Variațiuni balzaciene XIX

(Opere, volumul 8, Editura Univers, București, 1990, ediția Angela Ion)

Istoria celor treisprezece

Ferragus

Balzac întrevede în asociațiile secrete și în conclavurile clandestine elecțiunea intrinsecă a membrilor lor, calitățile acestora native de a îndrepta relele sociale, de a echilibra talerele sorții adesea crude și de a depăși mediocritatea ștearsă a speciei – viziune nu doar aparent romantică și misticoidă în același timp, ci și antidemocratică, antirepublicană, ceea ce Balzac susține, mai mult decât demonstrează, în toate romanele sale. Pentru romancier, aristocrația naturală, între care omul de geniu se remarcă în chip deosebit, este cea care ar trebui să primeze asupra celei artificiale, care depinde aproape în întregime de contractul social și de regula jocului colectiv. În fapt, majoritatea aristocraților balzacieni sunt deopotrivă admirați ca educație și maniere și detestați ca inutili, parazitari și dăunători celorlalți din anturajul lor și, în cele din urmă, chiar lor înșiși. Acest paradox nu rezolvă și nu restabilește cumpăna ideologiei politice afină lui Balzac: conservatorismul monarhic. Cine este Ferragus, personajul care dă numele primei povestiri din cele trei ale Istoriei celor treizsprezece, denumire finalmente înșelătoare? ,,FERRAGUS este, după un vechi obicei, numele luat de un șef al Devoranților. În ziua alegerii lor, acești șefi continuă acea dinastie devorantescă al cărei nume le place cel mai mult, așa cum fac papii la înscăunarea lor cu dinastiile pontificale. (…) Devoranții e numele unuia din clanurile de Companioni care țineau odinioară de marea asociație mistica formată între muncitorii creștinătății pentru a reclădi templul de la Ierusalim. (…) În sfârșit, această seminție schimbătoare, dar supusă unor obiceiuri imuabile, poate avea ochi peste tot și îndeplini oriunde o poruncă fără s-o judece, căci cel mai bătrân dintre Companioni este încă la vârsta când mai crezi în ceva.” (pp. 35-36) Dincolo de valul feudal al congregației discrete, trăsătura determinantă care îl umple de admirație pe Balzac, semnatarul pseudoprefeței, indică mai ales organizarea militară de fier și impunitatea în fața legilor pământești de care se bucură pe ascuns devoranții, îndatorați cu fanatism șefului și ierarhiei de grup, capabili să clădească un tip de asociație omenească pentru care banii și plăcerile, egoismul strâmt și excentricitățile anarhice constituie o cale oricând de urmat și tocmai de aceea una facilă. Marginalitatea lor este cea care scoate în evidență centralitatea normelor sociale și rezistența încercată a corpului social. ,,A fost ceva deopotrivă de oribil și de sublim. Apoi pactul a avut loc și a dăinuit tocmai pentru că părea imposibil. Au existat deci la Paris treisprezece frați care-și aparțineau dar nu se recunoșteau în lume; însă care se adunau seara, ca niște conspiratori, neascunzându-și nici un gând, folosindu-se cu rândul de o avere la fel de mare ca aceea a Bătrânului de pe Munte; având picioarele în toate saloanele, mâinile în toate casele de bani, coatele pe stradă, capetele pe toate pernele, și făcând, fără scrupule, ca totul să servească fanteziei lor. Nici un șef nu i-a comandat, nimeni n-a putut să-și aroge puterea; doar pasiunea cea mai vie, împrejurarea cea mai dificilă treceau înainte de orice. Au fost treisprezece regi necunoscuți, dar cu adevărat regi, mai mult decât regi, judecători și călăi care, după ce-și făuriseră aripi ca să străbată societatea de sus până jos, au refuzat plini de dispreț să fie ceva, pentru că puteau să fie totul.” (pp. 37-38) Ferragus e sufocat adesea de desuete pasiuni romantice, de un stil emfatic flamboaiant și de patetisme demonstrative și manierisme de menuet. Debutând cu o descriere dinamică a Parisului, ca spațiu al contrastelor și al unei vitalități de furnicare care scapă oricărei definiții, compoziția are cadrul balzacian familiar: în epoca primilor ani ai Restaurației, când nobilimea bătrână, cu forțele secate, se confruntă cu imaturitatea romanțioasă a celei tinere, care pare să-și fi pierdut misiunea stabilită de veacuri, tânărul Auguste de Maulincour se îndrăgostește subit de o distinsă brunetă, ale cărei forme și grație superioare, observate fugitiv, îi stârnesc apetiturile naturale unei mlădițe, totuși, robuste a marii aristocrații. ,,Bunicul lui cumpărase o slujbă de consilier în Parlamentul Parisului, unde a și ajuns președinte. Fiii lui, căpătuiți toți cu averi frumoase, au intrat în slujbe și, prin căsătorie, au izbutit să ajungă la Curte. Revoluția a măturat această familie; a rămas însă o dârză văduvă bătrână care n-a vrut să emigreze și care, băgată la închisoare, primejduită de moarte și salvată la 9 thermidor, și-a recăpătat bunurile. Ea îl aduse acasă, prin 1804, pe nepotul ei Auguste de Maulincour, unic vlăstar al lui Charbonnon de Maulincour, care fu crescut de apriga bătrână cu o întreită grijă: de mamă, de femeie nobilă și de văduvă dârză. Iar când a avut loc Restaurația, tânărul, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, intră la Maison-Rouge, urmându-și apoi suveranii la Gand; fu făcut ofițer în Corpul de gardă și ieși de acolo ca să servească în armata regulată, pe urma fu chemat în Garda regală, unde, acum, la douăzeci și trei de ani, era șef de escadron al unui regiment de cavalerie, poziție superbă, datorita bunicii lui care, în ciuda vârstei, își cunoștea foarte bine lumea.” (pp. 45-46) Auguste de Maulincour fusese produsul unei educatii amestecate, funciar neserioase, punctul de cotitură (și de sutură) dintre vechea și noua lume. Doamna baroană de Maulincour și vidamul de Pamiers (probabil iubitul ei în anii lungi ai văduviei) activaseră ca supraveghetorii impenitentului tânăr: pe de o parte baroana se cufundase în letargia cucerniciei, pe de altă parte vidamul, cinic ca orice fiu de