Variațiuni balzaciene XXII

(Șuanii sau Bretania în 1799 – Scene din viața militară, Editura Eminescu, București, 1971, traducere de H. Grămescu)

(Scene din viața militară – 1829) 

De departe cel mai ambiguu roman din punct de vedere politic[1]Șuanii înregistrează mutațiile unei epoci, cea a Directoratului pe cale de dispariție și a Consulatului în plină eflorescență de după 18 Brumar (9 noiembrie 1799) al lui Napoleon Bonaparte, perioada de timp în care vechiul se luptă cu noul nu numai în Franța, ci în întreaga Europă centrală, unde ideile revoluționare franceze se vor extinde cu rapiditatea expansiunii militare napoleoniene. Este intervalul în care Revoluția Franceză contaminează manu militari viața politică încă premodernă a numeroase națiuni-stat continentale în formare, care se vor redescoperi aproape mitologic sub forma de entități venerabile și suverane abia în secolul al XIX-lea. Balzac își alege Bretania ca loc de încleștare a forțelor istorice, regiune din nord-vestul Franței în care echivocitatea identitară din epoca feudală marchează cu gravitate dezvoltarea departamentului[2]. Înapoierea materială și sălbăticia – de ce nu?, barbaria – în moravuri a populației îi apropie pe bretoni fie de străbunii gali, fie de un trib crud anglo-saxon, naufragiat în zorii modernității burgheze. Vandeenii și bretonii nu figurează ca fiind cei mai exemplari dintre francezi, existând dubiul legat de însuși caracterul francez al acestor țărani și păstori hirsuți, înveșmântați în cojoace de capră și cu pălării de vânători pribegi, încălțați în saboți țintuiți și vorbind un aspru dialect local. Întărâtați de superstiții păgâne (frica de fantome e omniprezentă) și toropiți de dragostea pentru Rege și Biserică, șuanii respinseseră atât anul 1789, cât și Secolul Luminilor. De aceea, noul Consul solar, Napoleon Bonaparte, își ia în sarcină îmblânzirea și supunerea politică a regiunii, focar de răzmerițe și lupte de guerilla necontenite încă din primii ani de după Revoluție. Recrutarea obligatorie în armatele republicane, ale ,,albaștrilor”, era o cale aproape sigură dacă nu de stârpire, cel puțin de diminuare a sentimentului de apartenență locală, menifestată de bretoni, convertiți în masă la șuanerie, nume care trimite la sunetul sumbru al cucuvelelor noaptea, simbol al contrarevoluției tenace și taciturne. Întruparea republicanismului și a ofițerului de nădejde în viitoarea Marea Armată imperială este devotatul comandant Hulot, ,,șef de demi-brigadă” acum, viitor mareșal al Franței patru decenii mai târziu (cf. Verișoara Bette). ,,Departamentele Mayenne și Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofițer cu veche experiență care, judecând la fața locului oportunitatea măsurilor de luat, încerca să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, și mai ales pe cel din Fougères, unul din focarele cele mai de temut ale șuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forța acestor districte primejdioase.”[3] Garsii sau șuanii nu se predau cu ușurință, cetele de voluntari practicând atacul neanunțat din marginea drumurilor, din șanțuri sau păduri răzlețe, în general cu scopul brigandajului imediat și al victoriei politice pe termen lung. ,,Dar răscoalele din ținuturile bretone nu au avut nimic nobil, și se poate spune cu certitudine că, dacă Vandeea a făcut din tâlhărie un război, Bretania a facut din război o tâlhărie.”[4] Este ceea ce Balzac expune cu lux de amănunte în primele capitole ale romanului.

