Variațiuni balzaciene XVIII

(H. de Balzac, Medicul de țară, traducere, prefață și note de G. Marcuson, Editura Dacia, Cluj, 1972)

Medicul de țară

În masiva clădire verticală a Comediei umane, romanul Medicul de țară este intenționat de Balzac ca o piesă de artă capabilă să exprime atât o poveste cu mesaj puternic moralizator, ceea ce reușește să fie, în cele din urmă, cât și o explicitare convingătoare a teoriei politice în care autorul romanului se regăsește cu acuratețe reprezentat. Este poate pentru prima oară când Balzac teoreticianul îl surclează net pe naratorul baroc, cu planuri și zeci de personaje care se întretaie spasmodic, cu descrieri compozite din medii sociale diverse, cu rupturi și soluții adesea neverosimile sau, în cel mai fericit caz, artificial, deși iscusit, construite, aceste obiecte mărunte care alcătuiesc blagomania balzaciană cu care suntem atât de obișnuiți din celelalte povestiri și romane. Balzac-analistul social care inventariază se lasă cuprins și subjugat de Balzac analistul propriu-zis.

Acțiunea începe în anul 1829, durează două zile și se încheie opt luni mai târziu, odată cu moartea protagonistului, cel care dă titlul romanului. Situat în Alpii francezi, în apropierea localității Grande-Chartreuse, în satul Voreppe, unde se găsește o veche mânăstire medievală, povestea debutează cu apariția unui ofițer, fost cavalerist și ,,șef de escadron” (p. 12), Pierre-Joseph Genestas, poposit în regiune, tocmai din Grenoble, dintr-o nevoie medicală necunoscută. Cavalerul Genestas nu avea copii și nici rude apropiate: în conformitate cu imaginea colonelul Chabert, Genestas este un alt fiu al Marii Armate, un soldat arhetipal devotat, admirabil în lupte, constituind acea onoare galică pierdută, pe care Imperiul i-a ridicat de nicăieri și i-a lăsat apoi să se prăbușească în anonimat. Genestas trăiește din soldă și are de gând să se pensioneze în curând. Sufletește, eroul militar demonstrează încă o oarecare curățenie psihologică, el fiind unul dintre acei soldați, care, deși au ucis oameni, nu se poate spune că au un suflet rău sau întunecat. Nu prea cultivat, Genestas, reținut și prudent, zgârcit și măsurat în toate, îl mai iubește pe împăratul Napoleon Bonaparte. Cu toate că Balzac nu a mai apucat să-și definitiveze romanele cu subiecte militare, care ar fi constituit o altă aripă din palatul Comediei umane, este limpede pentru orice cititor binevoitor că admirația pentru virtuțile publice franceze și pentru aplicarea la scara istoriei a spiritului național sunt concretizate în cultul Împăratului și a idealului reprezentat de el: modernitatea revoluționară, paneuropeană, inclusiv Rusia, sub steag francez. Din nefericire, tot Balzac este acela care ne atrage atenția asupra stadiului, inferior celui englez sau american contemporan, atins de dezvoltarea materială a societății franceze la 1800-1815, perioada de avânt burghez și industrializare realizându-se după dispariția fizică a marelui Napoleon Bonaparte.

În drumul său măsurat, Genestas dă peste un orfelinat sui generis, unde o femeie îmbătrânită timpuriu, de nici patruzeci de ani, care își pierduse familia, are în grijă câțiva copii ai nimănui, care, deși poznași și răutăcioși, sunt sănătoși și veseli. Genestas este surpins să afle că puștimea nu era familiarizată cu cerșetoria, cu toate că, în pofida girjii și sălbăticiei fertile a locului, oamenii nu erau prea bogați. Genestas primește indicații de la curioasa îngrijitoare a orfanilor că primarul, medicul Benassis, locuia la doar câteva leghe distanță. Ajungând în fața casei primarului, ofițerul Genestas, chibzuit și atent, constată o oarecare neglijență în gospodărie, altfel prosperă, materializată în poarta învechită care necesita reparații urgente: ,,Un ostaș îndrăgostit de economia casnică, precum era Genestas, trebuia să ajungă imediat la încheierea că există o legătură între poarta casei și viața și firea necunoscutului; lucru pe care, cu toată prudența sa, nu întârzie să-l facă. Poarta era întredeschisă, altă dovadă de nepăsare.” (p. 24) Genestas îl surprinde pe doctorul Benassis, un om relativ bogat în locurile acelea de curând intrate în circuitul monetar al civilizației, încercând să-l tămăduiască pe un imbecil. La câteva ore după, efortul se va fi dovedit ca o mărturie a zădărniciei. Cretinii fuseseră, până la acest ultim reprezentant al categoriei lor, simbolurile comunității – abia apariția în localitate a doctorului Benassis, petrecută cu numai zece ani în urmă, deviază cursul apei dintotdeaua. În satele sălbatice și populate de țărani superstițioși din sud-estul Franței, nebunii erau încă socotiți ca purtătorii unui mesaj divin sau a unei puteri supranormale, atât în bine, cât și în rău, de către restul colectivității. Ieșirea din barbarie este un fenomen mai recent decât am îndrăzni să bănuim, inclusiv în vestul continentului – doctorul Benassis se află în avangarda luptei împotriva imbecilității rurale. Vindecările lui sunt probabil considerate de localnici ca însemne ale alegerii divine, cu toate că singura religie temeinică a doctorul Benassis este pasiunea cu care își face datoria medicală.

