Camerista și diavolul

Le journal d’une femme de chambre (1964) este o altă expresie a urii topite în artă de care este în stare Luis Buñuel. Bazat pe romanul decadent din 1900 al scriitorului Octave Mirbeau, filmul lui Buñuel e înșurubat în atmosfera politică franceză din a doua jumătate a anilor 1930, când războiul bătea la ușă ca eternele sunete de clopot din creația spaniolului. Célestine (Jeanne Moreau), nume tipic de servitoare în casele aristocraților, se angajează la țară, în casa unor rentieri burghezi tipici – feroce de zgârciți ca întreaga provincie franceză, trăsătură meschină și definitorie încă din vremea romanelor lui Balzac. Célestine are maniere alese, e curată și îngrijită, chiar prea elegantă pentru o slugă, ordonată, modestă și oarecum atrăgătoare fizic. Obiceiul de a întreține raporturi sexuale cu servitoarele tinere din casă e clasic pentru marea burghezie din secolul al XIX-lea – cf. Fanny și Alexander de Ingmar Bergman. Célestine își știe rolul și poziția socială subiacente, deși nu le accepta ca definitive. Pe drum spre vila noilor stăpâni, Célestine este condusă de Joseph (Georges Géret), jumătate rândaș, jumătate birjar al familiei Monteil, o brută virilă și soioasă. Aici ne întâlnim cu fetișul dintâi al filmului: pantofii de lac, parizieni al Célestinei, strălucitori și prea eclatanți, pe lângă care botinele scârboase ale lui Joseph nu înseamnă nimic în această lume mare.

Vila familiei Monteil izbește prin rigiditate, igienă și înfățișarea muzeală, mortuară, toate datorate stăpânei casei, frigida doamna Monteil (Françoise Lugagne), care se comportă cu disprețul și indiferența reputate ale clasei ei față de noua cameristă. Doamna Monteil își scuză răceala trupească prin prezența unei boli imaginare în zona pelviană. Ea nu întreține relații sexuale cu soțul ei, sau cu oricine altcineva, de când s-au căsătorit, dar, după cum vom afla dintr-o scenă ulterioară, obișnuia să-l ,,mângâie” de două ori pe săptămână și să-i plătească aventurile cu alte servitoare, după care le alunga, cu har negustoresc, din conac. Domnul Monteil (Michel Piccoli) e un taur legat de par, pregătit oricând pentru o acuplare cumplită. Conform slugilor, domnul Monteil este un zero în casă, preocuparea sa cotidiană, cu rol de debușeu libidinal, fiind vânătoarea – penetrarea în gol. Simbolică pentru castrarea lui de către inumana sa nevastă este decizia sa finală de a se culca cu Marianne, servitoarea pocită și retardată a gospodăriei. Grajdul, sau o clădire servind pentru scopuri similare, îl scoate pregnant în relief pe domnul Monteil. Prima lui întâlnire cu Célestine se face la baie, în timp ce se rădea (pilozitatea sa nativă și a animalului de Joseph sunt comparabile), moment în care pantalonii sunt cât pe ce să-i cadă în vine acestui satir serios: dormitorul și halatul de baie sunt jucăriile sexuale cu care o amăgește inutil pe Célestine. Tatăl doamnei Monteil, un bătrânel pedant, elegant și țicnit, poate figura magistral pe emblema familiei. Două sunt clipele de dezvăluire tulburătoare a firii bătrânului Rabour (Jean Ozenne): atunci când trage în joacă, pentru prima oară în viața lui, cu arma fiului său, spulberând fără cruțare un biet fluture insignifiant și, în al doilea rând, când o cunoaște pe Célestine, pe care o atrage în camera sa, un bârlog nobil, mai mult bibliotecă decât alcov, unde descoperim un obsedat sexual reprimat. Seniorul Rabour ținea cizmulițe de femei (ucise, violate, visate?) într-un armoar impozant de epocă, pe care le folosise cel mai probabil în apusele lui experiențe erotice. Célestine este, rând pe rând, pusă să citească câteva pagini retrograde din Huysmans, se lasă pipăită pe pulpa (vulva?) înveșmântată în ciorapii de damă crăpați și, mai târziu în scurgerea filmului, ajunge să defileze languros prin fața erotomanului stafidit, încălțată cu celebrele ghetuțe, lăsate intenționat murdare pe vârfuri. Femeia este o creatură murdară, după cum se va vedea. Aceasta este familia Monteil, personaje tarate biologic și fără urmași imediați, triști maeștrii ai retenției sexuale. 

Peste gard de ei stă căpitanul Mauger (Daniel Ivernel), un alt animal de montă, în ciuda vârstei tomnatice. Mauger se remarcase cu eroism în Primul Război Mondial: iubește Franța, trăiește cu o servitoare grasă și infantilă, Rose (Gilberte Géniat), care, din declarațiile lui ulterioare despărțirii de ea, se lenevise teribil, de parcă îi era nevastă, deci egala lui, fiind, prin urmare, obligat să o părăsească. Mauger are comportamentul unui mârlan tipic și violența unui măcelar fără mușterii: din invidie pe domnul Monteil, pe care îl bănuia ca ,,regulând” toate slujnicele din casă (nu doar pe una, cum făcea dânsul), Mauger arunca cu pietre în curtea vecinului, spărgându-i geamurile de la sere, taie crengile copacilor aflați pe granița dintre proprietăți etc. și îl înjură pe vecin. Joseph și Mauger, dar și un gropar (Bernard Musson), prieten de-al lui Joseph, au multe în comun: antisemiți, rasiști, xenofobi, naționaliști etc., cei trei sunt fasciștii francezi de până la ocupația germană. 