aristocrat din veacul al XVIII-lea, profesa un dispreț vădit față de femei și falsele moravuri sexuale de după 1815, mic-burgheze, inspirate de o religie osificată. Auguste de Maulincour, inocent și visător ca o fată de pension, nu apucase să învețe prin exercițiul cotidian al seducției cât adevăr sau câtă minciună se întruneau în opinile testate ale vidamului, în care, în schimb, își punea încrederea. Cotropit de febre romantice și de un erotism tratat cu anestezice slabe, Auguste avansează maniac în teritoriul iubirii interzise: femeia de care se înamorase, Doamna Jules, albă, brunetă și garnisită cu marabuuri, era căsătorită cu Jules Desmarets, ,,agentul de schimb al baronului Nucingen.” (p. 50) Domnul Desmarets, de condiție socială modestă, trăise ani de-a rândul dintr-un ,,salariu meschin de funcționar comercial”. (p. 50) Întâmplarea făcuse ca domnișoara Clémence să se îndrăgostească de domnule Desmarets, care, după căsătoria cu această fată simplă, fără avere, se găsește în situația de a-și urmări cu uimire veniturile crescând considerabil ca prin intervenția unei mâini invizibile. ,,Seara, chiar în salonul agentului lui de schimb, un bogat capitalist îi propuse lui Jules Desmarets, la recomandația acestei doamne, cel mai avantajos târg ce s-ar fi putut încheia; îi oferi toate fondurile ce-i trebuiau ca să-și exploateze privilegiul și, a doua zi, fericitul comis cumpără slujba de la patronul său.” (p. 52) În doar trei ani de zile, Jules Desmarets acumulă o avere care aducea o rentă de două sute de mii de livre. Căsnicia celor doi era privită ca desăvârșită, iar posibilitatea unui adulter drept ceva improbabil. Abia Auguste de Maulincour, care o surprinsese pe doamna Jules umblând prin cartiere fără vază ale Parisului la ore târzii din seară, începe să bănuiască în femeia de care era îndrăgostit un mister mai adânc, o urmă de tenebră romantică și de portic roman, stârnindu-i insațiabila curiozitate. Prezenți cu toții la un bal opulent, ciocnirea generală dintre habitusul nobilimii și ambițiile marii-burghezii se concentrează în spațiul domestic, în noțiunea de spațialitate publică recunoscută a claselor superioare. ,,Dar muzica răsuna în odăi, lumina se revărsa din mii de candelabre, era un bal de bancher, una din petrecerile smintite prin care această lume de aur masiv se străduia să desfidă saloanele de aur tocit în care râdea societatea aleasă a foburgului Saint-Germain, fără a prevedea că într-o bună zi Bursa va năvăli în palatul Luxembourg și se va instala pe tron. Conspirațiile dansau pe atunci, tot atât de nepăsătoare față de viitori faliți ai puterii ca și față de viitorii faliți ai Băncii. Saloanele aurite ale domnului baron de Nucingen străluceau de animația specifică pe care societatea pariziană, veselă cel puțin în aparență, o dă unei serbări la Paris.” (p. 54) În loc să aplice tehnica seducătorului dintotdeauna, Auguste de Maulincour o șantajează direct pe doamna Jules, făcând aluzie la un posibil adulter al acesteia ,,la etajul doi al unei case situate pe strada Vieux-Augustins, colț cu strada Soly” (p. 56) O gelozie nefirească, vulcanică, îl stăpânește pe Auguste, iar virtuala sa amantă se sperie de acest monstru emoțional apărut de nicăieri asemeni unui violator intempestiv. Auguste de Maulincour începe să se afunde într-o vânătoare sterilă, scormonind în viața privată a doamnei Jules, care, într-adevăr, se plimba ziua prin zonele mai nefericite ale Parisului. O scrisoare de amor a unei slujnice, Ida, și o însemnare oarecare pe un petic de hartie îi declanșează domnului de Maulincour voluptăți neîncercate. În sfârșit, Auguste ajunge să îl cunoască pe bărbatul ciudat, în vârstă, cu care se întâlnea pe ascuns doamna Jules, returnându-i acestuia scrisoarea rătăcită. De-abia trece o zi după acest mărunt incident și domnul Auguste de Maulincour se trezește ca participant direct într-o tentativă de asasinat. ,,A doua zi, când baronul de Maulincour tocmai trecea cu cabrioleta pe lângă schelă ducându-se la doamna Jules, o piatră de două picioare pătrate, ridicată în vârful stâlpilor, scăpă din frânghia în care era legată, se răsuci, căzu și-l strivi pe servitorul din spatele cabrioletei.” (p. 67) După nici două săptămâni, baronul ajunge iarăși să cadă la pat, dintr-o pricină similară. ,,La zece zile după întâmplare și la prima lui ieșire din casă, se îndreptă spre Bois de Boulogne în cabrioleta reparată, când, coborând pe strada Bourgogne, pe locul unde se afla canalul de scurgere, în dreptul Camerei Deputaților, osia se rupse: baronul mergea așa de repede, încât din cauza acestei rupturi cele două roți ar fi trebuit să se izbească atât de cumplit între ele încât să-i sfarme capul; scăpă însă, datorită rezistenței pe care o opuse coșul cabrioletei. Totuși, fu rănit grav la coaste. Pentru a doua oară în zece zile, fu adus pe jumătate mort la bătrâna lui bunică îngrozită.” (p. 67) De asemenea, baronul află cu stupoare că osia gravata cu inițialele sale fusese intenționat substituită cu una deja găurită spre a se rupe în mers. Diavolul se acunsese cu premeditare în detalii, ca de obicei. În cele din urmă, Victor de Maulincour îl bănuiește pe bărbatul în vârstă, pe un anume Ferragus, șeful Devoranților, pe numele său real, ,,Gratien, Henri, Jean-Joseph Bourignard” (p. 70), care se întreținea în secret cu doamna Jules, de aceste fărădelegi neîmplinite. Între timp, prin câteva intrigi de salon și o pseudojignire, Victor de Maulincour se duelează, de unde iese rănit, cu domnul de Ronquerolles, duel din care scapă, din fericire, cu viața. Bătălia dintre baron și Ferragus continuă. Șeful poliției secrete, în garda aristocrației în acel moment istoric, pretindea a-l fi găsit pe Ferragus mort. Nimic mai departe de adevăr, deoarece, câteva zile mai târziu, luând parte la un alt bal, Victor de Maulincour să-l recunoască pe Ferragus