Diavoli imaginari în El ángel exterminador

El ángel exterminador (1962) e o tulburătoare critică a marii aristocrații spaniole în timpului dictaturii franchiste postbelice, dar și a burgheziei amestecate cu figurile înalte ale nobilimii. La o serată fastuoasă, pusă la cale de cuplul de mari seniori Edmundo Nóbile (Enrique Rambal) și Lucía (Lucy Gallardo), cei doi bucătari și cele două servitoare se decid să plece la orele unsprezece-douăsprezece din noapte, exact când petrecerea, de după o seară mirifică de operă, începea. Buñuel derulează misterios de două ori la rând două scene de la începutul filmului, când adunarea nobililor îmbrăcați elegant intră în palat. În afara majordomului Julio (Claudio Brook), un soi de aristocrat al servitorilor, restul slugilor, deși amenințate cu concedierea de către stăpâna casei, pleacă acasă pe furiș, asemenea șobolanilor care părăsesc orașul Oran din romanul celebru al lui Albert Camus. E un semn ce nu promite decât așternerea unui întuneric funest și derularea unor întâmplări sinistre, gotice, blestemate. După ce iau masă, aristocrații, grizați și bârfitori, veseli și distrați, se retrag într-un salon. Lucía dă ordin majordomului ca animalele din bucătărie, un ursuleț tandru și câțiva miei inocenți, să fie lăsate libere în grădină.

Una dintre invitate, Blanca (Patricia de Morelos), interpretează o bucată muzicală la pian, o sonată de Paradis. Un dirijor prezent la serată se recunoaște cu un alt invitat prin semne masonice. Una dintre aristocrate își scoate o batistă impecabilă din imitațiile în forma de gheară al unui găini. ,,Aristocratul”, pesemne un multimilionar american, un ,,țăran”, cel mai agresiv și lipsit de delicatețe dintre ei, asupra cărui planează antipatia unora dintre ceilalți bărbați adunați în salon, este Leandro Gomez (José Baviera). La miezul nopții toropeala și somnul ar fi trebui să-i îndemne pe invitați să plece acasă, dar câțiva se așază languros pe canapele, scaune, pregătindu-se de somnus imago mortis est. Mai trec patru ore la rând și nimeni nu s-a deplasat din salon. Lucía are un amant printe invitați. Unui bătrân, Sergio Russell, i se făce rău, iar doctorul Carlos Conde, cel mai lucid dintre membrii elitei, îi prevede moartea în aceeași zi. Mai târziu, vom observa cum cadavrul dispare într-o odăiță oarecare. O altă aristocrată, deși suferind de cancer, e îmbărbătată de același doctor, care o trata ferind-o să afle întregul adevăr. În fine, toată lumea adoarme rapid, în poziții și postúri nedemne pentru membrii clasei superioare. O grabnică dorință de a nu pleca acasă, care este vulgară și naturală, este inversul amănârii exagerate a luării mesei din Le Charme discret de la bourgeoisie (1972), unde primează controlul de sine și obiceiurile distinse care preced masticarea și înghițirea propriu-zise, devenite banale auxiliare pentru delimitarea etichetei unei clase. În salonul-sarcofag, după servirea unui frugal mic-dejun, devine clar că nimeni nu vrea să plece. Se tem să iasă din încăpere. O forță demonică, propriile fobii, un blestem inexorabil sau, pur și simplu, o scuză suprarealistă îi ține legați pe acești stăpâni într-o odaie deopotrivă luxoasă și muzeală. O ceață li se așterne pe conștiințe. Lumea din afară îi sperie, iar salonul devine o celulă de închisoare.