Comandantul Hulot și trupele sale republicane, din care făceau parte și câțiva foști șuani ,,rechiziționați” și convertiți la cauza superioară a republicii, sunt apariții pozitive, eroice, lucide, luptând pentru o cauză dreaptă și – atât cât se poate ghici din trama unui roman istoric de aventuri – eminamente națională, cea a republicanismului și a cetățeniei universale, desprinsă din trunchiul Revoluției Franceze. Balzac nu se ferește să-i descrie pe albaștrii ca fiind cei superior moral și bravi urmași ai virtuților franceze, cu toate că sensibilitățile sale conștiente de natură politică stau – ca întotdeauna – de partea monarhiei și a marii aristocrații franceze. Șuanii, care sunt respinși de trupele lui Hulot pe dealul Pelerina, dar care revin cu furie spre a jefui o diligență, au aproape aceeași brutalitate frustă în limbaj precum comandatul Hulot cu subalternii săi, deosebirea constând în caracterul pronunțat de cazarmă din vorbirea comică a oșteanului, fără inflexiuni populare, țărănești. O oarecare distanță afectivă față de bretoni aduce aminte de Țăranii, cealaltă frescă socială a populației rurale. Dintre șuanii de rând, câțiva se desprind ca prototipuri ale speciei etnice locale: Marche-à-Terre, un individ brutal și dârz, având aspectul unui cameleon periculos, și Pille-Miche, ambii purtând nume de tipul poreclelor populare, dar comune și în rândurile indienilor nord-americani, cu care oarecum seamănă. Modelul romanelor lui Fenimore Cooper este, după cum s-a observat, prezent în tablourile de bătălie din Șuanii. În episodul în care turgotina este atacată de șuani descoperim că personajele care călătoreau împreună sunt de asemenea străbătute de atitudini pro- sau anti-republicane. Fețele bisericești din regiune susțin din oficiu cauza șuaneriei, demonizând Republica. Până și birjarul, Coupiau, un țăran mai răsărit, pus pe căpătuială, este convins de justețea cauzei vechi, regale. Singurul om al viitorului care se revelază a fi, cel puțin în acest moment, indiferent și indecis politic este un anume negustor și cămătar local, d’Orgemont, care își ascunsese zece mii de franci în bocanci de teama semenilor săi, oricare ar fi aceștia. Acest bogat mic-burghez, cu care ne vom reîntâlni în roman, este de departe cel mai profetic personaj. Atunci când liderul temporar al șuanilor își face apariția, marchizul de Montauran, supranumit ,,Le Gars”, înțelegem că între grupurile de tâlhari la drumul mare din Bretania, adunați și organizați în cadrul șuaneriei, și capetele sale luminate, nobili flămânzi, constrânși să trăiască în exil, ființează o alianță șubredă și temporară, prăpastia dintre clase rămânând una enormă. Le Gars se arată scârbit de meschinăria jafurilor bretone, cu toate că admiră și îngăduie cruzimea acestor haiduci analfabeți, nevoia fățișă și universală de bani desemnând o neîngăduită probă a slăbirii privilegiului de sânge nobiliar. Cine erau conducătorii din umbra ai șuanilor, sustinuți complezent de britanici? ,,Șefii subalterni străbăteau cele trei regiuni pentru a ridica la răscoală pe toți partizanii monarhiei și pentru a-i determina să se unească, în vederea țelului comun. Urzelile acestea coincideau cu veștile sosite din Vandeea, unde uneltiri asemănătoare tulburau ținutul, sub influența a patru șefi vestiți: abatele de Vernal, conții de Fontaine, de Chatillon și Suzannet. Iar cavalerul de Valois, marchizul d’Esgrignon și Troisville-ii se zicea că sunt similarii lor din departamentul Orne. Șeful vastului plan de operații ce se desfășurau încet, dar într-un chip formidabil, era într-adevăr Le Gars, poreclă pe care șuanii o dăduseră domnului marchiz de Montauran, încă de la debarcarea lui. Observațiile transmise miniștrilor de către Hulot erau exacte din toate punctele de vedere. Autoritatea noului șef venit de peste graniță fusese recunoscută imediat. Marchizul căpătă chiar și asupra șuanilor suficientă influență încât să-i facă să priceapă adevăratul țel al războiului și să-i convingă că excesele de care se făceau vinovați întinau cauza generoasă pe care o îmbrățișaseră. Firea cutezătoare, vitejia, sângele-rece, capacitățile deosebite ale tânărului senior redeșteptau speranțele vrăjmașilor Republicii și înflăcărau atât de puternic cruntul entuziasm din acele ținuturi, încât până și cei mai puțin zeloși cooperau în vederea pregătirii unor evenimente hotărâtoare pentru monarhia doborâtă. Hulot nu primea nici un răspuns la cererile și la rapoartele repetate pe care le tot expedia la Paris. Tăcerea aceasta de necrezut prevestea, fără îndoială, o nouă criză revoluționară.”[5] Dacă Balzac s-ar fi rezumat la tabloul unui amplu conflict politico-militar, totul brodat pe canavaua istoriei cunoscute, miza nu ar fi atins punctul de incadescență al unei adevărate compoziții literare. De aceea, abia prin personajul central Marie-Nathalie de Verneuil romanul capătă oarecare substanță și mult temperament romantic. Din nou, psihologia aristocrației ajunge să fie cea care are câștig de cauză estetică.

