin suflet (,,Astfel, bătrâna şi bogata fată era nobleţea, mândria, grandoarea în persoană.” – p. 186), şi cu toate că sufereau de pe urma patrimoniului pus în primejdie de noile relaţii sociale, complet defavorabile (revenirea la Vechiul Regim nu ar fi avut succesiunea obişnuită prin care se fondează dinastiile – histerezis social exemplar), se simţeau prea mândri să-şi dorească altceva decât să respecte, până la moarte, codul vechii aristocraţii. ,,Însă de-ar fi avut domnişoara de Pen-Hoël trei sute de mii de franci în aur, sumă la care erau evaluate economiile ei, şi de-ar fi avut de zece ori mai mult pământ decât avea, du Guénic-ii nu şi-ar fi îngăduit un singur gest care s-o fi putut face pe fata bătrână să creadă că ei se gândeau la averea ei.” (p. 185) Viaţa acestor figuri triste se consumă în zgârcenie, banalitate şi conservatorism. Nici jocul de cărţi, care antrena atâtea izbucniri sporadice de viaţă, nu era diferit de substanţa (ne)alterată a conştiinţelor lor. ,,Când, la întâia lor vizită acolo, vicontele şi vicontesa de Kergarouët vorbiră despre whist şi despre boston ca despre nişte jocuri mai interesante decât fusese mouche şi, încurajaţi de baroană, pe care mouche o plictisea peste măsură, se apucară să le arate cum sunt acele jocuri, societatea de la castelul de Guénic se supuse, nu însă fără a protesta împotriva unor asemenea inovaţii; dar fusese cu neputinţă să-i facă să înţeleagă ceva din ele, iar după plecarea Kergarouët-ilor inovaţiile fură apreciate ca spărgătoare de capete, ca probleme de algebră, ca nişte dificultăţi nemaipomenite. Fiecare prefera scumpa lui mouche, drăguţa şi plăcuta lor mouche. La mouche birui jocurile moderne, întocmai cum lucrurile vechi biruiau împotriva celor noi pretutindeni în Bretania.” (pp. 191-192).

Cea care va disturba tipicăria şi prozaismul vetust al acestor existenţe de seră este o nobilă bretonă, venita din stricatul Paris, ,,scriitorul” Camille Maupin, sub care se ascunde domnişoara des Touches (cf. Honorine), o femeie necăsătorită de aproximativ patruzeci de ani, culme a artei de sub Restauraţie, reproducere fictivă a scriitoarei George Sand. Domnişoara des Touches, cu aere de mare lume, superioară intelectual întregii regiuni ruginite, deprinsă cu saloanele pariziene, artistă veritabilă, îl vrăjise pe tânărul Calyste du Guénic, un bărbat ultrasensibil de douăzeci şi unu de ani, prototipul eroului romantic, la confluenţa unor personalităţi bipolare, explozive atât în materie de voioşie, cât şi de melancolie biliară ca Byron şi Chateaubriand. În venele lui Calyste curge sângele breton veşnic fierbinte, pe care doar adierea vieţii pariziene, cu liota sa de farmece şi degustări moderne, îl poate galvaniza până la incendiu psihic. Domnişoara de Touches este tot ceea ce mama lui Calyste nu putea să (mai) fie: ,, – Copil drag, spuse cuvioasa Fanny, nimic nu o poate scuti pe femeie să se comporte aşa cum cere Biserica. Ea nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de societate dacă se leapădă de gingaşele îndatoriri ale femeii. O femeie săvârşeşte un păcat numai ducându-se la teatru: dar a mai şi scrie păcătoşeniile pe care le repetă actorii, a colinda lumea ba cu un vrăjmaş al papii, ba cu un muzician, ah, ţi-ar fi cam greu, Calyste, să mă convingi că asemenea fapte sunt acte de credinţă, de nădejde sau de caritate. Averea pe care o are i-a fost dată de Dumnezeu ca să facă binele; la ce slujeşte averea ei?” (p. 204) Având în vedere faptul că domnişoara des Touches nu avea copii şi ducea o viaţă emancipată de lanţurile sociale ale timpului ei, nu surprinde prin nimic atitudinea de desconsiderare şi de antipatie a femeilor frustrate din înalta societate bretonă, pe care, prin contrast, baronul bătrân, deprins cu libertinajul veacului său, o aprobă ca firească, mai ales pentru educaţia sexuală a unui tânăr aristocrat. Însă, ceea ce ridică semne de întrebare, este atitudinea hiperprotectivă în plan erotic a doamnei du Guénic, care, necunoscând iubirea spirituală vreodată, resimte gelozie faţă de rivala ei virtuală. Fanny, într-un raport incestuos straniu (Iocasta îl vrea pe Oedip pentru că Laios nu o împlinise ca femeie), şi-ar dori ca fiul să o poată iubi numai pe ea cu pasiunea dedicată unei femei străine, a carei vârstă biologică se apropia, în fond, de-a ei. Dincolo de gelozia maternă, relativ firească, se acunde invidia pentru o plăcere interzisă, dar şi o răzbunare morală dirijată împotriva unui soţ decrepit, rece ca un sloi.

Domnişoara Félicité des Touches nu este nici pe departe ceea ce se spune pe seama ei. Orfană, crescută de domnul Faucombe, ,,fratele bunicului ei după mamă” (p. 207), se trăgea dintr-o familie de nobili certaţi cu domnia anilor 1789-1804 în Franţa. Crescută ca un băiat, domnişoara des Touches are talentul unui artist în scris, cultura unui erudit acoperit de colbul bibliotecilor şi pasiunile unei femei. Balzac o tratează, totuşi, ca pe un sfinx sau o himeră, o creatură ambivalentă genital prin definiţie: formidabilul său intelect o defeminizează, Félicité având capacitatea de a înţelege totul (latura masculină), dar nu de a cădea în vâltoarea instinctului (ca o femeie ,,normală”). Pe deasupra, parcă pentru a sublinia şi mai mult personajul insolit, Félicité îşi administrează de aproape douăzeci şi cinci de ani de una singură averea, pe care o sporise simţitor. Deţine proprietăţi şi alte bunuri în valoare de peste trei sute cincizeci de mii de franci încă de la majorat. ,,La douăzeci şi unu de ani, o fată cu o astfel de voinţă era egală cu un bărbat de treizeci de ani. Mintea ei căpătase o mare experienţă, iar deprinderile cu critica îi îngăduiau să judece just oamenii, artele, lucrurile şi politica.” (p. 210). În anul 1836, independenţa ei socială este asigurată de cele câteva milioane de franci pe care îi putea manipula oricând. Băieţoasă din cap până în picioare, deşi frumoasă, bretona Félicité se conservase excelent până la vârsta de patruzeci de ani. Prima ei iubire fusese un mister pentru ceilalţi, doar că Félicité fu părăsită la Roma în 1820 (sau 1818), unde, însoţită de un artist al scrisului în Italia (patria sufletească a lui Balzac), îşi descoperă misiunea tot în scris. Camille Maupin este rezultatul compensatoriu al unei nefericiri amoroase. Privită ca ,,o excepţie admisă” (p. 217), bogata şi artistica Félicité cucereşte stima Parisului, unde ani de-a rândul strălucea într-un cerc de artişti de toate felurile. După 1830, domnişoara des Touches se retrage în Bretania, cutremurându-i pe localnici cu obiceiurile ei de femeie şi, oroare!, scriitoare. ,,Félicité nu era singură la Touches, avea un oaspete, acela era Claude Vignon, scriitorul ironic şi mândru care, deşi nu scria decât critică, izbutise să se impuna faţă de public şi de literatură, dând impresia unei anume superiorităţi. Félicité, care de şapte ani, îl primise în casa ei pe acest scriitor, la fel ca pe alţi o sută de scriitori, jurnalişti, artişti şi oameni de lume, care îi cunoştea firea slabă, trândăvia, adânca mizerie, delăsarea şi sila de toate, părea că vrea să şi-l facă soţ, prin felul în care se purta faţă de el. Purtarea ei, de neînţeles pentru prieteni, Félicité o explica prin ambiţie, prin spaima pe care i-o pricinuia bătrâneţea; voia să încredinţeze restul vieţii sale unui bărbat superior, căruia averea ei să-i fie o trambulină şi care să-i menţină importanţa în lumea poeziei. Îl adusese, deci, pe Claude Vignon de la Paris la Touches, aşa cum un vultur duce în gheare un ied, ca să-l studieze şi să ia o hotărâre definitivă; ea îi amăgea, însă, şi pe Calyste şi pe Claude: nu se gândea deloc la căsătorie, trăia cel mai cumplit zbucium ce poate frământa un suflet tare ca al ei, simţindu-se jucăria propriului său spirit, văzându-şi viaţa luminată prea târziu de soarele iubirii, strălucind ca într-o inimă de douăzeci de ani.” (pp. 218-219) Înconjurată de peisajul natural sălbatic şi rebel al locului, Camille Maupin putea afla inspiraţie în orice, iar doamna des Touches, învăluită în fumul ţigării ei lungi (obraznic obiect al falei masculine), se putea consola cu alţi câţiva ani de tinereţe.

