Belota nobililor

,,Știa bine că ceva se petrecuse, dar i se părea că nu e adevărat: războiul continua să se ascundă în dosul nălucilor, lumea în jurul său să se evacueze în tăcere. Îi revenea acum amintirea rondurilor de noapte prin pădure, de-a lungul frontierelor mute, de unde urcase de atâtea ori spre patul acesta, spre Mona. Nimic nu prinsese trup. Lumea părea evazivă, păstra aspectul de vată, moale, al camerelor de hotel sub o lugubră lumină albastră. Întins pe pat, în întuneric, în hăul casei goale, redevenea hoinarul orb de astă iarnă; continua să alunece pe o lizieră crepusculară, așa cum se umblă, noaptea, pe un țărm de plajă. <<Dar acum ating fundul, și-a spus cu un simțământ de siguranță. Nu mai e nimic de așteptat. Nimic altceva. M-am întors.” (Julien Gracq, Un balcon în pădure, traducere Micaela Ghițescu, Editura Edinter, 1991, p. 111)

Filmul clasic din 1939 al regizorului Jean Renoir, La Règle du Jeu nu mai rezervă nici o surpriză pentru cunoscători. Nu și pentru ceilalți, publicul larg. Jean Renoir se îndatorează la tot pasul, în mod ironic, tradiției literare franceze. Degeaba ne întâmpină citatul despre Nunta lui Figaro de Beaumarchais la începutul peliculei: nimeni, nicăieri și niciodată nu iubește cu adevărat pe cineva în La Règle du Jeu, așa că iubirea nu se zbate încercând să-și reia zburdălniciile. Nici citatul din Chamfort nu se întrupează în film: personajele nu-și schimbă între ele nici umorile tactile, nici sentimentele fanteziste pe parcursul acțiunii. Acolo unde declarațiile de amor abundă, nimic afectiv nu mișcă în iarbă. A doua trăsătură observabilă în La Règle du Jeu indică în principal activitățile protagoniștilor și a suitei lor ,,parazitare”: în afara slujitorilor, dar și aici cu rezerve, aristocrații nu numai că nu muncesc, dar asociază oricărei activități o egală fantezie frivolă, un capriciu cu rol de drog, scormonind după senzații puternice pentru a prelungi starea de plăcere adormită. Aristocrația franceză, încă în viață, tot ce s-ar zice, la 1939, trăiește precum opinomanii lui Thomas de Quincey: sunt nopți în care îmbătrânesc cu un secol și dimineți în care se trezesc cu conștiința de sine anesteziată, deci împuținată, a unor nou-născuți.

