Variațiuni balzaciene XXIII

(O dramă la marginea mării. Gambara, traducere și note de G. Marcuson, Editura Dacia, Cluj, 1974)

Hanul roșu (Studii filozofice – 1831) 

Construită ca o tipică povestire-în-ramă medievală, întâmplarea este reprodusă de un anume Hermann, un soi de negustor din Nürnberg, amator bonom de șezători și om de viață. Balzac are o simpatie nedisimulată pentru ipoteticul trai așezat și tihnit al germanilor, pe care îi socotește ca pe un popor rustic, pașnic, naiv, tradiționalist și posedând farmecul și culoarea sănătoasă a medievalității robuste, cu toată aplecarea firii germane spre fantasmagorii grotești și orori gotice. Este vorba aici de aceeași prejudecată pozitivă, dacă se poate spune așa, pe care o întâlnim și în romanul Vărul Pons în portretul muzicianului Schmucke. Dintre cei invitați în jurul mesei de seară, privirea naratorului fu atrasă de un personaj straniu, al cărui chip ,,se făcuse pământiu, dungi vinete îl brăzdau.” (p. 43) Comeseanul era un moșier milionar, care acționase cândva ca ,,fost furnizor al armatelor imperiale” (ibidem). Avusese un băiat care îi murise într-un duel, fiica sa, recunoscută abia de curând, urmând să moștenească o avere apreciabilă. Desigur că aceste indicații au un caracter intențional și sistematic totodată. În acest moment, Hermann începe să-și depene firul povestirii. În toamna anului 1799, doi tineri medici de armată călătoreau pe cai înspre orașul de graniță Andernach, situat pe malul Rinului. Franța era în curs de prefacere în viitorul Imperiu. Cei doi chirurgi erau prieteni din copilărie și aveau să-și ocupe posturile pentru care dețineau scrisori de recomandare, comportamentul și pregătirea necesare. Pe unul dintre cei doi doctori îl chema Prosper Magnan, iar pe celălalt Hermann îl numește, din lipsă de altceva mai clar, Wilhelm. Făcându-se întuneric, cuplul de tovarăși poposește la Hanul roșu, unde sunt găzduiți și hrăniți conform obiceiurilor și farmecului locale. Hangiță ispititoare, crapi delicioși, vin de Rin, călători întârziați, nimic nu lipsește din peisajul pitoresc al unei Germanii încă fragmentate și accentuat preindustriale. Balzac înșiră parca sub ochii ascultătorilor o serie de stampe din epocă, lucrate migălos, dar cu motive care, astăzi, par plate, desuete și oarecum calpe. În acea seară un călător tardiv se înființează la han. Îl chema Walhenfer și fabrica lui de ace de gămălie tocmai arsese. Din vorbă în vorbă, cei trei călători leagă un fel de amiciție pasageră și încep să își mărturisească dorințele cele mai ascunse. Prosper Magnan visa să revină acasă, la obârșie, unde să-și petreacă restul vieții după ce ar fi cumpărat ,,treizeci de pogoane vecine”, pentru care mama lui strângea cu greu bani, fără să mai termine din economisire, cei șaizeci de mii de franci trebuitori. Wilhelm nu își exprimă nici o dorință. Cât despre negustor, cucerit de farmecul și onestitatea celor doi bărbați străini, acesta, după ce acceptă să doarmă în patul destinat lui Wilhelm, le mărturisește că are în geantă ,,o suta de mii de franci și de diamante” (p. 53). Casa adoarme curând. Prosper Magna rămâne treaz. Mintea începe să-i țeasă planuri diabolice. Se gândește să fure suma imensă a germanului. După ce deschide cu grijă ferestrele ferecate pe timp de noapte, acesta își ticluiește planul criminal: avea să-i despice cu rapiditate capul de pe trunchi neamțului adormit cu instrumentele din trusa sa chirurgicală și, după aceea, să fugă numaidecât. Răpit de frumusețea nopții, de oboseala și de frământările conștiinței, Prosper Magnan adoarme fără să mai apuce să comită fapta. Groaza îl izbește în plin atunci când, a doua zi dimineață, se trezește într-o baltă de sânge și în vacarmul general. Walhenfer fusese ucis exact în modul descris în fantezia sa odioasă. Prosper este paralizat de teamă și de vinovăția morală. Aruncat în închisoarea din Andernach, pedeapsa pe care urma să o primească nu poate fi decât cea capitală. Acolo, în temniță, îl cunoaște pe însuși Hermann. Acesta fusese arestat ca prizonier de armatele republicane pentru un raid militar ,,care nu avusese loc pe teritoriul electoratului.” (p. 58) Urma să fie grațiat, însă prietenia pe care o leagă cu Prosper Magnan îl convinge că acest francez onest nu este un ucigaș la drumul mare. Celălalt chirurg, care fugise peste noapte, era adevăratul făptaș. Nevinovatul este executat la două zile după o judecată sumară. Hermann bavarezul îi păstrează și astăzi o amintire înduioșătoare, în vreme ce monstrul responsabil, al carui nume real este Frédéric și nicidecum Wilhelm, se află în libertate, probabil huzurind în voie.