Singurul personaj celest, naiv, neprihănit și fericit din film este micuța Claire (Dominique Sauvage), o fetiță sărmană de care Célestine se atașează cel mai mult la noul ei loc de muncă. 

Lunile trec și într-o zi de toamnă târzie bătrânul Rabour este găsit mort în patul lui, strângând patologic la pieptul stins perechea de cizmulițe feminine. Cu această ocazie, Buñuel sfichiuiește încă o dată onorabila Biserică Romano-Catolică în persoana preotului (ilustrul scenarist Jean-Claude Carrière) venit să o consilieze pe doamna Monteil, căreia ajunge să-i ceară bani pentru acoperișul bisericii după ce aceasta îi dezvăluie, trezindu-i curiozitatea sătulă a unei minți-rigolă a păcatelor altora, despre stratagemele ei masturbatorii din patul conjugal. Mersul calculat, privirea ipocrită, fermitatea experimentată a vocii nu-l particularizează, din punct de vedere istoric, mai mult pe preot decât participarea sa viguroasă la spargerea ușii camerei domnului Rabour: în timp ce ginerele său zdrobește încuietoarea cu un topor (falic), preotul se furișează în fața celei de-a doua uși, unde împinge, lovește și trage pe ascuns, ca Biserica de secole în relațiile ei cu orice putere terestră. 

În ziua în care domnul Rabour e găsit mort se petrece crima monstruoasă a filmului: micuța Claire, plecată la cules de melci în pădure, îmbrăcată ca Scufița Roșie, este prinsă de secătura fascistă de Joseph, violată, ucisă și lăsată să putrezească într-un tufiș edenic. Criminalul nu este găsit, iar iarna se așterne peste orășel.

Lovită în sentimentele ei gingașe, cultivate la Paris, nu înnăscute, Célestine vrea să plece din casa burghezilor dereglați mintal, dar ceva o ține în loc, reîntorcându-se de la gară. E vorba de Joseph, pe care îl bănuiește că se află în spatele omorului abominabil din pădure. În același timp, Célestine începe să-i scotocească, jucându-se cu focul, prin odaia lui de burlac, întreținută spartan, cu zidurile acoperite de unelte (ca niște obiecte de tortură), icoane, crucifixe, numere din Action française și instantanee cu chipul mareșului Pétain. Joseph o surprinde, dar nu-i face nimic, pretinzând chiar că o iubește și o dorește de soție. Célestine încearcă să îl denunțe la poliție, căreia nu-i pasă decât de completarea formularelor și realizarea la timp a rapoartelor, dar se răzgândește rapid. Abia acum avem acces la intimitatea sufletească a Célestinei, care este o femeie perversă, sadică, răzbunătoare și la fel de murdară ca Joseph, cu care, de altfel, se aseamănă. Célestine, deși presupunea corect că Joseph este un monstru criminal de care ar fi mai indicat să te ferești, este excitată de forța impură, de răutătea fierbinte a fascistului Joseph, căruia încearcă să i se ofere fizic, aproape ca o prostituată îndrăgostită vreun client, acționând fără interes material imediat. Dacă Séverine Serizy sau Belle de Jour (Catherine Deneuve) esențializează sexualitatea femeii, cea care se vrea, din natură, agresată brutal (așa lasă de înțeles regizorul spaniol), o sexualitate, chipurile, improprie și infernală, a unui agent pasiv care juisează la propria sa călcare în picioare, Célestine nu se deosebește prea mult de casnica angajată la bordel. Voluptatea duce la ferocitate. Joseph se culcă cu Célestine, înfierbântată paroxistic, abia după ce aceasta jură strâmb pe cruce că se vor căsători. Fetișul pantofilor reintră pentru a treia oare în mizanscenă: Célestine smulge o tăblie de fier din talpa groasă a bocancilor lui Joseph, o lasă cel mai probabil la locul crimei, iar, la câteva zile distanță, poliția trece pe la Joseph acasă și îl arestează. Până și în această scenă Célestine, care se așază cu fundul pe o armă protuberantă a lui Joseph (spărgător de greve și susținător al politicianului anticomunist Jean Chiappe), acționează submisiv, dominată complet din propria ei voință, ca într-un raport sexual BDSM cu partenerul ales de ea. 

Sfârșitul filmului este unul de pace și armonie burgheză a claselor de mijloc: pervertita Célestine se căsătorește cu masa de carne din vecinătate – căpitanul Mauger, care ajunge să-i servească micul-dejun la pat și să își schimbe, în cele din urmă, testamentul pentru ea (averea urma, inițial, să fie ,,risipită” cu Academia Franceză după moartea căpitanului patriot), Joseph, cu părul grizonant, din banii adunați de pe urma politicii fasciste clandestine (cu sponsori tăinuiți, cine știe?, poate chiar din Ministerul de Interne), devine proprietar de locantă în orașul portuar Cherbourg-Octeville, unde își găsește imediat o soție senzuală și numeroși admiratori politici de aceeași factură odioasa, fascismul, alcoolic și lubric deopotrivă, ca în afișele de pe ziduri, scurgându-se pe străzile Franței în marș militar, iar domnul Monteil, invalid în ultimul mare război, pentru care, după căsătoria cu Célestine, căpitanul Mauger, reconvertit în vânător, resimte chiar simpatie, se adâncește în acuplările sale în marginea bestialității. Conservatorismul și pietatea, deși susținute zgomotos, par intangibile în Franța, dacă nu cumva așa arată o societate a valorilor burgheze în plină acțiune și elan. 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s