Introducerea în tramă a unei invitate de-a doamnei des Touches schimbă complet ritmul lent al romanului. De fapt, se poate observa că Balzac mai mult pictează până în acest moment decât să-şi deplaseze personajele într-o direcţie sau alta. Invitata doamnei des Touches este Béatrix-Maximilienne-Rose de Rochfide, căsătorită din 1828 cu baronul de Rochfide. Béatrix este o blondă fermecătoare de douăzeci şi opt de ani. Plictisită teatral de marea societate pariziană şi de un soţ indiferent, cu care avea un copil ajuns la vârsta adolescenţei, de care uitase cu egoism, Béatrix, prietenă intimă de-a domnişoarei des Touches, fuge cu un compozitor italian napolitan, Gennaro Conti, tocmai în patria lui Rossini, unde se bucură de fericire pentru numai câţiva ani. Conti se iubise înainte cu doamna des Touches, care se simţise trădată de el, dar şi, raţională cum era, lecuită de o inimă egocentrică în viaţa ei. Personalitatea hermafrodită a scriitoarei se ghiceşte uşor şi-n această poveste de dragoste. Vignon şi Calyste se ciocnesc ca doi rivali până la apariţia baroanei de Rochfide şi a amantului ei. Între Gennaro şi Béatrix apăruseră deja câteva fisuri – relaţia lor se scufunda peremptoriu. Imaginativa domnişoară des Touches i-o expune în culori trandafirii pe Béatrix lui Calyste cu scopul ca acesta, odată confruntat brutal cu ispita feminină, să-i cedeze într-un chip ce i-ar fi fost imposibil de suportat sau de privit austerei domnişoare şi scriitoare. Camille Maupin (autorul care sublimează prin abstinenţă viaţa reală) este super ego-ul domnişoarei des Touches, care râvneşte, de fapt, să fie iubită şi, totodată, să-l iubească în voie pe Calyste. Transferând şuvoiul dorinţei de plăcere în direcţia prietenei ei, inferioară moral şi spiritual ei, domnişoara des Touches realizează fericirea într-un plan ireal, deci etern, ideal şi impersonal, reuşit exclusiv la nivel estetic. Această ambivalenţă nativă a domnişoarei de patruzeci de ani ascunde atât ferocitatea artei de a captiva şi răpi minţile, cât şi ipocrizia şi perversitatea minţii artistice. Legăturile emoţionale primejdioase se cos în doar câteva pagini. Energia vulcanică a vârstei îl impinge într-un sens neprevăzut pe Calyste, a căruia schimbare în gusturi şi întârzieri repetate de-a acasă sunt ca un semnal de alarmă pentru conservatoarea familie de Guénic, pusă în situaţia de a stabili rapid o căsătorie de convenienţă cu Charlotte de Pen-Hoël, o tânără frumoasă şi simţitoare, dar prea provincială pentru gusturile impuse de doamnele din capitală, pe care baronul bătrân o va sfătui să renunţe la planul de căsătorie cu lunaticul lui fiu. ,,Dintr-o singură privire, ochii lacomi ai lui Calyste sorbiră toate aceste frumuseţi şi le întipăriră în sufletul lui. Blonda Béatrix şi bruneta Félicité sugerau acele contraste de keepsake atât de des exploatate de gravorii şi desenatorii englezi. Erau forţa şi slăbiciunea femeiască în toată măreţia lor, o desăvârşită antiteză. Aceste două femei nu puteau fi niciodată rivale, fiecare îşi avea împărăţia sa. Era ca un delicat brebenoc sau un crin lângă un mac roşu, somptuos şi strălucitor, o peruzea lângă un rubin. Într-o clipă, Calyste fu cuprins de o iubire ce încununa opera tainică a speranţelor, a îndoielilor, a întrebărilor lui. Domnişoara de Touches îi trezise simţurile, Béatrix îi aprindea inima şi mintea. Tânărul breton simţea ridicându-se în sine o forţă gata să învingă totul, să nu respecte nimic.” (p. 256) E vorba de vigoarea şi inocenţa neîncercată a vârstei, dar şi de fermitatea în decizii, uneori nebunească, a strămoşilor săi sangvinari. Un Guénic din secolul al XIII-lea ar fi pornit la un război de cucerire sau ar fi înăbuşit vreo răzmeriţă, dar unul din 1836 nu-şi poate decât satisface singurele libertăţi rămase la îndemâna vechii clase asupritoare, simple opinii personale: cele ale imaginaţiei erotice. Acolo unde străbunii ar fi scos sabia din teacă, Calyste îşi palpează sacadat inima.

Abia în cea de-a doua secţiune a romanului, Balzac desfăşoară ,,drama” amorului. E un studiu al sentimentelor rafinate, în care trupurile nu se întâlnesc decât pentru a-şi refuza şi amâna indefinit actul sexual mistuitor. Nu putem avea cunoştinţe absolut certe despre cum se curtau şi se iubeau în realitatea istorică membrii claselor superioare, dar efortul lui Balzac de a stiliza şi de a purifica înclinaţiile naturale ale speciei, prin intermediul practicilor aristocratice curente, este admirabil realizat artistic. Mistificarea, dacă despre asta este vorba, este una care se repercutează pozitiv asupra secolului al XVIII-lea, unde manierele în jocul social al iubirii respectabile fuseseră duse la perfecţiune. Nici nu am putea bănui desfrâul, ci doar desfătarea în atracţia lui Calyste pentru Béatrix. Sentimentele se cultivă ca orice alt obiect făurit de mâna meşteşurească a omului. Domnişoara des Touches va scrie un roman de dragoste prin jocurile erotice la care îi împinge pe Calyste, fericit să o adore pe inaccesibila Béatrix din Paris, venită tocmai din mirifica Italie, şi pe doamna de Rochfide, care, dezamăgită de Conti, are acea vanitate a claselor superioare pe care orice admiraţie, chiar şi una linguşitoare, mai cu seamă dacă vine din partea unui aristocrat chipeş de-abia trecut de vârsta adolescenţei, îi trezeşte interestul viu şi visceral, uşor escamotabil. ,,Manevrele acestea durară şase zile; ele erau completate, fără ca naivul Calyste să ştie, de cele mai abile discuţii purtate de Camille cu prietena sa. Între cele două femei avea loc un duel necurmat, în care ele se întreceau în şiretlicuri, în prefăcătorii, în generozităţi false, în mărunţişuri mincinoase, în confidenţe viclene, în care una îşi ascundea dragostea, pe când cealaltă şi-o dezvăluia în intregime, şi în care totuşi fierul ascuţit, înroşit de cuvintele perfide ale domnişoarei des Touches, pătrundea adânc în inima prietenei sale şi atingea unele din acele sentimente urâte pe care femeile oneste le ascund cu atâta grijă. Până la urmă, Béatrix începu să se simtă ofensată de neîncrederea pe care i-o arăta Camille, găsind-o prea puţin onorabilă, atât pentru mine, cât şi pentru cealaltă; era încântată să constate şi la această mare scriitoare micimile sexului său, şi ţinea să aibă plăcerea să-i arate unde încetează superioritatea sa şi cum putea fi umilită.” (pp. 287-288) Greşelile domnişoarei des Touches proveneau din gelozia ei, dar şi din surpriza de a constata că Béatrix începuse de una singura să-l placă pe Calyste, ficţiunea pusă la cale fiind obliterată de chemările naturii. Nici urmaşul romantic al familiei de Guénic nu face excepţie: în completă neascultare faţă de maestra-magistru Camille Maupin, Calyste trimite, pe ascuns, o scrisoare de iubire doamnei de Rochfide, care, din bucurie pentru fosta ei rivală, o ţine ascunsă, ca un atu, de domnişoara des Touches. Paginile de gesturi tandre, priviri furtive şi calorice scrisori parfumate, în care trăirile vulgare sunt negate pentru a fi apoi confirmate şi accentuate poetic, conţin un ritual aristocratic al excitării reciproce, un lung şi studiat preludiu la ceea ce nu poate fi decât inomabil. Înflăcăratul