Doamna Marie de Verneuil este, în limbajul comandantului Hulot, o ,,fostă”, misiunea ei, pentru care ar fi urmat să primească trei sute de mii de franci din partea Consulului Napoleon, era de a-l captura pe marchizul de Montauran. Supervizată de un trimis abject, Corentin (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), al șefului poliției secrete, Joseph Fouché, Marie de Verneuil, spioană republicană, are o ascendență ambiguă moral, chiar contradictorie la prima vedere: descendenta nerecunoscută a ducelui Victor-Amédée de Verneuil și a unei viitoare starețe cu pedigree, Blanche de Casteran, doamna Verneuil, crescută în mijlocul unei vieți luxoase, se vede dezmoștenită de avere într-o bătălie judiciară cu fratele ei de tată, ducele Garspard de Verneuil. În numele bogăției pierdute, aristocrata Marie de Verneuil virează în direcții dezagreabile pentru o nobilă: întâi se spune că este amanta ducelui de Lenoncourt, ceea ce constituie doar o calomnie, mareșalul de Lenoncourt, un bătrân de aproape șaptezeci de ani, fiindu-i numai protector și refuzând-o ca soție, pentru ca apoi tânăra, al cărei atribut central este frumusețea, să se căsătorească cu revoluționarul Danton. Gusturile și instinctele Mariei de Verneuil sunt în continuare aristocratice, dar pasionalitatea excesivă a firii o aproprie de păturile dinamice și în fierbere neîncetată ale Franței republicane: în Marie de Verneuil Balzac îmbină cele două Franțe aflate în plin război civil ca două săbii într-o unică teacă. Demonul care îi va curma într-un fel existența este agentul poliției secrete, Corentin, care era înamorat mai degrabă fizic de ea.

Întâlnirea la hanul Trei mauri din Alençon dintre Montauran și Marie de Verneuil declanșează vibrația intrigii. Montauran, deghizat într-un ofițer de marină care abia terminase Politehnica (nu exista secția de marină la această instituție de ingineri), pretindea a purta numele du Gua Saint-Cyr. Însoțit de o femeie tânără, dar trecută de treizeci și cinci de ani, doamna du Gua, mama lui, du Gua Saint-Cyr se îndrăgostește subit de Marie de Verneuil, sentiment împărtășit de spioana republicii. Hulot, iritat de a nu putea acționa împotriva ordinelor speciale ale poliției secrete, are bănuieli că marchizul de Montauran și o amantă de-a lui șuană se ascund în spatele celor două identități false, dar Marie de Verneuil este cea care îi salvează pe cei doi de la arestul iminent. Galanteria și frumusețea ei naturală o ajută în aceste întreprinderi riscante. Pentru a risipi orice bănuială de trădare, Marie de Verneuil îi invită pe cei doi șuani vestiți în diligența ei, care avea să fie urmată de câteva zeci de albaștri și doi ofițeri. Caleașcă este însoțită din umbră de către optzeci și șapte de șuani, conduși de Marche-à-Terre, despre care aflăm – ca în orice roman stufos de aventuri – că este soțul sau iubitul din trecut al slujnicei doamnei de Verneuil, Francine. Această încrengătură de relații acționează ca un alibi narativ pentru siguranța fizică a celor două virtuale cupluri: la etajul superior între liderul șuanilor și aristocrata spioană, la cel de jos între bruta de Marche-à-Terre, tâlhar pur-sânge și contrarevoluționar de conjunctură, și slujnica care adunase ceva avere din firimiturile de la masa nobilimii descompuse.

