Variațiuni balzaciene XVI

(Opere, volumul 4, Editura Univers, București, 1985, ediție Angela Ion)

Alt studiu de femeie

Redată prin ochii lui Horace Bianchon, doctorul paradigmatic din Comedia umană și, cel mai probabil, de departe personajul absolut pozitiv din întreaga serie, Alt studiu de femeie este o clasică povestire în ramă, întrunind calitățile clasice ale picanteriei și poveștilor fără perdea ale tradiției decameronice europene. Cândva în 1832 sau la începutul anului 1833, adunați într-un salonaș dichisit cu acel grad de intimitate care trădează comunitatea spirituală a claselor sociale invocate, invitații prezenți sunt cei deja cunoscuți din atâtea și atâtea romane și povestiri balzaciene: dandy-ul politician Henry de Marsay, prim-ministrul care va muri curând după 1830, din cauze naturale, omniprezent în Comedia umană, jurnalistul Émile Blondet (cf. mai ales Țăranii), lordul și doamna Dudley, doamna contesă de Montcornet (cf. Țăranii), scriitoarea Camille Maupin, adică doamna des Touches, gazda din acea seară (cf. Béatrix), Delphine de Nuncingen și baronul de Nucingen (cf. îndeosebi Mos Goriot și Gobseck), pictorul Joseph Bridau (cf. Pescuitori în ape tulburi), madame de Sérisy, doamna de Camps (cf. Madame Firmiani), Diane de Maufrigneuse (cf. Salonul de vechituri), Daniel d’Arthez, Rastignac, Béatrix de Rochefide, contele polonez Adam Laginski, doamna marchiză d’Espard, Canalis (cf. Modeste Mignon), contesa de Vandenesse (cf. O fiică a Evei), doamna de Portenduère și ducele de Rhétoré. Istorioarele, depănate de cateva din fantomele bipede înghesuite în salon, trăznesc de cel mai exclusivist spirit de castă, panoramînd pilonii care susțin edificiul pe jumătate ruinat al conștiinței de clasă nobiliare. Balzac nu ocolește subiectul central al povestirii, care este, redat cu neabătut aplomb reacționar, cel al vulgarizării, aplatizării și mecanizării relațiilor sociale. Purtătoarea de lance este, indubitabil, agresiva și impertinenta burghezie, dar vinovat de situație se face și tăvălugul capitalismului comercial și industrial în ebuliție. ,,Aceasta a doua serată constituie așadar, în Franța, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiții ale binecuvântatei noastre țări; numai că, din păcate, prea puține familii protestează, și explicația e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arereori se mai supează, asta-i din pricina că sub nici un alt regim nu s-au aflat mai puțini oameni căpătuiți, cu greutate și ajunși, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluția a reînceput în mod legal. Toată lumea aleargă spre o țintă sau se zbate pentru avuții. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipa de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-și ține casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete.” (p. 608) Pâcloasa atmosferă retrogradă, asemeni unui lichid încleiat, în care sentimentele plutesc ca stafiile printr-o casă părăsită, este deliciul maladiv al oricărui spirit conservator. ,,Aristocrația a aprobat aceasta retrăgându-se în fundul moșiilor ei, unde s-a ascuns spre a muri, emigrând în propria-i țară de teama ideilor, precum odinioară în străinătate de teama mulțimilor populare.” (p. 624) La două dimineața, Henry de Marsay își rememorează o aventură din trecut, de pe vremea când avea doar șaptesprezece ani, în primii ani ai Restaurației: întâmplare face că își descoperă femeia iubită, adorată cu bun-gust, dacă așa ceva există, înșelându-l cu un alt nobil de teapa lor. Dorința de răzbunare din gelozie i se pare dandy-ului mai mult decât binevenită. ,,Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunța? și dacă-i așa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi și altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi?” (p. 616) Othello se arată concesiv cu