Elite nevertebrate

În cele ce urmează voi încerca să creionez liniile de forță ale unei ipoteze de analiză istorică a cărei execuție sub forma unei cărți va constitui – sper – obiectul unei vaste analize viitoare, venită din partea unor istorici profesioniști, lipsiti de lașitate și ocoliți de interese străine cunoașterii științifice genuine. România este o țară de dimensiuni medii în Europa, cu o istorie modernă datând din anul fondării sale ca stat semisuveran (din 1859/1866 până în anul 1878/1881, când devine independent de relațiile cu Imperiul Otoman, conglomerat politico-economic muribund după Războiul Crimeii) și care a parcurs mai multe stadii, fiecare separat de lupte și reconfigurări instituționale majore. Etapele istorice delimitate mai jos au în vedere două aspecte care se întrepătrund în același timp cu avansul social al României: 1) elitele, definite ca stratul primilor 20% din populație (cei care, în distribuția veniturilor stabilită de Vilfredo Pareto, dețin mai multă avuție acumulată și în curs de reproducere de la o generație la alta în cantități mai mari decât restul celor 80%), și interesele lor rareori divergente (dar sigur nu egal răspândite în aceste 20% funcționând la vârful societății) și 2) demosul larg, care este la rândul său fracturat de venituri și poziții economice diverse, dar care au un aspect comun: demosul trăiește mai ales pentru a se perpetua și a subzista, nu pentru a strânge averi individuale și a concentra puterea materială în mâinile sale. Puterea sa politică este una de masă (asemenea celei economice), nu și una la nivel individual, ceea ce corespunde exact inversului relației predominante la nivelul elitelor, unde indivizii și grupurile lor mai mult sau mai puțin solide, închise și constituite prin excluziuni succesive dau tonul general, individualismul lor primând colectiv ca modus vivendi. Între elite și demos există un contract social explicit, în care drepturile, responsabilitățile și interesele celor două părți, deși adesea cu semn contrar, nu ajung până în punctul în care să arunce în aer întregul eșafodaj social construit în sute de ani decât în situații rare, de război civil. Termenii generali ai contractului se prezintă în orice epoca istorică dată la fel de general, dar diferă în chestiunile specifice: demosul nu trebuie să se simtă amenințat în facultățile sale de reproducere și ființare biologică de către o forță exterioară (alt demos consolidat de un trecut comun) sau de una internă (elite exterminatoare), iar elitele nu doresc să-și vadă proprietățile vaste (în raport cu cea a individului obișnuit) puse grav în primejdie de anomia populară, manifestată prin răscoale și revoluții intempestive. Dacă pământul și uzufructul său formează proprietatea fundamentală a clasei dominante într-o anumită perioada istorică sau aceasta se concentrează în fabrici și alte mijloace tehnologice de producție, acest lucru depinde de epoca și perioada cronologică avute în discuție, pe care istoricii le sondează de regulă cu minuția lor caracteristică.

Pentru România, contractul politico-economic dintre elite și demos (popor) a fost de câteva ori rupt, pentru ca, apoi, în locul lui să fie creat un altul, concentrat în diferite constituții, coduri civile, comerciale și penale etc.: fiecare sciziune a dat naștere unui interval totodată separat și legat de cele precedente. Rupturile de adâncime sunt constante în istoria României, dar, totuși, credem că liantul poate fi identificat și consemnat de o privire dezinteresată. În perioada 1859-1914, pactul dintre conducători și conduși a constat din crearea unei administrații de stat naționale și a unei armate autonome (ambele favorabile mai mult stabilității generale dintre granițe, necesară oricăror elite consolidate), a unui cod de legi numai în parte respectat, dar și a împropietăririi cu pământ (reforma agrară începând cu anul 1863) a majorității populației. În afara acestei reforme agrare și a unei rețele de cale ferată menită transportului de cereale la export, elitele locale latifundiare, adunate în jurul unei monarhii constituționale oligarhice și antidemocratice (pe model german), nu au înfăptuit nimic de adâncime: construirea unei baze industriale, extinderea educației publice și a beneficiilor medicinei moderne la marea majoritate a populației. Sistemul general de funcționare a regatului românesc a fost greu pus la încercare în anul 1907 (cărțile lui P. G. Eidelberg și R. Rosetti sunt canonice în acest sens), când s-a dovedit că până și împroprietărirea țăranilor cu pământ după 1863 a creat doar polarizare și sărăcie extremă. Viziunea antimodernă a elitelor românești se face parțial vinovată de slăbirea suveranității reale a țării în exterior. Anii 1916-1917 sunt măcinați de catastrofa militară care se abătuse asupra României, inițial neutră. Pierderile omenești înregistrate au fost enome din punct de vedere procentual în comparație cu celelalte țări beligerante, iar, practic, țara s-a aflat sub ocupație până în 1918, guvernul suveran reducându-se doar la nordul Moldovei, un petic mortifiant până și în comparație cu Micul Regat de până la 1918.