printre invitați, purtând ,,însemnele Lânii de Aur și o decorație la costum.” (p. 76) Ferragus îl trage de păr violent, pretextând că doamna Jules este o femeie fără pată morală. Victor de Maulincour părăsește apoi balul, nu înaintea de a-i sugera domnului Jules o întâlnire separată, în care anumite fapte subterane meritau a fi comunicate. Condiția subordonată social a femeii o împinge spre minciună, temă pe care naratorul o dezvoltă, aproape nonșalant, ca o pe condiție sine qua non a femeii dintotdeauna, obligată, dar și deprinsă prin repetiție, să mintă asupra propriei sale ființe, tratată ca rezultatul a doi poli tensionați si impreciși sexual, aproape ambivalenți: o neprihănire idealizată, dar infertilă sub orice raport, și o concupiscență materială indubitabilă, dar sterilizantă afectiv. Între cei doi soți, aflați în trăsură, apare prima îndoială după cinci ani de fericire conjugală totală, spune Balzac. Domnul Jules se îndoiește de curățenia nevestei sale, iar doamna Jules, al cărei gineceu este expus cu fastul unei incursiuni erotice mistice de către Balzac, pretinde a fi inocentă, devotată, veșnic iubitoare. Oricum, domnul baron de Maulincour avea să înnebunească în scurt timp, amintește en passant nevasta bănuită.  O translație subtilă are loc în text în acest loc: dacă Victor de Maulincour se retrage în umbră, substanța care îi pătrunde în scalp alienându-l mintal definitiv (semn că răzbunarea lui Ferragus e fatală, aidoma întregii sale persoane de epigon decolorat al lui Jacques Collin), soțul încornorat, Jules, îi preia rolul de voyeur și detectiv gelos. Acesta reușește să ajungă pe urmele lui Ferragus, care, conform verosimilului narativ, trăia, aflând că, într-adevăr, soția sa, doamna Jules, se vedea seara cu bizarul personaj, la diferite adrese ciudate. Introducerea Idei, slujnica agramată, și a lumii servitorilor afectează narațiunea în sensul în care nota sa aparent sobră, cvasitragică se subțiază într-o scenă tipică de comedie de moravuri ușoare. Oportunitatea de a alcătui combinații la nivelul intrigii, care să producă suspans, ratând tocmai realismul lăudat în chestiunea operei balzaciană, nu este ocolită. Domnul Jules începe să creadă că nevasta îl mințea, cum, de altfel, baronul de Maulincour îl avertizase în prealabil, acesta reușind să decripteze, mulțumită prietenului Jacques, funcționar de arhivă la Ministerul Afacerilor Straine, o misivă a nevestei sale, primită de la demonicul Ferragus, în care acesta îi dădea clandestin întâlnire ,,în strada Enfants-Rouges, numarul 12, la o bătrână, pe nume doamna Étienne Gruget, mama acelei Ida care are să plătească scump purtarea ei prostească. Vino acolo, mâine, la ora nouă dimineața.” (p. 106) Jules, ros de curiozitate, de gelozie și de o dorință frustrată de a-și observa pe ascuns femeia iubită înșelându-l, o plătește pe această femeie de mahala să-i pună la dispoziție o cămăruță alăturată, în care, printr-o crăpătură în perete, să-și poata studia în voie nevasta și partenerul ei trecut de anii tinereții. Rasplata consta în ,,două mii de franci plătiți și șase sute de franci rentă viageră”. (p. 111) Mama Idei, corsetieră, lucra în ceaprăzărie, amândouă femeile fără educație având reputația unor grizete aflate la strâmtoare în momentul acela al existenței lor. Jules Desmarets se instalează la postul său de pândă din casa cu funcție mai degrabă de lupanar decât cea banală, strict domestică, confortabilă și respectabilă, de unde află că Ferragus era tatăl niciodată amintit al doamnei Jules, un părinte cu însemnele de ocnaș tatuate în carne, dar cu nimic mai afectuos și mai apropiat de fiica sa decât orice alt tată exemplar. Liniștit de deznodământul întâmplării, Jules este deconspirat violent de văduva Gruget care deschide ușile și spulberă misterul familiei Desmarets atunci când primește o scrisoare din partea fiicei sale, Ida, care se sinucide din amor (sau poate moartea ei a fost programată de Ferragus). Jules, acest abuzat metamorfozat brusc în abuzator, își privește nevasta, cu fascinație fatală, în goliciunea ei morală, înainte ca aceasta să leșine. Soțul înfierbântat se evaporă de la fața locului. În zilele următoare, doamna Jules cade la pat, iar, muribundă trupește după ce iubirea ei se arătase slabă în fața asaltului bănuielii, nu e departe clipa în care se stinge. Într-o ultimă scrisoare către soțul ei, ucigaș moral pervers și nu victimă inocentă a imoralității, aceasta îi destăinuie rușinea originii ei sociale și teama că va fi judecată de soțul ei pentru trecutul reprobabil și clasa sociala umilă și coruptă a priori a tatălui ei, Ferragus. E curios că orgoliul social al doamnei Jules și probitatea ei exterioară aspră o ucid psihologic, funcția socială având o importanță superioară chemărilor biologice, care, pe de altă parte, îl distrug pe baronul de Maulincour, îl zguduie pe Ferragus, părintele rămas singur pe lume, fără urmași, și îl anulează pe propriul ei soț. Din doamna Jules rămân o statuie, plătită de tatăl ei năruit, și un pumn de cenușă. ,,O săptămână i-a fost de ajuns agentului de schimb pentru a împlini toate dorintele soției sale și pentru a-și pune în ordine afacerile; își vându slujba fratelui lui Martin Faleix și părăsi Parisul în momentul în care administrația discuta încă dacă legea poate îngădui ca un cetățean să dispună de corpul soției sale.” (p. 141) Domnul Jules Desmarets se apropie liminar de taina interzisă a necrofiliei dupa ce își ucide involuntar nevasta. Cât despre Ferragus, aidoma unei stafii ambulante, căzut într-o sărăcie lucie, cu mințile furate, respectat ca întotdeauna, acesta bântuia străzile Parisului spre deliciul vreunui observator mai curios din fire și întru impasibilitatea marii metropole, stând ,,cu privirile mereu îndreptate în jos, părând a căuta veșnic ceva” (p. 142), năucit de propria părăsire și prăbușire în lume.

