Preotul lui Hristos – Nazarín

,,Deși urgentă, binefacerea putea să-l coste viața pe cel care ar fi întreprins-o. Pe la noi, ca și în celelalte sfere ale societății, ca să faci binele trebuie să te atingi nu numai de unele interese, ci, lucru mult mai primejdios, de ideile religioase care au degenerat în superstiție, forma cea mai indestructibilă a ideilor umane.” (Balzac, Medicul de țară, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 31)

La marginea unui oraș mexican cvasiinvizibil, cu bulevarde și lumini depărtate, foamea și murdăria omenească colcăie în voie. E microuniversul etapei de mijloc din opera regizorului spaniol Luis Buñuel. Într-un soi de hotel-casă de raport, populată de antieroi exemplari, adică de pești, prostituate, negustori ocazionali sosiți de la țară, cărăuși, numai oameni sărmani unul și unul, Chanfa (Ofelia Guilmáin), administratoare trupeșă, relativ cumsecade și practică în activitățile ei, este stăpâna stabilimentului. Afacerea mergea destul de bine din moment ce, încă de la început, ni se dă să înțelegem că urmau să se facă reamenajări în clădire – locul atâtor afaceri clandestine. Casa nu avea curent electric, locatarii depinzand încă de lumânări desprinse din Evul Mediu, la fel ca în Viridiana, de altfel. Trei prostituate boite strident, ca stafiile din Macbeth, deschid oarecum filmul. Se vorbește de o patra femeie de stradă, Chona, care avea obiceiul să fure mărunțișuri din camerele tuturor. Verișoara ei, prostituata Andara (Rita Macedo), o tânără cu trăsături apăsate, aspre, inestetice, o apără cu duritate pe ruda ei atât în fața tovarășelor de suferință, cât și a preotului, disprețuit și suduit din oficiu. Reținem că Andara era o târfă săracă, dar mândră. La etaj, într-o cămăruță fără strălucire, locuia anahoretic părintele Nazarío (Francisco Rabal), de care Chanfa avea milă. Nazarío e un lunatic, un spirit închinat Domnului în prima jumătate de oră a peliculei. Lumea simplă intră în odaia lui să împrumute un ulcior și pleacă cu vreascurile din vatră. Părintele era nu atât furat, cât înșelat și tras pe sfoară de propria sa bunătate creștină. Conștient de calea sa aleasă, nu de slujbaș ordinar al Bisericii, cum sunt atâția, ci de fiu spiritual al Mântuitorului, Nazarío nu pregetă să cerșească dacă e nevoie. Bărbații din film îl privesc când cu milă, când cu silă, ca pe un obiect de lepădat. Nazarin, tânăr și chipeș în sutana sa hamletiană, nu are proprietăți pe pământ, ci un locaș anume în ceruri. Perspectiva asupra bunurilor materiale este una încărcată de impasibilitate, ceea ce subliniaza una dintre pietrele de temelie ale creștinismului originar, care detesta banii și tot ceea ce aduc ei între oameni. În fine, acțiunea începe să se pună brusc în mișcare cu intrarea în scena a două femei, fiicele Evei: prima este Beatriz (Marga López) și a doua, Andara.

Beatriz este un soi de slujnică în casă, venită dintr-un pueblo prăbușit, care fusese sedusă recent de un geambaș vulgar și sănătos, Pinto (Noé Murayama), un tip care, luat cu treburi, o părăsește. Pasională și afectuoasă, doar de curând încă virgină, Beatriz, scuturată din când în când de crize erotice cauzate de dorințe sexuale neîmplinite sau trezite brutal la realitate, ratează o sinucidere. Încearcă să se spânzure de o grindă care cedează la timp: Chanfa o ceartă cu asprime când o prinde asupra faptului, dar, resemnată cu firea cruntă a oamenilor, fiind la rândul ei necruțătoare, înțelege normalitatea actului și nu lasă impresia că ar resimți milă sau îngăduință pentru durerile sufletești ale omului, manifestate atât de violent și sacrificial. Din acea zi, Beatriz îi devine ajutor la bucătărie și la dereticarea zilnică a gospodăriei.