Desdemona doar ca prilej de contemplație abstractă, pentru că, în realitatea ficțiunii, Henry de Marsay o ironizează pe iubita anonimă, propunându-i să se căsătorească cu amantul ei ducele înainte de a-i de înțeles că o suspectează de infidelitate. Aceasta, în schimb, se preface că nu înțelege, apoi minte, pozează în victima unui ultragiu, în sfârșit, toate reacțiile firești pe care Balzac le asociază doar ,,feminității” în această nuvelă. În fine, iubita, cea care înșală, atunci când Henry de Marsay își proclamă zgomotos independența erotică, având și el alte aventuri, ricanează cu nerușinare: ,, – Da, ne-am născut spre a suferi. Cât privește pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trișați.” (p. 621) În loc să demistifice întreaga etichetă falsă a curteniei amoroase, Balzac condamnă femeile en bloc pentru viciile lor ontologice. E vorba doar un sexism clasic. Pe de altă parte, lady Dudley, timorată de istorioara prim-ministrului, exprimă un adevăr mai apropiat de realitate: această nestatornicie sexuală, care nu exclude fidelitatea din oficiu pentru soț, era practica obișnuită în vremea marilor doamne, marchize, contese, ducese etc, din Vechiul Regim. Curând, discuția glisează natural spre topirea averilor după 1815, apoi, într-un ritm accelerat, după 1830, când dreptul de primogenitură este extirpat complet din codul de legi francez, motiv ca marile familii să-și piardă din privilegii, prefațându-și defetist, prin comentarii lacrimale și nostalgice, dispariția. Aceasta, totuși, va mai fi amânată pentru încă trei sferturi de secol. O definiție a antiutilității bogăției ostentative corespunde cu însuși înțelesul emoției estetice idealiste, indicibilă până la proba contrarie, care ar anula frumosul dacă l-ar putea formula: ,,Epoca noastra nu mai posedă frumoasele flori feminine care au împodobit marii secoli ai monarhiei franceze. Evantaiul doamnei din aristocrație s-a frânt. Femeia nu mai are nici de ce să roșească, nici de ce să bârfească, să șoptească, să se ascundă, să se arate. Evantaiul nu mai servește decât ca să-ți faci vânt. Când un lucru nu mai este decât ceea ce este, devine prea util spre a mai aparține luxului.” (p. 624) De la aceste acre considerații atemporale despre dulcile vremuri de altădată, Balzac mai înregistrează un singur pas înspre clarificarea istorică a diferenței dintre femeia cum se cuvine de pe vremuri și cea de lume, cum ne convine, din prezentul modern factice: din gura gazetarului Blondet țâșnește un șuvoi de cuvinte din care reiese că fosta aristocrată a fost înlocuită de o femeie superficială dintr-un prezent imprecis, aducând mai mult cu o cocotă – marotă balzaciană – decât cu marile doamne din epoca lui Ludovic al XIV-lea. Dar, chiar și-așa, burgheza grosolană, maternă în exces, expeditivă, harnică, ultraconvențională, casnică, îmbrăcată fără grație, spirit și gust, sclavă domestică etc. îi este inferioară nobilei doamne decăzute de acum. Misoginismul este unul cristalin, cu rădăcini de clasă. Un decupaj ideologic net, de sorginte legitimistă, autoironic pe alocuri, este acesta: ,, – Ceea ce înseamnă că spiritul femeii de lume, atunci când există, continuă Blondet, constă în a te îndoi de toate, după cum spiritul burgheziei constă în a le afirma pe toate. Aici stă toată deosebirea dintre cele două femei: burghezia, fără îndoială, are virtute, femeia de lume nu știe dacă mai are sau dacă va mai avea; ezită și rezistă atunci cealaltă refuză tăios dar cedează. Aceste ezitări în toate împrejurările reprezintă unul dintre cele din urma favoruri pe care i le tolerează oribila noastră epocă. Rareori se duce la biserică, dar va vorbi de religie și va voi să te convertească dacă dovedești bunul-gust de a face pe necredinciosul, căci vei da prilej unor fraze stereotipe, unor aere de istețime și unor gesturi stabilite între toate femeile: <<A, haida-de! vă credeam prea inteligent ca să atacați religia! Societatea se năruie iar domnia-voastra îi nimiciți temelia. Dar religia, în zilele noastre, suntem domnia-voastră și cu mine, ea înseamnă proprietatea, viitorul copiilor noștri. Vai, să nu fim egoiști. Individualismul e boala epocii, iar religia e singurul ei leac, ea unește familiile pe care legile voastre le dezunesc etc.