Atunci când se înserează, iar marchizul de Montauran se dezvăluise doamnei de Verneuil, care nu pare nici surprinsă, nici speriată în urma aflării adevărului, ca nobil șuan, diligența lor se retrage spre un castel lăturalnic din Bretania. Paza o garantau soldații republicii, însă trupele de șuani clandestini își ascultau în taina nopții conducătorul. Bârlogul șuanilor este reședința marchizului de Montauran, un castel delabrat și sinistru, înconjurat de un decor romantic. În acest loc urma să se desfășoare o întâlnire secretă a nobilimii monarhiste, pe care rebelul de Montauran, în ciuda pericolului, acceptase să o prezideze. În timp ce are loc ședința exilaților de nevoie, soldații republicii, staționați în curte, sunt uciși mișelește de șuani. Căpitanii Merle și Gérard, alegorii ale eroismului postrevoluționar, cad răpuși de ignobilii bandiți bretoni. Aproape simultan, doamna de Verneuil este umilită public de către nobili. Madame du Gua, la rândul ei, fosta amantă a unui anume Charette, dar acum orbită de gelozie, asemenea unui Corentin feminin, îi informase pe cei prezenți de trecutul dubios și de stirpea îndoielnică a celei care se pretindea doamna de Verneuil, aspect pe care unul dintre invitați îl confirmă, spre amuzamentul mârșav al tuturor celor de față. De Verneuil este aproape dezbrăcată în chip umilitor, asemeni unei femei de stradă oarecare, sub ochii înfometați de senzații noi ai bărbaților Vechiului Regim adunați la castel. Însuși iubitul ei, încă nemărturisit, de Montauran se dezice de ea public. În cele din urmă, printr-o întâmplare norocoasă, scapă din reședința întunecată a pretendentului ei și se retrage în republicanul Fougères și jură răzbunare celor care au trădat-o și înjosit-o atât în privința originii ei sociale înalte, cât și în pudoarea ei feminină. Rănită în dragoaste, doamna de Verneuil simte că îl va ucide pe tânărul de Montauran.

Un episod premonitoriu din Șuanii este acela în care doamna de Verneuil îl salvează pe cămătarul d’Orgemont de la tortură și, eventual, moarte. Pille-Miche și Marche-à-Terre încercau să extragă informații de la d’Orgemont cu privire la locul în care își ascunsese în casă averea. Șuanii comuni, asemeni celor nobili, sunt mai mult interesați de obținerea de bani decât de eroismul luptei monarhice. De altfel, nobilii șuani probează realism politic, unul oarecum mercantilist, nu inspirat de cavalerismul medieval, în susținerea regelui neîntronat Ludovic al XVIII-lea, de la care se așteaptă la funcții înalte în stat, la retrocedări și rente uriașe atunci când acesta va reveni pe tron. Așteptarea lor mai durează încă șaisprezece ani. Cei mai mulți dintre ei erau îndatorați avarului cămătar d’Orgemont, cel care, în prudența sa maniacală, tipic burgheză, își construise o încăpere secretă unde își clădise pereții interiori din saci cu aur și argint. În ciuda zgârceniei sale comic-patologice, bogatul d’Orgemont supraviețuiește încercărilor, propunându-i, nu lipsit complet de rațiune, doamnei de Verneuil să îl accepte în căsătorie. În acest moment intuim, fără drept de apel, că spioana republicană este, mai presus de orice, o aristocrată mândră, pentru care luxul merită să existe doar dacă acompaniază sentimentele puternice ale unei voințe libere, de dincolo de moarte.