Din clipa în care Benassis schimbă câteva cuvinte cu Genestas, romanul devine o lungă confesiune mutuală, o anamneză și o lămurire istorică totodată, dar și gestația unei prietenii inestimabile. Genestas susține că venise la medicul Benassis pentru a se trata de vreun morb ascuns, așa cum doctorul îl vindecase pe ,,domnul Gravier de la Grenoble” (p. 36) cu ceva timp în urmă. Primarul acceptă să-l găzduiască în casa lui pentru cel puțin o săptămână, până ce Genestas s-ar fi înzdrăvenit. Zece franci era suma pe care Genestas i-ar fi dat-o doctorului, care s-ar fi folosit de ea întru bunăstarea comunității. În ciuda bunătății și înțelepciunii doctorului Benassis, dacă nu ar fi fost pentru slujnica Jacquotte, care administra casa ca pe propria ei proprietate, primarul s-ar fi trezit dormind într-o chilie sau într-un hambar. ,,Dintre toate bucătăresele din regatul Franței, Jacquotte era, fără îndoială, cea mai fericită. Iar ca fericirea-i să fie atât de deplină pe cât poate fi pe lumea asta, vanitatea ei era neîncetat satisfacută și satul o accepta ca pe o autoritate ce-și avea locul între prefect și paznicul grădinilor.” (p. 39) Din vorbă în vorbă, Genestas află biografia domnului Benassis din ultimul lui deceniu, care este o impecabilă lecție de economie politică aplicată: Benassis reușise performanța de a administra atât de eficient și procapitalist satul și împrejurimile sale încât populația crescuse de la șapte sute la două mii de locuitori în intervalul în care el însuși fusese primar. Benassis are aceeași meserie ca Horace Bianchot: medicul chirurg, omul de arme lăsat la vatră după 1815 și magistratul burghez (de regulă, onest), adică sănătatea, averea și conștiința, strălucesc ca spiritele par excellence pozitive, riguroase și admirabile din Comedia umană. Doctorul Benassis subsumează atâtea calități încât doar personajele din Litughia unui ateu se aproprie de apoteoza sa balzaciană. Milos și sacrificial ca un apostol crestin, Benassis câștigă, prin trudă și agoniseală, circumspecție și modestie, încrederea și simpatia sătenilor. Susținând meșteșugurile în sat, convingându-l pe fostul primar să investească în comerțul cu lemne la oraș, Benassis construiește întâi un drum spre Grenoble. Începe să ridice case pentru populația în creștere a satului. ,,Mărind populația târgului, cream noi trebuințe, până atunci necunoscute acelor bieți oameni. Necesitățile dădeau naștere la ateliere, atelierele la comerț, comerțul la câștig, câștigul la bunăstare și bunăstarea la idei utile. Lucrătorii de toate felurile cereau pâine gata coaptă – și iată că apăru un brutar. Dacă această populație – pe care o scosesem din înjositoarea ei nelucrare și care devenise mai presus de orice activă – nu se mai putea alimenta cu hrișcă; o aflasem hrănindu-se cu grâu negru și doream s-o văd trecând mai întâi la secară, ca apoi, cândva, să pot vedea și la cei mai săraci dintre ei o bucată de pâine albă. Pentru mine, unul, progresul se confundă cu progresul sanitar. Un măcelar aduce unei regiuni tot atâta inteligență cât și bogăție. Cine muncește mănâncă, și cine mănâncă gândește.” (pp. 48-49) În primii ani satul se îmbogăți cu patru noi ferme, din care două aparțineau medicului. După încă cinci ani, primăria, o școală, o distilierie de cartofi și o spălătorie de lână apăruseră ca din pământ. Comerțul se dezvoltase vertiginos, iar doctorul Benassis lucra, fără știrea lui, la modernizarea burgheză a Franței. Ajutoarele sale în vederea asanării satului erau înca domnul Dufau, judecătorul, și domnul Janvier, preotul. Viziunea de progres economic susținută de Benassis devenise regula generală de viață socială a sătenilor. Limitele așezării se mai puteau totuși lărgi, dacă s-ar fi găsit o industrie în care sătenii s-ar fi specializat, dezvoltând-o intensiv și extensiv. ,,Localitatea nu dispunea încă de o industrie înfloritoare, în stare să întrețină această producție comercială și a face necesare mari tranzacții, de niște antrepozite, de un debușeu. Nu este destul ca o țară să nu piardă nimic din suma de bani pe care o poseda și care alcătuiește capitalul ei; nu-i veți ameliora cu nimic bunăstarea dacă nu veți face să circule – cu mai multă sau mai puțină îndemânare, prin jocul producției și al consumului – această sumă printr-un număr cât mai mare de mâini. Când o țară e în plină înflorire, și când produsele ei se află în echilibru cu consumul, sunt necesare – spre a crea apoi noi averi și a crește avuția publică – schimburi externe care să poată asigura balanței sale comerciale un activ permanent. Ideea asta a determinat întotdeauna statele fără o bază teritorială, precum Tirul, Cartagina, Veneția, Olanda sau Anglia, să pună mâna pe căile comerciale.” (pp. 55-56) Mai mult de atât, meseriași venetici se stabiliseră în sat. Se crease și un bâlci săptămânal, unde se derulau vânzări și cumpărări apreciabile de animale agricole. Analfabetismul fusese eradicat, iar clădirile publice arătau ca noi. Nu existau șomaj sau indolență. ,,La anu’ vom avea cu siguranță un spițer, apoi un ceasornicar, un negustor de mobilă și un librar, în sfârșit, inutilitățile atât de necesare în viață. Până la urmă, poate vom lua înfățișarea unui orășel cu case burgheze” (p. 58) Utopia mic-burgheză inaugurată în scurt timp de doctorul Benassis își dă roadele într-un loc uitat de lume, subdezvoltat la origini, dar rămâne, dincolo de succesul repurtat, de examinat în ce măsură voluntarismul său dezvoltațional, de vindecare a rănilor publice, ar mai fi funcționat la fel de lesnicios pretutindeni în Franța. În acest context, tirada