Variațiuni balzaciene XXIV

(Adio, Editura Eminescu, București, 1985, traducere de Elis Bușneag)

Adio (Studii filozofice – 1830)

Amintind de Colonelul Chabert, povestirea Adio a fost introdusă de Balzac în seria studiilor filozofice, deși primele sale ediții o încadrau sub alte categorii, cea militară potrivindu-i-se în cea mai mare măsură. Aflați la vânătoare ,,la marginea pădurii de lângă L’Ille Adam” (p. 6) doi prieteni și foști colegi din copilărie dau peste o creatură și un colț de natură egal de sălbatice. Unul dintre ei este Philippe de Sucy, conte și colonel în fosta Armată Imperială. Suntem la aproape șapte ani de la trecerea Berezinei, râul bielorus blestemat unde trupele în retragere ale lui Napoleon, după o campanie dezastruoasă, în cele din urmă, pe teritoriul Rusiei, își găsesc, în mare parte, sfârșitul dramatic. Philippe de Sucy fusese maior în timpul campaniei ruse, iar acum se bucura de existența unui nobil oștean în curs de revenire la viața civilă. Slab, taciturn, îmbătrânit timpuriu, privirea bărbatului de treizeci de ani licărește de o duritate vecină cu cruzimea. Celălalt este marchizul d’Albon, deputat al centrului, magistrat și epicureu. Mătăhălos, nefamiliarizat cu viața militară, marchizul d’Albon nu face față ritmului impus de vănătoare sau, mai bine zis, nu ține pasul cu Philippe de Sucy, deprins cu marșuri prin stepă și friguri siberiene. Vânătorii ajung din întâmplare în marginea unei abații părăsite, năpădită de vegetație, ferită de ochii curioși ai lumii și aflată într-un stadiu de dezorganizare pe care doar natura o poate impune. O țărancă cu mințile rătăcite, dezarticulată și înveșmântată ca o vrăjitoare, le indică denumirea locului: era vechea mânăstire Bons-Hommes, iar nebuna surdo-mută purta numele, după cum ne informează naratorul, de Geneviève. Abia la apariția celei de-a doua făpturi alienate mintal, pe care Phillipe de Sucy o recunoaște, elucidăm misterul: acesta o revede înviată pe femeia de care era veșnic îndrăgostit, contensa Stéphanie de Vandières. În urma șocului reîntâlnirii, Philippe de Sucy dă semne imediate de boală în acea seară. După consultarea medicului, Balzac ne pune la dispoziție o altă analepsă – marcă a operei sale – prin care relația dintre Philippe de Sucy și Stéphanie de Vandières se lămurește decisiv.

În data de 28 noiembrie 1812, maiorul Phillipe de Sucy se află în satul Studzianka, la trecerea râului Berezina. ,,Aproape treizeci de mii de bieți nenorociți, aparținând tuturor națiunilor aruncate de Napoleon asupra Rusiei, se aflau acolo, riscându-și viața cu o brutală inconștiență.” (p. 21) Tunurile rusești trag neîncetat și se prefigurează un măcel epocal. Călare pe iapa Bichette, Phillipe de Sucy își ia ca misiune salvarea vieții generalului de Vandières și a tinerei sale soții, Stéphanie de Vandières. Ajutat de un aghiotant, Hyppolite, care avea să moară în încăierare, și un grenadier momiți cu bijuterii scumpe, Phillipe de Sucy își propune să treacă cât mai repede Berezina. Descrierea învălmășelii umane de pe malurile Berezinei este una apocaliptică: soldații se hrănesc cu carne friptă de cal, adesea stricată și care grăbește, astfel, moartea, cadavre degerate zac pe margini la tot pasul, iar soldații par o grupare de cerșetori cu priviri canibale. Foamea, boala, mizeria, carcase pe jumătate descompuse și, mai ales, un universal egoism îi mână pe soldații lui Napoleon spre instinctuala supraviețuire. Dacă Balzac ar fi luat un strop de romantism și patriotism din scenă ne-am fi lovit de o fotografie brutală de pe fronturile Primului Război Mondial. Atunci când ostașii aleargă cu disperare spre Berezina, călcându-se în picioare unii pe alții, trăsura generalului de Vandières zdrobindu-i sub roțile ei pe muribunzi, infernul e asigurat pe deplin. Construirea pe fugă a unei plute aduce aminte de tabloul naufragiului celebru al pictorului Théodore Géricault, doar că Balzac adaugă un plus de oroare: contele de Vandières e aproape de țârm când un sloi ,,îi reteză țeasta și o zvârli departe ca pe o ghiulea.” (p. 35) Poate din acest motiv sau poate din întreaga experiență de groază paralizantă, Stéphanie de Vandières își pierde subit mințile, nu înainte de a spune adio iubitului ei, Phillipe de Sucy. Două luni i-au luat femeii cu mințile duse să ajungă înapoi în Franța. Victima abuzurilor oricărui trecător mai îndrăzneț, contesa era definitiv distrusă psihic. ,,Când părinții ei care o credeau moartă își împărțeau aici succesiunea, ea se afla într-un orășel din Germania, închisă într-o casă de nebuni. În 1816, grenadierul Fleuriot o recunoscu într-un han din Strasbourg, unde tocmai sosise după ce evadase din închisoarea aceea.” (p. 35) În prezent, contesa se afla sub îngrijirea unchiului ei. Cea mai bună prietenă a Stéphanie era Geneviève, cu care alcătuia o pereche înfricoșătoare prin animalitatea dezinhibată. Balzac insistă pe acest proces de alienare ca pe o reîntoarcere sub legile neomenești ale naturii.

