Variațiuni balzaciene XX

(Secretele prințesei de Cadignan și alte studii de femei, Editura Polirom, 2017, traducere de Sanda Oprescu)

Secretele prințesei de Cadignan

Compusă ca o analiză a răutății și perversității naturii omenești, a uneltirilor femeii înrobită milenar societății (și mai ales bărbatului ca instanță autoritară), Secretele prințesei de Cadignan poate figura și ca o trecere în revistă a jumătății superioare din universul social de clasă din întregul, configurat organic în straturi suprapuse, Comediei umana. Dacă locul este Parisul deceniilor post-napoleoniene, Babilonul modernității-furnicar, atunci cartierul este foburgul aristocratic Saint-Germain-des-Prés, iar dacă acțiunea, de se poate numi astfel, se încheagă în saloanele discrete și cuceritoare ale lumii bune, atunci manechinele de pe scenă sunt femei, alese dintre doamnele cele mai înalte ale capitalei. Timpul este 1832, la doi ani după ,,răscoala” sau ,,răzmerița” populară, pentru a folosi ocheanul social al nobilimii, pe care ,,republicanii” o botează cu numele de ,,revoluție”. Diane de Maufrigneuse, născută ducesă d’Uxelles, reputată pentru perfidie și libertinism încă din Salonul cu vechituri, are vârsta fatală, în atlasul zoologic balzacian, de treizeci și șase de ani, când femeile frumoase se pregătesc de iarnă. Ducesa de Maufrigneuse este căsătorită de aproape două decenii cu ducele de Maufrigneuse, de la care moștenește titlul neveritabil de prințesă de Cadignan. Tributar unui Ev Mediu aureolat de cavalerism și onoare, Balzac crede că un prinț trebuie să posede un principat, altfel deosebirea de rang, care între vechii aristocrați nici nu conta, nu semnifică nimic altceva decât dovada sărăciei și a decăderii nobilimii de sânge, de spadă și de robă. Ducele de Maufrigneuse este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât nevasta sa. Impotent, grevat de datorii, stupid, dar respectat prin legăturile sale de sânge în anii Restaurației, ducele fusese cândva un craidon dublat de un risipitor implacabil. Din nefericire, eticheta neamului sau, pe linie masculină, fusese deja șifonată de averea infimă a nevestei sale, de care se alesese praful înca din primii ani ai căsniciei. Diane de Maufrigneuse nu mai trăia în intimitate cu soțul ei de când îl născuse pe Georges, urmașul ei, de-a cărui soartă își făcea deja griji, căutându-i o aristocrată cu avere într-o anume Berthe de Cinq-Cygne. Viața socială și erotică a prințesei de Cadignan se apropia probabil de sfârșit, banii lipsindu-i (renta anuală de douăsprezece mii de franci nu însemna mai mult decât mărunțiș pentru cineva obișnuit să toace milioane) și frumusețea celebră, cea care îi adusese în patul ei pe mulți amanți, aflându-se la apus. ,,Femeia pe care treizeci de slujitori abia pridideau s-o servească mulțumitor și care deținea cele mai frumoase saloane din tot Parisul, cele mai cochete apartamente, care dădea petreceri atât de minunate, trăia acum într-un apartament cu cinci camere: o anticameră, o sufragerie, un salon, un dormitor și un cabinet de toaletă și avea doar două amărâte de servitoare.” (p. 173) Povestirea surprinde expunerea aventurii amoroase din urmă a grațioasei Diane de Maufrigneuse.

Prietena și rivala ei cea mai redutabilă, de aceeași seamă, – femeile tinere nu se pot urâ și invidia decât în modul lor propriu, mai ales când sunt apropiate sufletește, sugerează Balzac – este înalta doamnă de societate, marchiza d’Espard, a cărei cruzime, vanitate și meschinărie le cunoaștem din Punerea sub interdicție. Cele două vampe cu origini aristocratice își permit o așa-numită ultimă rivalitate în a stârni pasiuni. Marchiza d’Espard, otrăvitoare ca o viperă, îi propune Dianei de Maufrigneuse un capriciu final de seducătoare versată: pe scriitorul celebru, ajuns deputat legitimist și rentier chivernisit, în urma unei moșteniri venite din partea unui unchi bogat, cândva zgârcit și neîndurător cu nepotul lui, Daniel d’Arthez, scriitorul genial, abstinent și riguros devotat artei sale din Iluzii pierdute. Punerea în contradicție a artistului ingenuu cu femeia de lux și de renume din spița aristocraților în curs de blazare este ocazia fericită de a scoate la iveală esența omului de artă în contactul său cu marea societate. În prefăcătoria răutăcioasă a celor două doamne conversând se observă pizma reciprocă pe seama calității sociale a amanților din trecut, dar și orgoliul de a se crede fiecare martora și obiectul unui iubiri mai curate, deci demonstrând un suflet superior a priori, decât a celeilalte. Iată că până și morala iubirii absolute e doar un mijloc spre un scop inferior, dar, în cele din urmă, pământean. Diane de Maufrigneuse se laudă că ar fi adus la pieire un tânăr ,,republican”, Michel Chrestien, care o iubise în taină timp de patru ani, până când este răpus la Saint-Merry, în urma unei alte ,,răzmerițe”, după ce același Michel Chrestien îi salvase soțul neputincios de la moarte în evenimentele din iulie 1830.