Orele si zilele trec. Totul este ora et labora pe dos. Atmosfera se colorează sumbru. Femeile sunt din ce în ce mai iritate. Bărbații caută harța din orice. Abandonați unei stări psihice deprimante, cei din afara casei, politiștii, gardienii publici etc., nu au curajul să intre în clădire, de parcă o molimă intangibilă îi lovise pe arisocrații dinăuntru. Pe măsură ce trece timpul, foamea și setea cresc neîmpiedicate. Ceilalți masculi încearcă să spargă o conductă de apă, dar sunt neputincioși. Abia Leandro Gomez, precum Moise care scoate lichidul vieții din piatra seacă în fața poporului său înghenuncheat, îi călăuzește pe ceilalți prin pustiul decorat al salonului. În spatele unor uși pictate cu portrete de arhangheli, serafimi, fecioare etc., doi logodnici se îmbrățișează pe întuneric: cuprinși de amărăciune, iubindu-se pătimaș, cei doi, finalmente, se vor sinucide. În altă cămară ornamentată pe ușă cu sfinți și îngeri, aristocrații își fac blasfematoriu nevoile ca într-un altar, în câteva vase alungite de origine orientală, împuțind salonul. Într-un final, se preferă izolarea acestei încăperi fetide decât să se pășească brav peste parchetul care leagă direct salonul blestemat de restul camerelor din palat. Procesul de sălbăticire al elitelor este în toi, însă niciodată nu coboară până la acel banchet mârșav, acea anticină cea de taină de la finele Viridianei, în care violența naturii umane se pliază întocmai pe sălbăticiă hămesită, dovedită de milenii, a claselor de jos. Un minim control de sine îi definește pe membrii claselor superioare spaniole, deși absurditatea fobiei de a se simți captiv nu are margini. Aceștia ajung să sacrifice mieii, care vin singuri spre a fi tăiați. Ursulețul vesel iese solitar, la rândul lui, călăuzit de o forță inexplicabilă, din curte. Autoritățile și servitorimea așteaptă în fața porților cu herb, paralizați de o superstiție ridicolă. Satana este invocat în salon de către una dintre doamnele delirante, iar o mână mortuară începe să circule pe podea, în căutarea unui gât de strangulat. Halucinație sau spiritism deșănțat, nimeni nu se îndoiește de ce li se întâmplă, nici măcar doctorul atât de stăpân pe sine. Lașitatea și teama difuze predomină. Se preferă anunțarea unui duel inutil, martor al neputinței ignobile, decât simpla ieșire din acest marasm maniacal. Epuizați, fiecare e scuturat de fantasme, nevroze și vini de sorginte religioasă. Un tânăr aristocrat, Raúl, are fragilitatea unui copil labil emoțional, membru degenerat al neamului său, în care mama tronează neîndurătoare peste carențele fiului. Se ajunge la propunerea unei ofrande umane, unui țap ispășitor girardian, al cărui sacrificiu expiator să îi elibereze colectiv: Edmundo Nóbile este cel vizat pentru taina cuțitului abrahamic.

Salvatoarea, care-i surpinde în poziția inițială în care se aflau după prima audiție din seară în care fuseseră ,,luați captivi”, refăcând invers ritualul inițiatic care îi înrobise, rupând, pe această cale, vraja, este aleasa Leticia ,,La Valkiria” (Silvia Pinal), despre care circula bârfa conform căreia era virgină. Puritatea se substituie vărsării de sânge nevinovat și sălbaticii aristocrați slabi s-au eliberat pe de o parte de ei înșiși, pe de altă parte de acest ,,înger exterminator al istoriei”, în al cărui coșmar teologic se găsesc cufundați cu toții.

La porțile palatului, slugile, autoritățile și un preot-preceptor, un abate ,,ipocrit” care dădea lecții particulare în familia unuia dintre aristocrații captivi, îi întâmpină siderați de propriul lor comportament magic. Se făcuse lumină. Urmează un Te Deum purificator, într-o catedrală romano-catolică, dar, la finalul slujbei, cei trei reverenzi, împreună cu zecile de enoriași curățați de Necuratul, dar nu și de superstițiile lor spaniole, nu mai pot ieși din casa Domnului. Salonului malefic, încărcat de vechi păcate, îi ia locul Biserica. O turmă de mioare se vede îndreptându-se spre catedrală. Poliția împușcă mulțimile agitate la porțile Bisericii. Puterea conservatoare și mistificarea sa religioasă mențin societatea într-o hemiplegie pe care doar mulțimile, în căutare de libertate, o mai pot sfărâma.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s