A doua femeie este Andara, târfa bețivă, vulgară, cu apucături de harpie. Aceasta se ceartă cu Camilla, o prostituată care se ținea de furtișaguri mărunte (nasturi și alte boarfe etc.), pentru ca în toiul unei lupte fizice între cele două, luptă la care ochii hulpavi ai bețivilor, slugilor, ai haimanelelor pripășite în mahala și ai celorlalte muieri de stradă asistă cu o voluptate perversă, Andara, mânioasă ca Ahile în bătălie, să o ucidă pe rivala ei.

Târziu în noapte, Andara pătrunde, cum era obiceiul, în odaia părintelui Nazarío, unde se cobora direct pe geam. Pe unde altundeva să intre îngerii căzuți ai Domnului? Andara se ascundea de poliție, fiind căutată. Rănită la umăr, unde fusese tăiată de cuțitul Camillei, și având nevoie de ajutor, aceasta îi dezvăluie preotului fapta ei criminală. Nazarío o iartă magnanim și îi promite că nu va spune cuiva de prezența ei în camera sa decât dacă este întrebat. Subtilitatea iezuită a omului în sutană implică nu numai spălarea rănilor cu apă chioară, ci și ocazia unui discurs moralizator, în care primitiva Andara ar fi urmat să se perpelească sub ghimpii aprinși ai căinței. Nici vorbă de așa ceva: fantasmele sadomasochiste ale lui Nazarío au drept urmări delirul blasfemic al Andarei, care, într-o scenă mistuitoare, îl vede pe Iisus Hristos dintr-o icoană atârnată în perete cu fizionomia infernală a unui alcool de duzină hlizit, probabil un client de-al ei cotidian, pentru ca, atunci când Beatriz și Chanfa o informează după o vreme că urmează să fie ridicată de autorități în scurt timp, Andara, îmbătată de slujbele cu iz de pucioasă ale bunului, sfântului Nazarío, să comită o ultimă scelerație: imediat după plecarea preotului, care nu voia să fie luat drept tăinuitor al unei omucideri, Andara, primind un bidon cu petrol lampant de la extatica Beatriz, adună meticulos toate scaunele, masa, salteau veche despicată, chiar și o statuetă creștină, așternuturi, perne etc. și înalță un rug în biserica austeră a locatarului sărac Nazarío. Andara, puțind a parfum de femeie pusă pe agățat mușterii (poate mirosul are și ceva ațâțător animalic în el, deci, se poate spune, și satanic), fuge de la locul faptei. Camera se purificase prin ardere de odorul păcătos și scârbavnic. După acest autodafe al obiectelor de cult, în care religia populară anticreștină își arată ghearele și limbile de foc ascuțite și mușcătoare, Nazarío este chemat în casa mai marelui său, Don Angel (Edmundo Barbero).

Don Angel, vicar matur și uns cu toate alifiile, locuiește cu bătrâna lui mamă. Casa strălucește de prosperitatea unei prăvălii sau, ad libitum, spițerii: la micul-dejun se servesc ciocolata, cacao cu lapte, cornuri franțuzești. Religia nu nesocotește planul teluric. Doar smintitul de Nazarío își permitea luxul de a fi creștin practicant până la capăt. Don Angel, viclean ca un ambasador al Vaticanului, îl consiliază pe fiul său mai puțin experimentat în ale vieții: frații amândurora, paznicii Miresei lui Hristos, îl socoteau pe Nazarío nebun, eretic, ba unii erau de părere că preotul inocent ar fi îndrăznit să se coboare în păcatele cărnii cu Andara, dar Don Angel nu crede, după judecata lui experimentată, că Nazarío s-ar fi dat la o femeie atât de respingătoare fizic. Astuția comercială și matrimonială a feței bisericesti nu are pereche, trebuie să o recunoaștem. Don Angel îl informează punctual pe Nazarío că acuza de a fi participat la un incendiu îl va duce în punctul de-a nu mai putea predica mirenilor, decizie la care episcopul aproape că ajunsese. Ca un martir neprefăcut, naiv ca un miel dus la tăiere, Nazarío îi ia lui Don Angel o piatră de pe inimă: el însuși pornește într-un pelerinaj la țară, în întunericul rural mexican, indiferent că avea sau nu licența de popă. Atâta vreme cât Nazarío nu purta sutană, Don Angel nu vedea nici o problemă de demnitate ca un preot curat la suflet să cerșească, exceptându-se pe el însuși dintâiul. Iată Biserica lui Hristos în toata splendoarea ei nefardată. Nu-i de mirare că bisericile au ajuns în Europa, la două milenii de la răstignire, muzee și spații decorative de mare valoare artistică.