Al doilea contract social vine odată cu imprevizibila formare a României Mari, țară creată cu sprijinul logistic, militar și politic al Franței biruitoare în 1919. Intervalul 1919-1940 se distinge prin aceleași practici oligarhic antidemocratice dominante înaintea Marelui Război, cu mențiunea că se poate vorbi de vot universal pentru bărbați, în ciuda organizării repetate de alegeri frauduloase, și o relativă creștere a industriei naționale, localizată mai ales în sfera petrochimiei (Valea Prahovei) și a mineritului (Valea Jiului). Pe de altă parte, ridicarea nivelului de trai general rămâne o nerealizare deplină în epocă, reforma agrară din 1921 adâncind doar diferențierile din cadrul țărănimii, excesul de populație inactivă neputând să fie absorbit de o industrie precară și de orașele subdezvoltate economic (B. Murgescu, V. Axenciuc, D. Chirot, C. Ban et alia). România înregistrează scoruri de dezvoltare materială inferioare tuturor țărilor europene, iar anul 1940 consemnează două decenii de stagnare colectivă și conflicte sociale acute nerezolvate. Contractul dintre popor și elite este rupt în anul 1938 numai în favoarea clasei dominante, când România devine un regim despotic fascist, condus de regele Carol al II-lea, și apoi, după pierderea succesivă a Basarabiei, Ținutului Herței și a unei bune părți din Transilvania la mijlocul anului 1940, republică legionară (până în ianuarie 1941) și statul cel mai devotat politicii expansioniste și genocidare naziste în estul Europei.

După cucerirea de facto de către Armata Roșie în data de 23 august 1944, România este un stat mai slab și mai sărăcit decât în anul 1919. Negocierea unui contract social nu va avea loc, iar, patru mai târziu, România se transformă în satelit sovietic plătitor de despăgubiri de război ridicate. Abia în anii 1950, politica de industrializare și creștere economică forțată de elitele comuniste duc la rezolvarea majorităților problemelor sociale din România interbelică, analfabetismul, mortalitatea infantilă și traiul în mizerie fiind reduse la cote simțitoare. Pe de altă parte, sistemul antidemocratic, tiranic și oligarhic deopotrivă, exclude din start vocea populară din ecuația puterii pentru patru decenii, iar în anii 1980 populație se vede trăind în condiții similare cu ale generațiilor care au supraviețuit anilor de război și refacere 1940-1955, în ciuda creșterii economice și a acumulărilor de capital, inclusiv a unei forțe de muncă superior calificată, existente. Progresul realizat este unul modest, iar anul 1989 plasează România printre cele mai sărace societăți europene.

După evenimentele din decembrie 1989, România intră în cel de al patrulea său stadiu germinativ, distanța față de țările dezvoltate ale continentului lărgindu-se neîntrerupt între timp. Dezindustrializarea, inflația galopantă, șomajul exploziv, balanța comercială constant negativă, imigrarea unei cincimi din populația țării, în continuă scădere timp de peste două decenii, polarizările sociale în neîntrerupt proces de accentuare, sărăcia generalizată, au fost compensate de formarea unui sistem democratic funcțional, dincolo de corupția endemică și ineficiența birocrației de stat. România este acceptată în NATO (2004) și UE (2007) de pe poziții inferioare ca dezvoltare socială aproape tuturor țărilor europene. Pactul dintre elite și demos este fragil și greu definibil. Tentațiile antidemocratice și oligarhice sunt la cote istorice minime în contextul domestic al republicii parlamentare, dar semnificativ peste cele mai multe țări din Europa, cu excepția Poloniei și Ungariei de după integrarea acestora în UE în anul 2004. Convergența cu nivelul social mediu de trai european este întârziată și avariată structural în România (Florin Georgescu).

Prin urmare, cezura recuperabilă în fiecare din cele patru epoci istorice amintite mai sus este întotdeauna, și în chip obstinat, aceeași: elitele nu răspund cerințelor demosului, iar acesta se revolta rareori (1907 este singura situație care se aproprie de un posibil război civil românesc) sau deloc, considerând probabil că avansul realizat de la un interval istoric la altul este suficient de inteligibil pentru a nu necesita decât sporadice proteste publice, recognoscibile în fiecare organizare statală din cele patru experimentate până în acest moment. De cealaltă parte, oligarhia politico-financiară (moșierească, burghezo-moșierească, de partid și de stat, cleptocapitalistă) nu este în stare să pună ordine în afacerile statului, să confere o identitate națională clară, să își urmărească eficient interesele de grup în afara țării și să ridice standardele de viață ale demosului submisiv și, în mare măsură, dezorganizat colectiv din România. Aceste caracteristici repetate ale clasei superioare din România ridică semne de întrebare privitoare la rezistența pe durată lungă a țării ca entitate suverană independentă, aspect demonstrat volens nolens de câteva ori pe parcursul istoriei sale moderne.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Elite nevertebrate

  1. Radu Negru zice:

    Un excelent articol care – daca inteleg – este o rezentare concentrata a continutului unei viitoare carti ce va purta desigur un alt titlu. O carte de analiza critica a profundelor solicitari politice, economice si sociale la care a fost supusa Romania in ultimii 160 de ani. Ar fi necesara o vasta documentare pentru scrierea unei asemenea opere, care insa ar aduce o importanta contributie la intelegerea de generatiile urmatoare a cauzelor fenomenelor istorice examinate, dar si a consecintelor lor nedorite. In bibliografia acestei carti nu vor putea lipsi referirile la Romania in diverse rapoarte ale unor organizatii internationale (ONU, PNUD, WORLD BANK s.a.), precum si unele cercetari stiintifice romanesti valoroase, ca de pilda cartea prof. Nicolae Belli “Tranzitia mai grea decat un razboi. Romania 1990-2000” (Editura Expert 2002)

  2. dan zice:

    Care este ipoteza de lucru? Banalitatile pretentios-declarative pe care le enumerati? Ce sa scrie un istoric profesionist?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s