doctorului de țară este una desprinsă din magnum opus-ul lui Adam Smith, a libertății comerțului și a creșterii productivității manufacturiere: ,,În materie de comerț, a încuraja nu înseamnă a proteja. Politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera țara de orice tribut dat străinătății, dar fără ajutorul rușinos al vămilor și al prohibițiilor. Industria nu poate fi salvată decât prin ea însăși, concurența e viața ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca și tarifele prohibitive. Numai proclamând libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborând prețurile produselor sale manufacturate sub nivelul celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decât Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpânirea noastră. Aceasta e problema vremii noastre.” (pp. 60-61) Cu toată această luciditate materialistă în materie de res publica, doctorul Benassis este un nostalgic după valorile vechi, legate de ,,onoare”, ,,virtuți” și ,,patriotism”. Interesul material și calculul banilor s-au substituit moralei sau măcar tentativei de a fonda o serie de valori publice, care, fără a fi absolute, dețin o anumită rezistență in timp. Egoismul și amorul-propriu orientate exterior sunt singurele certitudini neabsolute la moravurile burgheze. Primarul Benassis pune alături o viziune modernă asupra societății, de extracție economică, cu alta bazată pe spiritul poporului și a voinței care îl guvernează, care trebuie să fie de sorginte religioasă. Avem de-a face cu versantul catolic al eticii identificate de Max Weber ca ,,protestantă” – o serie de habitudini domestice de autocontrol care nasc acumulări materiale de cea mai înaltă valoare pe durata lungă a istoriei. Pentru domnul Benassis, ,,numai forța e în stare să conducă” (p. 67), iar ,,religia este singura putere care consfințește legile sociale”. (p. 66) Altfel spus, medicul Benassis, primar destoinic, îmbină un liberalim burghez dinamic cu un conservatorism religios resimțit ca nobil și înălțător pentru nevoile spirituale ale omului în comunitate. Concepția sa este, astfel, similară creștin-democrației cenzitare din secolul al XIX-lea, având o accentuată componentă moderată. Totuși, Balzac inventează un personaj emanat de noua societate a banului (ca valoare universală), un prototip al capitalismului deja dominant, fostul țăran Taboureau, care venise în vizită la primar pentru o înțelegere ce i-ar fi fost utilă. Taboureau ajunsese în numai câțiva ani un om prosper în sat pentru că avea ca ocupație centrală cămătăria. Manevra un capital de patruzeci de mii de franci. ,,Când hoțomanul i-a văzut pe toți lucrându-și pământurile, a început a colinda regiunea ca să facă rost pentru cei mai săraci de sămânța necesară. La noi, ca pretutindeni, țăranii, ba chiar și unii fermieri, nu aveau bani să-și cumpere sămânța. Unora, jupânul Taboureau le da cu împrumut un sac de orz pentru care, după recoltă, le lua un sac de secară; altora o baniță cu grâu pentru un sac de făină. Astăzi, individul și-a extins în tot departamentul acest ciudat negoț. Dacă nimic nu-l va opri, va ajunge, poate, milionar. Ei bine, domnule, de unde muncitorul cu ziua Taboureau era un flăcău de treabă, îndatoritor, plăcut, gată să dea oricui o mână de ajutor, pe măsură ce agonisea, domnul Taboureau a început a deveni gâlcevitor, cârcotaș, disprețuitor. De ce se pricopsea, de ce se înrăia. Așa-i țăranul: dacă trece de la o viață de muncă la una mai înlesnită sau dacă devine proprietar de pământ, se face nesuferit. Există o pătură jumătate virtuoasă și jumătate vicioasă, jumătate învățată și jumătate ignorantă, veșnica deznădejde a guvernelor.” (p. 70) Ceea ce probabil îi scapă din vedere primarului Benassis este că Taboureau nu ar fi existat dacă nu ar fi fost pentru strădaniile sale reușite de a ridica nivelul de trai și de activitate productivă din regiune. Cămătăria se instalează pe un țesut social care circulă mărfuri și bani, nu într-o agricultură de subzistență oarecare. Taboureau vânduse unui negustor din Saint-Laurent ,,o sută treizeci și șapte de banițe de orz.” (p. 71) Încasase deja banii, dar urma să livreze marfa la primăvară cumpărătorului. În martie, Taboureau observă că prețurile la cereale crescuseră simțitor și își vinde rapid orzul. Acum se judecă cu respectivul comerciant pentru banii pe care îi primise fără a da la schimb produsele. Benassis este îngrozit de cele auzite. Creștinismul său practic febricitează la fapta oribilă a cămătarului. Medicul de țară îl asigură pe șiretul cămătar că va pierde numaidecât procesul în instanță, dezonorând, astfel, comunitatea cu fapta sa. În cele din urmă, Taboureau, care venise să se consulte, îi recunoaște primarului că lucrurile stăteau exact pe dos: ,,Să știți, domnule, că tocmai omul de la Saint-Laurent îmi datorează mie orzul; eu i l-am cumpărat și el refuză să mi-l livreze. Dar voiam să fiu sigur că voi câștiga înainte de a mă duce la portărel să înaintez actele.” (p. 73) În cele din urmă, întreaga scenă denotă nu atât cinstea și istețimea pragmatică a unui cămătar avut și circumspect, cât pericolele pe care le aduce cu sine un nou tip de organizare socială, cea care are în centru capitalul și capacitatea sa lucrativă de a se înmulți în timp. Chiar dacă Taboureau nu greșise de această dată, viitorul putea doar să-l pună în fața altor circumstanțe de aceeași natură legală, pe care cămătarul le-ar fi folosit de data aceasta în folosul său, fie și ilicit. Domnul Benassis este, cel puțin în parte, răspunzător și de consecințele nedorite ale misiunii sale civilizatoare.

