Variațiuni balazaciene XVII

(Opere, volumul 5, Editura Univers, București, 1986, ediția Angela Ion)

Ursule Mirouët

Reîntors în provincie, Balzac pătrunde în încăperile sufocante ale micii-burghezii din orășelul Nemours, locul unde bătălia pentru o poziție socială favorabilă, mai ales în contextul unei penurii de funcții publice și a unei dinamici comerciale scăzute, declanșează încleștări fatale, pasiuni radicale și interese latente care par ridicate la putere față de cele din Paris, unde averile uriașe fie se pot vâna, cu ingeniozitate vicleană și lipsă crasă de scrupule, în scurt timp, fie se mențin cu atenție, iar administrația de stat poate suporta pe spate ceva mai mult sinecuri decât într-un târg prăpădit de șes. Acțiunea pornește la drum in media res în anul 1829, romanul încheindu-se opt ani mai târziu. Personajul negativ, până la un punct, al romanului este șeful de poștă François Minoret-Levrault, (probabil) cel mai bogat reprezentat al Nemoursului. Balzac șfichiuește burghezia ascensională, brutală, robustă și amorală, dacă nu, de fapt, cu ascunse tendințe criminale. ,,Fiu al Revoluției și spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât privește concepțiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viața particulară erau înscrise în Codul Civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată altceva decât ziarul din departamentul Seine-et-Oise sau cele câteva instrucțiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput, dar cunoștințele sale erau pur practice.” (p. 25) Minoret-Levrault figurează, dar nu până la capăt, ca o bruta incultă, dar, dacă nu inteligentă, cel puțin abilă. Nevasta lui, Zélie Levrault, o mic-burgheză cu origini sociale stabilite din vechime, era stăpânul din umbră al casei, posedând o sprinteneală a minții superioară soțului ei, deși, atât unul, cât și celălalt, apar, finalmente, ca doi semianalfabeți mândri, pe jumătate infractori și numai parțial oameni cinstiți. Rentele lor anuale se ridicau la peste treizeci de mii de franci. Fiul lor, Désiré, al cărui nume concretizează și expune eflorescent arivismul și ambiția părinților, tocmai terminase dreptul la Paris, de unde se întorsese ca un domn parizian, vilegiaturist aflat în provincie, plănuind să înceapă o carieră stimabilă în magistratura capitalei. E de la sine înțeles că întregul efort al doamnei și domnului Minoret-Levrault se realiza în beneficiul viitor al singurei odrasle, adorată aproape idolatru de doi oameni altminteri excesivi de prozaici, de un pragmatism sinistru, în cele de zi cu zi. A doua mlădiță din clanul burghez este cea a familiei Massin-Levrault, în care domnul Massin-Levrault, onctuos și viclean, avea meseria de grefier la Judecătoria de Pace. Doamna Massin era verișoară primară cu șeful de poștă, om de afaceri care profită din transportul național, din Nemours. Al treilea grupuscul din arborele burghez se compune din perceptorul și notarul orășelului din sud-estul Parisului, Crémière-Dionis, personaj interesat de a întreține relații amiabile cu bogații târgului. Un personaj important prin culoare și destin este un anume Goupil, prim secretar al notarului Crémière-Dionis, cândva copil de pripas, murdar fizic și de o dorință morbidă de a parveni, individ de care burghezii nu se fereau, deși se temeau în sinea lor, pentru că îi înțelegeau valoarea utilă din punct de vedere social. Machiavelic și remarcabil de ascuțit la minte, Goupil, care-și distrusese mica avere la Paris în distracții infame, avea plăcerea perversă și resentimentară de a-l corupe pe tânărul Désiré, care se familiarizase cu desfrâul și risipa pariziene, cheltuind douăsprezece mii de franci pe an prin lupanare și locante. Cele trei ramuri ale burgheziei din Nemours conduceau și dirijau urbea cu mână forte. Lipsa lor generală de educație aleasă și pornirile animalice, greu travestite, înspre acumularea de capital sunt caricaturizate de Balzac într-un chip adesea excesiv și dezumanizant. Practic, burghezia e acuzată pe față de abuz în materie de turpitudine, având însușirile unor inși expuși codului penal și oricând eligibili de a fi conducători ocazionali prin culoarele și celule închisorilor, cu toate că o replică sagace a lui Goupil exprimă mirarea ca un om cu adevărat pungaș să ajungă la detenție.