Phillipe de Sucy se simte devastat și pune la cale, cu ajutorul doctorului Fanjat, o soluție salvatoare miraculoasă în lunile imediat următoare. Acesta este totodată punctul culminant și finalul abrupt al povestirii. Revenit pe moșia sa, contele ridică un sat al lui Potemkin pe dos, unul în care aparențele sunt cât se poate de reale și nu o iluzie. Pasajul merită o redare in extenso: ,,Prin parcul său curgea un râu, care se revărsa iarna într-o mlaștină uriașă semănând oarecum cu cea care se întindea de-a lungul țărmului drept al Berezinei. Satul Satout, situat pe o colină, încadra acest spectacol de groază, la fel cum Studzianka domina câmpia Berezinei. Colonelul adună muncitori punându-i să sape un canal care să închipuie devorantul râu unde pieriseră tezaurele Franței: Napoleon și armata lui. Ajutat de amintiri, Phillipe izbuti să refacă în parcul său malul unde generalul Eblé construise podurile. Înfipse stâlpi susținători și le dădu foc astfel încât să sugereze scândurile negre pe jumătate arse care, pe ambele părți ale râului, îi încredințaseră pe întârziați că drumul spre Franța le era închis. Colonelul ceru să i se aducă rămășițe semănând cu acelea pe care le folosiseră tovarășii săi de nenorocire la construirea ambarcațiunii lor. Își devastă parcul, cu intenția de a completa iluzia pe care își întemeia ultima sa nădejde. Comandă uniforme și veșminte zdrențuite, ca să îmbrace cu ele sute de țărani. Înălță barăci, bivuace, baterii pe care le incendie. În sfâșit, nu uită nimic din ceea ce putea reproduce cea mai cumplită dintre toate scenele și își atinse scopul. Către primele zile ale lunii decembrie, când zăpada acoperise pământul cu o mantie deasă albă, el recunoscu Berezina. Această falsă Rusie era de o atât de înspăimântătoare veridicitate încât numeroși dintre tovarășii sai de arme recunoscuseră scena fostelor lor mizerii. Domnul de Sucy păstra secretul acestei reprezentații tragice, despre care, în perioada aceasta, multe cercuri pariziene vorbiră ca despre o scrânteală.” (pp. 44-45) Din nefericire, atunci când Stéphanie de Vandières este adusă să-și rememoreze momentul când mințile i-au fost risipite de destin, experimentul temerar are succes, însă, în aceeași secundă în care rațiunea îi este restabilită, trupul cedează, contesa murind. Probabil alte amintiri, tulburătoare prin violența lor traumatică, își fac loc exploziv în conștiința înviată a contesei. Patetismul neverosimil al finalului e mai mult un rămas-bun decât un real adio. Doi ani mai târziu, generalul Philippe de Sucy, bogat, curtat și ostentativ de glumeț în societatea înaltă, dar suferind de o melancolie insurmontabilă pe timp de noapte, se împușcă. Prea încercat de luptele grele date cu un ,,monstru necunoscut” (p. 48), Philippe de Sucy părăsește de bună voie viața când nimic nu-i mai stă în cale și nici un triumf nu-l mai așteaptă pe erou.