Adăpostită de un șuan onest, Galope-Chopine sau Cibot, și de soția sa, Barbette, domnișoara de Verneuil își țese intriga nebunească. Planul ei de bătaie, mai mult presimțit ca o fatalitate decât gândit la rece, era acela de a pătrunde din nou în tabăra șuanilor și de a-l duce pe marchizul de Montauran în punctul de a fi prins de către Hulot și Corentin. Cu această ocazie, aflăm în final, într-un mod adecvat, cum reușau de fapt aceste bande de țărani răsculați să se opună ani de-a rândul autorității centrale din Paris. Geografia îi ajuta în acest sens, Balzac dovedind o excelență documentare la față locului pentru scrierea romanului. ,,Domnișoara de Verneuil înțelese atunci taina războiului purtat de șuani. Străbătând acele drumuri, putu să aprecieze mai bine starea câmpiilor bretone, care, privite dintr-un unghi îndepărtat, i se păruseră fermecătoare, dar în care trebuia să te afunzi pentru a izbuti să înțelegi atât primejdiile, cât și dificultățile lor de nedescâlcit. Din vremuri imemoriale, în jurul fiecărei proprietăți țăranii au ridicat un mal de pământ, înalt de șase picioare, de formă prismatică, pe culmea căruia cresc castani, stejari și fagi. O asemenea îngrăditură, plantată astfel, se numește haie (haie normandă), iar lungile ramuri ale pomilor care o acoperă, trecând aproape totdeauna peste drum, descriu deasupra acestuia o boltă imensă. Drumurile, îndiguite jalnic de atari dâmburi alcătuite dintr-un sol argilos, se asemuie cu șanțurile de apărare din jurul fortărețelor, iar acolo unde granitul care, în aceste ținuturi, răzbate mai totdeauna la suprafața pământului, nu alcătuiește un fel de pavaj bolovănos, ele devin așa de impracticabile, încât nici cea mai ușoară șaretă nu le poate străbate decât cu ajutorul a două perechi de boi și a doi cai, mărunți, dar, în general, viguroși. Aceste drumuri sunt de obicei atât de mlăștinoase, încât oamenii, vrând-nevrând, au trebuit să stabilească, pentru a putea să treacă de pe o proprietate pe altă, de-a lungul acestor haie, o potecă cu denumirea de rote, care începe și se sfârșește la capetele terenului fiecărei gospodării. Pentru a trece de pe o proprietate pe alta, trebuie, deci, să urci pe culmea acelei haie, folosind o scară cu câteva trepte, care, din pricina umezelii, era de obicei lunecoasă.”[6] În acest peisaj neobișnuit de inospitalier, doamna de Verneuil asistă la o slujbă în natură a șuanilor, care aducea aminte atât de epoca de catacombe a creștinismului timpuriu, cât și de incursiunile cavalerilor cruciați pe pământul sfânt.

Ultima întrunire și ultimul bal ale șuanilor are loc în localitatea cu nume englezesc Saint-James, locul de destinație al doamnei de Verneuil, îmbrăcată în moda pariziană a zilei, inspirată din veșmintele anticilor elini și romani. Prezența ei răpește atenția audienței: de la prelați famelici după bogate parohii și demnități romano-catolice până la doamna du Gua, care regreta că nu o împușcase la timp pe rivala ei, întreaga nobilime recunoaște în doamna de Verneuil farmecul aristocrației genuine. Trecutul ei era reabilitat de o discuție anterioară, pe care o purtase în alcovului ei personal, cu domnul conte de Bauvan, care, după ce o denigrase pe nedrept, îi jurase credință, exprimându-și chiar intenții mai serioase decât stima unui nobil pentru altul de aceeași stirpe. Domnul conte de Bauvan fusese salvat din ghearele morții de către doamna de Verneuil. Cu toate acestea, războiul civil continua neabătut ca o ploaie de toamnă. Marie de Verneuil își așteaptă iubitul, pe marchizul de Montauran, într-o casă ferită, nemaiștiind dacă să-l trădeze sau nu, sa-l pedepsească sau să-l ierte. Corentin își exprimă dorința de a fugi cu ea, dincolo de rolul său diplomatic și de fidelitatea circumstanțială față de Republică. Caracterul mizerabil al poliției secrete este dat în vileag și aici. Forțele albaștrilor sunt răspândite în jurul casei de rendez-vous. Dorința de răzbunare a comandantului Hulot, ai cărui camarazi fuseseră măcelăriți la castel, nu are margini. De cealaltă parte, șuanii își însoțesc comandantul îndrăgostit, care, îmbrăcat în hainele unui țăran breton ordinar, reușește să se strecoare până la locul de întâlnire. În acest ansamblu general de întâmplări neverosimile prin amploarea conflictului și a aventurii sentimentale imaginate, Balzac introduce un intermezzo tulburător. Barbette Cibot dezvăluie din greșeală lui Hulot și albaștrilor casa în care se ascundea iubita garsului, adică a marchizul de Montauran. Marche-à-Terre și Pille-Miche, vărul lui Cibot sau Galope-Chopin, îl pedepsesc pe acesta decapitându-l în propria casă, sub bănuiala de a fi trădat pentru bani cauza șuaneriei. Văduva Cibot își îndeamnă băiatul de nici zece ani să răzbune moartea nedreaptă a tatălui prin pactizarea cu albaștrii. Pille-Miche va muri mai târziu pe eșafod, însă Marche-à-Terre ajunge un respectabil comerciant de vite nici trei decenii mai târziu. Sălbăticia teroristă a șuanilor izvorăște din cruzimea țărănimii bretone, profund amorale, Balzac menținând o distanță sceptică față de aceste creaturi ale evului mediu întunecat și ale pământului clisos.