Prin contrast, nobilimea din Nemours, atât cât s-a păstrat din ea, se remarcă prin caracterul anemic și atitudinea defetistă în fața viitorului. Balzac creează un stufăriș de contradicții, acumulate în intriga romanului, pentru a se pronunța cu privire la avansul (progresul?) lumii moderne pe bătrânul continent. În ciuda lungimii fragmentului citat, în lupta zadarnică, mai mult o falsă luptă de idealuri diferite, dintre doamna Portenduère și clanul burghez atotputernic (diferența dintre rentele încasate de cele două facțiuni rivale spune aproape totul), credem că aici se găsește cheia de descifrare a socialității majorității povestirilor și romanelor Comediei umane, dar și cauza pozițiilor politice retrograde îmbrățișate cu sârg și panaș de Balzac. ,,La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puțin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri și castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont, stăpâni ai frumoasei moșii Saint-Lange, și marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraș n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii șapte sute de franci, și la casa ei din oraș. În fața acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foști morari, comercianți retrași din afaceri, în sfârșit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailiști, proletarii și țăranii. Ca și în cantoanele elvețiene și în mai multe ținuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l și făcând că aproape toți locuitorii să fie uniți prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epoca în care Starea a Treia a izbutit să-și facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor, burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault și Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea, aceste patru familii dădeau naștere unor Massin-Crémière, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestrițate cu junior, cu fiul cel mare, cu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească și pe Anselme al poporului, dacă poporul ar avea nevoie vreodată de genealogiști. Variațiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin nașteri și căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha, cu toată știința atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianțe germane. Cei din clanul Minoret deținură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerțul, în timp ce membrii familiei Levrault rămăseseră fermieri. Din fericire pentru regiune, aceste patru trunchiuri se despărțeau în mai multe ramuri, în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecați să-și caute norocul pe aiurea: există mai mulți Minoret fabricanți de cuțite la Melun, câțiva Levrault la Montargis, niște Massin la Orléans și unii Crémière ajunși persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt și destinele acestor albine care au părăsit stupul matca. Massin-ii bogați angajează obligatoriu muncitori Massin, tot așa cum în slujba Austriei și a Prusiei există prinți germani. Același departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge și purtând același nume, aceste patru suveici tesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâșie devenise rochie sau șervet, batist splendid sau căptușeală grosolană. Același sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioși tradiției, șefii clanurilor continuau să locuiască în micul orășel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcție de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism. În orice țară v-ați duce, schimbați numele și veți regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea și pe care Walter Scott a evocat-o cu atâta talent prin scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puțin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepția dinastiei regale a Capețienilor, au colaborat, prin forța lucrurilor, la nașterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Mortemart de astăzi; în sfârșit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Hem și Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenții lor. O familie poate deveni o familie și, din păcate, o națiunea poate redeveni o familie. (…) Rețeaua nobilimii întrepătrunsă de rețeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituțiile imobile, celălalt de activa perseverență a muncii și de șiretenia comerțului, a dus la Revoluția din 1789. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi față în față cu rudele lor colaterale lipsite de moștenire. Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare.” (pp. 34-36) Subiectul capital (fie și la propriu) al unei compoziții menite să demaște ghemul de interese lacome, de obținere certă a puterii materiale (și, deci, politice) cu orice preț, îl constituie moștenirea posibilă a unei rude comune, doctorul Minoret, un soi de unchi îndepărtat al tuturor celor implicați, centrul patimilor celor patru familii burgheze care își adjudecau populația și teritoriul din Nemours. Averea la zi se supralicitează simbolic de testamentul din viitor, favorabil sau nu tuturor urmașilor. Doctorul Minoret este un fiu iluminist al secolulul al XVIII-lea. Manierat, cumpătat, simpatizant moderat al Revoluției de la 1789, Minoret își fabrică din Rațiune și din natură, înțelese aparent materialist, deci ateistic, un stindard. Minoret făcuse avere în anii Imperiului din meseria de doctor, unde se remarcase prin mari calități umane. În 1815, doctorul ateu/deist se retrage la Nemours, unde cumpără o casă trainică, lăsând să se bănuiască o avere de câteva sute de mii de franci. Prin chivernisire, dacă nu chiar cărpănoșenie, medicul Minoret strânsese aproximativ opt sute de mii de franci, sume păstrate în titluri de stat cu dobândă sigură la un notar din Paris. ,,Zgârcenia nu era o vorbă goală, dar ea avea un scop. Din 1817, el renunță la două ziare și își încetă abonamentele la publicațiile periodice. Cheltuielile sale – tot orășelul putu să-și dea seama de asta – nu depășiră o mie opt sute de franci pe an. Ca mai toți bărbații nu avea aproape deloc nevoie să-și cumpere lenjerie, pantofi sau haine. La fiecare șase luni se ducea la Paris, fără îndoială pentru a-și încasa și a-și plasa veniturile. În cincisprezece ani nu suflă o vorbă despre faptele sale.” (pp. 50-51) Locuind cu o așa-numită nepoată, Ursule Mirouët (și doica ei, femeia Bougival, cu nume, împronunțabil în postura ei socială, de regină), nepoata pe care o iubea cu afecțiunea unui bărbat văduv și fără copii (toți îi muriseră de mici), Minoret își ajutase până și rudele hrăpărețe, mai precis, pe cei din familia Massin, reconvertiți în bancheri de sume mici cu dobânzi mari. ,,Doctorul le dădu în taină zece mii de franci, cu ajutorul cărora grefierul de la Judecătoria de Pace, prieten cu notarul și cu portărelul din Nemours, începu să împrumute bani cu camătă și se pricepu atât de bine să-i jupoaie pe țăranii din împrejurimi, încât Goupil spunea că Massin are acum un capital, de care nu știa nimeni, în valoare de aproape optzeci de mii de franci.” (p. 42) Pe cei din tagma Minoret-Levrault, bătrânul îi binecuvântă cu o bursă la liceul Louis-le-Grand pentru fiul lor, Désiré. La Balzac, motivul pentru care psihologia personajelor este atât de precară și de previzibilă se datorează lipsei de complexitate individuală a activității lor sociale. Faptelor fiecăruia vorbesc în numele sufletelor lor pipernicite. Suntem, mai presus de orice, ceea ce facem din noi înșine în lume, prefăcând-o. Abia în ansamblul tuturor pieselor puse în mișcare se ivește sensul simultan contradictoriu și unitar al acțiunilor particulare. Doctorul Minoret era conștient de nevrednicia și caracterul abject al rudelor sale, de aceea, păstra o distanță politicoasă și, de asemenea, profilactică față de ele. Decorat cu ordinul Sfântului Mihail, Minoret își petrecea bătrânețile înaintate (avea, totuși, optzeci și trei de ani) jucând table cu prietenii săi de suflet: abatele Chaperon (preoții balzacieni sunt dovada vie a șireteniei naturale a claselor mijlocii nou-apărute, stăpânită și reprimată, însă, de uzanțele tradiționale ale Bisericii) și căpitanul Jordy, ,,fost profesor la Școala Militară”, care se afirmă ca profesor particular al elevei Ursule. Ceea ce-l leagă pe Minoret, din punct de vede spiritual, de abatele Chaperon se referă la educația urbană și prudența rațională a feței bisericești, adică de acea ipocrizie civilizată care atenuează formal conflictele. Seriozitatea marțială și luciditatea sănătoasă ale căpitanului Jordy, cel care îi va lăsa economiile lui de doar zece mii de franci ultimei sale eleve, sunt atributele comune pe care la împarte cu domnul Minoret. Al treilea invitat seară la jocurile de cărți regulamentare este un alt holtei modest, domnul Bongrand, fost avocat și actual Judecător de Pace în Nemours. Educația superioară, necazurile familiale, traiul tihnit și așezat îi leagă, seară de seară, pe doctor, preot, ofițer și omul legii în același spațiu domestic, relativ confortabil. Acesta este un nod al acțiunii: doctorul Minoret și asociații săi spirituali aflați în conflict tacit cu cele patru familii burgheze înrudite, acționari majoritari în viața publică, cei care patronau de facto (și, după iulie 1830, de jure) peste Nemours.

