Variațiuni balzaciene XXI

(Crinul din vale, traducere de Lucia Demetrius, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967)

Publicat în 1835, Crinul din vale deține șlefuirea unei pietre semiprețioase din arsenalul romantismului clasic: sentimente încinse de un patetism indelebil, un cadru medieval convențional (împrejurimile castelului Azay-le-Rideau din inima Turenei), dar și forma intimă a unui roman epistolar (în realitate e vorba de două scrisori disproporționate ca dimensiuni și substanță internă: mărturisirea cuceritoare a contelui Félix-Amédée de Vandenesse și refuzul, de doar câteva pagini, al doamnei contese Natalie de Manerville – personaj central și prototip al unui anume egoism feminin nobil în Contractul de căsătorie).  Félix de Vandenesse e cel despre care, relatând totul, tragem cele mai multe învățăminte, în măsura în care veridicitatea sa realmente convinge cititorul: la suprafață, Félix este aidoma lui Louis Lambert (deci, până la un punct, Balzac însuși) născut în Tours în 1794, pentru ca apoi să urmeze colegiul oratorienilor din Pontlevoy, iar la vârsta de cincisprezece ani să studieze la Paris la liceul Charlemagne, unde supraveghetor îi este un anume Lepître, un soi de bancher cărpănos al tânărului nefamiliarizat cu funcțiile creditului, iar ca la nici douazeci de ani să se înscrie pentru studii în drept, domeniul unor nobili scăpătați cu năzuințe de mărire socială de felul unui Rastignac. În adâncime, însă, Félix de Vandenesse dezvoltă o serie de complexe psihologice care îl vor marca traumatic mai târziu: în primul rând, lipsa de afecțiune a părinților, mai ales a mamei, îi declanșeaza o serie de frustrări care se vor concentra într-o pasiune criptoincestuoasă în prima sa tinerețe, pentru ca, în al doilea rând, privațiunile materiale mai mult imaginare la care îl supun părinții – distanți, sobri și reci – să provoace în Félix de Vandenesse o reacție intensă de orgoliu rănit, dublat de un sentiment de inferioritate revanșard, de manifestare nedisimulată a unei voințe de putere robuste. Félix de Vandenesse se autopercepe ca un vlăstar aristocratic de mare calibru, dar, printr-o nefericită preferință a protectorilor săi biologici pentru fratele mai mare, Charles, Félix de Vandenesse este cel care primește nu numai cea mai puțină atenție din familie, ci și sumele cele mai mici de bani, ceea ce îl menține într-o stare nefavorabilă de umilință și de înjosire față de ceilalți băieți și adolescenți de origine tot nobilă. Faptul de a nu avea acces pe cale naturală (cutumele sociale sunt naturalizate) la sursele plăcerii produce o suferință în sine, care, la rândul ei, se delimitează ca o degrevare de la un răsfăț de clasă, de la satisfacerea unui capriciu constitutiv – fenomen nefiresc pentru firea aristocratului. Educația lui Félix de Vandenesse este una contradictorie: pe de o parte, în plan mundan, ne confruntăm cu permisiunea de drept la bunuri și servicii de cel mai înalt nivel, pe de altă parte abstinența de facto impusă de un cod al onoarei și ierarhiei nobiliare desuet, mediat de cerințele severe de practicant al romano-catolicismului, de la care tânărul nu numai că nu se abate, dar îl interiorizează zelos până la identificare cu el. Interdicțiile profane și sacre cu care se confruntă Félix de Vandenesse risca să fie arucante în aer de poftele sale sexuale, ivite odată cu vârsta contagioasă a adolescenței. Apariția angelică a mamei în calea tânărului viconte atunci când acesta, alături de colegii săi de școală, plănuise să facă o vizită în stabilimentele de plăceri interzise de la Palais-Royale, joacă rolul izbucnirii unei stari nevrotice în psihicul hormonal și deja dereglat în străfunduri al bietului Félix de Vandenesse.