Filmul debutează cu aterizarea aviatorului André Jurieux (Roland Toutain) în aeroportul Bourget din nord-estul Parisului. Jurieux e un erou modern, americanizat: pe de o parte păstrează aura unui cavaler rătăcitor, declarând fără jenă la radio că a realizat zborul deasupra Atlanticului pentru iubita lui imaginară, marchiza Christine de La Chesnaye (Nora Gregor), pe de altă parte este un copil al timpului său, un soi de Antoine de Saint-Exupéry îndrăgostit nebunește de o femeie. Presa zgomotoasă, masele colcăind în jur, mașinile de zbor rumegând la sol – iată efectele democrației moderne, în complet dezacord cu ecvanimitatea vieții la țară, printre iepuri de câmp, fazani dolofani, bucătării trainice și pivnițe medievale, cu zidul de un metru în grosime. Octave (Jean Renoir însuși), un clovn trist și feminin, un urs de circ veșnic țopăind distrat, sărac, plinuț și deja îmbătrănit, prieten si intermediarul lui Jurieux este omul de legătură, regizorul tramei pe cale să se închege. Octave este prietenul din copilărie ale Christinei, care locuiește într-un apartament somptuos, cu mobile luxoase, oglinzi cât ușa și încăperi înalte, alături de soțul ei, marchizul Robert de La Chesnaye (Marcel Dalio, actor care, la vârsta realizării acestui film, aduce la înfățișare cu criticul de film român Andrei Gorzo de aceeași etate), aristocratul tipic, dar fără scorțoșenie și morgă: purtând degajat halatul de velur ca o pe o uniformă domestică aleasă, sfidător, distant, ironic, vag nesigur pe sine în anumite momente, dur și cinic când e cazul, Robert își înșală soția încă de dinaintea căsătoriei lor, care avusese loc cu trei ani în urmă. Christine bănuiește situația reală, din nou, clasică între aristocrații parizieni de prin veacul al XVIII-lea. Robert e un maniac al instrumentelor mecanice, păsări cântătoare, automate în chip de maimuță vorbitoare etc., pasiune în care am putea vedea stadiul cel mai înalt de meșteșugărie (în fond, Ludovic al XVI-lea cel ghilotinat petrecea câteva ore zilnic exercitându-și abilitățile de lăcătuș mecanic), dar și pe cel mai de jos al muncii manufacturiere. Pe undeva, se poate spune că Robert, descărnat lăuntric, își tratează semenii de sus, ca pe mașinăriile sale elaborate, manifestând față de ei doar mai puțină pasiune, curiozitate și considerație. Pentru Robert, lumea modernă, mașinismul și capitalismul subiacent sunt planete iremediabil depărtate, pe care doar folosirea telefonului le mai poate apropia de bula lui aristocratică. Christine, de cealaltă parte, nu este frațuzoaică, ci austriacă prin naștere și educație: sufletul ei de femeie este ceva mai melancolic și mai serios decât al celorlalte reprezentante ale sexului frumos. De altfel, în La Règle du Jeu tot ceea ce este naiv, profund, sălbatic și uman, în contrapondere cu artificialitate exacerbată, maladiv de studiată, a nobilimii franceze, provine din spațiul cultural german. Christine nu-și iubește soțul, dar ar vrea să cunoască iubirea: nici Jurieux nu-i trezește sentimente adânci. Doar grăsunul vesel de Octave o scoate la suprafață pe adolescenta, înăbușită de ani, din ea. Sluga marchizei este, din contra, creatura pariziană prin excelență: Lisette (Paulette Dubost), grizeta, monstru rece de ușurătate și voioșie, camerista Christinei. Lisette este căsătorită oficial cu administratorul domeniului de la țară al marchizului de La Chesnaye, un zdrahon alsacian cu mustață deasă, Schumacher (Gaston Modot), un Jägermeister autentic. Lisette nu locuiește cu soțul ei, reproducând, pe o scară socială inferioară, relațiile reale dintre stăpânii ei. Lisette este cea care respectă cutumele nobilimii și practicile ei desfrânate și nu stăpâna ei, cum era de așteptat, cea care este crescută în spirit francez de camerista picantă. Christine este în căutare de un amant pe care să-l adore cu patos, adică nemțește, iar Robert trăiește cu Geneviève de Marras (Mila Parély), o femeie pasională, fatală, cinică, fără stăpânirea de sine și eticheta marchizului în situații tensionate, de criză. În afara momentului în care Jurieux, romanțios și cavaleresc într-un decor american, încearcă să se sinucidă pe autostradă, nereușind, Octave fiind prezent lângă el în automobil, prima jumătate de oră din capodopera lui Renoir e compusă din tablouri domestice cu rol descriptiv. Acestea sunt, judecând riguros, personajele de frunte ale creației lui Jean Renoir. La Règle du Jeu însumează nu numai tehnici de filmare extrem de moderne înainte de 1945, ci și distilează o întreagă tradiție a vodevilului și melodramei franceze. Actorii joacă ca pe scenă, deși camera de luat vederi este atât de dinamică și captează planuri largi într-atât de des încât nu se poate observa teatralitatea exersată, experimentată a acestora. Se lasă impresia că încăperile din palat se prelungesc indefinit. Ușile se multiplică de zeci de ori, de parcă spectatorul ar fi obligat să completeze mental spații lipsă, adâncimi doar prefigurate.