Povestea Ursulei Mirouët, în vârstă de numai cincisprezece ani în debutul romanului, se concentrează într-un al doilea nod, nu social (problemă generală de economie politică), ci amoros (chestiune ce ține de sfera științei naturale a biologiei): Ursule este fiica fratelui vitreg al soției moarte a doctorului Minoret. Deși medicul o supranumește când copila, când nepoata lui, legătura de rudenie este slabă din punct de vedere legal, Minoret fiindu-i doar naș Ursulei, care, rămasă orfană de mamă (o nemțoaică blondă din Hamburg) și de tatăl Joseph (un biet căpitan de muzică militară falit), revine în grija doctorului, cel care își dorise întreaga viață să aibă copii, dorință ce se acutizase de când rămăsese văduv și singur. Crescând, Ursule, aflată mult timp sub oblăduirea abatelui Chaperon, se metamorfozase într-o adolescentă pioasă, visătoare și sentimentală, asemănătoare prin finețe și spiritul avântat al Viridianei regizorului Buñuel. Idealul ei recent era de a-și converti tatăl adoptiv, remarcabil prin încăpățânarea sa când deistă (acest ateism blând), când ateistă (acest deism aspru), la creștinism. Lucrurile iau o întorsătură decisivă atunci când un fost coleg și prieten parizian de-al lui Minoret, doctorul Bouvard, îl invită la o ședință de Spiritism la Paris. Pseudoștiința la modă în epocă începuse să facă ravagii, atrăgând interesul tuturor misticilor păgâni, printre care masonul Balzac se regăsește. ,,Frenologia și fiziognomonia, știința lui Gall și cea a lui Lavater, care sunt îngemănate, una fiind față ce cealaltă ceea ce este cauza în raport cu efectul, demonstrau multor fiziologi existența urmelor fluidului insesizabil, bază a fenomenelor voinței omenești, și care dă naștere pasiunilor, obiceiurilor, trăsăturilor chipului și formei craniului. În sfârșit, fenomenele magnetice, minunile somnambulismului, cele ale prezicerii și ale extazului, care ne permit să pătrundem în lumea spiritului, se acumulau. Strania întâmplare a vedeniilor fermierului Martin, atât de riguros constatate, și întrevederea țăranului aceluia cu Ludovic al XVIII-lea; legăturile stabilite de Swendenborg cu morții, fapt bine controlat în Germania; povestirile lui Walter Scott despre efectele a ceea ce el numește a doua vedere; uluitoarele facultăți ale unor ghicitori care contopesc într-o singură știință chiromancia, cartomancia și studiul horoscoapelor; fenomenele de catalpesie și cele ale folosirii anumitor proprietăți ale diafragmei în cazul unor afecțiuni morbide; aceste fenomene cel putin curioase, având toate aceeași sursă, înlăturau multe îndoieli, îi aduceau chiar și pe cei mai nepăsători pe tărâmul experiențelor. Minoret nu știa mare lucru despre această mișcare spirituală, atât de dezvoltată în nordul Europei, dar neînsemnată încă în Franța unde aveau loc, totuși, unele din acele fapte considerate minuni de niște observatori superficiali și care, ca și pietrele ce cad în fundul mării, se pierd în vârtejul evenimentelor pariziene.” (p. 73) Doctorul Minoret respingea mesmerismul, și tot acest talmes-balmeș de misticisme cu pretenții de cunoaștere știintifică genuină, într-un mod încrâncenat doar din pricina propriilor concepții antimetafizice. Minoret este invitat la Paris de către doctorul Bouvard să asiste la reprezentația de autosugestie a unui swenderborgist misterios aflat în trecere, cel care, asemeni unui circar cu fiarele sale îmblânzite în fața unui public amator de senzații tari, pe loc plătite, își exersa abilitățile asupra unei femei oarecare. Aceasta, magnetizată de fluidul universal supranumit Spirit, atinge performanța de a-i reda aspectul exterior al grădinii lui din Nemours, dragostea înmugurită (nebănuită până atunci de tutorele ei) a Ursulei pentru tânărul viconte Savinien de Portenduère, vecinul de peste drum, dar, mai ales, locul în care medicul zgârcit își ținea dosiți banii, în tomurile conținând Pandectele lui Iustinian, această Biblie a dreptului roman. Aproape zdrobit în scepticismul său coroziv de ultima descriere a femeii mesmerizate, Minoret revine pentru încă o altă scenă, moment în care își notează rugăciunea dictată în transă de posedată, invocare pe care buna și cucernica Ursule o psalmodia înainte de culcare. Ajuns în grabă acasă, într-un cadru de convertire melodramatică, deistul impenitent Minoret verifică toate semnele și indicile pe care le primise la Paris și, surprins să descopere până și punctele roșii din calendar, pe care le marcase Ursule cu ocazia zilelor câtorva sfinți dragi ei (inclusiv sărbătoarea onomastică a lui Savinien), se apucă să citească lucrări sacre, să studieze, precum un Toma necredinciosul cult, pe Pascal și Sfântul Augustin. Abatele Chaperon exultă la vestea noii convertiri, iar Ursule primise, în ceea ce o privea, un semnal ceresc, cu toate că pasajul epifanic al doctorului Minoret nu are nimic din forța de sugestie și adâncimea paradoxală din operele filozofice ale Comediei umane. Clubul burghezilor impenitenți și însetați de moșteniri se strânge într-un conclav separat, discutând posibilitatea ca bastarda de Ursule să ajungă a primi prin testament averea bătrânului doctor, ruinându-le socotelile contabile. Șansele legale erau minime, testamentul putand fi contestat. Atunci când Désiré, prezent de față, își exprimă opinia conform căreia nu ar vedea un obstacol în a se căsători cu Ursule, pe care o găsea frumoasă, Zélie, mamă posesivă până la capăt, izbucnește într-o tiradă exasperantă din care reiese că un neam de burghezi cu cinci secole vechime echivalează cu un soi de nobili mărunți – fiul ei se putea doar căsători cu fiica primarului, care valora cincizeci de mii de franci. Conștiința de clasă se cutremură la însăși ideea de a se fisura genealogic. După o serie de tratative reconfortante din punct de vedere moral, urmașii prezumați se despart convinși de justețea planurilor lor, care constau, pur și simplu, din a aștepta. De cealaltă parte a baricadei, Minoret și Bongrand conștientizează ce rumoare stârnise între burghezii din Nemours trecerea la romano-catolicism a doctorului. Deși câștigat în plan divin, Minoret comisese ceva apropiat de o trădare în plan mundan. Aici este locul unui al treilea nod narativ.