Aceasta este istorioara neamțului Hermann. Cei de la masă respiră sub ambianța declanșată de povestirea de la Hanul roșu. Cel mai mișcat este ciudatul Taillefer, de-a cărui fata naratorul era îndrăgostit. Acesta are brusc o înspăimântătoare criză de nervi ca urmare a unei boli ivite cu douăzeci de ani în urmă. ,,Sărmanului om i se năzărea că în capul lui sunt sumedenie de animale care-i mănâncă creierul: în interiorul fiecărui nerv simțea junghiuri, sfâșieri, smucituri oribile. Capul îl durea atât de tare, încât nici nu simțea calmantele care i se administrau pe vremuri pentru a-l ușura; dar domnul Brousson i le-a interzis, pretinzând că e vorba de o boală nervoasă, o inflamare a nervilor, care se tratează cu lipitori pe ceafă și opiu pe creștet; și, ce-i drept, accesele s-au rărit și n-au mai apărut decât o dată pe an, în toamnă. După ce-i trece, Taillefer repetă neîncetat că ar prefera să fie tras pe roată decât să mai îndure asemenea dureri.” (p. 68) Boala nu avea repercusiuni fizice vizibile. Naratorul deduce că tatăl femeii pe care o iubea este fostul chirurg ucigaș de la Hanul roșu. Frédéric din amintirea bătrânului Hermann este nimeni altul decât Jean-Frédéric Taillefer, milionarul bolnav de conștiință care își asculta propria vină reamintită de alții.

Balzac putea să pună capăt poveștii aici dacă nu ar fi țintit la o încheiere cu substrat moralizator, care, nu altfel decât de obicei, își ratează cheia de interpretare morală. Naratorul cere sfatul celor mai apropiați prieteni în legătură cu proiectul său de a-o cere în căsătorie pe fata nemernicului de Taillefer. Merită să te bucuri ca moștenitor de averea unui ins cu mâinile pătate de sânge? Un avocat, un preot, un moșier, un politician republican, un duce, ba chiar un ,,bărbat agreabil” cu apucături de ,,puritan” găsesc justificări conform pozițiilor lor sociale pentru o omucidere petrecută cu câteva decenii înainte. În cele din urmă, voturile în favoarea căsătoriei sunt acordate doar de cei trecuți prin viață, în vreme ce tinerii, în majoritate, votează împotrivă, poate și pentru că aceștia râvneau în secret la mâna domnișoarei Taillefer. Între timp, aflăm că totul avea însușirile unei șarade, domnul Taillefer, onorabil membru al societății franceze, murise cu puțin timp în urmă. Cu toate acestea, în pofida votului de neîncredere, deznodământul e unul cinic: fiica domnului Taillefer merită să se bucure și să fie în continuare fericită în mijlocul fastuoasei vieți pariziene în care crescuse atât de frumoasă. Aceasta va deveni nevasta naratorului. În fond, câte mari averi nu acoperă crime și vicleșuguri pentru care nu sunt deajuns doar o spânzurătoare pentru a le ispăși de tină? Criminalitatea burgheză, statutară cumvă, cu care Balzac se împacă cu strângere de inimă, nu alterează scopurile reproductive și de satisfacere naturală ale vieții, așa cum este ea.