Calyste, spre groaza mamei sale, care îi absorbea corespondenţa, îşi reneagă sfidător obârşia în numele dragostei cavalereşti. Decăderea şi înstrăinarea de familie a ultimei mlădiţe din spiţa du Guénic sunt cât pe ce să fie depline. Doamna des Touches se simte siderată şi rănită când descoperă din gura rivalei ei prezenţa unor misive de amor. Plimbarea de la Croisic dintre Béatrix şi Calyste pune capăt tensiunii acumulate până la vârful sticlei între cei doi: la marginea unei stânci pe care creştea, raritate a regiunii, un cimişir sălbatic, în faţa unui peisaj oceanic care ar fi antrenat şi cele mai amorţite sentimente, înzecindu-le pe cele deja în fiinţă, mistica iubirii neîmpărtăşite (sau, cel puţin, aşa credea Calyste) explodează orgasmic. Atunci când, din trufie şi falsă impasibilitate, Béatrix îl alungă din vorbe pe Calyste, pe care nobilă nu-l preferă strălucitului muzician Conti, bretonul, izbit de o înclinaţie viguroasă de a fi unicul posesor al femeii iubite, o împinge pe Béatrix în gol. Intenţia manifestă este de a ucide din dragoste. ,,Calyste, îndemnat de o curiozitate sălbatică, se aplecă, văzu situaţia în care se afla Béatrix şi se cutremura: doamna de Rochfide părea că se roagă, credea că va muri, simţea crengile de cimişir gata-gata să cedeze. Cu iscusinţa fulgerătoare pe care o insufla dragostea, cu sprinteneala supranaturală pe care tinereţea ştie s-o afle în primejdie, Calyste îşi dădu drumul, alunecând de la o înălţime de noua picioare şi sprijinindu-se pe câteva asperităţi, până ce ajunse la marginea stâncii, unde izbuti s-o tragă în sus pe marchiză, pe care o ridică pe braţe, riscând să se prăbuşească amândoi în mare. Când o luă pe Béatrix în braţe, ea era leşinată; însă, astfel, şi-o putea închipui numai a lui, pe acel pat aerian pe care aveau să rămână mult timp singuri, şi primul lui gând fu de plăcere.” (p. 321) Calyste suferise vizita scurtă a ceea ce francezii numesc, cu arguţie, la petite mort. Domnişoara des Touches este consternată de acest act gratuit şi absurd, expresie a unei iubiri interzise ei. Béatrix îşi revine curând, după zile de oblojeli şi veghe lângă pat. Calyste era în al nouălea cer când Béatrix, iertându-şi călăul, îi dă de înţeles că îl iubeşte. Patetismul momentului de pe stâncă şi zilele ce i-au urmat are drept sfârşit apariţia subită a lui Conti, chemat la indicaţiile preţioase ale domnişoarei des Touches, care, stârnit de idila care se aprinsese între Béatrix, pe care nu o mai iubea, dar încă se considera îndreptăţit să fie iubit de ea, şi bietul năuc Calyste, pleacă, în scop profilactic, cu doamna de Rochefide din Bretania. Zile aspre se abat peste castelul du Guénic, reşedinţa uitată a zeilor bretoni. Doborât la pat de greutăţile insurmontabile ale vârstei înaintate, baronul de Guénic trage să moară. Calyste, măcinat lăuntric de o dragoste nefericită, slăbit şi dezolat, pare să-i urmeze vârstnicului său tată, punând capăt unei dinastii seculare. Ceea ce îl ţinea în viaţă pe Calyste, îngenuncheat de un morb consumptiv, era speranţa de a o revedea pe înfumurata şi uşuratica Béatrix, noua sa zeiţă. Autoarea Camille Maupin îl veghează din umbră, ca un înger aflat pe drumul călugăriei, pe discipolul ei Calyste. ,,Afecţiunea pe care Félicité i-o purta lui Calyste îi pregătea bietului copil cel mai frumos viitor. Înrudită cu familia de Grandlieu, a cărei ramură ducală se sfârşa cu cinci fete, Félicité îi scrisese ducesei de Grandlieu povestea lui Calyste şi o anunţă că îşi vinde casa de pe rue Mont-Blanc, pe care nişte speculatori îi ofereau două milioane cinci sute de mii de franci. Omul ei de afaceri tocmai schimbase această locuinţă cu unul dintre cele mai frumoasa palate de pe rue de Bourbon, cumpărat cu şapte sute de mii de franci. Din restul sumei luate din casa de pe rue Mont-Blanc, Félicité folosi un milion pentru răscumpărarea casei du Guénic şi făgădui întreaga avere Sabinei de Grandlieu dacă îl vindeca pe Calyste de pasiunea lui pentru doamna de Rochfide.” (pp. 346-347) Domnişoara des Touches se spală astfel în ochii lui Dumnezeu de ravagiile greşelilor imaginaţiei ei scriitoriceşti, care acţionase influent în viaţa de ficţiuni a lui Calyste, care, prin micimea voinţei, deja provoacă o analogie cu Lucien Chardon din Iluzii pierdute. Calyste se înzdrăveneşte în atmosfera de carnaval neîncetat al Parisului, însă rănile sale sufleteşti nu se vindecă în întregime. Căsătoria lui are loc doar cu binecuvântarea protectoarei sale des Touches, care, printr-o altă fantasmă regizată seducător, îl face pe Calyste să vadă în Sabine de Grandlieu stafia superficialei Béatrix, cea care îl înălţa în sferele danteşti ale beatitudinii cereşti. Iubirea-pasiunea este, în felul ei, la fel ca arta, o formă de religie laicizată. ,,El găsi în Sabine de Grandlieu, care fără nici o îndoială că pe atunci era cea mai frumoasă şi mai fermecătoare fată din înalta societate pariziană, o vagă asemănare cu doamna de Rochefide, şi acordă de la început cochetăriilor ei o atenţie pe care nici o altă femeie nu ar fi obţinut-o din partea lui. Sabine de Grandlieu îşi juca rolul cu atât mai bine, cu cât Calyste îi plăcu nespus de mult, şi lucrurile fură atât de bine puse la punct încât, în iarna lui 1837, tânărul baron de Guénic, care îşi recăpătase culorile şi strălucirea tinereţii, o ascultă fără supărare pe mama sa când îi aminti de făgăduiala dată tatălui său pe patul morţii şi când îi vorbi despre căsătoria lui cu Sabine de Grandlieu. Dar, oricât de hotărât se arată să-şi respecte făgăduiala, Calyste ascundea o indiferenţă tainică pe care baroana o cunoştea, dar pe care nădăjduia că bucuriile unei căsătorii fericite o vor risipi.” (p. 347) Înainte de a pătrunde în cea de a treia parte, şi ultima, a romanului, noviciatul în călugărie la vizitandine a domnişoarei des Touches se cade explicat. Recunoscându-se ca egoistă şi necredincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu, domnişoara des Touches este transfigurată de sacrificiul şi credinţa fanatică a lui Calyste în iubire. Dacă un bărbat poate iubi aşa, atunci dragostea trebuie să existe, în cele din urmă – acestea sunt vorbele pe care le degusta cu bucurie hristică domnişoara des Touches în inima ei. În acest moment, când aşteptările ei de la viaţă şi de la lume sunt confirmate de un tânăr cu duhul neprihănit, scriitorul Camille Maupin, acest tată pământesc pe care şi-l construise singură domnişoara des Touches, o biată orfană, din pură autoidolatrie, este ucis, iar locul lui este luat de tatăl ceresc, de vechea religie creştină, care o învaţă pe domnişoara des Touches sentimentul vinii, smerenia şi datoria ei incontestabilă de femeie. Unui super-ego imperfect, material şi efemer, i se substituie egoul suprem al tradiţiei religioase europene, cea de pe filiera romano-catolică, iar împlinirea metafizică se realizează subsecvent. Schimnicia şi nevoinţa nu pot fi, totuşi, înlăturate, ci sechestrate într-o umilă chilie. Viaţa de dincolo înăbuşă speranţa într-o viaţă de aici. Domnişoara des Touches nu mai poate aspira decât la sfinţenie, pierind din lumea celor vii sub piatra tombală a recluziunii monahale.