Balzac trebuie, ca în cvasimajoritatea artefactelor istorice din Comedia umană, să lege firul narativ matrimonial sau erotic de cel rival, social și politic, al ciocnirilor violente dintre clase sociale surprinse în raporturi contradictorii. În încrucișarea dintre câteva zeci de măști umane, mai mult sau mai puțin expresive și convingătoare, se ascund principii mai înalte. Prin Ursule și Savinien se articulează conflictul pentru bani (în speța de față, moștenirea) dintre burghezia hrăpăreață și nobilimea decadentă a provinciei – acesta este cel de-al treilea nod, care le însumează negându-le pe celelalte două ca deja depășite, amintite anterior. După ce serafica Ursule, aflată la trecerea dintre adolescență și prima tinerețe, îi destăinuie nașului ei dragostea pe care o resimțise, ca un fulger erotic, pornind de la o simplă privire, aruncată, prin fereastră, asupra chipeșului Savinien, bătrânul medic înțelege situația și se conformează legilor firii, pe care le servise întraga viață, nu înainte de a justifica sentențios vechile pravile ale căsătoriei aranjate de părinți. De altfel, generozitatea bătrânului pentru nepoată, dacă ar fi vrut ca ea să moștenească de una singură averea, putea să meargă până într-acolo încât să se căsătorească cu ea, nefiind rude clare. Dar Ursule credea prea mult în învățăturile Bisericii ca să accepte o asemenea înțelegere – ar fi preferat ca marea avere a nașului ei să meargă în vistieria aceleiași instituții sacre dacă era nevoie. În acest loc, Balzac își reiterează viziunile feudale legate de un mariaj durabil în timp. Dincolo de predica moralizatoare, Savinien își falimentează complet mama și onoarea: nu numai că, de pe urma periplului parizian, strânsese o sută două zeci de mii de franci în datorii, dar fusese închis la închisoare datornicilor, Sainte-Pélagie, ,,greșeală care dezonorează pentru totdeauna un tânăr în zilele noastre.” (p. 105) Posibilitatea unei căsătorii aranjate între medicul Minoret și doamna de Portenduère era exclusă social, indiferent dacă doctorul cu lichidități sigure i-ar fi împrumutat suma totală debitorului de viță nobilă, ceea ce se va și întâmpla curând. ,,Doamna de Portenduère e din familia Kergarouët, și dacă n-ar avea decât trei sute de livre pe an ca să trăiască, nu va accepta niciodată ca fiul ei, vicontele Savinien de Portenduère, nepotul răposatului conte de Portenduère, locotenent-general în marina regală și fiul vicontelui de Portenduère, căpitan de marină, să ia în căsătorie pe cine? pe Ursule Mirouët, fiica unui muzicant dintr-o fanfară militară, fără nici o avere, și al cărei tată, vai! a sosit momentul să ți-o spun, era copilul din flori al unui organist, socrul meu.” (p. 106) Cu această justă cumpănire a lucrurilor, doctorul Minoret îi explică Ursulei că, cel puțin până la finalul romanului, mariajul ei cu acest Savinien de Portenduère e imposibil. Cine este, la urma urmei, acest tânăr? Balzac e nevoit să facă efortul de a-l curăța de petele datoriilor, jignitoare cumva, pentru a avea calitatea unui pretendent la mâna angelicei Ursule. E nevoie de aplicarea unui lustru moral salvator. Savinien este fiul devotat mamei sale, care spera să-l căsătorească cu fata unui nobil din împrejurimi: oroare fatală, majoritatea erau la fel de ruinați ca propria ei gospodărie. Trimis cu șase mii de franci în buzunar la Paris, Savinien, la numai douăzeci și unu de ani, îi risipește numaidecât. În compania unor dandies ca Rastignac, Lucien Chardon de Rubempré, Maxime de Trailles etc., care fuseseră întreținuți ani de-a rândul de amantele lor aristocratice ori plebee, Savinien este un al doilea d’Esgrignon în capitală: în șase luni, curtând-o asiduu întâi pe Doamna de Sérizy și apoi pe ruda lui, Èmilie de Kergarouët (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor, Bal la Sceaux), în ochii cărora se purta ca un mare belfer, ajunge să înfunde temnița datornicilor, călăuzit de tridentul malefic de cămătari Gigonnet-Gobskeck-Palma și de asociații lor frauduloși, un ins ca des Lupeaulx (cf. Slujbașii). Tovarășii săi de distracții exorbitante îl sfătuiesc condescendent că se poate oricând căsători profitabil în provincie sau să fugă în Anglia, lăsând timpul să se scurgă o vreme, astfel încât umilința de la Paris să fie dată uitării de rudele sale bogate. Savinien, mai degrabă naiv și inocent decât prădalnic și ticăloșit, ar reveni din umbră sub penajul doamnei de Portenduère din Nemours, care, în ciuda diligențelor, nu primește nici un ajutor financiar de la rudele pariziene. Suntem într-o versiune pe dos a clanului burghez, solid constituit și pragmatic în execuțiile sale metodice. Alianța fragilă dintre doctorul Minoret și doamna de Portenduère, care insistă, cu mândrie, să i se respectă rangul, deși era mai săracă decât un hangiu, e pecetluită de consilierul dintotdeauna al aristocrației, lucidul abate Chaperon, media socială a elitelor orășelului Nemours. Minoret, din dragoste pentru fina lui, nu pregetă să-i scoată iubitul din locul de unde se iese numai după ce plătești pentru un debit de peste o sută de mii de franci. Însoțit de curioasa Ursule, octogenarul pornește înspre