Sufletul sau frumos va căuta o ieșire salvatoare din ghemul de contradicții lăuntrice în care era prins. Inteligența și o oarecare cultură clasică îl ajutau în acest sens, dar ceea ce îi statea în cale era naivitatea sa în relațiile sociale. Participând la un bal dat în cinstea ducelui d’Angoulême la Tours, marcând revenirea dinastiei Bourbonilor pe tronul Franței, Félix de Vandenesse trece printr-o violentă criză erotică, sărutând umerii unei necunoscute, Henriette de Mortsauf. ,,Ochii mi-au fost izbiți deodată de niște umeri albi, rotunzi, de care aș fi vrut să mă pot lipi, niște umeri trandifirii, care păreau să se fi îmbujorat ca și cum ar fi fost dezgoliți pentru prima oară, niște umeri pudici care aveau un suflet, și a căror piele netedă strălucea sub lumina ca mătasea. Umerii aceștia erau despărțiți de o dungă, de-a lungul căreia privirea mea a lunecat, mai îndrăzneață decât mâna. M-am ridicat, fremătând, să-i văd corsajul și am fost uluit, fermecat de sânii acoperiți cast cu un voal, dar ale căror globuri de azur, de o desăvârșită rotunzime, erau culcate delicat în valuri de dantelă. Cele mai mici amănunte ale acestui cap au fost pentru mine o ademenire care mi-au trezit întreaga făptură la plăceri nesfârșite: strălucirea părului lins deasupra unui gât catifelat ca acela al unei fetițe, liniile albe lăsate de pieptene și pe care imaginația mea s-a pornit ca pe niște poteci răcoroase, toate m-au făcut să-mi pierd cumpătul. După ce m-am asigurat că nu ma vede nimeni, m-am repezit la spatele acela ca un copil care se aruncă la sânul maică-si, și am început să-mi plimb capul pe el, sărutându-i umerii cu sete. Femeia a scos un țipăt pătrunzător, care nu s-a auzit din pricina muzicii (…).” (p. 22) Tentativa de seducție pare să fi eșuat, dacă doamna de Mortsauf l-ar fi văzut pentru prima și ultima oară în viață pe îndrăznețul Félix de Vandenesse. Botezul iubirii fizice pentru Félix, redat ca un exercițiu de fantezie venerica în scena de mai sus, coincide cu punctul de apropiere fizică maximă de doamna de Mortsauf. Din acest moment până la finalul romanului, Félix de Vandenesse construiește un admirabil discurs despre iubire, dar acesta nu va fi niciodată înfăptuit cu cea pe care pretinde a o iubi. Precum Rousseau în reveriile sale solitare în natura sălbatică, Félix de Vandenesse călătorește prin împrejurimile orașului Tours, unde fantasmele sale se pot îngemăna în voie cu impresiile puternice pe care le lasă asupra sufletului sensibil peisajul din Turena. Cu această ocazie, Félix de Vandenesse i se revelează casa din Clochegourd, parte din moșia familiei Mortsauf. Desigur că în Crinul din vale conștiința de sine a aristocrației este, spre deosebire de alte romane, la superlativ: opulența și calitatea superioară a trăirilor se concentrează în împlinirea prin iubire sau, mai adecvat spus, în ratarea sublimă a idealului iubirii, care asigură măcar o parte din prestigiul spiritual al nobilimii franceze. Doamna de Mortsauf este mai în vârstă cu nouă ani decât exuberantul Félix de Vandenesse. Căsătorită cu contele de Mortsauf, aceasta are doi copii și o experiență de viață care nu îl meține la distanță pe Félix, ci, dimpotrivă, îl atrage cu mai multă forță spre contesa sa, matură, maternă și ispititoare în același timp. Félix de Vandenesse, oedipian întârziat, încearcă să capete din partea doamnei de Mortsauf afecțiunea destinată, în condiții obișnuite, unui copil, deși vârsta și înclinațiile sale trupești sunt cele ale unui bărbat plin de vigoare. Clochegourde este ,,o casă frumoasă care îi aparține contelui de Mortsauf, reprezentantul unei familii istorice din Turena, a cărei ascensiune începe din vremea lui Ludovic al IX-lea și al cărei nume arată întâmplarea căreia această familie îi datorează blazonul și faima ei. Coboară dintr-un om care a scăpat de spânzurătoare. Așa că familia Mortsauf are pe blazon, pe fond aurit, în mijloc, crucea neagră cu brațele de două ori îndoite la capete, iar în plin centru o floare de crin din aur, cu tulpina retezată și deviza: Domnul mântuiască-l pe rege, stăpânul nostru. Contele a venit să se stabilească pe această moșie, când s-a întors din emigrație. Moșia asta îi aparține soției lui, o domnișoară de Lenoncourt, din casa Lenoncourt-Givry, care e pe cale a se stinge. Doamna de Mortsauf e singură la părinți. Puțina avere pe care o au contrastează atât de ciudat cu strălucirea numelor lor, încât soții, din orgoliu sau de nevoie, stau întotdeauna la Clochegourde și nu văd pe nimeni. Până acum, singurătatea le putea fi justificată prin devotamentul pe care îl au pentru Bourboni. Mă îndoiesc însă că întoarcerea regelui le va schimba felul de viață.” (pp. 27-28) Ca stâlpi ai aristocrației emigrate prin domnul de Mortsauf, un ins la patruzeci de ani, dar îmbătrânit timpuriu și ruinat moral pe deplin de anii duri ai exilului, și ai celei stabile, realiste, lucide prin doamna de Mortsauf, familia de Mortsauf se zbate sub un fatum istoric: timpurile gloriei și măreției aristocratice sunt la apus, în pofida faptului că marea burghezie se metisează cu vechea nobilime, acordând un plus de viață – neînsemnat la scara secolelor – unei aristocrații (semi)epuizate. De altfel, domnul de Chessel, un burghez avut, rușinat de originile sale sociale umile și care preluase, din parvenitism specific francez, numele de familie al nevestei sale, provenită din mica nobilime, este cel care-l introduce pe distinsul aristocrat Félix de Vandenesse în casa doamnei de Mortsauf. Între de Chessel, în ascensiune, și de Mortsauf, la amurg, se deruleaza, ca în cele mai multe scene balzaciene, un conflict economic și politic în regiune, balanța echilibrându-se, dar nu pentru mult timp, între cele două clase sociale dominante până în jurul anului 1830.