Domnul Cornelius (Studii filozofice – 1832) 

Precum În căutarea absolutului sau Capodopera necunoscută, povestirea cămătarului Cornelius Hoogworst este plasată într-o atmosferă de Ev Mediu târziu, colorată rembrandtian. Acțiunea începe în data de 1 noiembrie 1479 în catedrala din Tours, unde contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier își spionează tânăra nevastă în compania unui necunoscut. Bătrân neputincios, dar cicatrizat lăuntric de gelozie, nobilul de Saint-Vallier mai trăia doar voluptatea cruzimii cu soția sa, pe care o bănuia și o chinuia cu grija unui soț încornorat și despotic. Suntem în timpurile regelui francez, înțelept și gospodar, Ludovic al XI-lea, printre ai cărui copii din flori se numără și contesa Marie de Saint-Vallier, urmarea vie a aventurii cu o anume doamnă de Sassenage. Cu ajutorul canonicului și a unui paj, intrusul își răpește iubita din ghearele în zadar lacome ale soțului tiran, dar aceasta nu pentru mult timp. Tânărul este ,,nepotul marelui comandant al arbaletierilor” (p. 83). Pentru a fi în preajma amantei sale, acesta se hotăraște să se angajeze ucenic în casa negustorului din Brabant, Cornelius Hoogworst, care își avea reședința gard în gard cu contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier. Ambele case afișau fizionomia rebarbativă a unor temnițe și fortărețe impenetrabile. Cornelius Hoogworst, un Gobseck medieval, este cel ,,căruia regele Ludovic al XI-lea îi arăta toată încrederea în tranzacțiile financiare pe care vicleana sa politică îl silea să le încheie peste hotare.” (p. 86) Cornelius este un monstru patologic de zgârcenie și viclenie, dar relațiile sale financiare din Gand sau chiar Flandra, din Veneția sau din Orient garantau o alianță posibilă care ar fi unit printr-o alianță de sânge Burgundia la teritoriul regatului Franței. Ludovic al XI-lea îl folosea și sub forma de creditor de încredere. Din cei opt slujitori-ucenici pe care îi avusese Cornelius în Tours, nici unul nu mai trăia în prezent, fiecare murind în urma acuzei de a-și fi furat stăpânul. Populația îl detesta ca pe un magician demonic, considerându-i casa ca un blestem aruncat pe orașul Tours, iar regele însuși îl poreclise ,,torționarul” pentru abilitatea de cămătar și strângător de biruri cu care își obținea banii. Furturile la care fusese supus bătrânul Cornelius se ridicau la peste un milion trei sute de mii de franci. Cărpănosul locuia mai mult ferecat în casă în prezența singulară a surorii sale, o mumie la fel de sinistră în calicie ca fratele ei. Orice urmă de suflet omenesc fusese de mult îngropată sub fruntea jupânului Cornelius. Mai mult decât o caricatură a zgârceniei și foamei de bani, Cornelius e o fantomă feudală a răului satanic. Alături de vecinul sau, contele de Saint-Vallier, Cornelius exprimă un exces compensatoriu: bătrân și fără urmași, finanțistul își concentrează viața imaginară în acumularea reală de avuții pe care nu le mai putea folosi, după cum contele de Saint-Vallier, impotent, găsește satisfacție în ascetismul impus din afară al soției sale. Fiecare se bucură de frustrarea sa – sadismul stă la temelia unor patologii sociale, reciproca fiind la fel de valabilă. Tânărul iubit al contesei se pune la dispoziție ca ucenic sub numele de Philippe Goulenoire, însă în aceeași noapte se strecoară din casa-închisoare a stăpânului Cornelius în casa alăturată a contelui, o colivie cu multe zăbrele, unde își îmbrățișează tandru, printre jurăminte candide, și nimic mai mult, perechea firească a vârstei. În aceeași noapte, Cornelius descoperă alte bunuri furate, un colier de rubine și câteva bijuterii. Falsul ucenic este dus la castelul regal Plessis, unde avea să fie torturat de slujitorul cu ordinea publică Olivier le Daim și de căpitanul gărzii scoțiene, care participaseră la execuția și celorlalți slujitori ai flamandului. Cu această ocazie, Philippe Goulenoire este deconspirat de către gâdele-polițist Tristan ca George d’Estoutville, ,,nepotul marelui-comandant al arbaletierilor”. (p. 106) În acest moment de cotitură al intrigii, contesa de Saint-Vallier intervine la tatăl ei, regele, și îi dezvăluie pricina pentru care George d’Estoutville nu putea să fure obiectele de preț când acesta își petrecuse o bună parte din noapte alături de ea. Regele înțelege că la mijloc zace îngropat un mister. Îl trimite pe contele gelos cu o misiune diplomatică la Veneția, eliberandu-și astfel fiica de un soț aspru și inutil. Ludovic al XI-lea, bolnav și obosit, se afla, totuși, la capăt de drum. ,,Ajuns în al cincizeci și șaptelea an al vieții, Ludovic al XI-lea mai avea să trăiască numai trei ani; în suferințele bolii, începuse a simți apropierea morții. Descotorosit de dușmani, pe cale de a întregi Franța cu toate posesiunile ducilor de Burgundia – datorită căsătoriei delfinului cu Margareta, moștenitoare a casei de Burgundia, unire pusă la cale prin osteneala lui Desquerdes, comandantul trupelor sale în Flandra.” (p. 111) Balzac îi schițează regelui un portret de bătrân luminat, de politican versat și de spirit pus pe șotii în maniera incognito, dar pe față, în care își conducea regatul.