>> Și ea debitează atunci un discurs neocreștin, presărat cu idei politice, discurs care nu e nici catolic, nici protestant, ci moral, o, al dracului de moral și în care veți regăsi câte o bucată din toate stofele țesute de doctrinele moderne în luptă.” (p. 631) Trecerea de la condiția tristă a femeii în anii Resturației la figura contradictorie a marelui Napoleon o îndeplinește poetul Canalis. Napoleon, amestecând de-a valma în personalitatea sa un cezar cu un ,,băcan” (p. 633), este exponentul antitezelor vremii lui. Principesa de Cadignan apară, totuși, stabilitatea și noul existente, declarându-se sceptică vizavi de pesimismul defetist al figurilor alese adunate la acea masă. Divagațiilor li se pune ceremonial capăt prin a doua istorisire a nopții, cea a generalului Montriveau, care își amintește retragerea din Rusia și trecerea râului Berezina în 1812. Adunați în jurul unei mese frugale și a unui foc tămăduitor în Polonia, câțiva soldați stau posaci de vorbă. Colonel este un distins italian, fermecător și brutal în același timp. Se povestește că, într-o descărcare fugitivă de nervi, l-a ucis prin duel pe un alt colonel din Marea Armată, totul declașându-se din pricina unei neînțelegeri conflictuale legată de o operațiune militară banală. Acest italian se află și el de față în vecinătatea ,,mlaștinilor din Zembin”. (p. 635) O frumoasă italiancă, Rosina, soția unui camarad căpitan, se găsea și ea în marșul pusilanim spre casă. Când se termină masa, colonelul îi dă ordin nevestei căpitanului să meargă după el la culcare. Deși se știa că sunt de ceva vreme amanți, italianul își manifestă în public nepăsarea privitoare la aventura sa extraconjugale. Femeie, iarăși infidelă din naștere, ascultă ancilar ordinul. A doua zi, micul pâlc de soldați observă nu prea mirați cum șopronul în care colonelul italian și Rosina lui se ascunseseră în toiul nopții ardea ca un ,,rug” sacrificial. Căpitanul își recunoaște fapta, mândru de a se vedea răzbunat în acest chip crud. Generalul Montriveau produce un scurt șoc în salon, mai ales printre femei. Urmează ca Horace Bianchon, naratorul indecis (unghiul narativ basculează între martorul Horace Bianchon și o voce din fundal care-l înglobează) al acestui ,,studiu” de moravuri, cel care asistase la moartea soției, muribundă suferind de pneumonie, contelui Henry de Marsay, să contribuie cu a treia poveste, cea mai tulburătoare, de-a dreptul gotică. În orașul Vendôme se află o ,,veche feudă”, Grande Bretèche, unde Bianchon, trimis de doctorul Desplein să trateze un pacient bogat, se plimbă în timpul liber. Locuia la un han. Grande Bretèche e ca o grădină medievală seducătoare: dărăpănată și uitată, Bianchon e și el tributar Zeitgeist-ului romantic. Într-o zi, acesta primește o vizită neașteptată de la notarul locului, un anume Regnault, un mic-burghez avid, paralizat de ticurile unui jargon profesional alienant. Acesta moștenise de la doamna de Merret, fosta stăpână de la Grande Bretèche, dreptul de a-și însuși proprietatea respectivă în termeni de cincizeci de ani, dacă nimic nu ar fi schimbat în curte și casă de la dispariția răposatei, moartă, în urma unei boli cumplite, de doar un lustru. Bianchon nu avea, deci, dreptul să se mai plimbe pe moșie. După plecarea notarului, hangița Lepas, dornică de o confesiune, îi redă istoria doamnei și domnului de Merret, amândoi decedați între timp. Domnul de