Félix de Vandenesse este recunoscut și acceptat de doamna de Mortsauf, jocul manierelor studiate și educația aristocratica comună sudându-le relația de prietenie, în spatele căreia se află pasiunea amoroasă a lui Félix și grația aparent condescendentă, maternă a doamnei de Mortsauf. Halucinațiile erotice ale tânărului vinconte nu încetează nici în prima seară în care cei doi se revăd, simbolistica detaliilor trădând o imperioasă nevoie sexuală: ,,Mi-era frică să nu-mi surprindă ochii ațintiți asupra umerilor ei, pe care îi sărutasem atât de aprins. Teama asta ațâța tentația, cădeam pradă ei, îi priveam! Privirea mea sfâșia stofa, vedeam în minte mica pată de unde purcede dunga frumoasă care îi împarte spatele, o gâză pierdută în lapte, care de atunci, de la bal, strălucea necontenit în acel intuneric în care parcă se prelinge somnul tinerilor a căror imaginație e aprinsă și a căror viață e castă.” (p. 33) Domnul de Mortsauf e portretizat ca un spirit înăcrit, ursuz, meschin în orgoliu, neputincios, ranchiunos, incapabil să administreze moșia cum se cuvine, incult, fantezist și reacționar, în fine, expresia becisniciei maladive a vechii aristocrații. Adept al celor mai triviale reproșuri față de nevasta lui, domnul de Mortsauf se bucură ca un copil atunci cand îl învinge la table pe Félix, obligat de cerințele iubirii să-i tolereze asprimea impotentă, picând în gol, vană și vidă a fostului exilat. Félix este întâi cuprins de ,,ură și frică” la vedera domnului de Mortsauf, dar starea de gelozie fierbinte piere cu timpul. Nici odraslele sale nu sunt mai reușite: Jacques este un băiețel veșnic bolnăvior (va muri de tuberculoză la vârsta adolescenței tarzii) și Madeleine, suma defectelor ambilor părinți (încăpățânarea mamei dublată de maliția pustiitoare a tatălui), fiica fragilă care va dezvolta în deznodământul romanului o antipatie instinctuală pentru Félix. Cei doi copii sunt rezultatul unei iubirii ratate dintre o femeie tânără, catolică ferventă prin simțire și creștere, dar aristocratică până la sacrificiul final, și un bătrân oștean epuizat de defectele sale constitutive. Pe deasupra, relațiile sexuale dintre cei doi soți fuseseră sistate de ani buni, înăbușind furii conjugale și creând resentimente suplimentare într-o căsnicie, oricum, nefericită. Ieșirea din starea de scăpătare aristocratică va constitui principala preocupare a doamnei Mortsauf. Copiii ei sunt vegheați cu datoria și abnegația tipice unei burgheze austere, dar ambițioase, desi inima-i rămâne aristocratică. Aura de soție sacrificată în numele datoriei creștine trezește simțurile lui Félix în modalități stranii și, la limită, blasfematoare. ,,Ascultând-o, mi se părea că harpa lui Iov, din care scosesem și eu acorduri fantastice, era înfiorată acum de niște degete creștine, cărora le răspundeau cântând bocetele Preacuratei la piciorul crucii.” (p. 67) Doamna de Mortsauf îl tratează superior și matern-calin pe Félix, dar numele de dragoste ,,Henriette” o încântă în secret. Ea rămâne ,,Blanche” pentru stăpânul întunecat al casei. În calitate de mamă și aristocrată, doamna de Mortsauf are grijă ca Félix, care îi jurase o fidelitate cavalerească, să devină nu numai un sprijin pentru familia ei, ci și un tânăr cu o carieră strălucită în primii ani ai Restaurației. Prin intermediul mamei ei, abila doamnă ducesă de Lenoncourt, Félix urcă rapid pe treptele societății, după cum vom vedea. Dragostea lui se sintetizează în câteva buchete de flori splendide, culese de pe câmpiile incendiate de culori ale Turenei. Planurile burgheze ale doamnei de Mortsauf sunt cele ale unui latifundiar britanic, orientat spre sporirea proprietăților și a acumulării de capital. ,,Îmi spunea că e sigură de izbândă. Avea să se stabilească un mijloc de