Massimilla Doni (Studii filozofice – 1837)

La confluența dintre fluxul narativ din Gambara și cel din Sarrasine, Massimilla Doni are în centru, ca axa principală, orașul Veneția, fosta republică glorioasă a Mediteranei. Farmecul sfâșietor al lagunei și al palatelor venețiene îmbracă deopotrivă ca o ceață și o stare de beție difuză narațiunea. Veneția parcusese un declin politic fatal în perioada 1796-1814. Italia se afla într-o vizibilă înapoiere politică față de alte națiuni ale Europei. Franța o cucerise și Imperiul Habsburgic o trata ca o anexă politică de la sud. Titlurile nobiliare erau secundare – fiindcă nu spuneau mare lucru în circumstanțele istorice de recul general – vechimii familiilor patricene. Protagonistul povestirii este nobilul Emilio Memmi, urmașul sărăcit al unei vechi familii venețiene. În afară de cele o mie cinci sute de livre rentă anuală, frumosul Emilio era stăpânul unei magnifice case pe Canal Grande. Amanta lui, Massimilla Doni, îi întreținea consumul somptuos, răsfănțându-l. Încă de la început, relația dintre Massimilla Doni și Emilio Memmi se situează sub zodia incertitudinii: deși se iubeau și se doreau cu pasiune, legătura lor rămăsese curios de platonică. Emilio resimțea o barieră în preajma Massimillei – originea acesteia poate fi pusă pe seama sentimentului de inferioritate a nobilului, tratat ca o amantă capricioasă și nu tronând ca un amant viril, sau pe himera idealistă în care o ascunsese pe Massimilla, proiectată ca altă Junona antică. Oricum ar fi, Emilio se anticipează ca indecis și slab de caracter. Massimilla Doni se căsătorise la nici douăzeci de ani cu ducele sicilian Cataneo, opulent, vârstnic și consumat până la os de un trecut în care orice desfrâu fusese încercat pe propria sa piele. Ducele, cu puterile sale reduse, o sprijină în alegerea unui amant, iar Emilio Memmi se dovedi cel mai potrivit năzuințelor ducesei. Unica pasiune cu care își ocupa timpul acest decrepit duce de Cataneo era muzica de operă, slăbiciune congenitală a aristocrației italiene în secolul al XIX-lea. Prietenul lui Emilio Memmi, devenit în debutul povestirii, prinț de Varese, dar fără remunerație, este un anume Marco Vendramini, personaj decadent, consumator înrăit de opium, întârziat în fantezii de glorie politică a Veneției pe fundalul unei realități de întristătoare descompunere. Alături de teatrul Fenice și stelele scenei de operă, la care ajungem curând, ne atingem deja limitele universului din Massimilla Doni. 