Misterul povestirii consistă din comportamentul inexplicabil al bogatului Cornelius. Morbul avariției îl adusese în asemenea hal de degradare mentală pe flamand încât acesta, noctambul energic pe acoperișul propriei case, se fură pe el însuși depozitându-și prada în locuri pe care nu le mai ținea minte în stare conștientă. Regele, retras în pasivitatea oricărei contemplări superioare, nu este atât de pus pe gânduri de firea viciată, pierdută a slujitorului său, căruia îi indică urmele propriilor pași pe podeaua presărată cu făină din odaia ferecată pe timp de noapte. Sora lui Cornelius moare la aflarea veștii, aproape calcifiindu-se spontan. Fratele ei era criminal în raport cu el însuși și ucigașul moral a opt slugi nevinovate. Dar nici acum slăbiciunea după avuții nu i se potolește, suspectându-se pe el însuși ca pe oricare alt hoț. ,,Torționarul și-a petrecut următoarele zile într-o continuă fierbere. Ca o fiară închisă în cușcă, umbla în lung și-n lat, căutându-și aurul prin toate ungherele casei; îi cerceta crăpăturile, ciocănea pereții, implorând pomii din grădină, temeliile și acoperișurile turnulețelor, pământul și cerul să-i redea comoara.” (p. 128) Asemeni un Tantal modern, înstrăinat de el însuși în posesiunile sale, stăpânul Cornelius își supraviețuiește cu tragism propriei dezumanizări. ,,Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintre toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creînd în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfingea, clipă de clipă, ghearele-i ascuțite în inimă.” (p. 129) Finalul ține de fatum și de chemarea unei dreptăți situată dincolo de planul sensibil: ,,Copleșit de câteva gânduri mai ucigătoare decât toate acelea cărora până atunci le rezistase, își reteză gâtul cu un brici. Moartea lui s-a întâmplat cam odată cu aceea a lui Ludovic al XI-lea – încât casa blestemată fu jefuită, din pod până în pivniță, de popor.” (p. 130) Marie de Sassenage, fosta contesă de Saint-Vallier, naște un viitor rege, pe Francisc Întâiul, dovedind că noblețea se ascunde în acțiuni mult mai sănătoase decât cele ale unui cămătar avar, a unei caracatițe hrănită doar de capital.

O dramă la marginea mării (Studii filozofice – 1834) 