În peisajul pietros, uscat și deșertic al Mexicului, Nazarío devine un alt Iisus Hristos din Galileea veacului său.

Faptele acestui Hristos de pripas aduc zaveră și nebunie printre oameni, care ar fi trebuit să fie lăsați în pace, zăcând în putoarea lor omenească, nu îmbolnăviți mintal de utopii sacre, de planuri iraționale de a revoluționa lumea și a crea un om nou, unul demn și spiritual, nu ca acela real și prea cunoscut.

Prima antiminune surprinde conflictul modern dintre capital și muncă. Nazarío se angajează să dea cu lopata și să care roaba pentru o bucată de pâine pe un șantier feroviar care-i ieșise în cale. Șeful e încântat de târg. După câteva spornice speteli, Nazarío își ia desaga și pornește la drum. Unul dintre ceilalți muncitori îi șoptise ceva util la ureche. Imediat după plecarea sa, muncitorii și șeful lor se încaieră. Ei își cereau salariile, nu să fie plătiți cu o masă, ca sclavii antichității, omul de afaceri caută profitul mare și costurile mici cu forța de muncă. Dincolo de un boschete însetat, Nazarío aude la distanță împușcături și urlete înspăimântătore venind din direcția șantierului în lucru.

A doua antiminune are loc când Iisus Nazarío, înfometat, ajunge într-un sat amărât în care cea mai înaltă clădire e turla bisericii. Se întâlnește pe stradă cu Beatriz, care îl duce în casa unde locuia cu Andara și familia acesteia. Acolo, între câteva femei simple, superstițioase, rudimentare, frenetice, pe jumătate înnebunite, Nazarío se trezește transformat în sfânt taumaturg. Complet scârbit de păgânismul popular al femeilor, Nazarío se roagă la căpătâiul unei fetițe muribunde. Când se pregătește de plecare după ce trece o noapte, Nazarío are supriza de a se vedea urmat de mucenițele Beatriz și Andara. Fata bolnavă își revenise, consfințând imaginea sacrului Nazarío, magicianul vraci, în mentalul comunității. Nazarío devine disprețuitor pentru o clipă, rugându-le pe cele două pelerine, înamorate nu numai de sfântul din Nazarío, și de masculul arătos din el, să-l lase să meargă pe drumul lui. Tentația sexuală sau vlaga Duhului Sfânt le mână în luptă pe cele două femei: de altfel, misoginia regizorului leagă dependența socială a femeii de familie și de bărbat cu incapacitatea lor funciară de a-și stăpâni poftele. Se poate vorbi de încă un beneficiu al creștinismului umanitar care creează identități de gen tari și inamovibile.

A treia minune pe dos a lui Nazarío are loc atunci când, mergând pe drumul de țară prăfos, dă peste un colonel umflat (Arturo Castro), nevasta lui cochetă și un preot catolic obez. Cei trei așteptau lângă căruță și un măgăruș ca sluga lor să le pregătească atelajul de drum. Avusese loc un accident oarecare. Desigur, clasele superioare nu lucrează cu mâinile. Nazarío se oferă creștinește să ajute. Atunci când un țăran, abătut în gândurile lui nu tocmai vesele, pășește pe lângă colonelul mustăcios, acesta, jignit în uniforma lui militară pentru că sărmanul nu-l salutase deloc, se răstește amenințător. Țăranul trece din nou prin fața fețelor luminate, dând bună ziua atent, de această dată, demonstrativ și la comandă. Ocazia este perfectă pentru ca Nazarío să-și mărturisească gândurile sincere și adânci: colonelul a greșit împotriva lui Hristos tratând un suflet nemuritor, egal în ochii Domnului, în felul acela animalic, batjocorindu-l și umilindu-l fara temei. Colonelul nu știe în ce clasă să-l plaseze pe donquijotescul Nazarío, dar când popa de alături îl informează că e un predicator ambulant eretic, dus cu pluta, ofițerul se abține să-i mai tragă și un glonte în spate. Numai credința adevărată știe să scoată ce-i mai rău din om.