Ducesa de Langeais

Situat în insula Palma de Mallorca, debutul Ducesei de Langeais, una dintre cele mai romantice și riguros clinice compoziții balzaciene, cucerește prin insolitul scenei și orientalismul căutat al decorurilor. Torid, sălbatic, sudic, mediteranean, erotic – această enumerare de epitete constituie armătura de sugestii întrebuințată și cu alte ocazii de Balzac. Lichidul dens al religiei cuprinde din toate părțile universul sexualității reprimate în acest roman – retrasă la Mânăstirea Carmelitelor Desculțe, moartă pentru lume și vie doar pentru cealaltă, o fosta aristocrată din lumea aurită a Parisului interpretează o opera tânguitoare la orgă. Un general francez ascultă electrizat. ,,Francezul ghici că, în acest pustiu, pe această stâncă înconjurată de mare, călugărița se agățase de muzică pentru a-și revărsa preaplinul pasiunii ce o mistuia. Era un omagiu adus lui Dumnezeu de către iubirea ei? Era triumful iubirii asupra lui Dumnezeu? Întrebări greu de lămurit.” (p. 155) După botez, fosta doamnă a saloanelor pariziene, Antoinette de Langeais se supranumea maica Thérése. Generalul, pe numele său Armand de Montriveau, reușește să obțină o întrevedere cu această floare sălbatică, ferită de ochii privitorilor scormonitoare. În urma reîntâlnirii, rezultatul a cinci ani de căutari ale generalului Montriveau, secondat de cei treisprezece eroi ascunși al Parisului, tânăra maică Thérése, văduvă de ceva timp, pretinde întâi că generalul îi este frate pentru ca apoi, sătulă sau aprinsă de insistențele sale curtenitoare, acum păcătoase, să recunoască în limba spaniolă stareței că îi este, de fapt, iubit, moment decisiv de ruptură a conversației devenită insuportabilă. Generalul se retrage înflăcărat și, în acest loc, ca în multe alte narațiuni balzaciene, trecutul personajelor este recuperat anamnestic. Prilejul este nimerit pentru un ,,breviar semipolitic”, în care Balzac reia tema subiacentă celor mai multe romane și povestiri ale Comediei sale: decăderea spirituală a etosului aristocratic, ros de neputințe frapante și de micimea intelectuală și de caracter a castei sale în curs de destrămare. Dacă această clasă ar reuși, printr-un miracol sau printr-o absurditate, să-și revină din letargie, culegând și cultivând mari talente (artiști ca Balzac însuși) din rândul păturilor medii, poate soarta sa nu ar părea iremediabil pecetluită. Melancolia nu este încă moașa deprimării finale. ,,Foburgul [Saint-Germain] își bătea joc de miniștrii care nu erau nobili, dar nu producea nobili superiori pentru a fi miniștri; el ar fi putut să aducă adevărate servicii țării înnobilând justiția, fertilizând solul, construind drumuri și canale, preschimbându-se într-o putere teritorială activă; în schimb își vindea moșiile să joace la Bursă. Ar fi putut să priveze burghezia de oamenii ei de acțiune și de talent, ale căror ambiții subminau puterea, atrăngându-i în rândurile lui: a preferat să i se împotrivească, și fără arme; căci doar ca tradiție mai avea ceea ce posedase odinioară în realitate. Spre nenorocirea acestei nobilimi, îi mai rămăsese, din diferitele ei bunuri, exact atâta cât să-și susțină morga. Mulțumite cu amintirile, nici una dintre familiile nobile nu s-a gândit în mod serios să-și pună descendenții să înșface o armă din vraful de arme pe care secolul al nouăsprezecelea îl aruncă pe piața publică. Tineretul, exclus de la afaceri, dansa la Madame, în loc să continue la Paris, prin influența talentelor tinere și serioase, necompromise pe vremea Imperiului și a Republicii, opera pe care șefii fiecărei familii ar fi început-o în departamente, cucerind astfel recunoașterea titlurilor lor prin apărarea neîncetată a intereselor locale, conformându-se spiritului veacului, reîntemeind casta după gustul timpului. Strânsă în foburgul Saint-Germain, unde domnea spiritul vechilor opoziții feudale amestecat cu cel al vechii curți, aristocrația, insuficient unită cu palatul Tuileries, fu mai ușor de înfrânt, existența ei fiind concentrată într-un singur punct, și prost constituită în camera pair-ilor.” (p. 172) Natura ambivalentă a clasei aristocrate se va răsfrânge ca o lege istorică inclusiv în raporturile dintre generalul Armand și ducesa Antoinette. Planul politic reverberează în natura socială a indivizilor. Aristocrația este pusă la zid și acuzată de a fi, nimic mai mult, decât aristocratică într-un moment de cumpănă pentru existența ei istorică: ,,Lipsa unor vederi largi și vastul ansamblu de greșeli mici; lăcomia de a reface marile averi, lăcomie ce-i stăpânea pe toți; o nevoie reală de religie, pentru a susține politica; o sete de plăceri, care dăuna spiritului religios și implica ipocriziile; opoziția parțială a câtorva spirite elevate, care vedeau just cărora li se împotriveau rivalitățile de la curte; nobilimea provincială, uneori mai pură ca rasă decât nobilimea de curte, dar care, prea adesea umilită, se lăsa pradă nepăsării; toate aceste cauze se înmănunchiară spre a imprima foburgului Saint-Germain deprinderile cele mai discordante. El nu fu nici unitar în sistemul său, nici consecvent în fapte, nici corupt, nici coruptor; nu se lepăda în intregime de lucrurile