Joyce și Ulysses, 732

ulysses-732-romanul-romanului-mircea-mihaies

Este futil și, într-o oarecare măsură, absurd să prezinți și să expui cu lux de amănunte o carte ca Ulysses, 732. Romanul romanului (Polirom, 2016) a criticului literar Mircea Mihăieș, din bunul motiv că seamănă cu efortul de a povesti ceea ce deja a fost la un moment dat povestit. Este ca atunci când, în urma unei efort suprapământesc și, întru totul, neomenesc, ai traduce Ulysses din limba română, fără intermediar, invers în engleză. Retroversiune derutantă. Împărțită în trei largi cartiere-secțiuni, Ulysses, 732, are aproximativ o mie de pagină tipărite: istoria facerii și fabricării romanului ca atare, cu intrigile și necazurile sale inerente, acoperă primele două sute patruzeci de pagini. Asistăm și la un recital, apud Richard Ellmann, al vieții de autoexilați în Italia, Elveția și Franța ai membrilor ,,clanului celtic”, dirijat de părintele lor, matelotul semiorb James Joyce. Cincizeci de pagini sunt investite în disecarea scandalului ce a urmat în presa vremii și apoi la tribunal după apariția la Paris, în anul 1922, a capodoperei lui James Joyce, acuzat de pornografie în Statele Unite și interzis o vreme pe continentul american. Detaliile istorice, faconda și acribia scriitorului talentat Mircea Mihăieș sunt impecabile. Secțiunea mediană, care depășește cinci sute de pagini, constă dintr-o povestire, cu inserții critice și analize pedante, a celor optsprezece episoade ale romanului Ulysses. Stilul este unul energic, alert și percutant, iar pentru cititorii familiarizați deja cu opera care a luat șapte ani să fie scrisă (1914-1922), rescrierea rece și obiectivă, detectivistică pe alocuri, exersată și în alte volume anterioare de criticul timișorean, a lui Mircea Mihăieș funcționează ca un ghid impecabil în Leviathanul joycean. Pentru neofiți sau necunoscători ai romanului, volumul de față sugerează o invitație aplicată la lectură. E un truism să spui că James Joyce a scris un roman dificil: corect ar fi, de fapt, să spunem că Ulysses este primul roman modern enciclopedic, tragicomic, demitizant și revoluționar ca tehnică literară din secolul al XX-lea. Postmodernitatea literară izvorăște direct din creația coaptă și târzie a lui Joyce. Ultima sută de pagini din Ulysses, 732 este axată pe disputa, plină de fiere și orgolii academice rănite, a ediției Gabler din 1984, cumulând aproape două mii de pagini de note și copytext corectat, cea care promitea să ofere o versiune îmbunătățită a textului din 1922 și a variantelor sale editoriale ,,calpe”. Lupta otrăvitoare, dar migăloasă, dintre John Kidd și Hans Walter Gabler, urmărită în toate sinuozitățile ei labirintice, a polarizat câmpul vast al cercetătorilor dedicați operei lui Joyce în așa măsură încât urmele acestei confruntări reverberează până în prezent. Bătălia satirică îl fascinează și îi provoacă voluptăți polemistului de dreapta, intelectual public conservator în România, Mircea Mihăieș, cu toate că nu literatura, ci interesele pecuniare și carieriste, după cum însuși criticul român amintește, au galvanizat mare parte din încăierarea savantă a joyceologilor. Tomul se încheie cu un set de referințe critice, utilizate la tot pasul în cuprinsul lucrării gigantice, surse bibliografice care acoperă șaisprezece pagini format A4. Lucrarea lui Mircea Mihăieș este nu numai un tur de forță, ci și o probă de vitalitate ieșită din comun a criticii literare românești și a spațiului cosmopolit bănățean, cvasitriestan, în care predă și locuiește autorul. Dintre cele trei studii voluminoase ale cărții, care nu se îmbină prea armonios unele în altele, părând a constitui trei cărți independente, deși subiectul lor este apropiat, cea mai valoroasă este revederea și repovestirea critică a romanului propriu-zis. Detașate din mia de pagini existentă, cele peste cinci sute de pagini formează un volum de sine stătător. Este prima oară în cultura română când avem o analiză atât de vastă și de exactă a romanului Ulysses, publicată la o editură neacademică, deschisă unui public larg de cititori.