capitală, unde îl eliberează pe nevolnicul nobil, cumpărând, la schimb, un mire. ,,Trei zile mai târziu, bătrânul avea în regulă chitanțele, titlurile de valoare și toate actele necesare pentru eliberarea lui Savinien. Această lichidare, inclusiv onorariile omului de afaceri, costaseră optzeci de mii de franci. Doctorului îi mai rămâneau opt sute de mii de franci, sumă pentru care notarul său îl sfătui să cumpere bonuri de tezaur, ca să nu piardă prea multe dobânzi. Păstră douăzeci de mii de franci în bilete de bancă pentru Savinien.” (pp. 121-122) În drumul spre Nemours, înghesuiți în poștalion, doctorul înțelept, Ursule cea fermecată și Savinien cel curios, care se îndrăgostește subit de frumoasa provincială, sunt împăcați, fiecare în felul lui, cu soarta lor. Când Savinien își revede mama, aceasta îl mustră într-un mod care merită cântărit cu atenție. Vicontele înțelese, din sejurul său parizian, că singura aristocrație care mai exista era cea a banilor, dar doamna de Portenduère nu ar fi recunoscut niciodata ceea ce spiritul ei de clasă îi interzicea până să și gândească. În camera perfect prezervată în care murise ,,comandantul de escadră” de Portenduère, mama, Penelopă mândră, și fiul, un Telemah orfan, se întâlnesc pentru o ultimă ciocnire, în care stafia lui Odiseu declamă noblețea pierdută.

,, – Domnule viconte, îi zise ea, ridicându-se și apucându-l de mână pentru a-l duce în fața patului părintesc, aici s-a sfârșit tatăl tău, un om de onoare, care a murit fără a avea să-și reproșeze ceva. Spiritul lui este încă aici. Sigur că a gemut de durere, văzându-și fiul întinat, dus la închisoare pentru datorii. Pe timpul monarhiei ai fi fost cruțat de această pată de noroi solicitând un ordin regal de întemnițare și stând doar câteva zile într-o închisoare de stat. Dar, în sfârșit, iată-te acum în fața tatălui tău care te aude. Tu care știi ce ai făcut înainte de a ajunge în acea infamă închisoare, poți să-mi juri în fața acestei umbre și în fața lui Dumnezeu care vede totul, că n-ai săvârșit nici o faptă dezonorantă, că datoriile tale sunt o urmare a unei porniri tinerești și că, în fine, onoarea nu-ți este pătată?” (pp. 127-128). Savinien, mai mult speriat decât stânjenit, își mărturisește doar prostia, nu și scăpările morale, care, din fericire pentru intențiile lui Balzac de a-l epura de vicii, nu prea existau. Totuși, rămâne inutil efortul retoric al doamnei de Portenduère: Ithaca Vechiului Regim se scufundase ca o altă Atlantidă pierdută.

Vânduți în întregime nu numai doctorului Minoret, ci și întregului clan de burghezi din anturajul distinsului medic, din ce în ce mai legitimist pe măsură ce se apropia de mormânt (Minoret este un Horace Bianchon născut la 1760), cei doi vlăstari ai neamului de Portenduère nu mai însemnau nimic cu greutate în Nemours. Rușinat de faptele sale și dornic să-și refacă prestigiul zguduit puternic de evenimente, Savinien se înrolează, grație sprijinului rudelor sale, în marina regală. După iulie 1830, cele patru familii burgheze nu mai au rivali în orășelul de pe râul Loing. Burghezia triumfase politic, nu doar economic. ,,Désiré, adept al părerilor Baroului din Paris, chemase din Nemours cincisprezece prieteni de-ai săi conduși de Goupil, cărora stăpânul poștei le dădu cai ca să ajungă mai repede la Paris, unde sosiră în noaptea de 28. Goupil și Désiré, împreună cu grupul lor, contribuiră la cucerirea Primăriei. Désiré Minoret fu decorat cu Legiunea de onoare și numit substitut al procurorului regal la Fontainebleau. Goupil primi decorația Crucea din Iulie. Dionis fu ales primar al orașului Nemours în locul domnului Levrault, iar consiliul municipal fu alcătuit din Minoret-Levrault, în calitate de adjunct al primarului, din Massin, din Crémière și din toți cei ce se întâlneau în salonul lui Dionis.” (p. 146) Doctorul Minoret adăugă acareturi casei sale, îi asigură o rentă de trei sute cincizeci de franci slugii devotate La Bougival (un soi de Ursule în rândul tagmei servitorilor), plătește un profesor de pian din Paris pentru Ursule, pe blegul de Schmucke (cf. Vărul Pons), a cărui artă depășea cu mult frunțile înguste ale bughezelor semidocte din Nemours, și își investește mai bine de două treimi din avere în titluri de stat (cinci sute patruzeci și cinci de mii de franci), camuflând astfel valoarea reală a avutului într-o rentă de doar cincisprezece mii de franci. Rudele sunt indignate de aparenta imoralitate cheltuitoare a bătrânului. Morala însăși devine un apanaj și un derivat subaltern al banilor. În februarie 1832, Savienien este ridicat la rangul de sublocotenent după expediția victorioasă din Algeria, unde primește chiar o decorație. Piesele de pe tabla de șah narativă sunt așezată remarcabil de adânc înaintea declanșării atacului fatal. Goupil este amăgit cu un împrumut de cincisprezece mii de franci de lacoma Zélie – acesta voia să-și cumpere un birou de portărel și să-și facă, după atâtea sfori trase și umilințe înghițite, o situație decentă. Tensiunea strânsă în firul narațiunii izbucnește ca într-o mare pe timp de furtună: în decembrie 1834, doctorul Minoret e muribund. Acesta o