care-i dăunau și nu-și însuși ideile ce l-ar fi salvat. În sfârșit, oricât de plăpânzi s-au dovedit indivizii, partidul s-a înarmat totuși cu toate marile principii care constituie viața națiunilor. Or, pentru a pieri în putere, ce mai trebuie?” (p. 173) Pe aceasta canavă a nehotărârii subreptice se brodează idila nefericită a călugăriței și omului de arme, două farse medievale naufragiate în secolul al XIX-lea. Ducesa de Langeais, născută Navarreins, corespundea farmecelor clasei ei întru totul: săracă prin moșteniri, dar cheltuind fără sfială din averea altuia, superficială, dar capabilă de profunzime, convențională, dar neobișnuit de originală la nevoie, trăia de patru ani, încă de la căsătoria din 1816, despărțită fizic și spiritual de soțul ei, lăsându-se contemplată de lumea marilor saloane pariziene. Ducele de Langeais se căsătorise din nevoia de a respecta eticheta și tot din același motiv își cheltuia energiile ca un egoist desăvârșit. ,,El făcu deci, cu sânge rece, pe marele senior al secolului precedent, abandonînd-o ei însăși pe o femeie de douăzeci și doi de ani, jignită grav, și care avea o înspăimântătoare trăsătură de caracter, aceea de a nu ierta niciodată o jignire, dacă vanitatea ei de femeie, amorul propriu și virtuțile ei, poate, au fost disprețuite și rănite pe ascuns. Când o jignire e publică, unei femei îi place s-o uite, se poate mândri atunci cu gestul ei, iertând, se simte femeie; dar femeile nu iartă niciodată jignirile tăinuite, deoarece lor nu le plac nici lașitățile, nici virtuțile, nici iubirile ascunse.” (p. 177) Solitară în fond și arzând de dorința de a iubi, ochii ducesei de Langeais cad pe Armand de Montriveau, tânăr general robust, ridicat din condiția de orfan pe spezele Republicii franceze, ireproșabil ca ostaș, ceea ce constituie un prilej de invidie și sentimente de inferioritate pentru ceilalți ofițeri cu sânge albastru, curajos până la inconștiență în aventurile sale coloniale prin Africa tribală, fermecător prin nefirescul sau antiparizian. Armand de Montriveau este, urmând criticilor balzaciene, prototipul estetico-politic ideal în care aristocrația ar fi găsit un reazăm în vremurile de restriște ale Restaurației. Idila care se leagă între năvalnicul neinițiat și actrița tuturor vanităților la modă este pe gustul epocii romantice, cu singura mențiune atenuantă, care izbește prin contrast, că ducesa și generalul se îndrăgostesc din priviri, gesturi și declarații de iubire meșteșugite, artificialitatea întregului demers, realizat cu mijloace artistice excepționale (frazele balzaciene clasice, neperturbate în ritmul lor de probatoriu, au o strălucire și o putere evocatoare atinse rareori în Comedia umană), mergând până la discuții legate de rolul religiei și al proprietății private în plină modernitate burgheză. Ducesa de Langeais ajunge să se adreseze sentențios-parlamentar atunci când generalul de Montriveau își declară sentimentele vulcanice: ,,Oricât ar dori, liberalii nu vor ucide sentimentul religios. Totdeauna religia va fi o necesitate politică. Te-ai însărcina să guvernezi un popor de raționaliști?”. Sau, amintind de ideile unui Edmund Burke în înfierarea sa a Revoluției Franceze, ducesa iubită îi pledează soldatului temerar în numele lecțiilor legitimismului postnapoleonian: ,,Vezi, Armand, religia este legătura prin care principiile conservatoare îngăduie bogațiilor să trăiască liniștiți. Religia este strâns legată de proprietate. Fireste că e mai frumos să cârmuiești popoarele prin idei morale decât prin eșafoade, ca pe timpul Terorii, singurul mijloc pe care detestabila voastră revoluție l-a inventat spre a se face ascultată.” (p. 209) Toate acestea subterfugii pseudoteoretice acționau nu atât ca inhibitori erotici, cât ca o amânare, dovedind abstinență, din partea ducesei de Langeais, vinovată cel mult de sadomasochism afectiv. Orgoliul și egolatria ei erau mai absurde decât comportamentul libertin al aristocratelor din veacului al XVIII-lea, când naturalețea chemărilor organice și prescripțiile sociale rigide nu se anulau reciproc. Jucând prea mult rolul de ducesă într-un secol în care nobilimea se afla pe punctul de a ieși definitiv din scenă din pricina inutilității și irelevanței ei sociale, femeia superioară, amenințată în poziția ei publică de uzanțe noi și improprii educației ei, uită să mai iubească în calitate de membră a speciei. Rolul social crispat blochează, aproape sinucigaș, funcțiile sexuale, lovite de frig și rigiditate. ,,Or, ducesa și Montriveau se asemănau prin aceea că erau amândoi la fel de nepricepuți în dragoste. Ea cunoștea puțină teorie, ignora practica, nu simțea nimic și chibzuia totul. Montriveau cunoștea puțină practica, ignora teoria și simțea prea mult pentru a chibzui.” (p. 214) Atunci când marchizul de Ronquerolles îi explică generalului îndrăgostit că aleasa sa joacă teatru și nimic mai mult, actul sexual fiind interzis de ,,jurisprudența parohiei” și că atacurile repetate nu țin locul adevăratei simțiri, domnul de Montriveau, adus pe culmile exasperării de jocurile erotice ale ducesei, ia decizia să o cucerească dintr-o singură lovitură. Stârnit de marchizul de