transport de la Tours la Chinon, întreprins de un om activ, de un surugiu, văr cu Manette [servitoarea doamnei Mortsauf, n.m.], care voia să aibă o fermă mare pe șosea. Avea o familie numeroasă: fiul lui cel mare se va ocupa de trăsuri, al doilea de căruțe. Tatăl, stabilit pe șosea, la Rabelaye, una dintre fermele de închiriat, situată în centru, putea să vegheze asupra schimbului de cai la popas și să cultive bine ogoarele, îngrășându-le cu bălegarul din grajdurile lui. Unul dintre cei patru fermieri angajați, un om cinstit, inteligent, activ, și care înțelegea avantajele noii metode de lucrare a pământului, voia de pe acum să închirieze cealaltă ferma, Baude, cea care se găsea la doi pași de Clochegourde. În ceea ce privește Cassin și Rhétorière, erau de pe acum cele mai bune pământuri din regiune. Odată ce fermele ar fi fost clădite și culturile ar fi ajuns la o dezvoltare deplină, era destul să fie afișate la Tours. În doi ani, Clochegourde va avea o rentă cam de optzeci de mii de franci. Gravelotte, acea fermă de pe Maine, găsită de domnul de Mortsauf, era luată cu șapte mii de franci pe nouă ani. Pensia de mareșal era de patru mii de franci. Dacă toate aceste venituri nu erau încă o avere, ele dădeau totuși o bunăstare adevărată. Mai târziu, alte îmbunătățiri aveau să-i îngăduie poate să se ducă într-o zi la Paris, ca să supravegheze educația lui Jacques. Poate peste doi ani, când sănătatea presupusului moștenitor era să fie întărită.” (pp. 102-103) Aproape fiecare din aceste socoteli va fi confirmată cu amănunte suplimentare câteva zeci de pagini în aval. Planurile de recăpătare a vechii splendori nobiliare îl includeau pe panoplie și pe Félix de Vandenesse, descins în lumea saloanelor pariziene prin sprijinul doamnei de Lenoncourt. Scrisoare doamnei de Mortsauf către ,,fiul” Félix-Amédée de Vandenesse abundă în sfaturi de om de lume, interesul material – adesea cinic până și în conștiința ,,Henriettei” – temperând conduita de clasă, în care un anume patriarhalism aristocratic predomină. Nobilul are în sarcina sa administrarea înțeleaptă a tuturor intereselor sociale, datoria sa înspre realizarea unei armonii în lumea de jos provenind din stirpea sa aleasă și din conștientizarea unei vechimi garantate de Providență. Utopia retrogradă a doamnei de Mortsauf e tivită de spiritul de prudență și viclenie în raporturile cu cei mari și puternici pe care doar decăderea nobilimii îl implică. Noblețea, totuși, obligă – în această alăturare clasică de cuvinte se zămilește ethosul celor superiori. Félix-Amédée de Vandenesse îl servește nemijlocit pe rege ca secretar, dar și de om căruia i se pot încredința secrete și misiuni diplomatice. Bogăția și faima îi definesc parcursul meteoric. Inima sa este, însă, încrustată în arborii seculari ai Turenei, unde nefericita Henriette îi mărturisește drama vieții sale intime printr-o scrisoare postumă, dar îi și recunoaște prin semne și vorbe echivoce dragostea ascunsă, nutrită din înclinație înnăscută și atracție deplină. Decorul de mare proprietate feudală împlinită, catolicismul practicat cu o fervoare erotică, orgoliul de rasă a devotatei doamne de Mortsauf exhală un parfum de ev mediu aurit. Abia când contele de Mortsauf, căruia ambii îndrăgostiți îi doresc în subconștient moartea timpurie fără să și-o recunoască, altfel, unul altuia, cade la pat, bolnav vreme de aproape două luni istovitoare, cei doi își ispășesc gândul păcătos prin penitența infirmierului spășit. Printr-un miracol, după o veghe neîntreruptă zi și noapte, contele își revine în puteri. E, totuși, prea târziu: Félix-Amédée de Vandenesse își cere drepturile de amorez tânăr. Îndată ce doamna de Mortsauf îl refuză, acesta pleacă înapoi la Paris, unde își reia rangul și înaltele sarcini de stat.