cheamă la capul patului pe nepoata lui ca să-i indice locul din bibliotecă unde ascunsese un pachet cu hârtii și documente de valoare. Acolo se va fi aflat testamentul său scris, prin care lăsa întreaga avere vicontelui Savinien de Portenduère, după ce acesta s-ar fi căsătorit, fără îndoială, cu Ursule, ,,treizeci și șase de mii de franci rentă perpetuă cu trei la sută” (p. 159). Șeful de poștă, Minoret-Levrault, ascultă pe acuns la ușă și fură apoi hârtiile necesare. Abjecția supremă a burgheziei iese la iveală fără drept de apel. Bătrânul Minoret se stinge în aceeași zi. Dacă Minoret-Levrault ar fi ars doar testamentul, lăsând hârtiile de valoare să se împartă în mod egal la succesiune, atunci clanul burghezilor ar fi ieșit învingător fără rivali, însă Balzac observă și subliniază un fapt elementar al omului de afaceri modern: prin tăinuirea documentelor care marcau veniturile din rente, însușite imediat de Minoret-Levrault, acesta îi deposedează pe ceilalți de avutul lor. Burghezii se maltratează, se sabotează, se ucid concurențial unul pe celălalt, atunci când rivalul lor nu este din altă clasă socială. Massin și ceilalți îl bănuiesc pe Minoret-Levrault capabil de un furtișag odios, ceea ce ei înșiși ar fi făcut dacă s-ar fi ivit oportunitatea. Nimeni, în afara Ursulei și a vicontelui de Portenduère, nu-l plânge pe bătrânul doctor, socotit un moș viclean și nerecunoscător de neamurile sale de sânge. Ursule se mută într-o casă modestă de pe Strada Mare, rămânând cu o rentă de câteva mii de franci pe ani, constituită cu greu. Savinien nu putea să se căsătorească până ce mama nu-i murea sau nu-și dădea acordul. Mai mult de atât, nori grei se adună deasupra acoperișului lor dărăpănat. ,,Îndată ce inventarul fu făcut, Massin, sfătuit de Goupil care se întoarse către el din ură nemărturisită împotriva lui Minoret, sperând să obțină mai mult din calculele acestui cămătar decât de la prudenta Zélie, le trimise somații doamnei și domnului de Portenduère ale căror termene de rambursare expiraseră. Bătrâna doamnă fu zguduită de o somație de plată către moștenitori, în douăzeci și patru de ore, a sumei de o sută douăzeci și nouă de mii cinci sute șaptesprezece franci și cincizeci și cinci de centime, precum și a dobânzilor socotite din ziua cererii de restituire, sub sancțiunea sechestrului imobiliar. Să se împrumute ca să plătească era cu neputință.” (p. 165) Nobilimea era, deci, pe cale să coboare în cea mai nudă mizerie, dacă, după vânzarea casei și mobilierului, nu ar fi rămas cu patru sute de mii de franci bani peșin. Moștenitorii hămesiți și disperați, după ce scotocesc prin toate bunurile doctorului Minoret, că le scăpase un milion de franci printre degete vor ferma de la țară și casa doamnei de Portenduère sub formă de despăgubire morală.

Balzac, care are gustul pentru slăvirea justiției imanente, văzând apogeul la care ajunsese din punct de vedere material șeful de poștă, aduce nemesisul în roman, asigurându-i o oarecare simetrie: aidoma unui Macbeth de provincie, Minoret-Levrault are remușcări și își pune în cap să o alunge pe Ursule, urmașa de merit a doctorului, din oraș. Scăpând de ea se spăla, astfel, de o vină palpabilă. Șeful de poștă se modifică fizic, căința umanizându-l și tulburându-i bestialitatea bazală. ,,Minoret comisese spolierea fără să se gândească la ce face, atât de rapid se succedaseră faptele: cugetarea veni după aceea. Or, dacă ați reținut bine fizionomia și dimensiunile grumazului acestui om, veți înțelege efectul extraordinar pe care i-l producea, probabil, existența unui gând. Remușcarea este mai mult decât un gând, ea provine dintr-un sentiment care nu se ascunde mai mult decât dragostea și care își exercită tirania sa. Dar, tot așa cum nu cugetase nici o clipă cand își însușise averea destinată Ursulei, tot așa de inconștient voi s-o alunge din Nemours când se simți deranjat de imaginea acestei fete nevinovate trase pe sfoară.” (p. 170) Abatele Chaperon și magistratul Bongrand, prieteni devotați ai celui mort, reușesc să renegocieze avantajos arendele fermei familiei Portenduère și să-i scape de procedura dorită de Massin. Burghezii criminali, obsedați să șteargă urmele fărădelegii lor, vor ca nobilii să dispară de pe fața pământului, începând cu orașul lor. În cele din urmă, deși îmbogățiți cu câteva sute de mii de franci, familia Minoret-Levrault nu o poate alunga nici pe doamna de Portenduère, nici pe Ursule din Nemours. Șeful de poștă îi promite sprijin substitului de notar Goupil, dacă acesta se dovedea în stare să îi creeze Ursulei atâtea probleme publice și psihologice încât să o determine ca de una singură să plece din orășel. Savinien s-ar fi căsătorit cu fiica cavalerului du Rouvre, ,,căreia unchiul și mătușa ei vor să-i lase două moșteniri superbe”. (p. 176) Grețosul Goupil se schimbă pe dată într-un agent electoral plătit să facă rumoare și să mânjească reputații. Burghezul este un maestru al calomniei atunci când își angajează organele de presă, gealații săi locvace. În felul acesta, Goupil trimite scrisori false Ursulei, din care să reiasă presupusele legături matrimoniale avantajoase, puse la cale