Scrisoarea unui tânăr între douăzeci și doi și douăzeci și opt de ani, pe numele său Louis, către unchiul său funcționează ca prilej pentru relatarea unei istorioare de pe litoralul atlantic al Bretaniei, între Croisic și Batz, nu departe de orășelul Guérande (cf. Béatrix). Louis este înzestrat cu natura predispusă spre impresionabilitate a unui artist reflexiv. De altfel, aspirația sa include crearea unor ,,opere”, de natură literară. Însoțit de iubita sa Pauline, Louis se îmbată de peisajul marin, uscat, nisipos și stâncos al acestui colț liric din Franța. Starea de beatitudine este știrbită de apariția unui pescar zdrențăros, un om al mării breton, naiv și de o sărăcie lucie. Plăpând, trecut de treizeci și cinci de ani, acesta nu are soție, dar îngrijește de un tată bătrân și orb. Înduioșându-i pe cei doi îndrăgostiți, pescarul le vinde un homar și un păianjen de mare cu un franc șaptezeci și cinci, o sumă derizorie, însă, în maniera degajată a unor burghezi, Louis și Pauline se joacă de-a licitația unul cu altul, promițând, în schimb, o sută cincizeci de franci. Pescarul este încântat și, la rugămintea tânărului, se oferă de cicerone pe plaja lungă a Atlanticului. Populația din regiune își ducea zilele într-o sărăcie înfiorătoare, încălzindu-se cu tizic pe timp de iarnă, rezultat din balega uscată de vacă. Pe bucata de nisip dintre Croisic și Batz tinerii bagă de seamă un promontoriu care ascundea o grotă. Aceasta este ocazia oportună ca pescarul cel sărac să le povestească viața Omului cu jurământul, poreclă data unui pustnic retras din lume pe acel vârf pietros, personaj numit Pierre Cambremer, pe care orășenii îl puteau vizita ca pe o curiozitate a naturii bretone. Astăzi, un bătrân uscat, hrănit numai de nepoata sa, Cambremer, mut prin jurământ, tăinuiește un trecut sălbatic și melancolic ca orizontul mării. Căsătorit în tinerețe cu o fată din neamul Brouin, din Guérande, cei doi au un fiu, Jacques. Crescut fără o educație aspră și, din prea multă dragoste părintească, lăsat să facă ce-i poftea inima, Jacques dezvoltă apucături stricate încă din copilărie: crud și bătăuș, apoi hoț și mincinos, Jacques, care nu ajunge nici marinar, nici pescar, nici măcar soldat, sfârșește prin a fura bani din casă la șaptesprezece ani pentru a se distra în localuri rău-famate din Nantes. Chefliu și ușuratic, acesta își face părinții de râs, până ce, într-o providențială zi, sătul de atâta putrefacție sufletească, tatăl său, în văzul mamei, îl urcă pe derbedeu într-o barcă, îi leagă un bolovan de picior și îl azvârle implacabil în apele letale ale oceanului. Nevasta îi moare curând, iar Pierre Cambremer devine eremitul de lângă valurile mării. Pauline și Louis sunt atât de zguduiți încât refuză să îl mai caute cu privirea pe ucigașul propriului fiu. ,,Povestea pescarului a fost tăioasă ca o muchie de cuțit.” (p. 212) Odihna și băile de mare nu-l mai pot desfăta pe Louis, cutremurat de ecoul fioros al unei umanități vitrege ca peisajul magnific, dar golit de blândețe al țărmului oceanic, al valurile prevestind moartea.

Gambara (Studii filozofice – 1837) 