În partea a treia a romanului, Balzac distruge miturile ţesute în mândra şi desueta provincie prin viciul omniprezent al Parisului, care sfărâmă orice legătură sacră şi strică inimile alese. Rostul lumii se opune ieşirilor din decor sau, mai balzacian spus, Natura şi Societatea vor unul şi acelaşi lucru: să dea chip aceluiaşi Spirit universal. Căsătoria este, pentru Balzac şi epoca Restauraţiei, o alianţă vitală de averi în vederea unui urmaş. Pentru că averile burgheze rivalizau cu cele mai trainice ale aristocraţiei, pretinzând să le înghită pentru totdeauna, potrivirea de vederi, de caractere şi apucături senzuale dintre soţ şi nevastă trebuia să fie chiar mai mare decât asemănarea între moşteniri. Sabine de Grandlieu, neexperimentată şi naivă, apelează la sfaturile mamei ei din pricina unei precipitate incompatibilităţi emoţionale cu soţul ei, pe care îl slăveşte. Balzac ia chiar apărarea clasei superioare prin tradiţie în faţa posibilei acuzaţii de destrăbălare a tinerelor aristocrate. ,,De aceea unii burghezi răi de gură au tăgăduit pe nedrept inocenţa şi virtuţile tinerelor domnişoare care, ca şi Sabine, sunt doar nişte fecioare desăvârşite prin spiritul, prin deprinderea de a se comporta ca marile doamne, prin bunul-gust, şi care, de la vârsta de şaisprezece ani, ştiu să se servească de lornionul lor.” (p. 353) După ce Balzac ne-a înfăţişat un mănunchi de scrisori de amor redactate ca înainte de anul fatal, 1789, tot el ne pune sub ochi scrisorile unei femei în luna de miere, pline de bucurii, şăgălnicii, mirări, declanşate în urma primelor impresii legate de viaţa în intimitate cu un bărbat etc., constituind o lecţie de sensibilitate nobiliară. După şederea în văgăuna medievală din Guérande şi vilegiatura prin alte departamente franceze, Sabine, de pe acum geloasă, descoperă că se mai află tăciuni aprinşi în inima soţului ei pentru vechea lui iubire. Domeniul de Touches este locul magic invocat de proprietara sa ca posedînd proprietăţi nefaste pentru Calyste. Soţii se întorc apoi la Paris, unde căsnicia îşi intră pe deplin în drepturi. ,,Pe la sfârşitul verii următoare, în august 1840, Sabine, deci, îşi alăpta încă băieţelul. În cei doi ani de şedere la Paris, Calyste se dezbărase cu totul de acea inocenţă al cărei farmec împodobise debutul său în lumea pasiunii.” (p. 367) Fireşte că, într-o seară, aflându-se la teatru, în compania altor tineri de familie bună, Calyste dă peste Béatrix, care îi încinge vechea patimă, deşi frumuseţea ei naturală pălise, rivalizând cel mult cu chipul unei curtezane. Béatrix, cu toată modestia mijloacelor ei materiale, despărţită neoficial de soţ şi separată complet de Conti, trăia într-un apartament decorat ca un afrodisiac pentru un bărbat tânăr precum Calyste, care îi cade cu uşurinţă în plasă. Calyste se dovedeşte atras de viciu, de o anti-Sabine (pe care Béatrix, repudiată din mediile aristocratice, vrea să o umilească), iar nefericirea pe care semnele înşelării şi minciunile rostite insolent le provoacă tinerei mame sunt atât de grave încât Sabine, care îşi sfătuieşte surorile să nu aleaga pripit bărbatul în viaţă, se îmbolnăveşte şi e pe cale să-şi ia viaţa sau să moară. Sabine de Grandlieu nu este atât de iritată de comportamentul adulterin al soţului, căruia continua să i se supună nebuneşte şi contraproductiv, nărav pe care familiile aristocratice îl cunoşteau din vechime, cât plină de ură înveninată şi de orgoliul rănit din pricina rivalei ei, doamna de Rochefide. Uzanţele sociale, distincţia şi mândria îngemănate, sunt bunurile exterioare cele mai de preţ ale aristocraţiei franceze. Cu ajutorul abatelui Brossette, încarnarea Bisericii, doamna de Grandlieu încearcă să realizeze imposibilul: despărţirea lui Calyste, pe care nimeni nu-l acuză pentru actul său de infidelitate repetată, de amanta sa vicioasă, Béatrix. În aceste tertipuri nobiliare de salvare a familiei şi a reputaţiei fragile regăsim temele din Strălucirea şi suferinţa curtezanelor, Verişoara Bette şi alte compoziţii balzaciene. Pentru a încheia cu maximă competenţă romanul, Balzac recurge la câteva giumbuşlucuri narative, transformând finalul într-o semimelodramă. Arthur de Rochefide, soţul uitat şi cvasiabsent, moştenind prin graţia cerului averea surorii lui decedate, manevra o rentă anuală colosală, de două sute de mii de franci. ,,În vreme ce soţia lui trăia sub povara dragostei şi a maternităţii, Rochefide se bucura de o avere imensă, pe care nu o cheltuia, după cum nu-şi cheltuia nici spiritul.” (p. 399) Pasionat de cai, despre care nu cunoştea mai nimic metodic, domnul de Rochefide este libertinul nătâng, personaj de comedie căzut sub farmecele uneia dintre damele de companie omniprezente la Balzac, doamna Schontz, ,,Mica Aurélie”, în realitate Joséphine Schlitz, (altă) orfană dintr-o familie de ofiţeri care luase drumul prostituţiei de lux din nevoie şi mai puţin din interes. După doi de convieţuire veselă cu Arthur (expusă în cele patru trepte ale unirii sexuale: scump la bani în primă fază, încrezător în amanta lui în cea de-a doua, ajuns un fel de soţ decent în a treia, răpus de obişnuiţă până la prostie în cea de-a patra, când căsătoria se prefigurează ca obligatorie), doamna Schontz avea completă putere asupra lui, mimând devotamentul şi dezinteresul material. Singura persoana din casa doamnei Schontz, prezentă mai mereu, este jurnalistul dubios Couture (cf. Casa Nuncingen). Alţi invitaţi sunt Finot şi, de curând poposit în capitală, un anume Fabien de Ronceret, ,,fiul unui preşedinte de cameră la curtea regală din Caen, mort de un an”, care îşi dăduse ,,demisia din funcţia de judecător, funcţie în care tatăl său îl silise să-şi piardă vremea, cum spunea el, şi sosi la Paris cu intenţia de a-şi croi drum făcând zarvă, idee normandă anevoie de realizat întrucât el de-abia putea să conteze pe o rentă de opt mii de franci, mama sa trăind încă şi ocupând ca uzufructuară un foarte important imobil din mijlocul Alençonului.” (p. 410) Fabien de Ronceret este un burghez parvenit, mediocru şi lacom după prestigiu social, plămădit, în optica antimodernă a lui Balzac, de spiritul egalitarist al societăţii franceze postrevoluţionare de după iulie 1830. Acest ,,Moştenitor” de valoare individuală îndoielnică urma să devină paşaportul