Acțiunea e declanșată de o scrisoare din partea lui Vendramini către Emilio Memmi, pe care acesta nu o citește până la capăt, aruncând-o în apa canalelor. De aici rezultă o malentendu care dinamizează lungile puneri în temă balzaciene: dus de gondolierul său personal, Carmagnola, plătit cu nimicuri, până la casa de pe Canal Grande, acesta își conștientizează cu durere barierele financiare, prefigurându-și ratarea. ,,Văzu atunci prezentul așa cum era: un palat fără suflet, un suflet fără acțiune asupra trupului, un titlu de principe fără bani, un corp gol și o inimă plină, mii de antiteze deznădăjduitoare.” (p. 60) Orașul făcea parte din el însuși și el însuși se duplica în destinul urbei: ,,Veneția, acea Londră a evului mediu, se prăbușea piatră cu piatră, om cu om. Verdele sinistru pe care marea îl întreținea și-l răsfăța la poalele palatelor părea în ochii prințului ca un ciucure negru pe care natura îl prinsese acolo ca un semn al morții.” (Ibidem) Intrând în palatul său, Emilio cade sub efectul unui narcotic intens: interioarele sunt refăcute, mobilele respiră lux și prințul de Varese se cufundă în această stare de visare opulentă. ,,Există organisme viguroase asupra cărora fericirea sau o mare nenorocire au un efect soporific. Or, asupra unui tânăr care avea forța să-și idealizeze iubita până acolo să nu mai vadă în ea femeia, un noroc atât de neașteptat trebuia să aibă efectul unei doze de opium.” (p. 62) Aici o descoperă pe soprana siciliană Clarina Tinti, o frumusețe de nici șaptesprezece ani, cu care face dragoste. Când își revin amândoi din baia de extaz a simțurilor, Emilio primește un bilet de la Massimilla Doni, din care reiese că ducele de Cataneo era protectorul tenorului Genovese și a sopranei Clarina Tinti. Contele închiriase palatul lui Emilio de la Vendramini pentru o mie de franci și acum avea de gând să-l redecoreze în interior, reînviind o nestemată a Veneției. Emilio părăsește palatul, arucându-i câteva cuvinte aspre Clarinei. Dragostea sa, pe care îi era deja teamă să nu o piardă, era, totuși, Massimilla Doni. ,,În ochii lui Emilio se dădea parcă o luptă între iubirea sfântă a acestui suflet curat și iubirea focoasei și năbădăioasei siciliene.” (p. 74) Rezolvarea acestei confruntari între trup și suflet are loc abia în finalul piesei, Balzac ocupându-se pe larg de elaborarea unei meditații vaste asupra manifestărilor spiritului național italian, pe care îl identifică în întregime cu simțirea și moravurile aristocrației locului.

Emilio și Massimilla Doni merg la operă, ocupație vitală a marii aristocrații. ,,Așa decurge viața italiană: dimineața dragoste, seara muzică, noaptea somnul.” (p. 75) Nobilii italieni nici măcar nu iau în seama febra discuțiilor politice sau a confruntărilor pe subiecte sociale, specifice Franței sau Angliei. Balzac aprobă această practică pentru că abhoră modernitatea burgheză. ,,Libertatea, în aceste bizare țări, constă în a discuta la nesfârșit despre treburile publice, în a te feri de ceilalți, în a te risipi în mii de preocupări de ordin patriotic una mai neghioabă decât alta, îndepărtându-te de la nobilul și sfântul egoism din care izvorăsc toate marile acțiuni ale omenirii.” (Ibidem) Dacă această atitudine de dezinteres egoist și de cecitate pragmatică pentru afacerile publice este legată nemijlocit de eclipsa politică și economică a Italiei începutului de veac sau nu, Balzac nu ne spune. Cu toate acestea, pentru a nu rămâne ignoranți, explicația situației reale ne-o furnizeaza tot el: ,,Pe nobili îi interesează prea puțin cum li se administrează averea; își lasă bunurile în seama unor intendenți (ragionati) care îi fură și-i sărăcesc; ei n-au simțul politicului care i-ar plictisi repede, trăiesc doar pasiunea care-i închină tot timpul”. (p. 78) Iar pasiunea include, mai ales, muzica lui Giachino Rossini. Bărbierul din Sevilla deschide seara la teatru, dar Mosè in Egitto se bucură de o expunere din partea Massimillei Doni pe măsura celei a compozitorului Gambara analizând Robert le Diable a lui Giacomo Meyerbeer. E o critică muzicală suprametaforizată inserată de Balzac în narațiune, dar miza continuă să fie cea a creionării spiritului italian, a esenței sale unice. Massimila Doni e o ambasadoare a culturii italiene, confruntarea purtându-se cu un doctor francez nenumit, în care pozitivismul sec, cultivarea excesivă a rațiunii reci, a geometrismul în sentimente circumscriu orizontul spiritual al Franței, matricea sa stilistică. Din punctul de vedere al medicului francez italienilor le place ,,despotismul” (p. 83). Massimilla Doni confirmă că trăiește ,,într-o țară de sclavi” (p. 84), dar acel dolce far niente al păturilor superioare și nașterea unor mari spirite de artiști și oameni de știință contribuie la grandoarea italiană. Perspectiva e una retrogradă, dar ducesa venețiană nu face decât să-și confirme uzanțele clasei sale. După cum ducele Cataneo o protejează pe Clarina Tinti, un alt nobil venețian îl are sub aripa sa pe tenrul Genovese – acel venețian de spiță veche e un meloman rafinat ca orice italian cu simț artistic, Capraja. Acesta e un adept al ideilor mistice ale lui Gambara, după cum comentează opiomanul Vendramin: ,,Capraja s-a împrietenit cu un muzician din Cremona, găzduit în palatul Capello, muzician care pretinde că sunetele întâlnesc în noi o substanță asemănătoare cu aceea care dă naștere fenomenelor luminii, și care la noi produce ideile. După părerea lui, omul are unele antene interioare pe care sunetele le influențează și care corespund centrilor nervoși de unde izvorăsc senzațiile și ideile noastre.” (pp. 94-95) Viziunea lui Gambara este întru totul italienească. Massimilla Doni percepe în Mosè in Egitto, în exilul evreilor din Egipt condiția poporului italian în secolul al XIX-lea, confirmând indirect, totuși, realismul doctorului francez. Luciditatea luminoasă a culturii publice franceze este înfierată de contesa Doni: ,,Poezia sublimă nu este niciodată iertată de dumneavoastră. Geniul cel mai înalt, sfinții, regii, nefericiții, tot ceea ce e sacru trebuie să treacă prin prisma spiritului dumneavoastră caricatural. Vulgarizarea marilor idei prin ariile dumneavoastră de cadril înseamnă caricatură în muzica. La dumneavoastră spiritul ucide sufletul, cum judecata ucide rațiunea.” (p. 105) Profilul pătimaș italian este tratat ca superior, publicul adunat în fața scenei manifestând un entuziasm incontrolabil pentru Clarina Tinti și o nemulțumire fierbândă pentru vocea sub așteptări a lui Genovese, care, înamorat de soprana Tinti, interpreta fals fără știrea sa. Emoția artistului în plin proces de execuție dăunează produsului final, crede Balzac. Doctorul francez este cucerit de argumentația excepțională, persuasiv retoric, a contesei Massimilla Doni, venețiana nostalgică după timpurile de măreție a republicii serenissme, și se declară, în cele din urmă, îngenuncheat de splendoarea inimii italiene.