Filmul se dezlănțuie în vânătoarea organizată la sfârșit de săptămână de marchizul de La Chesnaye, gazda supremă, la reședința sa din Sologne, pe domeniul La Colinière, într-un peisaj magnific prin prospețimea sa, străbătut de păduri din loc în loc, sub un cer de șes infinit. Printre invitați sunt adunate, pe lângă cei amintiți mai sus, personalități notabile ale marii aristocrații: un general bătrân și sobru (Pierre Magnier), pe care toți invitații îl respectă pentru ceea ce ei nu sunt, ferindu-se oarecum de el, domnul de Saint-Aubin (Pierre Magnier), cel care aproape că o cucerește pe marchiza de La Chesnaye, după ce aceasta are confirmarea vizuală a infidelității marchizului, domnul și doamna de La Bruyère (Richard Francœur, Claire Gérard), degajați și puși pe șotii, nepoata chic a marchizei, cu nume la modă în interbelicul european, Jackie (Anne Mayen), cea care se îndrăgostește, fără sorți de izbândă finalmente, de aviatorul Jurieux etc. Partida cinegetică este rendez-vous-ul nobilimii dintotdeauna. Vânătoarea este în sine ocazia de a dispune vertical castele sociale ca într-o bătălie feudală: bucătarii încăpățânați muncind jos, majordomul aferat, cu livrea aurită, Corneille (Eddy Debray) deasupra lor, hăitașii plebei, Édouard Schumacher, maestrul de vânătoare care aduce cu Wilhelm Tell, iar, cocoțați deasupra tuturor, vânătorii aristocrați, îmbrăcați impecabil pentru câmp, cu cizme înalte de vânătoare, purtând pălării cu pene fanteziste, fulare artistice și cravate ascot etc., dotați cu binocluri de ultimă generație, carabine puternice și lucioase, gata să ucidă nu numai câteva biete animale de câmp, ci un întreg detașament de răsculați de ar fi fost nevoie. Cruzimea sloi a aristocrației nici nu se vede în splendida mizanscenă vânătorească, atât de ascunsă este sub vălurile manierelor elegante și a vorbelor de spirit. Singurul personaj care deranjează puțin ordinea claselor și regulilor sociale admise este Marceau (Eddy Debray), un tapițer ruinat, ajuns, împins de nevoie, braconier pe pământurile marchizului. Schumacher și potera lui aproape că îl vânează, dacă nu ar fi fost pentru Robert, care vede în acest trepăduș mic-burghez, blocat în ascensorul social, obiectul ticăloșiei claselor de mijloc în general. Simpatia și generozitatea marchizului pentru Marceau sunt factice, acestea provenind din dezgustul său mai larg pentru lumea modernă, ce aruncă în stradă oameni care ar fi fost în stare să fie, oricând, servitori devotați la castel sau șerbi liniștiți. Marceau primește o slujbă cu livrea tocmai pentru nimicnicia și nemernicia dovedite ca membru al mic-burgheziei scăpătate. Proletarizarea este un etaj atât de jos încât aristocrația nici nu observă că este parterul și subsolul societății în care ei ființează visători. E relevant că Lisette, camerista ușuratică, și Marceau, picaroul semivagabond, se simt instantaneu atrași sexual unul de altul: ei, de fapt, se potrivesc mai degrabă în calitate de soț și soție decât Lisette și Schumacher, legătură neverosimilă și inexplicabilă încă de la început. După vânătoare, care este una regală, perfect reușită, urmează festinul serii. Robert de La Chesnaye radiază satisfacție. Puterea lui fastuoasă este atât de mare față de a celorlalți muritori încât prada nici nu merită numărată, afacere de mărunți prăvăliași. Se știe doar că englezii și americanii sunt națiile de comercianți prin definiție, nu mândra națiune cosmopolită a aristocraților de pe continent.