intrării în lumea respectabilă burgheză (cea de provincie) a doamnei Schontz, care intenţiona să-l ia în căsătorie pe ,,caraghios”. Pe axa Arthur – doamna Schontz – Fabien lucrurile par oarecum a fi credibile. Dar cine poate să o îndepărteze pe Béatrix de Calyste? Soluţia relativ neconvingătoare a lui Balzac constă în introducerea în scena a unui misit, în persoana regelui ,,bandiţilor politici, pe celebrul conte Maxime de Trailles, Arhiducele boemei, cel mai tânăr între tineri, în ciuda celor cincizeci de ani ai săi.” (p. 413) Maxime de Trailles e un fost crai fără scrupule (cf. Moş Goriot, Gobseck), unul dintre lionii Comediei umane, care urma să se însoare cu o burgheză bogată, aşteptându-se să ajungă curând deputat sau ambasador. Informat de marchiza de Grandlieu în legătură cu misiunea sa de a reface relaţiile dintre fiica ei şi Calyste, Maxime de Trailles cere douăzeci de mii de franci pentru a unge rotiţele cunoştinţelor şi protecţia pe mai târziu în carieră. ,,În ochii şoriceilor şi ai curtezanelor, Maxime era un bărbat extraordinar de puternic şi de capabil, pentru că izbutise să se facă nemaipomenit de iubit. Era admirat de toţi cei ce ştiau cât de greu e să trăieşti în Paris în bună înţelegere cu creditorii; în sfârşit, nu avusese alt rival – ca eleganţă, ca manieră şi ca inteligenţă – în afară de ilustrul du Marsay, care îl folosise în câteva misiuni diplomatice. Toate acestea sunt de ajuns pentru a explica întervederea lui cu ducesa, prestigiul de care se bucura în casa doamnei Schontz şi autoritatea cuvântului său într-o întâlnire pe care nădăjduia s-o aibă pe Boulevard des Italiens cu un tânăr de pe acum celebru, cu toate că era nou intrat în Boema Parisului.” (pp. 417-418) Balzac se foloseşte, pe post de Fabien de Ronceret, pentru înfumurata Béatrix de urmaşul lui Maxime pe linia boemiei, Charles-Édouard, conte Rusticoli de La Palférine, un craidon cu vocaţie, fiul spiritual şi agil al lui de Trailles. La Palférine acceptă, fără îndoială (oare se putea altminteri?), înţelegerea cu idolul său în ale deboşării. Maxime de Trailles o convinge cu cinism pe doamna Schontz să meargă pe mâna lui Fabien în provincie, viitor deţinător al Legiunii de Onoare, unde se va aranja să fie numit preşedinte de curte de apel, primind, de asemenea, de la Arthur suma de trei sute de mii de franci. Afacerile viitoare lichidează stocul de imoralităţi adunate. Doamna Schontz consimte fără doar şi poate, iar Fabien, constrâns de pericolul unui înlocuitor în Couture, se declară încântat de învoială. Din acea zi a contractului burghez, zilele lui Arthur de Rochefide, care se trezeşte înlocuit rapid de un amant mai voinic, sunt numărate în casa doamnei Schontz. Pe celălalt front de luptă, La Palférine, elegant, distins, pretins autor al unei nuvele de succes contrafăcută, cumpărată în fapt de la Nathan (cf. Iluzii pierdute), o surprinde pe doamna de Rochefide cu verva şi spiritul său. Dar nu acesta este elementul decisiv, ci vanitatea vicioasă a preaiubitei Béatrix, care, după o seară la operă, ieşind înainte de ultimul act, după cum îi era obiceiul, se descoperă singură, uneltire sagace a lui Maxime de Trailles, în peristilul teatrului. ,,Béatrix fu recunoscută de toţi ochii deodată, stârnind în toate grupurile nişte şuşoteli ce făcură vâlvă. Într-o clipă, mulţimea se împrăştie, marchiza rămase singură ca o ciumată. Calyste, zărindu-şi soţia pe una dintre cele două scări, nu îndrăzni să se apropie de stigmatizată, iar Béatrix, printr-o privire scăldată în lacrimi, îi aruncă de două ori, însă zadarnic, rugămintea de a veni lângă ea. În clipa aceea, La Palférine, elegant, superb, fermecător, părăsi doua femei, veni s-o salute pe marchiză şi rămase lângă ea.” (p. 433) Aceasta a fost lovitura decisivă pentru Calyste, una de extracţie socială, proprie marilor doamne şi amorului lor propriu necruţător. De cealaltă parte, Arthur de Rochefide se declară înfrânt, plăteşte şi se întoarce în domiciliul conjugal, căzut în paragină de ani buni. Béatrix îi dă un ultimatum lui Calyste (să fugă amândoi în Italia, întocmai ca în relaţia cu muzicianul Conti din anii precedenţi), doar ca să întârzie plecarea de dragul lui La Palférine, căruia îi trimite scrisori de dragoste exaltate. Calyste este alungat din alcovul doamnei de Rochefide, înlocuit de seducătorul talentat de La Palférine. Acesta urma să-i fie amant doar dacă ea redevine soţia care a fost: ,,(…) să te împaci cu domnul de Rochefide, să redobândeşti onoarea cuvenită poziţiei dumitale, să te reîntorci în palatul dumitale de pe strada Anjou, să fii una dintre reginele Parisului; ai să reuşeşti, dacă îl vei ajuta pe Rochefide să joace un rol politic şi dacă în conduita dumitale vei dovedi iscusinţa şi stăruinţa pe care le-a dovedit doamna d’Espard. Iată situaţia în care trebuie să se afle o femeie căreia îi fac onoarea de a ma dărui…” (p. 440) Béatrix acceptă târgul, iar Calyste se supune soartei în ziua în care La Palférine, dandy sclivisit, aflat în compania ,,pezevenghiului” de Maxime, îi face onoarea de a-i returna opt scrisori nedeschise, amintindu-i să se descotorosească de amintirea unei femei care nu-l mai iubeşte, cea care, asemeni doameni Schontz, orbeşte bărbaţii. Calyste, forţat de vitregele împrejurări să-şi repare ,,cu hapuri de la spiţerie” vreo boală venerică (pe latura promiscuă Fabien – madam Schontz – Arthur – Béatrix – Calyste), recunoaşte, pe tonul moralizator al unui înfrânt, că este pustiit de dragostea lui apusă. Maxime trage o concluzie banal de conservatoare: ,,Ah, domnule baron, tot ce omul are ceresc în el nu-şi găseşte hrana decât în ceruri!…” (p. 442) Béatrix este o doamnă de viitor, dar ,,incompletă şi pentru viciu, şi pentru virtute.” (p. 443). Dramoleta se încheie prin revenirea baronului de Guénic în sânul familiei, unde Sabine radiază, după atâta amar de vreme, de fericire. Suntem atât de departe de strălucirea nedomolită a Bretaniei de la început încât Balzac lasă impresia stăruitoare de a fi sudat două romane separate într-unul singur, unul al Iubirii de sine stătătoare, şi celălalt al intereselor sociale care murdăresc şi desfiinţează această intuiţie a Absolutului prin romantismul dragostei fulgurante. Béatrix e un tur de forţă pentru tot ceea ce e măreţ şi mai puţin reuşit în Balzac.