de Savinien însuși. Doamna de Portenduère primește alte misive-invectivă, hrănindu-i cecitatea de clasă și orgoliul social puternic afectat de ultimele încercări financiare. Trucul nu funcționează, în cele din urmă, Goupil fiind nevoit să recurgă la hărțuiri murdare, cântând serenade nostime noaptea și lansând dedicații ironice Ursulei, o fată de condiție socială joasă. Savinien bănuiește că la mijloc se ascunde clanul Mironet-Levrault, amenințând chiar că îl va provoca la duel pe urmașul Désiré. Mârșavul șef de poștă ajunge chiar să-l îndepărteze din ținut pe domnul du Rouvre. Iată cuvintele către Savinien ale procurorului regal chemat să investigheze cazul: ,,Anonimul infam a dat cel mai bun sfat cu putință. Domnișoara Mirouët trebuie trimisă de aici la călugărițele din ordinul L’Adoration du Saint-Sacrement. Între timp, la cererea mea, comisarul de poliție de la Fontainebleau vă va autoriza să purtați o armă pentru a va putea apăra la nevoie. Am fost chiar eu la castelul Rouvre; domnul du Rouvre este, pe bună dreptate, indignat de bănuielile care planează asupra sa. Minoret, tatăl substitutului meu, tratează cu el cumpărarea castelului. Domnișoara du Rouvre se căsătorește cu un bogat conte polonez. În fine, domnul du Rouvre tocmai plecă din regiune, în ziua în care m-am dus la dânsul, pentru a evita urmările unei întemnițări.” (p. 187) Burghezul hoț nedovedit ajunge proprietar de castel medieval. Dacă îmbuibarea lui Minoret-Levrault nu ar fi fost cea a unui om prost cu slăbiciuni omenește comune, altceva i-ar fi adus atunci prăbușirea. În situația dată, Goupil, certat arbitrar pentru că o chinuia pe Ursule de același om care-i plătise hărțuiala, devine – destul de schematic și neconvingător – ghilotina răzbunării cerești, după o expresie culeasă din Femeie la treizeci de ani, ,,degetul lui Dumnezeu”. Tratat ca o slugă de către șeful de poștă, cel care a ajuns milionar în decurs de câteva luni, Goupil urma să se căsătorească, în optica burghezului potentat, cu fiica cea mare, stupidă, a neamului Crémière și să își cumpere, de asemenea, biroul de portărel. Goupil este rănit în inteligența sa barocă, ghicind o stratagemă otrăvitoare în spatele schimbărilor bruște în atitudine și intenții ale domnului Minoret-Levrault. Suferința acută a Ursulei, căzută în depresie din pricina supărării pe care i-ar fi putut-o provoca lui Savinien, este spulberată atunci când Goupil le recunoaște ei și judecătorului de pace Bongrand mâna lui Minoret-Levrault în toată afacerea. Lașitatea și amoralitatea lui Goupil sunt mai accentuate decât la clanurile burgheze deja existente, cel care ajunge să-și cumpere, având în vedere reputația sa de Caliban, biroul de notar al lui Dionis, nu înainte de a-l calomnia sfâșietor pe șeful de poștă, hoțul consumat, fizic si sufleteste, de propria vină. Efectele aplicate acestui portret de provincial avut apar ca neverosimile, deci neîmplinite estetic, la Balzac: din masa de carne diformă din primele pagini ale romanului, șeful de poștă, ros de căință, devine o lumânare fumegândă. Certat cu nevasta, atacat de vicontele de Portenduère, trădat pe zidurile burgului de scursura de Goupil, care îl numise hoț în văzul tuturor, Minoret-Levrault este pe cale să clacheze. Soarta lui Goupil, tipul secăturii burgheze lihnite apărute după 1830, se prezintă în felul următor: ,,Lecoeur se temea prea mult de Goupil ca să se plângă. Întreg Nemours-ul află de îndată că Minoret îl garantase pe Goupil pentru a-i facilita cumpărarea funcției lui Dionis. Viitorul notar îi scrise o scrisoare lui Savinien pentru a dezminți mărturisirile privitoare la Minoret, spunându-i tânărului nobil că noua lui situație, că legislația adoptată de Curtea Supremă și respectul pe care-l datora justiției îl împiedicau să se bată. Îi atrăgea atenția gentilomului, de altminteri, să se poarte bine cu el de aici înainte, pentru că stăpânea admirabil boxul francez; așa că își făgăduise să-i rupă un picior, la prima lui agresiune. (…) La zece zile după aceste evenimente, toată lumea vorbea despre căsătoria domnișoarei Massin, cea mai mare dintre fete, cu viitorul notar. Domnișoara Massin avea optzeci de mii de franci plus urâțenia, iar Goupil, diformitățile lui și funcția de notar; această căsătorie păru deci și probabilă, și potrivită.” (p. 197) Atunci când Goupil fu bătut zdravăn de doi necunoscuți într-o seară, după ce, oricum, luase o palmă rău-prevestitoare de la Savinien, lașul prevăzător păstră secretul molestării pentru el însuși, contrazicând ,,o bătrână care zicea că, uitându-se pe fereastră, l-ar fi recunoscut.” (p. 197)