,,Chimistul Balthazar Claes (La Recherche de l’Absolu), pictorul Frenhofer sau muzicianul Gambara, ca și atâtea alte personaje balzaciene, sunt eroii, dar și victimele căutării Absolutului, ai forței nelimitate a gândirii.” (Angela Ion, prefață la Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, 1998, p. 16). Într-adevăr, povestirea unui episod din viața artistului italian anonim Paolo Gambara este o altă incursiune cu pretenții metafizice a lui Balzac în lumea suprasensibilă a artei, iar de data aceasta, cea muzicală ocupă primul plan. Acțiunea se înfiripă în cea mai mare parte în ianuarie 1831 la Paris, dar deznodământul are loc exact șase ani mai apoi. Contele Andrea Marcosini este un milanez putred de bogat, chipeș, cu o rentă anuală de două sute de mii de franci, posesor de castele în Croația, care se plictisește de prea multă lâncezeală în capitala luminilor. Privirea acestui faun rasat îi este atrasă de către o femeie îmbrăcată umil care se deplasa pe o stradă rău-famată. Frumoasă, în ciuda aparenței modeste, respectiva doamnă îi stârnește apetitul sexual junelui conte, care pare a fi intrat într-o criză libidinală incontrolabilă. Excitația sa îl duce într-o uliță a prostituatelor. Aici, contele Andrea Marcosini dă peste bucătaria filantropă a unui italian pauper, dar artist în arta lui culinară, il signor Giardini. Acesta oferea mese la prețuri modice unor compatrioți de-ai săi. Coincidența sau nu face ca însuși contele Andrea Marcosini să fie atras ca un magnet tot spre patria sa încă dezbinată. Balzac nu este la prima asociere între Italia ca națiune venerabilă și spiritul artistic înnăscut, între epoca Renașterii și locuitorii moderni ai peninsulei italice. Dincolo de intențiile pământene și maloneste ale lui Andrea Marcosini, contele vădește însușiri vag artistice, după cum se va vedea. După ce-i plătește bucătarului-artist Giardini patruzeci de franci (din care Giardini, creștin și viclean deopotrivă, îi dă înapoi ca rest contravaloarea unei singure porții), masa a câtorva zeci de persoane, contele află ce istorie ascunde femeie care-l magnetizase subit în decursul acelei zile. Numele ei este Marianna Gambara, soție devotată până la sacrificiu suprem muzicianului-vagabond Gambara, născut în Cremona și obligat de împrejurările vitrege ale vieții să își caute un rost și la Paris, după ce Germania și Italia de Nord îl alungaseră prin dezinteresul lor față de un asemenea talent ieșit din comun. Giardini relatează cum cei doi soți ,,trăiesc din pomana brutarului, fiindcă nenorocitul de bărbatu-său nu numai că nu aduce acasă nici un ban, dar irosește tot câștigul neveste-si pe instrumente pe care le modifică, le lungește, le scurtează, la demontează și le remontează până scoate din ele niște sunete de-ți vine să-ți iei lumea în cap; numai atunci este mulțumit.” (p. 221) Doamna Gambara activa de nevoie sub forma de croitoreasă ieftină a femeilor de stradă. Bucătarul Giardini era un patriot care se distra, similar celor mai multi invitați la mesele sale remarcabile, pe seama nebuniei muzicale a domnului Gambara, cu toate că el însuși, în urma tentativelor sale de a reforma arta culinară, ruinase, după propriile spuse, ,,trei restaurante, deschise pe rând la Neapole, la Parma și la Roma.” (p. 221) Căsnicia nefericită a celor doi Gambara este rezumată nu numai din discuția seducătoare pe care contele Marcosini o are cu Marianna Gambara, ci și din descrierea camerei conjugale, care nu lasă loc de dubiu asupra sufletului fiecărui soț, unul fanatizat de monomia muzicii, celălalt căutând dragostea în mijlocul insatisfacției trupești pronunțate prin adorarea talentului domanului Gambara. ,,Ca să nu-l umfle râsul, se feri să privească în direcția unui pat grotesc, pe care năstrușnicul bucătar îl făcuse din corpul unei vechituri de clavecin și privi spre patul Mariannei, un culcuș strâmt, cu o singură saltea, acoperită cu o muselină albă, al cărui aspect îi inspira gânduri triste și dulci totodată.” (p. 240) 

La apariția comesenilor, Paolo Gambara lasă impresia unei personalități ,,care-și înăbușise patimile spre folosul rațiunii care, singură, se maturizase în lupte grele.” (p. 224) Amănuntul comportă semnificația sa expresă dacă ne gândim că Andrea Marcosini, prin contrast, fierbea de o patimă sexuală irațională. Antinomia celor două personaje devine limpede de la primele pagini. Frust spus, dacă am adăuga înca două rânduri cu privire la traiul soților in 1837, povestirea Gambara, în care nu se întâmplă propriu-zis ceva, s-ar încheia aici. Minunăția acestei capodopere balzaciene rezidă în altceva, mai precis în dialogurile-turnir dintre contele Marcosini și artistul Gambara, care simte că trebuie să-și apere opera și destinul damnat în fața unui om de lume, unui dandy înfometat de carnalitatea vieții. Acolo unde Andrea Marcosini apară muzica lui Beethoven, în care întrevede o armată victorioasă de sunete, și critică pe cea a lui Rossini, apreciată ca vulgară și fastidioasă prin banalitate, Gambara argumentează în favoarea rolului istoric al artei muzicale italiene ca predecesoare celei din Germania sau Franța. Moderația lui Gambara, idealist prin natura sa, salvează, totuși, ceea ce nu corespunde cu înclinațiile artei în care el însuși creează și se împlinește. ,,Pledoaria dumnevoastră, care înfierează senzualismul italian, pare a înclina de partea idealismului german, care este o erezie la fel de funestă.” (p. 230)