Ronquerolles, planul său era de a o seduce chiar prin forță. Tentația violului are un aspect de cavalerism nestrunit și anacronic. După o săptămână de absența din salonul ducesei, aceasta, istovită de dorința de a-și revedea iubitul, pe care îl sfida, de obicei, cu voluptate, cei doi se revăd la un bal, ocazie cu care domnul de Montriveau îi sugerează furia așteptării și pofta de a se răzbuna fizic pe ea. Ducesa se arată copleșită de atâta dârzenie netrucată, starea de frică pe care o resimte izbucnind sub forma unei dorințe sexuale irepresibile. În erotismul vizat de Balzac, feminitatea este pasivă, crudă și infinită în plăcerile ei. De aceea, atunci când ducesa de Langeais este dusă pe ascuns în casa generalului, groaza ei se schimbă în așteptarea juisării. Duritatea și răceala cu care generalul o întâmpină demonstreaza lipsa lui acută de înțelegere a nevoilor sexuale reale exprimate atât de subtil și de natural, în același timp, de perechea lui. Domnul de Montriveau nu se află la înălțimea așteptărilor puse în el de către mandra aristocrată. Aceasta se voia fie și atinsă cu fierul roșu al ocnașilor, doar să fie posedată de un bărbat pe care îl credea superior firii ei și demn de pedeapsa cu care ea s-ar fi resemnat. Plăcerea este amestecată cu sentimentul de vină dat de păcatul creștin, sporind, în schimb, dorința sexuală. Mândru la rândul lui, generalul de Montriveau nu-și consumă prada, care-i cedase, greșeală gravă, pentru că răsplata nesăbuinței sale se află în primele pagini ale narațiunii. Întoarsă la bal, de unde fusese transportată ca într-o transă extatică, ducesa de Langeais îl caută cu sete pe general, dar acesta este deja nevăzut. După două luni de așteptare și de pofte curmate în chin, aristocrata se umilește în ochii lumii de dragului iubitului sfidător și nemilos. ,,A doua zi după paradă, doamna de Langeais își trimise trăsura cu întregul ei echipaj să aștepte, de la opt dimineața până la trei după-amiază, la poarta marchizului de Montriveau.” (p. 246) De pe urma acestei înjosiri, Antoinette de Langeais este mustrată de trei fizionimii ruinate ale Vechiului Regim pentru umilința din amor la care s-a supus public, dezonorând un nume și un blazon. ,,La orele trei, domnul duce de Navarreins, vidamul de Pamiers, bătrâna prințesă de Blamont-Chauvry și ducele de Grandlieu se aflau adunați în salonul doamnei de Langeais, și o așteptau.” (p. 247) Situația de a avea un amant și câțiva copii din flori li se părea mai firească acestor mumii aristocratice decât comportamentul nemanierat și compromițător al ducesei îndrăgostite. Cinismul și respectul pentru forma aristocratică, care sunt identice cu fondul său, se mărginesc în titlurile unor rente anuale. Ultima nebunie a ducesei, rănită nu numai în orgoliul ei de clasă, ci și în nevoile ei de femeie, constă în a-și da întâlnire în casa generalului de Montriveau, care, rău sfatuit de această dată, lăsase scrisorile fierbinți ale ducesei nedeschise. Nici în ultima clipă domnul de Montriveau nu înțelege adâncimea deznădejdii ducesei, absentând, mai mult călăuzit de soarta rea decât de o intenție propriu-zisă, de la un ultim rendez-vous. Doamna de Langeais se călugărește subit, așa cum un sinucigaș își ia viața, urmând să fie descoperită abia cinci ani mai târziu, bucla povestirii reîntregindu-se astfel cu începutul narațiunii. Printr-o strădanie finală, bogată în detalii demne de aventuri julesverniene, generalul de Montriveau plănuiește răpirea ducesei, ascunsă într-unul din turnurile mânăstirii inexpugnabile. După atâtea probe inițiatice fatale, cei treisprezece, cu marchizul de Montriveau în frunte, o răpesc, încă o dată, pe refuzata ducesă de Langeais, dar biata femeie murise cu puțin timp în urmă, plăcerile iubirii fiindu-i pe vecie interzise, fiindcă ,,iubirea însă trebuie să știi cui s-o dăruiești, căci numai ultima iubire a unei femei poate să satisfacă prima iubire a unui bărbat.” (p. 274) Dialectica amânării-urgenței, a fatuității și a umilinței, a preludiului prelungit și a posedării fizice fantasmatice, a interdicției și a vertijului consumării dorinței, a superegourilor constrângătoare și a subconștientului lax, a simbolurilor erotice frustrate (limbile focului arzând în camera în care doamna de Langeais este prima oare sechestrată, securea cu care o amenință generalul pe ducesă, fierul înroșit imprimat pe frunte, până și tabla de granit din chilia ducesei, crăpată, ,,cu amândouă buzele netede ca niște linii drepte” – p. 270, etc., sugerând acuplarea interzisă), toată această armătură erotică se prăbușește în țărână în fața sterilității actului care, odată împlinit, ar fi dovedit, cel mai probabil, vremelnicia iubirii spirituale, cea care, abia prin neconsumarea ei rece și prin moartea ducesei în carne și oase, se eternizează ca ideal erotic, ca tirania unui simbol inconsistent. Împlinită, iubirea se stinge, veșnic ratând întâlnirea cu ea însăși, vie, flacăra se întețește necontenit, într-o infinitate de momente abstracte. Dorința sexuală cea mai intensă este ca dorința să nu înceteze niciodată, indiferentă la suferințele pe care aceasta le creează. Supradorința absentă este vectorul dorinței genitale.