După încheierea frenetică a operei lui Rossini, căruia i se închină un pean de către Balzac, grupul nobililor se retrage pentru o ,,orgie” până la orele mici ale dimineții. Emilio Memmi, mâhnit de moarte gândindu-se la soarta sa fără strălucire, plecase înainte de final și nu îi aruncase nici o privire Clarinei Tinti, de care era irezistibil atras. Îl aștepta pe Vendramini în cafeneaua Flora, dar petrecerea se dădea în propriul său palat, pe care contele Cataneo îl schimbase intenționat într-o clădire măreață, luminată ca o stea, în acea noapte. Luat pe sus de petrecăreți, Emilio e dus în casa de pe Canal Grande. Pentru a-l curăța de gânduri tulburi și grele, doctorul francez, a cărui minte descurcase ițele relației tensionate dintre Massimilla Doni și prinț, îi propune tinerei italience să se ofere în acea noapte lui Emilio Memmi. Acesta, neștiutor și vrăjit de băuturile tari, de fumul de havană, dar și slăbit de oboseala adunată de peste zi, încurcând-o cu Clarina Tinti, somată să-și exercite farmecele pe Genovese, se iubește fizic cu contesa Massimilla Doni. În felul acesta venerian, prințul de Varese se vindecă de el însuși. Ducesa Massimilla Doni rămăsese deja însărcinată, de parcă fusese cunoscută în așternuturi de către un semizeu. O singură umbră de tristețe se coboară peste un final artificial de fericit, ocolit de realism: moartea prietenului Vendramin, în care sucurile otrăvitoare ale Veneției trecutului corup fantezia și ucid trupul. ,,Vendramin fu singurul pe care doctorul nu reuși să-l vindece. Dragostea unei patrii care nu mai există este o pasiune fără remediu. Tânărul venețian, tot trăind în republica sa din secolul al treisprezecelea, și culcându-se cu această mare curtezană adusă de opium, pentru ca apoi să se trezească în viața reală unde-l readucea depresia, muri, plâns și iubit de prieteni.” (p. 131)

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s