Dincolo de aceste chestiuni de gust personal, ce fel de artist este Paolo Gambara? De ce alți artiști și auditoriul obișnuit îl resping ca pe un țicnit fantasmagoric? Gambara își elaborează o întreaga armătură teoretică a sunetului muzical, desprinsă dintr-un tratat medieval: muzica este o îmbinare de artă și știință, dominată de ,,o anumită substanță eterată, aflătoare în aer și care ne-ar da muzica după cum ne dă lumina, fenomenele vegetale sau cele animale.” (p. 233) Cunoașterea legilor fizice ale sunetului poate duce, cum nu s-a mai întâmplat până acum, la nașterea unei muzici supreme. Gambara crede că a atins acea știință totală a cunoașterii prin muzică. Posedat de un duh demonic care îl împinge să caute neistovit perfecțiunea, Gambara află în muzică ceea ce alți posedați balzacieni visează prin descoperirea pietrei filosofale și a științei fabricării aurului sau prin pictarea unui tablou divin în cel mai articulat mod cu putință. ,,Numai muzica posedă puterea de a ne face să ne închidem în noi înșine, în vreme ce artele celelalte ne dau plăceri definite.” (p. 234) Gambara compusese deja câteva opere, adunate într-o trilogie romantică: Martirii, Mahomed și Ierusalimul, ,,Dumnezeul Occidentului, cel al Orientului și lupta lor în jurul unui mormânt”. (p. 241) Uimitor este că prin relatarea libretului operei Mahomed, Balzac probează, dacă, realmente, un muzicolog și muzician ar studia indicațiile din paranteze ale romancierului, că fiecarei părți din compoziție îi corespunde gama, ritmul și tonalitatea potrivite emoției intenționate. Probabil că muzica imaginată de Gambara prin intermediul ,,fluxului magnetic al ideilor exprimate” (p. 246) nu are sens și nu ascultă de legile armoniei, însă pesemne că Gambara s-ar apropia de muzicile atonale ale secolului al XX-lea, dovadă că atunci când își interpretează muzica în fața auditoriului, impresia este una dezastruoasă sub raportul esteticii clasice: ,,Nu se află nici urma de idee poetică sau muzicală în năucitoarea cacofonie care tortura auzul: informa compoziție era total străină de principiile armoniei, de cele mai elementare reguli ale muzicii.” (p. 247) Indiferent la această cruntă apreciere, Gambara însuși pare transfigurat: ,,Nu mai încape îndoială că straniile discordante care urlau sub degetele lui îi răsunaseră în auz ca niște armonii cerești.” (Ibidem)

Cu toate acestea, este oare Gambara un impostor, un psihotic incontrolabil? Nicidecum. Inventase până și un ,,instrument care putea înlocui o întreagă orchestră” (p. 249) – panharmonicon. Mai mult de atât, cântând la acest instrument, pe fondul consumării unor pahare de alcool în prealabil, contele Andrea Marcosini este cutremurat de frumusețea dumnezeiască a sunetelor emanate din geniul lui Gambara. O creație imperfectă, ciobită de intemperanța adusă de aburii alcoolici, îi umanizează arta artisului italian, putând astfel să fie absorbită și metabolizată de simple urechi omenești. Gambara, într-o clipă de reflecție lucidă, meditează cu privire la imperfecțiunea artei ca probă a realei ei desăvârșiri. Dialectica pasajului este hegeliană: ,,Adeseori, tocmai perfecțiunea operelor de artă ne oprește să le dezvoltăm. Poate că de aceea schița e preferată tabolului finisat de către cei cărora le place mai mult să desăvârșească în gândul lor opera, decât s-o primească gata terminată.” (p. 250) Indubitabil, mențiunea deja amintită rămâne valabilă pentru interpretul Gambara: ,,Toate mergeau bine atâta vreme cât aburii vinului încălzeau creierului bolnavului.” (p. 252) Medicul și mecena sunt contopiți, fireste, în contele Andrea Marcosini. O ultimă confruntare între aristocrat și artist este cea legată de calitățile compoziționale ale operei germanului Giacomo Meyerbeer, Robert le Diable (1831). Disputa se citește ca o excelentă cronică muzicală pe două voci: Andrea Marcosini șarjează la adresa operei Robert le Diable, culpabilă de a fi nu numai prea încărcată, deci, implicit, greoaie într-un mod căutat, ci și monotonă ca morfologie și nu pur originală ca inspirație, în timp ce Gambara îi scuză aparentele scăderi formale prin puritatea sentimentelor, la care un spirit pedestru și fericit, nici credincios, nici îndrăgostit, precum cel al contelui, nu are cum să aibă acces. Grație lui Meyerbeer, Gambara se recunoaște transportat ,,în frumoasa țară a viselor în care simțim mai adânc, în care universul se desfășoară în proporții gigantice în raport cu omul.” (p. 257) Gambara este un degustător rafinat al operei Robert le Diable. Punctul culminant al încleșterii dintre cei doi melomani este cel în care sufletele lor ies translucid în evidență: Gambara este un om al ideilor pure, al formelor eterne în artă, iar Andrea Marcosini un voluptos ahtiat după o formă de artă care doar trezește în ceilalți noi senzații puternice. Gambara se întreabă retoric dacă studiul de un sfert de secol și cunoașterea limbii cerești prin muzică nu au fost o zădărnicie a vieții sale. Recuperat din beție, totuși, Gambara, metafizicianul frenetic, își retrage votul de încredere acordat operei lui Meyerbeer: ,,Cât despre mizerabila operă la care m-ai dus, m-am gândit bine, e o muzică făcută cu mijloace obișnuite, mormane de note îngrămădite, verba et voces; din drojdia de ambrozie pe care am sorbit-o cu înghițituri mari, emană muzica divină pe care o aud!” (p. 266) Devotat până la automistuire misiunii sale, tot așa cum bucătarul Giardini nu-și părăsește Parisul marilor degustători rafinați, Gambara nu-și lasă în urmă laboratorul muzical.