Femeia la treizeci de ani

Istoria dramatică a vieţii marchizei Julie d’Aiglemont este construită cu un exces rar la Balzac de tuşe groase, schimbări bruşte în intrigă, emoţii hiperbolice şi patetism necredibil. Femeia la treizeci de ani corespunde romanului comercial al epocii, pe care un cititor cu gusturi nerafinate l-ar fi degustat cu facilitate. Alcătuire de şase povestiri care se leagă greu într-un tot închegat, romanul iubirii aristocratice conţine acea câtime de senzaţionalism şi efecte tari pe care îl regăsim, sub o înfăţişare infidelă, dar cu aceleaşi sugestii, în Diabolicele decadentului studiat Barbey d’Aurevilly, balzacian de renume. Dragostea şi păcatele ei, pentru care nu există decât o târzie şi futilă căinţă, aparţine consubstanţial claselor bogate la Balzac: dacă ţăranii, copleşiţi de nevoi greu surmontabile, se reproduc fără fasoane şi, liminal, chiar fără sentimente, iar târgoveţii se preocupă obsesiv de înrudiri strategice, care măresc un capital iniţial modest, făcând rapid dragoste conform pravilelor din calendarul creştin, sentimentele de pasiune fiind scăderi periculoase, care slăbesc avutul şi duritatea intrinsecă a familiei creştine, aristocraţia, eliberată de chingile naturii imediate, care comandă şi impune neabătut, se poate dedica în voie culturii umane în înţelesul ei general. Aristocraţii au timpul şi resursele necesare pentru a fi ei înşişi, ceea ce nici o altă clasă socială, care este întotdeauna ceea ce-i dictează raportul de forţe superioare ei să fie, nu îşi permite – luxul de a se mişca în voie. Dacă nobilimea iubeşte într-o modalitate diferită (şi diferenţiatoare) de a celorlalte clase şi franjuri sociale, acest lucru se întâmplă doar pentru că nu se iubeşte defel neanimalic în rest. Cu toate acestea, când legile sociale sunt puse la îndoială, nici cele naturale nu mai funcţionează cu regularitatea cunoscută şi încercată: individul cade la pământ, înfrânt de dizarmonia dintre ceea ce îi este propriu în ordinea istorică şi generalitatea speciei. Întâia povestire, Primele greşeli, începe în 1813, la amurgul Imperiului, când Julie şi tatăl ei contemplă ultima defilare glorioasă a Marii Armate: Julie, ca orice tânără aprinsă, frivolă şi capricioasă, rămânând egal de egoistă în ignoranţa ei privitoare la cutumele şi habitudinile alegerilor pe baza de instinct, este învăluită de o dorinţă înflăcărată pentru Victor d’Aiglemont, colonel de cavalerie dârz şi trufaş. Tatăl înţelept o sfătuieşte pe fiica lui vrăjită să renunţe la înclinaţia ei pentru colonel, socotind că nu se potrivesc după puterile lor fizice: ,,Ah! dacă ai putea să te închipui cu zece ani mai târziu în viaţă, i-ai da dreptate experienţei mele. Îl cunosc pe Victor: hazul lui e un haz lipsit de spirit, un haz de cazarmă, el n-are nici un talent şi e cheltuitor. E unul dintre acei oameni pe care Cerul i-a creat să înfulece şi să mistuie patru mese pe zi, să doarmă, să iubească pe cea dintâi venită şi să se bată. Nu pricepe nimic din viaţă. Inima lui bună, penru că are, într-adevăr, o inimă bună, l-ar putea împinge să-şi dea punga unui nenorocit sau unui camarad; dar e un fluiere-vânt, nu-i dăruit cu acea gingăşie sufletească ce ne face sclavii fericirii unei femei, e ignorant, egoist… Există mulţi asemenea dar.” (p. 531) Brutalitatea acestui ofiţer viril atrage, în cele din urmă, şi, la începuturile lunii martie 1814, Julie şi colonelul d’Aiglemont sunt proaspăt căsătoriţi. Tatăl miresei murise de curând, ducând în mormânt un sfat neurmat. Pe fondul mişcărilor de trupe străine, tinerii căsătoriţi se retrag la Tours, în provincia de baştină a lui Balzac, ,,grădina” Touraine. Julie este melancolică până la depresie. Soţul este, în schimb, satisfăcut de sine. Ceea ce se consumase în intimitate refulează la suprafaţă ca o mistuitoare nemulţumire a femeii, care nu poate, totuşi, crâcni în cadrul căsniciei rigide a veacului. În urma caleştii lor se profilează un călăreţ sublim, care o urmăreşte din priviri pe Julie. Ajunşi la Tours, Julie face cunoştinţă cu o mătuşă a soţului ei, contesa de Listomère-Landon, o doamnă libertină şi luminată de la curtea lui Ludovic al XVI-lea. După plecarea tânărului soţ, Julie lasă să se ghicească nefericirea ei reală: contesa o ia sub protecţia ei maternă şi îi promite ca, prin discuţii şi atenţii faţă de nepotul ei netot, să remedieze situaţia. Deşi în aparenţa ei etiologică, boala gracilei Julie ar fi metrită, cauza este insatisfacţia sexuală cauzată de un soţ grăbit şi insensibil la preludiul inimilor. ,,Se cutremura constatând că Julie e o inimă dezamăgită, o tânără femeie căreia experienţa unei zile, a unei nopţi, poate, îi fusese de ajuns pentru a-şi da seama de nulitatea lui Victor.” (pp. 541-542) Între timp, tânărul misterios de pe drum, care o urmăreşte fervent prin fereastră, este ,,un gentilom, onorabilul Athur Ormond, fiul cel mare al lordului Grenville” (p. 541), un englez aciuat în Franţa ca fost prizonier de război, chipeş, doctor ca vocaţie şi meserie, inimă aleasă, cel care o scapă pe Julie dintr-o încurcătură pe drumurile străbătute de armate diverse şi pestriţe. Julie începe să întrevadă în lordul Grenville pe celălalt soţ, un anti-Victor. După 1815, Victor este promovat ca general cu decoraţii, marchizul fiind un bărbat de o inteligenţă modestă, fanfaron şi vanitos, primitiv în înclinaţii şi sărac în sensibilitate, maniere alese şi artă vocală a iubirii. Mătuşa lui angelică moare înainte de a salva substanţa etică a familiei d’Aiglemont. Julie este din ce în ce mai nefericită erotic de un asemenea bărbat, desprins parcă din alte clase sociale în materie de amor. E vorba de o incompatibilitate sexuală pronunţată, observată şi de vechii indieni: căprioara nu se împreunează decent cu elefantul. ,,Totuşi, în 1817, un eveniment contribui foarte mult la schimbarea situaţiei jalnice în care Julie fusese cufundată până atunci. Născu o fetiţă şi vru s-o alăpteze. Timp de doi ani, voioasele preocupări şi neliniştitele plăceri pe care le dau grijile materne i-au făcut viaţa mai puţin nefericită. A trebuit să se separe de soţul său. Medicii i-au pronosticat că sănătatea i se va îmbunătăţi; marchiza însă nu dădu nici o crezare prevestirilor lor ipotetice. Ca toţi cei pentru care viaţa nu mai are nici o bucurie, poate că vedea în moarte un deznodământ fericit.” (p. 553) Tânăra mamă îşi detesta în chip exagerat soţul, doar pentru că vocaţia ei de a iubi fusese călcată în picioare de un nobil liniştit, comod şi plat. În 1819, aflaţi la Paris, Julie se retrage în sihăstria credinţei creştine nou-descoperită, în vreme ce Victor, sănătos şi insensibil, merge din salon în salon, găseşte câteva amante din lumea marii nobilimi (doamna de Sérizy etc.), îşi construieşte o imagine ilustră şi este bine primit de aristocraţia pariziană. La o serată, în cadrul căreia se remarcă prin graţie şi frumuseţe, Julie îl revede pe Arthur. În aceeaşi seară, îi cedează încă o dată soţului ei cel grosolan. Boala ei, mai mult psihică decât somatică, se acutizează ca urmare nemijlocită. Lordul Grenville se oferă generalului d’Aiglemont pentru a o salva pe soţia lui de o moarte timpurie. Domnul d’Aiglemont concede. În anul 1821, lângă castelul Montcontour, cei trei călăresc relaxaţi într-un peisaj romantic. ,,Marchiza avea acum strălucitoarele culori ale sănătăţii. Ochii ei, iluminaţi de o putere lăuntrică, sclipeau, deşi erau învăluiţi într-un abur umed, asemenea acelui fluid ce da ochilor de copil un farmec irezistibil. Râdea din plin, era fericită că trăieşte şi se simţea vie. După felul în care picioruşele ei urcau culmea era lesne de înţeles că nici o suferinţă nu-i mai