După plecarea înfiorătorului Taboureau, Genestas îl minte intenționat pe doctor: din neîncredere pentru acesta din urmă, Genestas pretinde că este căpitanul Pierre Bluteau din Grenoble. Seara se încheie după ce exiguul Benassis, asupra căruia se revarsă luminile izvorâte din aureola unui sfânt laic, îi prezintă odăița de han sărăcăcios în care trăia.

A doua zi dimineața, cei doi călătoresc prin zonă ca doi cavaleri rătăcitori: este o altă zi lungă de muncă, asemeni tuturor celorlalte din viața doctorului Benassis. Vizitează două familii unde pacienții muriseră și urmau să fie îngropați, prilej de studiu antropologic: în casa celor care trăiau la șes moartea tatălui nu lasă urme adânci în viața celorlalți. În câteva zile va fi dat uitării. În apropierea munților, văduva și fiul cel mare, întreaga comunitate va ține doliu și va comemora public, la intervale regulate, pe cel adormit. Legătura dintre generații este mai strânsă aici, iar morala publică e pe măsură. Din nou, medicul de țară se aventurează pe teritoriul consideraților politice și de drept, emițând o altă teorie conservatoare: ,,Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gândim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritatea pământească sunt doua principii încă prea slab dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. (…) Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu-i decât o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termină o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitatea ei morală; aici am înțeles cât e de puternică prin chiar prețul cuvântului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte, religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică.” (p. 82)