Pentru a desface ițele răsucite în fel și chip ale intrigii, Balzac recurge la o soluție de tip deus ex machina: Ursule, fecioara cu aplecări spre supranatural, își visează unchiul decedat câteva nopți la rând – trei apariții fulgurante în total. La fiecare înfățișare, doctorul Minoret îi arată locul unde se află ascuns testamentul și cărțile în care se găseau titlurile de rentă. Șeful de poștă, din ce în ce mai măcinat de remușcări, ajunge să-i propună Ursulei o rentă de douăsprezece mii de franci pe an dacă ar fi părăsit Nemours-ul. Din acest moment, judecătorul de pace Bongrand începe să aibă bănuieli în legătură cu purtea curioasă afișată recent de marele burghez local. Atunci când este informat că Désiré nu intenționa să se căsătorească cu Ursule, scuză inventată de șeful de poștă păcătos, Bongrand pricepe că domnul Minoret-Levrault se făcea vinovat de un act hidos. În toamna anului 1836, doctorul Minoret mai apare o dată în visul Ursulei, avertizând-o că dacă șeful de poștă și nevasta lui nemernică nu înapoiază banii furați, ,,degetul lui Dumnezeu” îl va lovi de moarte pe Désiré. Latura moralizatoare a deznodământului este indiscutabil una patetică și căutată. Savinien îl provoacă în scurt timp pe Désiré la duel, după ce tatăl, din pricina vârstei de șaizeci și opt de ani, nu putea onora invitația. Minoret-Levrault îi destăinuie soției, în sfârșit, furtul din casa doctorului, după care, avertisment malefic, își bate pentru prima oară în viața lui nevasta. Zélie înțelege pericolul de a pierde o avere colosală pentru o mână de burghezi oarecare, chiar dacă îi erau neamuri, și atunci îi propune Ursulei o căsătorie cu fiul ei, semn de mare sacrificiu din partea unei asemenea mame autoritare. Ursule refuză pentru Savinien. Duelul nu mai are loc. Cercetând prin biblioteca doctorului Minoret, cumpărată ca amintire de Ursule, judecătorul de pace și abatele Chaperon, ca doi detectivi iscusiți din romanele polițiste de mai târziu, rezolvă cazul escrocheriei șefului de poștă, descoperind, printr-o simplă deducție logică, de pe urma unei notații pe carte a medicului răposat, numărul înregistrat al titlurilor. ,,Titlurile din Cartea Mare au tot atâtea serii câte litere are alfabetul și fiecare număr poartă litera seriei sale; dar titlurile de rentă la purtător nu pot avea litere dat fiind că nu sunt înscrise pe numele cuiva: astfel, ceea ce vedeți aici dovedește că în ziua în care doctorul și-a plasat fondurile la Stat, a notat numărul titlului de cincisprezece mii de livre rentă care poartă litera M (Minoret), numerele fără litere ale celor trei titluri la purtător și cel al titlului Ursulei Mirouët cu numărul 23534, care urmează, după cum vedeți, imediat după cel al titlului de cincisprezece mii de franci. Această coincidență dovedește că numerele respective sunt ale celor cinci titluri cumpărate în aceeași zi și notate de bătrân, pentru cazul că le-ar fi pierdut. Îl sfătuisem să pună averea Ursulei în acțiuni la purtător și probabil că și-a plasat banii, cei destinați Ursulei și cei care îi aparțineau fetei, chiar în aceeași zi. Mă duc la Dionis să consult inventarul; și dacă numărul titlului pe care l-a lăsat pe numele său este 23533, litera M, o să fim siguri că a plasat prin intermediul aceluiași agent de schimb, în aceeași zi: primo fondurile sale într-un singur titlu, secundo, economiile sale, în trei titluri la purtător, numerotate fără litera de serie; tertio, banii pupilei sale; registrul de transferuri va da în acest sens dovezi irecuzabile.” (p. 218) Cu ocazia acestui happy-end tras de păr, până și notarul Jean-Sébastien-Marie Goupil se transformă într-un mic-burghez apretat și respectabil, doar ,,bogăția e izvorul curățeniei”, ajungând să aibă opinii politice elitiste, întrebându-se retoric ,,Un om cu o rentă de o sută de mii de scuzi poate fi vreodată un democrat?” (p. 219) După ce Bongrand îl informă pe procurorul regal din Fontainebleau de nelegiuirea clanului Minoret, acesta din urmă îi explică Zéliei, chemată în grabă la discuții, că își pune în primejdie nu doar averea, ci și cariera fiului. Titlurile urmau să fie restituite fără tevatură vicontelui de Portenduère, moștenitorul de drept, fără ca burghezii ceilalți din familia doctorului Minoret să mai fie consultați. În drumul dintre Nemours și Fontainebleau, Désiré suferă un accident oribil, de pe urma căruia își pierde întâi picioarele, iar apoi, la câteva zile distanță, viața. Sabia lui Damocles cade peste familia Minoret-Levrault. Răul este pedepsit, iar binele triumfă: finalul romanului are seninătatea unui basm. Doamna Minoret-Levrault moare într-un spital de nebuni în 1841. ,,În ianuarie 1837, trei luni după aceste evenimente, Ursule se căsători cu Savinien cu consimțământul doamnei de Portenduère. Minoret interveni în stabilirea contractului de căsătorie, dându-i domnișoarei Mirouët moșia sa Rouvre și douăzeci și patru de mii de franci rentă la Cartea Mare, nepăstrându-și din avere decât casa unchiului său și șase mii de franci rentă. A devenit omul cel mai milostiv, cel mai cucernic din Nemours; este epitrop al parohiei și sprijinitorul celor nenorociți.” (p. 223) Minoret și Savinien trăiesc o căsnicie minunată. Urmașii lui Goupil sunt, conform pedepsei divine, ,,oribili, rahitici, hidrocefali.” (p. 224) În afara morții naturale a abatelui Chaperon, viața merge înainte, în ritmul ei burghez obișnuit, de ticăit nemilos. Finalul fericit este mai rar întâlnit la Balzac, iar Ursule Mirouët se încheie ca într-o telenovelă latino-americană din vremurile noastre sau ca în foiletoanele epocii sale. Serenitatea balzaciană strălucește intens în culori kitsch.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s