îngreuia, ca altădată, nici cea mai neînsemnată mişcare, nu-i umbrea nici privirile, nici cuvintele, nici gesturile.” (p. 563) Lordul Grenville şi Julie d’Aiglemont se îmbată de resurecţia iubirii pure, generalul Victor, copleşit de o soţie superioară şi impecabilă prin gesturi, asistând pasiv. Până în 1821, Victor nu mai are relaţii sexuale cu înzdrăvenita lui soţie, prea îndrăgostită pentru a se oferi soţul ei. Într-o seară oarecare, pe când Victor se afla la vânătoare, iar Julie se conversase cu madam Wimphen, lordul Grenville apare pe ascuns în iatacul doamnei d’Aiglemont, unde fetiţa Hélène, simbol deopotrivă al maternităţii şi căsniciei, dormea liniştită. Scena este fatală pentru că tocmai atunci apare, reîntors pe neaşteptate, Victor, vânătoarea anulându-se. Lordul Grenville se ascunde în cabinetul de toaletă al Juliei, zdrobindu-şi mâna în uşa închisă. Nici un strigăt nu iese din pieptul acestui martir al fidelităţii. La câteva zile, Victor participă la înmormântarea lordului Grenville, care ,,ar fi stat o noapte întreagă pe pervazul unei ferestre, ca să salveze cinstea iubitei sale; şi-a fost al naibii de frig ăstimp!” (p. 578) Julie este atât de consternată de cele petrecute încât cade la pat, Victor nebănuind nimic din cele întâmplate pe ascuns. Astfel, iubirea impudică este pedepsită de obligaţiile crude ale căsniciei de convenienţă, predictibil, singura permisă social. Balzac pune capăt unei povestiri fermecătoare pe alocuri, tezistă şi artificioasă în celelalte privinţe. A doua istorioară, Suferinţele tainice, este o meditaţie pe seama suferinţelor femeii abandonate în amor. Retrasă în peisajul romantic de la Saint-Lange, Julie, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, cugetă la nefericirea unei vieţi conjugale forţate, adăstând patetic moartea. Prima ei iubire sinceră fusese uscată şi platonică până când soarta inexorabilă îi secerase alesul. Julie se lasă vizitată de un preot paroh din localitate, care se preschimbase în om al Bisericii după ce fiii săi, trei la număr, muriseră pe ogorul de luptă al Împăratului din Sfânta Elena. Faţa bisericească încearcă să o reculeagă pe marchiza fără duhovnic cu lumea prin fiinţa fiicei ei. Julie ricanează şi deconstruieşte dureros taina căsătoriei: ,, – Să te supui societăţii?… reluă marchiza, făcând un gest de oroare. Eh, domnule, toate suferinţele noastre de-aici ne vin! Dumnezeu n-a făcut nici o lege aducătoare de nenorociri; oamenii însă, adunându-se laolaltă, i-au falsificat opera. Noi, femeile, suntem chinuite mai mult de civilizaţie decât suntem de natură… Natura ne-a impus unele chinuri fizice pe care nu le-aţi îndulcit, dar civilizaţia a dezvoltat sentimente pe care le amăgiţi neîncetat. Natura sugrumă fiinţele slabe, dumneavoastră le osândiţi să trăiască, spre a le hărăzi unei suferinţe statornice. Căsătoria, instituţia pe care se sprijină societatea astăzi, numai pe noi ne face să-i simţim toate poverile: pentru bărbat – libertatea, pentru femei – datoriile. Noi vă datorăm întreaga noastră viaţă, dumneavoastră nu ne datoraţi decât unele clipe. În sfârşit, bărbatul poate să aleagă, atunci când noi nu avem decât să ne supunem orbeşte. Oh, domnule, dumneavoastră vă pot spune totul. Ei bine, căsătoria, aşa cum se practică ea astăzi, mi se pare a fi o prostituţie legalizată. Din aceasta izvorăsc suferinţele mele. Numai eu, însă, dintre nefericitele făpturi atât de tragic împerecheate, trebuie să păstrez tăcerea! Eu însămi sunt autoarea răului meu: eu mi-am dorit această căsătorie.” (pp. 588-589) Tirada marchzei la adresa ipocrizei mercantile a căsătoriei se extinde până la a decreta că soarta femeii oscilează între ,,o prostituată publică şi ruşinea, o prostituată secretă şi nefericirea” (p. 594) Preotul bănuieşte destinul nemilos al acestei mari doamne care desconsideră ordinea cuvintelor şi lucruruilor doar temporar solidificate social. În cel de-al treilea tablou, La treizeci de ani, naratorul potenţează drama sentimentală a marchizei Julie d’Aiglemont: la un bal dat de doamna Firmiani, Julie face cunoştinţă cu tânărul de viitor în diplomaţie, Charles de Vandenesse, un alter ego al lordului englez autosacrificat din fervoare erotică. Charles este blazat de pe urma decăderii moravurilor aristocratice de după 1789, în timp ce Julie, de aceeaşi seamă cu de Vandenesse, este la vârsta când maturitatea în viaţă şi în dragoste sunt la apogeu pentru o femeie de elită. Cucerit de aerul nefericit şi de manierele perfecte ale gingaşei doamne d’Aiglemont, Charles vede în ea întruchiparea romanţioasă a femeii ideale şi idealizate. Sentimentul de dragoste cotropeşte orice alt considerent social între ei, iar eroul mort pe geam într-o noapte friguroasă devine o magnifică amintire istorică. Mesmerizat de Julie, Charles refuză o situaţie strălucită, aceea de a ocupa o poziţie de ambasador în Italia, rămânând, totuşi, la Paris, în umbra protectoare a unchiului, membru în noul cabinet parlamentar. Relaţia fierbinte dintre el şi marchiză se statorniceşte, spre ignoranţa bovină a soţului ei, domnul general, de parcă acestuia i-ar fi păsat în mod deosebit de aventura ei. În capitolul al patrulea, Degetul lui Dumnezeu, parcele curmă firul destinului, împlinindu-l: de-a lungul canalului Saint-Martin, în marginea Parisului de atunci, la câţiva ani după 1820, micul Charles, fiul adulterin al marchizei d’Aiglemont cu de Vandenesse, de care generalul nu bănuia pesemne nimic, se scufundă, ghilotinat de sora lui prin mamă, Hélène, cea care îşi răzbună sui generis tatăl trădat. ,,Văzându-l pe fratele său pe povârnişul malului, Hélène aruncă spre el cea mai îngrozitoare privire care s-a aprins vreodată în ochii unui copil şi îl îmbrânci cu un gest plin de mânie. Charles alunecă pe panta abruptă, se împiedică de nişte rădăcini care-l rostogoliră năpraznic peste pietrele ascuţite ale malului: îşi zdrobi fruntea, apoi, scăldat în sânge, se prăbuşi în apele murdare ale râului. Valul se sparse în mii de stropi negri sub frumosul lui cap bălai. Mai auzi o clipă ţipetele ascuţite ale bietului micuţ, numaidecât însă sunetele lui se stinseră, înăbuşite de mocirla în care dispăru scoţând un sunet greu ca al unui pietroi ce cade la fund. Fulgerul nu-i mai scurt decât a fost această cădere.” (p. 619) Mai trec subit doi sau trei ani. Charles de Vandenesse moşteneşte o avere şi devine marchiz. Notarul Crottat, un mic-burghez fără gust şi fără delicateţe, participă la un dialog insipid, din care reiese că triunghiul conjugal dintre generalul d’Aiglemont, probabilul tată a încă trei copii (Gustave, Abel şi Moïna), era complet viciat de sentimentul acut de vină al Hélènei, ucigaşa fără voie a fratelui ei Charles, dar şi clandestinitatea transparentă dintre marchiză şi tatăl celui mort. În cea de-a cincea scenă, Cele doua întâlniri, suntem la alţi câţiva ani distanţă: generalul, nevasta şi cei patru urmaşi ai lor petrec o seară de Crăciun într-o casă somptuoasă din apropierea Parisului. O linişte fericită domneşte în acest cămin patriarhal: cel mare, Gustave, citind, e deja licean, Moïna apare ca o făptură măruntă şi vulnerabilă, Abel e un băieţel, Hélène se metamorfozase într-o adolescentă florală, marchiza, în vârstă de treizeci şi şase de ani, este retrasă în sine ca întotdeauna, iar generalul, eliberat în acea seară de slujitori, plecaţi la o nuntă de-a lor, priveşte tihnit la idilica reprezentaţie domestică de sub ochii săi experimentaţi şi înţelegători. Fiind trecut de ora zece, generalul îi predă o lecţie de onestitate aristocratică fiului său, care promisese să meargă la culcare mai devreme, povestindu-i o anecdotă forţată despre onorabilitatea cuvântului