Romanul tinde, mai ales în partea sa mediană, să devină o parabolă pentru enoriași și cetățeni de ispravă, argumentând în favoarea unor teze legitimiste, aproape elitiste, dacă nu ar fi pentru schimbarea economică generală pe care le implică. Monarhiștii și aristocrația ar fi fost în parte de acord, cel puțin oficial, cu mesajul politic conformist al romancierului Balzac.

Curând, reluarea temei eroismului Marii Armate îl încântă pe Genestas, care face cunoștință cu pontonierul Gondrin, singurul de felul lui care supraviețuise decimării din cauze naturale de la Berezina, când Napoleon își retrăgea trupele, desfigurate de frig, foame și boli, de prin stepele Rusiei, unde fusese înfrânt definitiv. Gondrin nu se bucura nici de pensie, nici măcar de o decorație de la noul regim. Umbra colonelui Chabert se multiplică cu fiecare instanță de același gen. Al doilea soldat este factorul poștal Goguelat, tovarăș de arme și camarad în viața de zi cu zi al lui Gondrin, amândoi harnici, burlaci și răniți în orgoliul lor de oșteni fără cusur de noua orânduire socială. Nostalgia după Imperiu este apăsată în cazul celor trei oșteni înfrățiți prin focul armelor, Genestas, Goguelat și Gondrin. Alte personaje, care suferă de pe urma Restaurației, sunt agricultorii proletari, moș Moreau și soția lui, care, deși muncind până la epuizare de-o viață întreagă, nu reușiseră să pună deoparte nimic. Ocazia se anunță excelentă pentru ca doctorul Benassis să mai introducă o filă în cartea sa de filozofie politică, un fel de oglindă nu a prinților medievali, cândva suverani, ci a burgheziei moderne, înfometată și însetată după avuții, oarbă la pericolul revoluționar inerent sistemului social modern: ,,Cei care deocamdată dețin puterea nu gândesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat; dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e și mai adânc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celui de sus. Burghezul devine și rămâne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îl maltratează și nesocotește drepturile lor câștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici pâine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?…” (p. 98) Din vorbă în vorbă Genestas îi povestește primarului în funcție o întâmplare de pe frontul rusesc, seacă și dură, în care cavalerul omorâse în trecere un soldat neamț. Apoi, cei doi tovarăși ajung la bordeiul unui țăran bolnav, prilej cu care Benassis constată gradul de iraționalitate și obstinație obtuză din mintea țăranilor, care, deși primiseră indicații precise cu privire la ce nu trebuia consumat, își îndopau bolnavii cu alimente periculoase pentru un convalescent doar fiindcă mâncarea unui om sănătos ar fi trebuit să aibă proprietatea magică de a restabili sănătatea. Următorul pe listă este un țiglar prosper, Vigneau, care, prin tenacitate și strădanie admirabile, încropise o gospodărie curată și în continuă lărgire: locuia cu nevastă-sa, însărcinată, și cele două soacre. Acest periplu educativ este folosit de narator mai mult pentru a ilustra câteva idei despre o organizare socială perfectibilă decât pentru a pune la cale o intrigă captivantă. Penultima vizită de pe ziua de lucru a doctorului este casa izolată a Gropăriței, o schiță de fată sărmană, orfană, hipersensibilă, tânără și frumoasă, copila unui gropar mort de mult, crescută, din milă, de o aristocrată, pentru care lucrase în calitate de cameristă până la vârsta de șaisprezece ani, atunci când, învățându-se cu răsfățurile stăpânei și îmbrăcându-i pe ascuns rochile, fusese descoperită de contesă și dată afara din pricina acestei insolențe. ,,Oița cu panglicuțe” intrase în grija medicului Benassis, care, dacă nu ar fi fost pentru biografia sa completă, ar fi luat-o în căsătorie. Gropărița se pregătea să devină croitoreasă. Dulcegăria acestei femei este atât de accentuată încât ea pare să acționeze cu scopul de a-i câștiga inima cavalerului Genestas. Următorul pe lunga listă a pacienților este un adolescent bolnav de plămâni, talentat la cântat, care se expunea unui pericol mortal stând afară, în aer liber, atunci cand se însera, cântând pe o voce tânguitoare, presimțindu-și parcă sfârșitul. Întorcându-se spre casă, medicul și ofițerul aproape se ciocnesc de Butifer, un tânăr vânjos și sprinten, un haiduc autentic, care, cu toate că avea interdicție de la autorități, se ocupa, din pricina firii sale nărăvașe, cu braconajul. Suntem parcă într-o pastorală: Butifer îl onora pe doctor cu respectul unui om al munților, ascultându-l ca pe un tată ceresc. Benassis îl sfătuiește să-și piardă urma în Alpii elvețieni pentru o vreme dacă Butifer nu era în stare de o meserie sedentară, iar apoi i-ar fi găsit el un loc potrivit în armată. La capătul zilei, Genestas este convins că medicul Benassis ascunde un soi de rege al poporului, o personalitate admirabilă în toate sensurile.