Abia noaptea scoate la iveală găunoșenia și dezaxarea hedonistă a aristocrației franceze. Noaptea e pentru a face dragoste, a tâlhări sau a ucide. ,,La Zoo – Toate animalele au o ținută decentă; afară de maimuță. Se simte că omul e pe-aproape.” (Emil Cioran, Sfârtecare, Editura Humanitas, 1995, p. 85) Jean Renoir regizează două piese de teatru tragicomice care se întrepătrund subtil: una este cea de pe scena improvizată de Robert, precum Goethe în copilăria sa feerică, în palatul sau. Actorii sunt, de cele mai multe ori, chiar invitații. Spectatorii superiori de pe scaune urmăresc câteva dansuri tiroleze, ascultă muzica metalică a mecanismelor colecționate de marchiz, dar se lasă și cutremurați, infectați ca o mână de toxicomani în sevraj, de un dans macabru, care le trezește apetitul pentru nebunii și carnavaluri sumbre. A doua piesă amuzantă este cea a cuplurilor care nu se mai înțeleg între ele, ciocnindu-se vrăjitorește și ridicol în același moment: Schumacher aleargă, ca un soț încornorat, după Lisette, încercând să-l vâneze pe escrocul de Marceau cu un pistol și apoi cu arma de vânătoare (neamțul nu este un nazist, cum s-ar putea crede, ci un soldățoi onest în fond, un copil mare, orbit de cultul autorității, incapabil să înțeleagă ipocrizia și dublul înțeles francez), marchizul Robert boxează violent cu pilotul Jurieux în chestiunea Christinei, care flirtează revanșard cu domnul de Saint-Aubin pe ascuns (acesta se pălmuiește și el strașnic cu junele prim Jurieux), iar fosta amantă a marchizului, Geneviève de Marras, suferă o criză erotică penibilă, isteria ei și focurile de armă ale maestrului de vânătoare împăcându-i, în cele din urmă, pe aviator și marchiz, doi gentilomi în fond. După atâta agitație gratuită cade cortina peste actori, oboseala trimițându-i la culcare. Faptul că Schumacher era cât pe ce să-i împuște pe unii dintre ei trece drept o spaimă regizată din timp, premeditată atent. În felul acesta, oamenii de paie au dansat și ei, amintindu-și că sunt, totuși, în viață, pasibili de a fi sfârtecați. Destrămarea, descompunerea și haosul visat sunt esența regulilor jocului.

Până și Marceau și Schumacher se împacă la miez de noapte: Lisette este, fatalmente, o dezamăgire de femeie. Stând de vorba într-un boschete din curte, cei doi faliți ai sorții observă cum într-o seră o femeie cu capișon, pesemne Lisette, se sărută și se îmbrățișează cu ursul liric de Octave. De fapt, acesta, cuprins de o melancolie care dă singura notă tragică a filmului, își declarase iubirea bolnăvicioasă pentru Christine, care, într-o singură seară, se descoperă înamorată de câțiva bărbați diferiți. Austriaca din ea este adumbrită de limba franceză predominantă, manierată și înșelătoare. În sfârșit, atunci când Octave pleacă să-și ia haina, în speranța că va fugi în lume cu imposibila Christine, acesta renunță la proiect, ajutat în acest sens de lucida Lisette. Jurieux aleargă spre seră în locul lui, pregătit să-și fure himera. Din nefericire, ca-n orice quidproquo dramatic, Schumacher îl doboară cu un glonț, tras cu pricepere din tufiș. Germanul e însetat de sânge cald, asistat de lașa mic-burghezie franceză din persoana lui Marceau.

Invitații se adună roată în curtea palatului, lângă treptele intrării în conac. Crima este recodificată drept accident, ceea ce aristocrații mai vârstnici, în frunte cu generalul, deși nu cred în acest scenariu, îl consideră un episod amuzant comme il faut, o excentricitate demnă de alte secole, ceva mai fericite. Jacky plânge, Christine e impasibilă, Lisette își face griji în privința poziției ei de cameristă, fiecare este blocat într-un egoism de clasă sinucigaș și absurd. Marchizul Robert de La Chesnaye, fermecător în atitudinea sa echivocă, închide ușile grandiosului său palat: ziua de destindere și joaca sângeroasă reușiseră de minune, aristocrația mai având, cu siguranță, câteva milenii de divertismente și bucurii în viață înaintea ei.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Filme și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s