Fata cu ochii de aur

Mai mult o aventură dandy și macabră în același mănunchi narativ, Fata cu ochii de aur (1835) surprinde prin conflictul din interioriul macrocosmosului social și cel, egal de crud, din microcosmosul hedonist al subiectului individual. Prima imagine este cea a celor trei cercuri concentice ale Parisului, în care primul, cel mai cuprinzător, dar și cel mai de jos, e compus din pleava urbană, altfel spus din muncitori, țărani scăpătați, lumpenproletariat și alte elemente reziduale, îndeosebi copii sacrificându-si rezerva de energie vitală în condiții crunte. Menirea impersonală a acestor creaturi nefericite este să muncească pentru cei de deasupra lor, situați pe trepte superioare ale puterii sociale și, drept urmare, având acces la mai multă plăcere și fericire terestre decât a celor mai mulți, disjecta membra și ofrande aduse zeului comerțului și plăcerilor aristocratice deșănțate. Francheța cinică a lui Balzac este admirabilă prin tentativa sa de a înțelege lucrurile obiectiv. Negustorimea, avocățimea, funcționărimea medie etc. formează palierul secund, intermediar al societății: ,,Acești oameni copleșiți de treburi atrag la ei banii și îi strâng grămadă ca să se poată încuscri apoi cu familiile aristocrate. Dacă ambiția muncitorului este cea a micului-burghez, aici vom găși aceleași pasiuni. La Paris, vanitatea rezumă toate pasiunile. Tipul acestei clase va fi ori burghezul ambițios, care, după o viață de zbucium și de nesfârșite manevre, trece în Consiliul de stat, așa cum o furnică trece printr-o crăpătură; ori redactorul de ziar, intrigant și sforar, pe care regele, poate ca să se răzbune pe nobilime, îl face pair al Franței; ori notarul devenit primar în arondismentul lui – toți oameni pe care afacerile i-au sleit de puteri și care, dacă își ajung ținta, o ajung uciși.” (p. 285) Artiștii, efemeride consumate de căutarea ,,aurului și plăcerii” (p. 286), se situează în empireul claselor de mjiloc. Abia în clasa nobililor porțile paradisului se deschid, însă, spre stupefacția publicului, aristocrația, nerobită nevoilor, trăiește din a-și omorî plictiseala născocind plăceri cât mai sucite, abracadabrante, pe marginea durerii, totul pentru ca plăcerea să atingă culmi absolute, robită fiind chemărilor dorinței. ,,Plăcerea e ca unele din substanțele medicale: ca să se obțină în mod constant aceleași efecte, trebuie să se dubleze dozele, iar moartea sau abrutizarea se află în ultima înghițitură. Toate clasele inferioare se ploconesc înaintea bogaților și le pândesc gusturile pentru a face din ele vicii și a le exploata.” (p. 287) Poate de aceea, crede Balzac, fizionomia consumată a aristocrației trădează neputința sa funciară. ,,De aceea vedeți manifestându-se de timpuriu la acești oameni gusturi și nu pasiuni, fantezii romanțioase și amoruri zgribulite. Aici domnește impotența; aici nu mai există idei, ele și-au trecut vigoarea în mofturile budoarului, în maimuțărelile femeiești. Aici există ageamii de patruzeci de ani și bătrâni experți de șaisprezece. Bogătașii găsesc la Paris inteligența gata făcută, știință gata rumegată, opinii gata formulate, ce-i scutesc să mai aibă inteligență, știință ori opinii. În aceasta lume, lipsa de spirit e socotită egală cu slăbiciunea și libertinajul. Aici toți sunt zgârciți cu timpul lor, fiind obișnuiți să și-l piardă. Să nu credeți că, dacă n-ați găsit idei, vei găsi mai multă afecțiune. Aici îmbrățișările acoperă o indiferență profundă, iar politețea un veșnic dispreț. Aici nu se cunoaște iubire față de semeni.” (pp. 287-288) Cu toate acestea, tot Balzac se arată sceptic privitor la capacitatea diferențierilor sociale de a șterge orice contrast psihologic din interioriul fiecărei clase sau specii de clasă în parte. ,,Pe acest câmp al intereselor și al pasiunilor, la fel ca printre acele mulțimi în marș unde domnește egoismul, unde fiecare este nevoit să se apere pe sine însuși, mulțimi pe care le numim armate, pare ca sentimentelor le place să fie desăvârșite atunci când ele se ivesc, și sunt sublime prin juxtapunere.” (p. 290)

Pentru a ilustra această construcție verticală în mișcare de roți prinse in angrenajul altor roți, Balzac alege un vlăstar vivace al aristocrației în încercarea sa de a expune contradicția dintre plăcere și nevoie, huzur și risipă, lene și hărnicie, orgasm și moarte. Henry de Marsay, Devorant, dandy chipeș de douăzeci și doi de ani în 1814, este rodul iubirii adulterine dintre lordul britanic Dudley și al marchizei de Vordac, căsătorită o vreme cu bătrânul gentilom de Marsay. Henry de Marsay moștenește de la tatăl lui o sută de mii de franci rentă anuală. Lordul Dudley și mama sa, rămasă văduvă, se despart pentru totdeauna, amorul lor fiind consumat în stilul frivol al elitei pariziene. Henry de Marsay nu fusese crescut nici de tatăl său natural, rămas definitiv în Anglia în anii Imperiului și ai Blocadei Continentale, nici de mama, moartă timpuriu, ci de câteva rude și de abatele de Maronis, care îi oferise o educație de clasă excelentă. Lordul Dudley, nepăsător din fire, avusese relații cu nenumărate femei, numărul urmașilor sai, legitimi și nelegitimi, depășind convențiile burgheze ale timpurilor. La Paris locuia, spre exemplu, fiica sa Euphémie, ,,născută dintr-o doamnă spaniolă, crescută la Havana, adusă la Madrid împreună cu o tânără creolă din Antile și cu gusturile ruinătoare din colonii; însă, din fericire, căsătorită cu un bătrân și foarte bogat senior spaniol, din Hijos, marchiz de San-Réal (…).” (p. 294)