În salonul casei sale, Genestas întâlnește alți oaspeți, notabilitățile satului: pe lângă judecătorul Dufau și preotul Janiver, mai apar tânărul notar Tonnelet și viceprimarul Cambon. Janvier perorează despre funcția spirituală a Bisericii, care trebuie să ducă un război necontenit cu poftele trupești și îndărătnicia mulțimii credincioșilor. Evul Mediu este chiar lăudat în Biserică. Genestas intervine abrupt în discuție și îl somează întrucâtva pe preot să răspundă la o întrebare spinoasă care face cât o teodicee: ,,Dacă oamenii au luptat atât de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă.” (p. 149) Preotul se eschivează în spațiul nelimitat și ininteligibil al credinței, care e un afect și nu un argument. În cursul acestui schimb aprig de opinii, doctorul Benassis intervine decisiv, punând capăt sistemului său politic, care se definitează ca o oligarhie meritocratică în cadrul unei societăți organice, deși netradiționale. Lupta de clasă, invenție a modernității, crede domnul Benassis, trebuie stârpită înainte de a fi prea târziu. Poziția lui Benassis este, în acest punct al discuției, una retrogradă și antidemocratică, una în care inegalitatea naturală dintre indivizi este utilizată ca justificare pentru inegalitățile create în interiorul societății de propriul raport de forțe existente, prezent și activ: ,,Sufragiul universal, pe care-l cer astăzi cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineauri, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atât de imprudent, împotriva guvernului înfloritor al Bourbonilor ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stângi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai târziu, ar vedea în ea un fel de nobilime – meschină, e adevărat – dar ale cărei averi și privilegii i-ar fi cu atât mai odioase cu cât le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea – nu spun: națiunea – ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai multe dezordini. Această lupta ar fi înverșunată, fără o clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobândite între electori, iar cei mai puțini luminați, care sunt și cei mai numeroși, ar dobândi câștig de cauză asupra somităților sociale – într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cântăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atât de bine organizat, deci atât de perfect, ca atunci când s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrâns. Ceea ce eu numesc privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvântul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrâns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.” (pp. 152-153) Cu toate că Balzac, prin vocea politologului sui generis Benassin, proclamă o ideologie favorabilă în principal claselor superioare, de teamă ca vulgul muncitor să nu ajungă cel care să decidă soarta alegerilor politice, în numele intereselor materiale stringente, cum ar fi drepturile celor care muncesc în vederea supraviețuirii, pentru întreaga națiune, nici aristocrația, nici burghezia, așa cum sunt disecate ca într-o lecție de anatomie socială în cuprinsul operelor sale, nu conțin suficiente calități pentru ca istoria să se termine cu aceste două clase, indiferent de meritele lor validate din trecut. Balzac este, în cele din urmă, nu un paseist pur și simplu, ci un apărător al singurei națiuni pe care o respectă, cea a gentilomilor medievali. Democrația reprezentativă îl înspăimântă ca proiect de viitor, iar poporul este un etern copil, de-al cărui infantilism barbar cei cu judecată, cei puternici, trebuie să ferească întregul corp politic. ,,Făcând tabula rasa, presupunând că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dând fiecărei familii o bucată egală de pământ, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritatea de avere, de gândire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna ca o nedreptate, văzând niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobândite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sunt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decât mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situându-vă pe acest punct de vedere atunci când judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște, de asemenea, că mandatarii lor nu pot avea decât atribuții extrem de restrânse.” (p. 156) Votul cenzitar, camera lorzilor in Anglia și cea a pairilor în Franța de până la 1848, senatul marilor proprietari de pământ, Camera Deputaților doar pentru comercianți, industriași, înalți magistrați etc., în fine, conducerea treburilor publice și a statului de către o minoritate compusă din câteva mii de familii din fiecare departament al țării, acesta este idealul social preconizat de tocquevilleianul Balzac. Revoluția de la 1848 va deranja acest edificiu piramidal, dar abia primul război mondial de la 1914-1918 îl va îngropa definitiv sub forma sa consacrată. Momentul Revoluției din 1789 și ridicarea despotismului napoleonian sunt citite de Balzac ca plăgi destabilizatoare după ce forțe anticreștine, ignorante, antielitiste și, în cele din urmă, antinaturale, indiferent de ce semnificație are natura aici, s-au opus cu radicalism schemei feudale, propice armoniei sociale. Doctorul Benassis se cufundă într-un conservatorism antimodern, reacționar, încătușat într-un misticism al omului bun și de merit, ridicat din popor, precum Benassis însuși, care, prin daruri interioare deosebite, înalță, cu tenacitate și bun-simț, o regiune aflată pe o treaptă inferioară pe scara civilizației moderne. Notarul nu înțelege oratoria medicului decât în virtutea principiilor de drept ale moștenirii, iar Genestas e de părere că armata ar trebui să fie modelul de urmat și de restul societății. Aparent, comesenii, universali doar în orizontul lor profesional îngust, nu se ridică la nivelul generalităților totalizatoare și coerente ale medicului Benassin.