Dincolo de erudiția fioroasă și exemplara ținută academică a textului lui Mircea Mihăieș, nu este deloc cazul să nu rezervam un spațiu oarecare și criticilor. În primul rând, pentru a mai comite o lapalisadă, locul canonic al romanului Ulysses în literatura de limbă engleză în secolul al XX-lea nu poate fi contestat de nimeni, niciodată. Ulysses face parte din lecturile fundamentale în toate catedrele de filologie, unde se studiază și limba engleză, ale lumii. Din câte se vede din secțiunea de referințe întocmită de Mircea Mihăieș, vorbim de un roman descusut și cusut la loc de sute de cercetători în ultimii cincizeci de ani. Mai mult de atât, un munte de cărți concentrate doar pe acest roman a fost deja înălțat, înspăimântând audiența. O ediție standard de la Oxford University Press se bucură de peste două sute de pagini suplimentare de note de lectură obligatorii pentru oricare cititori, inclusiv unii experți în opera genialului irlandez. Don Gifford și Robert J. Seidman au compus un volum de peste șase de pagini adnotând la zi romanul Ulysses. Acestea sunt doar două exemple din munca imensă de inventariere și măsurare cu silabele a universului joycean. Sunt savanți în materie de filologie care și-au dedicat mii de ore scrierii unor texte lămuritoare despre Joyce și alte câteva zeci de mii citindu-l și răscitindu-l, exegeți fenomenali pe care Mircea Mihăieș îi citează cu admirație ca partea luminoasă din industria de texte joyceiene. De aceea, nu am putut să ne dăm seama, nici din metoda literaturizată captivantă, nici din ipotezele de lucru inexistente, care este contribuția lui Mircea Mihăieș la acest vast șantier cu zgârie-nori exegetici. Ce aduce nou Ulysses, 732 în lucrarea alexandrină de texte deja comise? Cum ar rezona această carte tradusă în limba lui Joyce? Cum ar citit-o joyceologii, de care spațiul anglo-american nu duce deloc lipsă? Aceasta este o primă problemă. A doua ține de șarjele ocazionale ale criticului Mircea Mihăieș la adresa ,,maculaturii” structuraliste, feministe și ,,marxiste”, inclusiv biciuindu-l pe filozoful Jacques Derrida, a exceselor de zel psihanalitice, pe care le identificăm în volum și care nu vin împreună cu o argumentație solidă. Umorile și idiosincraziile lui Mircea Mihăieș sunt nu numai transparente în hermeneutica sa, altminteri minuțioasă, ci și agresiv-jignitoare pe alocuri (mai cu seamă primele pagini la capitolul final din partea mediană, Penelope, A optsprezecea insulă: Molly Bloom iubește din toate pozițiile, pp. 783-825). Se pare că Mircea Mihăieș preferă doar un tip de interpretare, exclusiv estetică, a romanului Ulysses, pretinzând, în același timp, autoritar și discreționar, ca fiind singura perspectivă posibilă și frecventabilă. În al treilea rând, este dificil de abordat subiectul legat de prezența unui public românesc activ (cel anglofon are, oricum, o abundență sufocantă de resurse la dispoziție în materie de James Joyce’s Ulysses), cel căruia îi este dedicat volumul, în ultimă instanță: din câte cunoaștem, în afara unor impopulare lucrări de licență, masterat sau doctorat scrise pornind de la opera lui James Joyce, nu avem fan club-uri sau măcar un spațiu viabil de discuții mature în România pe baza oricărei creații joyceiene. De altminteri, dacă excludem cele două-trei traduceri din Dubliners, cele două din A Portrait of the Artist as a Young Man, încă una a romanului Ulysses, datând din anii 1970-1980 (urmează să mai apară o traducere din Ulysses până în 2020), a unei selecții din corespodența sa etc., locul lui James Joyce în literatura de expresie românească este unul minor sau, cel mult, marginal, gândindu-ne numai la inspirația pe care poate a avut-o asupra generației scriitorilor optzeciști. E adevărat că Joyce a influențat oblic unii autori interbelici (Ion Biberi, Mircea Eliade) și a vrăjit pe un Andrei Brezian, Radu Lupan sau un monograf onest ca Dan Grigorescu în deceniile postbelice. Totuși, mare parte din biblioteca de analize concentrate pe Joyce pătrunde în cultura română cu ocazia acestui volum necesar, Ulysses, 732. Romanul romanului. Prin urmare, pe de o parte statutul și influența lui James Joyce, cu toate anxietățile sale creatoare, în literatura română sunt unele modeste, deși reale (cercetătoare Arleen Ionescu s-a ocupat de acest subiect într-un studiu special dedicat chestiunii), pe de altă parte, Mircea Mihăieș propune un volum care mai degraba îl reintroduce pe James Joyce în spațiul nostru cultural. Relevanța lucrării sale, dincolo de granițele limbii române, rămâne să fie testată, verificată și certificată ca inovatoare. Nu în ultimul rând, în afara unor cronici laudative, adevărate panegirice, scrise imediat după apariția cărții la finele anului 2016, dincolo de premiile (meritate) venite de la diferite instituții ale statului român, Ulysses, 732 își așteaptă joyceologii autohtoni, pregătiți să fie fertilizați în demersurile lor critice de acest volum-corabie.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s