Tânărul Henry de Marsay este însoțit și sprijinit în aventurile sale erotice de domnul de Ronquerolles, iar al doilea amic este bravul și naivul Paul de Manerville. Intriga povestirii este pusă în mișcare de apariția insolită a unei superbe tinere, cu trăsături meridionale, Paquita Valdès, care trăia în palatul San-Réal din strada Saint-Lazare. Paquita Valdès, presupusa amantă a octogenarului marchiz de San-Réal, este descrisă în culori tari, cu nuanțe sepia, ca o tânără pasională, cu privire electrică, îndrăgostită pătimaș din primul moment de orgoliosul desfrânat Henry de Marsay. Mai mult de atât, în vederea stârnirii și prelungirii plăcerii, seducția este amânată de către spaniolă, soarta ei depinzând de un servitor sălbatic și bătrân, necunoscător al limbii franceze și de guvernanta sa, o bigotă aprigă, cu sânge aprins, tipic hispanic, doña Concha Marialva. Paquita devine ,,fata cu ochii de aur”, ascunsă ca într-o temniță dintr-un castel cu aer sumbru, înconjurată de câini sălbatici și slujitori bizari, diavolești, exact ca într-o aventură calaverească medievală. Imaginația lui Henry de Marsay izbucnește ca un gheizer la suprafață, pe cale să se afunde într-un teritoriu necunoscut al senzațiilor acute. Fandosit, viclean și despotic, Henry de Marsay reușește să îi trimită o misivă de amor, cu adresă și nume false (Adolphe de Gouges din Londra), Paquitei, ale cărei plimbări prin gradinile Tuileries îi biciuiau instinctele tânărului cuceritor. Întâlnirea clandestină are curând loc. Un slujitor mulatru, cu mutră și gesturi de vrăjitor african sau de fachir psihopat, îl conduce pe Henry de Marsay până într-o casă modestă, unde Paquita îi dă prima lor întâlnire. Guvernanta sau mama ei, georgiană de origine, zăcea transfigurată de consumul unor droguri puternice într-o parte a încăperii. Scena primei conversații are întreaga recuzită a descărcărilor de pasiuni romantice. Seducătorul Henry și sedusa Paquita își promit o altă întrevedere, cea în care totul va fi spus și arătat. Cu ochii acoperiți de un fular alb de mătase, Henry de Marsay se îndreaptă în fuga cailor, prin labirintul Parisului, la locul cu pricina, un palat ermetic, unde fecioara Paquita i se oferă, stimulându-i narcisic egoul. Singurul element care îi jignește orgoliul masculin se referă la curiozitățile sexuale dovedite de mica spanioloaică. ,,Paquita, veselă, se duse să ia dintr-un dulap o rochie de catifea roșie, cu care-l îmbrăcă pe de Marsay, îi puse apoi pe cap o bonetă de femeie și îl înfășură cu un șal. Dăruindu-se nebuniilor sale, săvârșite cu o inocență de copil, ea râdea cu un râs convulsiv, și părea o pasăre care bate din aripi; nu mai vedea însă nimic altceva.” (p. 326) Această submisiune aparentă și pederastie fățișă il irită pe Henry de Marsay, scârbit să se vadă substituit fantasmatic cu prezența ideală a altcuiva. Henry renunță să o mai vadă pe Paquita timp de zece zile. Voluptatea simțită îi accentuase o ferocitate naturală amantului, de bestie pregătită să se năpustească peste pradă. Ultima întâlnire dintre cei doi iubiți cunoaște o succesiune de momente tulburi: Paquita, crezându-se iubită și nu ibovnică, îi propune să fugă amândoi din Paris, simțindu-se bănuită, dar Henry de Marsay refuză, egoist și sumbru în intenții. Gelozia sa fictivă nu-l reține de a se iubi trupește cu Paquita pentru încă o seară. În toiul dezmierdărilor, Paquite, care trăise izolată de lumea exterioară până în adolescență, îl strigă pe alt nume, Marquita. Hispanica, vorbitoare de franceză și engleză, se arată a fi totodată lesbiană și bisexuală, sexualitatea ei rănind orgoliul falocrat, masturbatoriu, al lui Henry de Marsay. Acesta refuză să o mai revadă pentru o săptămână. La ultima lor regăsire, când aristocratul se pregătea să se razbună, ,,fata cu ochii de aur” este ucisă de marchiză, care o înjunghe sălbatic cu pumnalul. Patetismul scenei este excesiv de romantic. ,,Trupul, crâmpoțit cu lovituri de pumnal date de călăul ei, spunea cu îndârjire se luptase pentru o viață pe care Henry i-o făcuse atât de scumpă. Zăcea pe jos și, murind, mușcase mușchii din pulpa piciorului doamnei de San-Réal, care ținea în mână pumnalul scăldat în sânge. Marchiza, pe numele ei real Margarita-Euphémia Porrabéril, cu părul smuls, era plină de mușcături, dintre care multe sângerau, iar rochia sfâșiată o lasă pe jumătate goală, cu sânii zgâriați. Era sublimă așa. Chipu-i pătimaș și înnebunit adulmecă sângele. Gâfâind, rămăsese cu gura întredeschisă, iar nările nu-i mai ajungeau să soarbă aerul.” (p. 341) Marchiza era sora de tată a lui Henry. Cei doi uciseră, în căutarea împlinirii propriilor plăceri, o ființă nevinovată, dintr-o clasă inferioară. Este limpede că fratele și sora întreținuseră relații intime cu Paquita, sclava sacrificată lor. Un anume incest prin delegație ne este sugerat. Safism, incest, omor, fiecare ingredient contribuie în parte la solipsismul de clasă crudă și destrăbălată al aristocrației franceze. Marchiza Margarita îi cumpără cu o pungă de aur tăcerea mamei Paquitei, o femeie pierdută și monstruoasă în delăsarea viciului ei, acela de a îmbuna zeița Fortuna. Inutil, de altfel, marchiza se retrage la mânăstirea los Dolores, iar Henry își vede de viața frivolă a unui dandy inclement și intangibil, bucurându-se de impunitate, prin saloanele și lumea rău famată a Parisului. Cadavrul Paquitei, moartă de o misterioasă boală de piept în ochii și auzul lumii, dispare fără urme. Clasa nobiliară își hrănește fericirea fugitivă și mizerabilă din suferința și truda celor de jos, umili și blestemați la uitare, simple mijloace în marea mașinărie socială în care numai vârfurile au dreptul să triumfe cu impietate sau să se rateze cu eroism.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s