Seara târziu, cuibăriți în podul cu fân al casei, Benassis și Genestas, ascunși strategic, ascultă povestea cvasimitologică, pitorescă, redată cu vervă populară, în culori fruste și înduioșătoare totodată, de catre poștașul Goguelat. După imnul adus unei ordini sociale puternic ierarhizate urmează un omagiu, un elogiu sau o apologie a soldatului de sub Imperiu. Cultul personalității lui Napoleon pătrunsese adânc în straturile populare, unde ,,micul caporal” circula ca o zeitate domestică. Campaniile din Egipt, din nordul Italiei și din Spania, din Germania, Austria și Polonia, dar și dezastrul din Rusia sunt depănate pe ecranul de fantasme al minții colective. Bravura fără margini a soldaților și bucuria lui Goguelat de a-l fi văzut sub ochii lui pe împărat consolidează un sentiment acccentuat al conștiinței naționale franceze. Naivitatea narațiunii este peremptorie: se susține că Napoleon Bonaparte, al cărui nume real înseamnă ,,Leul pustiei”, nu ar fi murit de fapt, ci s-ar fi lăsat răpus de un spirit demonic, de vreo viclenie a istoriei, de un Zeitgeist malefic, de Omul Roșu, care s-ar fi întors împotriva lui, după ani de-a rândul de invincibilitate militară. Seara de povești din hambar, unde ostașii Împăratului se lasă înconjurați de țărani ușor impresionabili, se încheie când Genestas, electrizat de istorile ascultate, se demască și își lasă entuziasmul să curgă gâlgâitor în fața asistenței: Marea Armată nu dispăruse, fusese doar demobilizată pentru o vreme.