Răstimp, trec fulgerător cinci ani. Marianna Gambara, sătulă de cei cincisprezece ani de abstinență și lipsuri lângă un soț căsătorit cu muzica, fuge cu contele Andrea Marcosini. Gambara nu dă semne că ar lăsa ceva în urmă. Geniul, dacă există, poate muri într-o rigolă sau într-o gură de canal viermănoasă din piețele vreunui mare oraș, dupa ce în el s-au împachetat legume, fructe, pește, unt și atâtea altele. ,,Astfel, cele trei mari opere despre care vorbea bietul om – dar despre care un fost bucătar napolitan, acum trăind de azi pe mâine, spunea că sunt un morman de prostii – fuseseră împrăștiate prin Paris și distruse de tarabele precupeților. Dar ce-are a face? Se plătise astfel proprietarului pentru chirie și portăreilor pentru osteneala lor.” (p. 267) Însă sfârșitul întâmplării răstoarnă socotelile simple, greșite și murdare ale simțului comun, colecție de erori culese din gunoaiele străzii: Marianna Gambara se întoarce la soțul ei, batjocorită, resemnată, pătată și urâțită, mai prejos decât o târfă (care, cum sugerează Balzac, nu uită să-i trimită bani și soțului ei, atunci când îl știe în nevoie), înșelată de contele milanez, ,,căsătorit cu o dansatoare”. Doamna Gambara se dovedise a fi ,,ca oricare alta” (p. 268). Soții Gambara cerșesc acum la marginea bulevardelor pariziene. Marele Gambara își interpretează magistral dispăruta operă Mahomed, pe care publicul amator o confundă cu Mahomed al doilea al lui Rossini, după care tânjesc, neînchipuindu-și că acest bătrân zdrențăros este poate și el un geniu. Primește bani doar atunci când își face numărul pe jumătate beat, singurul chip în care arta lui place publicului larg și surd. Principesa Massimilla di Varese îi observă pe cei doi Gambara și i se face milă de ei. E pesemne începutul unui alt mecenat, unul, de data aceasta, poate fericit.

Formidabilul Gambara se resignează cu luciditate. Ultima sa reflecție, rezumând biografia nevestei adultere și prietenia trădată a unui destrăbălat, finalmente, tot de rând, e încărcată de amărăciune, dar nu și de deznădejde: ,,Muzica mea e frumoasă; dar când muzica trece de la simțuri la idei nu mai poate fi gustată decât de cei aleși, singurii care pot s-o dezvolte. Nefericirea mea este că am ascultat concertele îngerilor și am crezut că oamenii le pot înțelege. Așa se întâmplă și cu femeile la care iubirea ia forme divine: bărbații nu le mai înțeleg.” (p. 270)

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s