Merret fusese un bărbat ușuratic, arătos și chefliu. Doamna de Merret nu-l mai iubea ca la începuturi, dacă, într-adevăr, l-a îndrăgit vreodată. Un spaniol habotnic, Bagos de Férédia, ajuns în oraș după 1815, se îndrăgostește de doamna de Merret și, în scurt timp, fără a se da de înțeles cuiva, îi devine amant acesteia. Într-o zi, de Férédia, bărbat frumos, îi oferă bunuri în valoare de cincisprezece mii de franci doamnei Lepas, în cazul în care nu se mai întorcea de unde avea să plece. Aceasta este povestea hangiței, care se simțea cumva vinovată de încasarea acestei sume după ce spaniolul dispăruse de parcă ar fi intrat în pamant. În aceeași seară, domnul de Merret se întoarce mai devreme de la club, vădit iritat, unde discutase situația politică neplăcută a țării, în curs de a fi invadată de armatele străine, fumase și jucase biliard. Acesta deveni dintr-odată bănuitor găsind-o pe nevasta lui îmbrăcată ,,cu multă cochetărie” (p. 654) și auzind un foșnet în cabinetul ei atunci când intrase în cameră. Spaniolul se ascunsese întocmai acolo. Indignat sau dornic să-și umilească nevasta, domnul de Merret vrea să cerceteze cabinetul, moment în care doamna de Merret găsește, cu viclenia tipică femeii (din nou, tematica misogină din celelalte întâmplări este identică în execuție), îi răspunde, crede ea, salvator: ,, – Dacă nu vei găsi pe nimeni, să știi că totul s-a sfârșit între noi!” (p. 655) Domnul de Merret se retrage momentan, nu tocmai convins de scenă, obligându-și nevasta să comită o blasfemie: să jure pe crucifixul din abanos cu încrustații de argint, sculptat cu mare artă, obiect primit în dar de la spaniol, că nu se ascundea nimeni în acea încăpere. Femeia minte senin. Domnul de Merret o trimite pe slujnica Rosalie să îl cheme pe meșterul-zidar Gorenflot, viitorul ei soț, cu uneltele necesare, în camera în care se afla. În schimbul a șaisprezece mii de franci, Gorenflot și Rosalie, care urmau să părăsească țara, sunt martori la o răzbunare de tip Edgar Allan Poe: pe timp de noapte, zidarul ridică un zid care să blocheze cabinetul doamnei de Merret. Aceasta, din mândrie feminină, nu crâcnește și nu recunoaște nimic din greșeala ei. Amantul rămâne tăcut în spatele zidului, crezând, dintr-un semn al zugravului, că iubita lui avea o soluție de salvare la îndemână. Domnul de Merret pleacă pentru câteva clipe, iar atunci când se întoarce pe neașteptate o găsește pe trufașa soție încercând, cu puterile ei trupește scăzute, să spargă cu un baros zidul. Nici după ce leșină de groază, aceasta nu mărturisește vreo vină, ceea ce i-ar fi dat satisfacție soțului rănit în amorul său propriu. După ce băuiește cine îi dăruise nevestei crucifixul, domnul de Merret, cerber vicios, se mută pentru trei săptămâni în odaia soției, unde lua zilnic masa în compania marii doamne.

,,În primele clipe, când se auzea vreun zgomot din cabinetul zidit și când Joséphine voia să-l implore pentru necunoscutul care trăgea să moară, el îi răspundea fără a-i îngădui să scoată măcar un cuvânt:

– Ai jurat pe cruce că acolo nu-i nimeni.

După această istorisire, toate femeile se ridicară de la masă, iar vraja sub care Bianchon le ținuse până atunci se risipi. Și totuși, câteva dintre ele simțiseră un fior de gheață la auzul ultimului cuvânt.” (p. 659)

Dincolo de teribilismul sexist, în care prescripțiile sociale se amalgamează cu stabilitatea unor practici dure de gen, recodificate ca parte din natură, ceea ce rămâne la suprafață este inflexibilitatea superiorității aristocratice, pierduta îndărătnicie a feudalilor, în felul lor alți ratați, încă neblazați, simpli caraghioși absurzi în modernitate, pentru care orice sacrificiu individual confirmă apropierea cu încă un pas de cavoul împopoțonat din marele cimitir al istoriei.

 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s