Deznodământul romanului e în căutarea unui senzațional melodramatic, întunecat și sublim în același timp, pe care narațiunea îl pierde în prezent, presupunând că a fost convingător vreodată: Corentin, înveninat de gelozie, îi trimite un bilețel mincinos doamnei de Verneuil, semnat de marchizul de Montauran către doamna du Gua, din care reieșea că liderul șuanilor părășește Franța și fuge în Anglia și o dă astfel uitării pe republicana fără onoare Marie de Verneuil pentru iapa lui Charette. Doamna de Verneuil se încrede în conținutul misivei și pofta ei de vendetă reizbucnește. Hulot e informat să se pregătească să-l captureze, viu sau mort, pe marchizul Alphonse de Montauran, acest nobil sălbăticit care, spre deosebire de doamna de Verneuil, nu se bucurase de educația completă a unui curtean de la Versailles. Atunci când, în cele din urmă, prin ceața nopții bretone, marchizul de Montauran își face apariția, acesta pusese la cale o nuntă sui generis în căsuța lor de revedere. Seniorul de Bauvan le era martor, iar abatele de Gudin preot. După consumarea slujbei de căsătorie, cei doi miri, care își recunosc unul altuia dragostea, realizează că se afla într-un pericol de moarte și că prima lor zi de fericire deplină coincide cu cea din urmă – ,,o zi fără nici un mâine”. Amândoi se prăbușesc împușcați de armele neiertătoare ale republicanilor. Doamna de Verneuil se îmbrăcase în haine de șuan, încercând să se deghizeze salvator în rolul iubitului ei, iar marchizul de Montauran încercase în zadar să fugă luptându-se curajos: amândoi morții cad răpuși de marșul inexorabil al istoriei, noblețea confirmându-se prin propria ei suprimare. Șuanii este romanul aristocrației active care, neputând să trăiască conform misiunii sale ontologice, merită doar să dispară, travaliul ei războinic spre amurg captând imaginația artistică a unui devotat monarhist, legitimistul ambivalent Balzac.

Note:

[1] Ambiguitatea republicanism-monarhism absolutist este omniprezentă în Șuanii, aspect sesizat de exegeza existentă. Cf. Joseph Sablé, ,,Balzac et la révolution d’après Les Chouanes”, History of European Ideas, Vol. 11, 1989, pp. 43-49.

[2] Documentarea istorică e una serioasă la Balzac, deși nu întotdeauna vastă. Vezi Gilbert M. Fess, ,,The Documentary Background of Balzac’s Les Chouans”, Modern Language Notes, Vol. 69, No. 8 (Dec., 1954), pp. 601-605.

[3] Șuanii sau Bretania în 1799, Editura Eminescu, București, 1971, traducere de H. Grămescu, p. 20.

[4] Idem, p. 31.

[5] Idem, p. 77.

[6] Idem, pp. 260-261.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s