Amurgul și prăbușirea vin împreună curând: Félix de Vandenesse începe o relație de dragoste cu lady Dudley, pasională în patimi, dar rece, mecanică și indiferentă în spirit (trăsătură de caracter conotată cu cicatricele sufletești lăsate de spiritul protestant), captând întreaga atenție a lumii bune pariziene. Cu toate că Félix-Amédée de Vandenesse continuă s-o adore de Henriette din inima pronviciei franceze, crinul regal din vale, aventura sa cu animalul de rasă venit de peste Canalul Mânecii va ajunge la urechile nemărturisitei în amor, doamna de Mortsauf. Scuza tânărului Félix este previzibilă și naturală în orgoliul său seniorial, chiar dacă nu întru totul conformă practicilor romano-catolice recepte: ,,O dragoste lipsită de o împlinire fizică se sprijină pe însăși exasperarea dorințelor. Apoi vine o clipă în care totul e suferință în noi, cei care nu semănăm defel cu dumneata. Avem o putere de care nu ne putem lipsi fără primejdia de a nu mai fi bărbați. Sufletul, lipsit de hrana care să-l alimenteze, se mistuie pe el însuși, simte o sleire care nu e moarte, dar care o precede. Firea nu poate fi înșelată îndelung. La cel mai mic accident se trezește cu o energie care seamănă cu nebunia. Nu, n-am iubit, dar nu mi-a fost sete în mijlocul pustiului.” (p. 196) Atunci când are loc întâlnirea celor doi, doamna de Mortsauf fierbe de gelozie și amărăciune, întregul ei sacrificiu în dragoste consumând-o de furie și mâhnire. Lady Dudley, a cărei vanitate rănită simula un alt tip de gelozie (invidia de clasă este starea de spirit trăită), nu se afla departe de Clochegourd, așteptându-l pe Félix să dea un semn de viață. Félix-Amédée de Vandenesse este alungat și somat să renunțe la doamna de Mortsauf, această Niobe și Didona creștine, de a cărei dragoste explozivă aflăm abia acum. Finalul își face efectul resimțit ca o otravă lentă: Henriette, roasă pe dinăuntru de sentimentul acut al trădării, va muri în scurt timp de o boală necruțătoare, dar fără o cauză aparentă (se poate, cu riscul unei ipoteze hazardate, ca domnul de Mortsauf să se fi ales cu un sifilis netratat din peripețiile sale prin Europa meridională – de aici, starea fizica deplorabilă a progeniturii sale), la doar treizeci și cinci de ani, ea, care nu a fugit să se întâlnească ,,cu cineva într-o landă”, aluzie la alegerea carnală trecătoare a mândrului Félix. Nici neamul ei nu va continua să calce pe o poteca a destinului tocmai fericită: Jacques, fiul cel mare, lasă de înțeles, prin tusea sa hemoptoică, că se va stinge curând, domnul de Mortsauf aduce din ce în ce mai mult cu o stafie ambulantă, iar Madeleine îl va detesta în veci pe Félix, rupând orice legătură cu călăul moral al mamei sale. Félix-Amédée de Vandenesse este neconsolat, lady Dudley revenind la familia ei de drept din Anglia, între copii și soț, iar moartea celei mai iubite dintre femei îl văduvește de speranțe, dar îi asigură suficiente amintiri la care să mediteze sumbru în singurătate, asemeni unui Cavaler al Tristei Figuri. Calitatea sinucigașă a aristocrației nedegenerate fizic și moral se afimă încă o dată în veacul al XIX-lea. Natalie de Manerville îl refuză pe Félix-Amédée de Vandenesse dupa această istorisire-roman: realistă și perfidă în toate ca doamnele din secolul al XVIII-lea, Natalie observă în firea romantică și descentrată a lui Félix o iubire de sine și un egotism pe care ea însăși nu le poate nici satisface, nici suporta, recunoscându-se ca altceva decât cele două jumătăți incongruente și incoerente ale animei strălucitului nobil din familia de Vandenesse.

 

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s