dat şi respectat până la capăt. Preţiozitatea generalului este brusc întreruptă de o bătaie brutală în uşă, noaptea şi pe o vreme grea şi aspră. Intimitatea confortabilă e contrastată cu genunea inexorabilă de afară. Un străin cu o privire dionisiacă, pătat de sânge şi cu un chip marmoreean, este găzduit de general. Ameninţător ca un demon subteran, cuceritor ca o stafie, tânărul se lasă ascuns în podul casei. Generalul îl primeşte împotriva voinţei sale, căzut parcă sub o vrajă a moirelor invizibile. Senzaţionalismul pictural al tabloului romantic nu are cusur: în răgazul în care generalul conversează cu o patrulă de jandarmi călare, Hélène urcă la etaj, unde străinul mistificator îşi băuse grabnic paharul cu apă, odihnindu-se, şi se îndrăgosteşte de privirea ţintuită asupra ei de acest erou beethovenian. Tatăl ei află că baronul şi pairul de Mauny fusese ucis cu un topor de un necunoscut în ajunul Crăciunului. Cele două ore luate ca termen se expiraseră: ucigaşul, tâlhar sau nobil proaspăt răzbunat, îşi ia tălpăşiţa din casa d’Aiglemont, nu înainte de a o lua pe Hélène, extaziată şi cutremurată de promisiunea fericirii, cu el. Generalul porneşte apoi furibund în căutarea proscrişilor, dar în zadar. Redat ca un coşmar de natură psihanalitică, episodul capătă o anumită grandoare, dar, în altă ordine de idei, este absolut silit şi găunos. ,,Teribila noapte de Crăciun, în care marchizul şi soţia sa au avut nenorocirea să-şi piardă fata cea mare, fără a se fi putut opune straniei influenţe exercitată de răpitorul ei involuntar, a fost ca o veste pe care le-o dăduse soarta. Falimentul unui agent de schimb îl ruină pe marchiz. Ipotecă apoi bunurile soţiei sale, spre a încerca apoi o speculaţie în umbra căreia trebuia să restituie familiei întreaga avere de la început; acţiunea aceasta însă îl ruină cu desăvârşire. Îndemnat de deznădejde să încerce totul, generalul se expatrie. Şase ani se scurseră de la plecarea lui.” (p. 648) Aflat pe vasul Saint-Fernand, în chila căruia se lăfăia o avere de peste un milion de franci, realizaţi miraculos prin colonii, generalul, căpitanul Gomez si marinarii lui sunt atacaţi de piraţi de pe Othello, la doar câteva leghe de ţărm. Bricul şi cele patru averi tăinuite fură înhăţate de mateloţii barbari de pe Othello. Cruzimea pitorescă a bucanierilor, iviţi pentru prima oară în Comedia umană, are strălucirea fanată a unui clişeu fotografic: Balzac îi ucide senzaţionalist pe toţi călătorii de pe Saint-Fernand, până când căpitanul de pe Othello se vădeşte a fi nimeni altul decât ginerele nedorit din noaptea de Crăciun. Inflexibil ca un amiral anonim, acesta îşi recunoaşte socrul şi îl invită în alcovul fiicei sale, regină şi zeitate păgână pentru echipajul sălbatic de afară. Pentru o mână de corsari turbulenţi din vastul Ocean Atlantic, interiorul cabinei stăpânei lor are ceva pe cât de princiar, pe atât de burghez şi muzeal, aproape kitsch: ,,Era îmbrăcată cu o măreţie plină de farmec şi de eleganţă. O muselină de India alcătuia întreaga strălucire a toaletei sale; dar divanul şi pernele erau de caşmir, un covor persan împodobea podeaua vastei cabini, cei patru copii ai săi se jucau pe jos construindu-şi ciudatele lor castele din coliere de perle, din pietre scumpe şi din nestemate. În câteva vaze de porţelan de Sèvres, pictate de doamna Jacqutot, se aflau flori rare ce îmbălsămau aerul: erau iasomii din Mexic şi camelii, printre care zburau câteva păsărele micuţe din America, domesticite, părând rubine, safire şi aurării însufleţite. Un pian era instalat în acest salon, iar pe pereţii de lemn, tapisaţi cu mătase roşie, se vedeau din loc în loc câteva tablouri, mici ca dimensiune, dar datorate celor mai buni pictori: un apus de soare de Gudin sta lângă un Terburg; o Fecioară de Rafael se înfruntă în armonie cu o schiţă de Girodet; un Gerard Dow eclipsa pe un Drolling. Pe o măsuţă de lac chinezesc se afla o farfurie de aur plină cu fructe delicioase. Într-un cuvânt, Hélène părea a fi regina unei ţari vaste în mijlocul acelui budoar în care iubitul ei încoronat strânsese cele mai elegante lucruri de pe pământ.” (pp. 656-657) Dacă mai poate fi vorba de vreo îndoială la mijloc, în pofida vieţii riscante pe care o ducea, Hélène, eliberată de cătuşele copilăriei ei, când mama îi era paznic şi, în acelaşi timp, călău, era cât încape de fericită. Generalul îşi părăseşte, lovit de stupoare, fiica, murind ,,de oboseală” la doar câţiva ani distanţă. Fără nici o digresiune în(tre) timp, plonjăm într-o staţiune de băi din munţii Pirinei, unde doamna marchiză Julie d’Aiglemont şi fiica ei, Moïna, locuiesc într-o casă în care o femeie sărmană şi copilul ei urlau groaznic de durere, înainte de a-şi da duhul. Revenind din Spania, sărmana mamă este nimeni alta decât Hélène, văduvă şi săracă, care moare în braţele propriei ei mame, după cum a blestemat-o soarta. Mâna aspră a Providenţei a căzut încă o dată peste familia marchizei păcătoase. În ultimul segment din roman, Bătrâneţea unei mame vinovate, Julie d’Aiglemont, reculeasă şi căită, încă bogată, arătând lumii o faţă veştejită nu de ani, ci de necuprinsele dureri resimţite, trăieşte ultima ei amărăciune. ,,Bătrana doamnă atât de matinală era marchiza d’Aiglemont, mama doamnei de Saint-Héréen, căreia îi aparţinea frumosul palat. Marchiza se lipsise de el pentru fiica sa, căreia îi dăduse întreaga-i avere, neoprindu-şi decât o pensie viageră. Contesa Moïna de Saint-Héréen era ultimul copil al doamnei d’Aiglemont. Ca s-o poată mărita cu moştenitorul uneia dintre cele mai ilustre familii din Franţa, marchiza sacrificase totul. Nimic mai firesc; ea pierduse succesiv doi fii: unul, Gustave, marchiz d’Aiglemont, murise de holeră, celălalt, Abel, căzuse în faţa oraşului Constantine. Gustave lăsase copii şi o văduvă. Dar afecţiunea destul de moderată pe care doamna d’Aiglemont le purtase celor doi copii ai săi se domolise şi mai mult atunci când trecuse asupra nepoţilor. Se comporta politicos cu doamna d’Aiglemont cea tânără; dar se limita la un sentiment superficial, pe care bunul simţ şi convenienţele ne prescriu să-l manifestăm faţă de cei ce nu sunt apropiaţi. Averea copiilor ei decedaţi fiind perfect orânduită, ea îi rezervase scumpei Moïna toate economiile şi toate bunurile sale personale.” (p. 668) Căsătorită strălucit, Moïna este Julie cu treizeci de ani în urmă: egoistă şi afectată, ea este tentată să intre într-o relaţie amoroasă cu Felix de Vandenesse, fratele ei vitreg de care nu ştia nimic, dând a se înţelege că generalul d’Aiglemont avusese, de fapt, un singur urmaş, pe Hélène. Degeaba se străduieşte, roasă de necaz, marchiza să-i arate fiicei ce nu se cade a face, fiindca aceasta, la fel de impenetrabilă în hotărârea ei obstinată, îi răspunde că nu se aştepta ca mama ei să fie geloasă pe altcineva decât pe tatăl dispărut. Presiunea unui semiincest inevitabil răscoleşte ultima pagină a romanului. Doamna d’Aiglemont suferă o comoţie şi moare la scurt timp, intuind viitorul sumbru al ultimei ei fiice. Între pasiune şi uzanţe sociale, prima cale dă naştere la situaţii monstruoase şi nefericiri abisale, doar a doua, cea a conformismului predominant, asigurând o minimă linişte la bătrâneţe şi un sentiment al împlinirii: etica balzaciană este, dincolo de reuşitele artistice reduse, totuşi prezente din loc în loc, ale Femeii la treizeci de ani, una îndatorată lecţiilor experienţei strămoşeşti, conservatoare, pioase, prudente şi atente la prescripţiile tabuurilor religioase, pe care eroii balzacieni nu pregetă a le încălca sub pretextul unei vane şi fatale impunităţi.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s