A patra antiminune a lui Nazarío și a femeilor sale fidele, Beatriz și Andara, este cuprinsă în episodul satului de leproși. Cei trei creștini se oferă să dea o mână de ajutor. Primarul și autoritățile, ca de obicei în țările înapoiate, nu fac față numărului de morți și a amărăciunii generale. Mai mult alinând muribunzii decât vindecându-i, fie și miraculos, Nazarío descoperă că soția primarului, Lucia (Pilar Pellicer), îl preferă pe Juan (David Reynoso), bărbatul în carne și oase, la căpătâiul ei decât pe un preot bărbos care predică sumbru despre împacarea de pe urmă și pacea lumii de dincolo.

A cincea antiminune a pelerinilor căutați de demoni se desfășoară aproape de finalul filmului. Ucigașa Andara se descoperă iubită declarativ de un pitic zvăpăiat, Hugo (Jesús Fernández), o pocitanie diavolească, la fel de respingător pe cât era sufletul ei de femeie ticăloasă. În același sat aducător de rele, Beatriz îl revede pe Pinto, masculul care o domină nu numai trupește, ci, mai ales, spiritual, adevăratul ei Dumnezeu terestru. Încercând să o seducă din porunci, Beatriz i se confesează sfântului Nazarío, care, posedând balzacian o a două vedere, îi ghicește înclinația sufletească spre sex. E curios de constatat că târfa Andara se face vinovată de păcatul mândriei, iar concupiscența aparține mai degrabă femeii, aproape naive, care a cunoscut un singur bărbat. Pinto este cel care trimite o poteră pe urmele Andarei. Nazarío e acuzat de mizera gură a lumii, care își merită toate suferințele până la ultimul strop, reale sau imaginare, că trăiește în păcat cu cele două femei. E, totuși, adevărat că Beatriz, cel puțin, îl iubea mai mult trupește pe preot, adevăr care îi declanșează o altă criză psihotică atunci când propria ei mamă, sfătuită de nărăvașul Pinto, i-l aruncă în fața. Așteptând ca Mântuitorul Iisus în grădina Ghetsimani poliția, înconjurat de surorile sale, ambele doritoare de respect și dragoste, geloase de atenția lui, ca orice om întreg la suflet de pe acest pământ blestemat, Nazarío se lasă înhățat și pus în lanțuri. Andara îl apără ca pe propriul ei corp atunci când polițiștii îl lovesc nevinovat. În ciuda țicnelii sale netăgăduite, Nazarío este el însuși un urmaș viu al lui Iisus Hristos: măreția sa nu e aparență, ci purul adevăr, cel care arde și pârjolește, aruncând o pată de negreală pe chipul hâd al Bisericii oficiale, prosper lupanar roman. Asemeni hoțului de pe cruce, care se convertește la creștinism, colegii de celulă ai lui Nazarío recunosc, cel puțin unul dintre ei, cel mai rău, dotoievskian, cel mai criminal, în preot un suflet de om nepătat. Ceilalți îl lovesc și îl ponegresc în ultimul hal, gata să-l calce în picioare. Nonsensul credinței în Hristos iese la iveală neiertător.

Finalul este fatalmente unul previzibil: chemat de un superior inchizitorial, un funcționar corect al credinței de stat, Nazarío este certat pentru rebeliune și lipsă de smerenie față de autoritățile Bisericii, asupra căreia domnește ,,icoana” generalului Porfirio Díaz. Sminteala omului din Nazaret avea un preț și acela era călcarea în picioare a meseriei laice de preot. Condus prin colbul șoselei de țară de către un singur sergent înarmat, Nazarío e lovit în credința sa. Toți se dezic de el, mai puțin păcătoșii cei mai josnici, care încep să-l iubească în tăcere. Pinto și Beatriz trec pe alături într-o căruță: bărbatul rânjește satisfăcut, femeie are ochii închiși întru rușine, dar e lipită cu trupul de stăpânul ei hic et nunc. Iisus mexicanul se oprește întristat: oare nu există Dumnezeu pe lumea aceasta? Cui l-a părăsit tatăl său? Abia când o femeie săracă îi dăruiește un ananas drept pomană, Nazarío își recapătă suflul și credința pneumatică. Luis Buñuel, din considerație și spirit artistic neprihănit, nu ajunge să-și răstignească victima, dar filmul său, o capodoperă a cinematografiei ca artă, e o pledoarie ironică, nici măcar ambivalentă, pentru un creștinism resuscitat împotriva acestei lumi și a legilor ei de paie.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s