Daniel d’Arthez, aristocrat doar prin spirit, dar fără genealogie merituoasă în sine, este redat ca suma unor contrarietăți: pe de o parte bogat, cu blazon pestriț conform depoziției prietenului Horace Biachon, om de stat promițător, scriitor aflat la zenit, stăpân pe sine și rece în gândire, pe de altă parte cautând încă o mare iubire, însetat de o Galatee transcendentă, dar întrețind contacte carnale cu o femeie de rând, frumoasă, dar prea plebee pentru a declanșa mari furtuni sufletești. Spiritual, dar naiv, profund, dar copilăros, portretul de geniu romantic al lui Daniel d’Arthez convinge în măsura în care un tipar cultural desuet mai poate fermeca. Invitat în salonul doamnei d’Espard de către unii și alții dintre distinșii săi prieteni, unii foști iubiti ai prințesei de Cadignan, Daniel d’Arthez o cunoaște pe Diane de Maufrigneuse, ale cărei farmece, grație, forme fizice la vedere și teatralitate naturale îl cuceresc spontan, cu toate că în condiții de autosugestionare controlată narativ de Balzac însuși la fiecare pas. După dineu, scriitorul, familiarizat cu existența într-un castel de fantasme și închipuiri care dublează soliditatea lumii reale cu fantome, este deja sedus, în vreme ce Diane de Maufrigneuse așteaptă să fie sedusă, savurând în imaginație o altă pradă masculină. Mândria femeii de lume este să coboare pe oricare bărbat, indiferent de vocație, talent sau înclinații naturale, la un numitor comun al banalității și mediocrității naturale, al speciei masculului. Următoarele întâlniri dintre prințesă și scriitor sunt exemplare pentru arta seducției feminine. Secretul Dianei de Maufrigneuse se referă la trecutul ei, pe care urmașa marilor doamne din Franța monarhilor absolutiști îl folosește sub forma unei justificări în ochii artistului, nu și ai bărbatului îndrăgostit. Justificarea este cea legată de reputația ei din acel moment, una de femeie destrăbălată pentru totdeauna. Pretinzând că este curată și în căutarea unei iubiri tămăduitoare – ceea ce probează o altă obsesie adâncă în epocă, cea referitoare la posesia unui suflet frumos, inspirat de uzanțele dogmelor creștine -, viața prințesei de Cadignan arată cruzimea la care erau supuse femeile de către ordinea patriarhală târziu feudală: scoasă din mânăstire și căsătorită la vârsta adolescenței târzii cu un bărbat necunoscut înainte, totul în urma unui aranjament prealabil al mamei ei, care trăise cu ginerele ei (Balzac pune din nou sub semnul îndoielii heterosexualitatea normativă a Europei creștine prin faptul că mamele și fetele se culcă cu aceiași bărbați), tânăra femeie este constrânsă la acte sexuale aproape traumatice (pur și simplu, ea nu-și iubea și nu-și dorea soțul), dă naștere unui prunc în scurt timp, devenind mamă fără voia ei (bebelușul este asociat cu o păpușă de către mama imatură), pentru ca apoi să fie părăsită de bărbatul ei legal. Urmează câteva aventuri galante, concretizate în două patimi care îi afectează reputația morală, însă nu și rolul social, de aristocrată tipică în fond, originală și incomodă. Prințesa de Cadignan, care se vede stăpână pe artistul căzut pradă farmecelor acestei femei experimentate, ajunge să se declare ,,fecioară și martiră” (p. 236), motiv kitsch al convenționalității pioase (pseudo)creștine și al aspiraților ei. Minciunile ei culminează prin întărirea unui sentiment de dispreț pe care femeia se cuvine să-l aibă față de orice bărbat, cel cu adevărat vinovat de condiția de neinvidiat a femeii. Sunt locuri în justificarea prințesei de Cadignan în care nu se poate distinge între viciu și virtute: deși căzută în greșeală, greșeala însăși este un triumf aristocratic al voinței și al poftei de viață, al libertății celei nerăpuse. ,,Mă vedeți râzând pentru că mă gândesc la prințesa pe care o cunoaște lumea, la acea ducesă de Maufrigneuse căreia i se atribuie și de Marsay, și infamul de Trailles, mardeiașul politic și prostănacul ăla mic de d’Esgrignon, plus Rastignac, Rubempré, niște ambasadori, miniștri, generali ruși, mai știu eu câți? Toată Europa! S-a bârfit pe seama albumului pe care l-am comandat crezând că cei care mă admirau erau prietenii mei. Vai, e înfiorator! Nu înțeleg cum pot să-i îngădui unui bărbat să se afle la picioarele mele: să-i disprețuiesc pe toți, aceasta ar trebui să fie religia mea.” (pp. 236-237) Artistul ambivalent, dar profund, deși înțelege, își declară iubirea vie pentru ducesă.