Când se retrag la culcare, Benassis, palid și bolnăvicios de pe acum, i se destăinuie lui Genestas, care încă se ascundea sub un nume de împrumut. Este clipa celei mai puternice legături sufletești. Cum și de ce era Benassis un cetățean atât de remarcabil? Ce păcate comisese la viața lui? Benassis se născuse în Languedoc. Tatăl său îl trimisese să studieze la oratorieni în adolescență, iar apoi îl obligase să urmeze medicina la Paris. Primii ani au fost petrecuți în recluziune și studiu aprofundat, dar sângele învolburat din vine îl împingea spre distracții facile. Bordelul, teatrele, opera, saloanele îl tentaseră rând pe rând pe Benassis. Complexat de lipsa unei averi, îndrăgostit de plăcerile la care râvnea, medicul cunoaște o fată bogată, Agathe, cu care trăiește o vreme, dar căreia nu-i arată nici considerație, nici iubire. Mândria și ambiția unui parvenit îl orbiseră momentan. Tânăra cu inima de aur se stinge de mâhnire, lăsând în urmă un sigur urmaș. Benassis își crește băiețelul cu dragoste și simțire, reconsiderând purtarea lui din trecut față de iubita pierdută. Căința și vanitatea lumii îl îndreaptă pe calea cea bună. Benassis devine un Raskolnikov pe drumul mântuirii, comițând doar indirect o crimă. Din păcate, fiul căzuse răpus de o boală timpurie. Benassis este devastat de așa-numita pedeapsă primită, dar la vârsta de treizeci și doi de ani se îndrăgostește de o fată pioasă, Evelina, care venea dintr-o familie de janseniști fervenți. Deși doctorul și aleasa lui începuseră să se iubească, faptele sale păcătoase vin din trecut ca să-l bântuie, părinții nemaifiind de acord cu unirea lor în căsătorie. Bulversat de hotărârea sorții sale, Benassis amestecă în inima sa o filozofie stoică cu înclinația spre ascetism a unui creștinism primar. Recules, Benassis devine cel pe care îl știm din prezent, medic curant la țară, primar disciplinat și personalitate de marcă a ținutului, un soi de Napoleon al poporului. De douăsprezece ani ducea această viață sfântă, aleasă în deplină cunoștință de cauză. Tinerețea zbuciumată și necazurile doctorului completează și întăresc calitățile sale umane.

În contrapartidă, Genestas, mișcat de aceste destăinuri de coloratură romantică, își recunoaște adevărata identitate și îi explică medicului motivul real al prezenței sale în acel sat uitat de lume până de curând. Firește că ofițerul ascunde un trecut la fel de ,,zbuciumat” ca al doctorului: venise, de fapt, pentru fiul lui, un băiat subdezvoltat, Adrien, pe care medicul de țară avea să-l vindece. Adrien era fiul nelegitim al unui fost camarad de arme, ucis de ruși și prusaci în bătălia de la Lützen, Renard, care se iubise pe ascuns cu fiica unui negustor evreu sărac, Iudith, de care Genestas se îndrăgostise, fără sorți de izbândă, înaintea lui Renard. În absența unei gelozii meschine, Genestas o ia sub aripa sa, se căsătoresc în pripă pentru a asigura copilului un tată legal, dar Iudith moare, lăsându-i băiatul în grijă. Iată păcatul cavalerului, unul nu tocmai condamnabil. Autoînvinovățirea retorică accentuează calitățile morale ale personajelor si, deci, dilată sentimentele cititorului. Adrien avea să fie dat în paza voinicului Butifer, care în opt luni de zile îl determină pe adolescent să-și revină la statura firească vârstei. Genestas pleacă din sat, nu înainte să mai primească o dovadă suplimentară din partea Gropăriței că aceasta are un suflet de copil, candid și matern. Genestas mai povestește o ultimă ispravă militară, o idilă cu o contesă salvată de dânsul de pe urma căreia nu s-a ales cu nimic decât cu o amintire frumoasă. De ce nu ar putea fi altfel cu Gropărița?

Încheierea romanului este închinată onoarei patriotice și sufletului galic din medicul Benassis. Acesta moare de o comoție cerebrală la mai puțin de patruzeci și cinci de ani. Aflând de veste de la fiul său, care îi scrie imediat, Genestas, promovat ca locotenent-colonel în Poitiers, ajunge în sat, unde întreaga comunitate îl plângea pe marele lor conducător, cel căruia îi datorau mai mult sau mai puțin din bunăstarea actuală. Medicului i se înalță o piramidă de pământ, pe care avea să crească iarba, în cimitirul nou-înființat, pe parcela de pământ donată chiar de doctorul Benassis, inaugurat de el și un nepot fără zile al bătrânului Moreau. Genestas, care se va pensiona în scurt timp, îi va lua, cel mai probabil, locul, stabilindu-se în micul orășel, prelucrând și aprofundând lecțiile de conducere ale prietenelui și părintelui Benassis. Probabil că Gropărița îi va deveni soție, cavalerul urmând să probeze aceleași virtuți civice exemplare ca predecesorul lui străluminat. Medicul de țară este utopia politică, dublată de o dramă, a scriitorului Balzac, exemplificată prin patriotism exacerbat, spirit burghez pronunțat și conservatorism politic flexibil. Calitățile estetice ale romanului nu sunt printre cele mai înalte ale Comediei umane, fără ca, totuși, arta literară să sufere de dezacorduri și deraieri de la linia proziei realiste, tivită cu evadări romantice, care caracterizează ansamblul romanesc balzacian.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s