La câteva zile distanță Diane de Maufrigneuse merge și se laudă cu victoria ei asupra tagmei înguste a artiștilor de geniu în budoarul doamnei d’Espard, care se lasă pătrunsă de ciudă și reavoință. În loc de răzbunare morală, marchiza, ipocrită până la capăt, oferă un alt dineu, în care îi invită pe o parte din cunoscuții și foștii iubiți ai prințesei de Cadignan. ,,În seara cu pricina, d’Arthez a văzut multă lume. Marchiza îi invitase pe Rastignac, pe Blondet, pe marchizul d’Ajuda-Pinto, pe Maxime de Trailles, pe marchizul d’Esgrignon, pe cei doi Vandenesse, pe du Tillet, unul din cei mai bogați bancheri din tot Parisul, pe baronul de Nucingen, pe Nathan, pe lady Dudley, pe doi din cei mai perfizi atașați de ambasadă și pe cavalerul d’Espard, poate cel mai inteligent personaj din acel salon și autorul a jumătate din intrigile cumnatei sale.” (pp. 243-244) Aceștia o bârfesc pe absenta prințesă de Cadignan, singura care îi ia strategic apărarea fiind marchiza d’Espard, nu din pudoare, ci din interes. Depravarea prințesei este apreciată ca naturală, din punctul de vedere al lui Maxime de Trailles. Încolțit de priviri ca oțelul, artistul d’Arthez o salvează pe prințesă, fără să o apere sau să-și exteriorizeze sentimentele, cum observă Blondet. Replica omului de litere este tăioasă, lucidă și demascatoare a ordinii sociale reale, nu a celei pretinse, a discursului ideologic (religios, politic, al moralei oficiale etc.) predominant: ,, – Cea mai mare vină a acestei doamne este că face concurență bărbaților, zise el. Risipește, ca și ei, bunuri parafernale, își trimite soții la cămătar, devorează zestrea soților și ruinează orfanii, topește castele vechi, inspiră și poate chiar comite crime, dar… (…) prințesa de Cadignan are un avantaj asupra bărbaților: atunci când cineva s-a pus în pericol pentru ea, îl salvează și nu vorbește pe nimeni niciodată de rău. La urma urmei, de ce nu s-ar găsi o femeie care să râdă de bărbați, așa cum râd bărbații de femei. De ce să nu-și ia, din când în când, și sexul frumos revanșa?…” (pp. 246-247)

Iubirea dintre artistul benedictin și aristocrata ușuratică, femeia liberă și sălbatică, nu numai că este posibilă, dar și consubstanțială cu libertatea naturii de a crea, de a se istovi risipindu-se fără încetare. Fericirea compatibilității spiritelor neconvenționale nu intră în înțelegerea intelectului comun și filistin. ,,Din ziua aceea nimeni n-a mai vorbit nici despre prințesa de Cadignan, nici despre d’Arthez. Prințesa a moștenit o oarecare avere de la mama ei și-și petrece verile la Geneva, într-o vilă, împreună cu marele scriitor și se întoarce câteva luni, iarna, la Paris. D’Arthez e văzut doar la Cameră, iar cărțile sale au devenit excesiv de rare. Acesta să fie deznodământul? Da, pentru oamenii inteligenți, nu, pentru cei care vor să știe totul.” (pp. 249)

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s