Variațiuni balzaciene XXV

(Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, Iași, 1998)

Un episod din vremea Terorii (Scene din viața politică – 1845) 

Devotat cauzei regaliste, dar inspirat de paradoxuri și de contrarietăți istorice diverse, Balzac își alege drept câmp de bătălie ziua de 22 ianuarie 1793, în condițiile în care cu o zi înainte Ludovic al XVI-lea fusese decapitat, întru mai marea glorie a Revoluției Franceze. Revoluționarii Terorii domneau peste soarta Franței pe atunci. Capetele erau supuse ultimei rugăciuni: ghilotina. O femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu fizionomie ascetică, îmbrăcată ca o ,,fostă” în mizerie, e urmărită pe străzile Parisului de un bărbat necunoscut, probabil un cetățean al epocii noi. Intrând în prăvălia unui patisier, bătrâna lividă e întâmpinată de privirea prietenoasă și miloasă a soției comerciantului. Conspirativ, stăpâna casei îi strecoară în mână o cutiuța albastră. Atunci când femeie în vârstă se plânge că e urmărită de un străin, patisierul și nevasta lui se alarmează brusc. Bărbatul vrea să-i smulgă obiectul pe care abia i-l dăruiseră contra unui ludovic de aur, ultimul ban al vizitatoarei, dar bătrâna demnă își ia inima în dinți și iese în goană pe ușă.

Deși continua să fie urmărită, biata femeie, Agathe, ajunge la casa ei, o cocioabă prăpădită și ferită de ochii marilor bulevarde. Aici se adăpostesc, ascunși în mansardă, sub un acoperiș pe cale să se prăvălească, trei personaje marginale: un abate și două călugărițe. Abatele de Marolles și măicuțele de la mânăstirea din Chelles, Marthe și Agathe, înrudită cu familia de Langeais, sunt unii din devotații Vechiului Regim. De Marolles era căutat de poliție pentru că nu prestase jurământ de credință Constituției civile, scăpând ca prin miracol dintr-un masacru antiecleziastic. Cutia adăpostea ostii, cei trei urmând să oficieze o slujbă de înmormântare pentru regele mort în fața unei altar încropit mai mult din credință decât din altceva. Atunci pătrunde în odaie necunoscutul. Înspăimântați, cei trei își asumă cu stoicism soarta de virtuali martiri: contrar așteptărilor, străinul participă pios la umila lor ceremonie. Când abatele de Marroles încearcă să afle mai multe de la această apariție stranie, intrusul se recunoaște drept un păcătos care nu l-a apărat pe rege la timp. La final, înainte de a pleca, acesta îi înmânează preotului o cutie în care se afla o batistă cu broderia coroanei regale pe ea, însângerată și acoperită de sudoare. Moaștele sunt bucuria urmașilor lui Iisus. Necunoscutul promite că va reveni la slujba de peste un an. Între timp, cei trei creștini nu duc lipsă de hrană și de protecția cuvenite. Străinul veghea asupra lor din umbră. Când ziua revederii sosește, străinul reapare, asistă la slujbă și pleacă în grabă.

După 9 Thermidor (27 iulie 1794), abatele și maicile se pot deplasa fără riscul de a-și pierde viața. Preotul se afla în parfumeria Regina florilor a legitimistului Ragon (cf. César Birotteau), punct de întâlnire pentru corespondența secretă cu exilul și alte cuiburi clandestine de regaliști. Ieșind pe stradă, abatele de Marroles urmărește cu privirea o procesiune de condamnați la moarte, gata să fie ghilotinați. Sunt partizanii lui Robespierre, căzut în dizgrație. Preotul se prăbușește la pământ, lovit de un fulger ceresc: printre cei sortiți pedepsei capitale se numără și protectorul lor, creștinul necunoscut care sărbătorise cu ei în rugăciune moartea regelui doar cu câteva zile înainte. Era nimeni altul decât călăul lui Ludovic al XVI-lea, Charles-Henri Sanson. Abatele conchide ca într-o apoftegmă că ,,lama de oțel a avut mai multă inimă decât întreaga Franță!…” (p. 210)

O pasiune în deșert (Scene din viața militară – 1830)

Istorioara de față își are punctul de pornire în abilitățile dresorului Martin în relația sa cu o hienă. Naratorul, o femeie anonimă și un veteran urmăresc seducătorul spectacol zoologic la o menajerie. De aici se înfiripă un dialog între narator și prietena sa despre sufletul pasional al animalelor sălbatice. Povestitorul îi redă femeii (ajungând chiar s-o aștearnă pe hârtie) discuția pe care o avusese cu respectiva cătană, care prin expresia ,,vechiul truc”, privitoare la înzestrările de maestru în materie de domesticire a dresorului Marin, își descoperise cu mândrie o experiență unică din tinerețea apusă. Soldat provensal în expediția generalului Desaix în Egiptul de Sus, acest soldat, astăzi acoperit de cenușa anilor, cade prizonier la magrebieni, care-l duc în deșert, de unde, în aceeași noapte, evadează. O evadare, dacă se poate aprecia că așa ceva era posibil pe atunci, în oceanul în nisip corespundea unei invitații la moarte. Soldatul nu moare însă, ci se pierde printre infinitele dune. Norocul lui e că dă peste o grotă ferită de sub o colină, peștera anunțată de prezența unor roci de granit, ceea ce îi prelungește, dacă nu îi salvează neapărat, viața. Câțiva curmuli în fruct fuseseră plantați de o mână binecuvântată în acea adâncitură, unde se găsea până și o rogojină terfelită. Grija francezului era acum teama de fiare pe timp de noapte. Se trezește sub clar de lună cu un animal așezat lângă el în grotă. ,,Era un leu, un tigru sau un crocodil?” (p. 217) Dacă sfinxul Egiptului îi surâse sau în acest animal fabulos se ferecase tot misterul Orientului, pentru care un occidental simțea o irezistibilă atracție de dominație și de supunere, nu putem dovedi. Cu certitudine, la lumina soarelui dogoritor și printre aburii deșertului, nu era nici o himeră. Animalul se înfățișa sub forma unei pantere cu o crupă superbă, pe care soldatul, deși temător și gata oricând de atac, nu o ucide. Femela panteră se supune bărbatului, iar între ei se statornicește o amiciție în marginea prieteniei. Sălbăticiunea pare însuflețită aidoma unei fete erotizate. Francezul, ca un sihastru păgân, începe să o îndrăgească la limita zoofiliei. ,,Își aminti fără să vrea de prima lui iubită, pe care o numise, prin antifrază, Mignonne: era de o gelozie atât de atroce încât, tot timpul cât a durat legătura lor, s-a temut de cuțitul cu care îl amenințase întotdeuna.” (p. 222) Mai mult de atât, pantera, botezată Mignonne, este atât de îndrăgostită de perechea ei umană încât într-o zi îi salvează viața. ,,Pe când își spunea toate acestea, ajunse pe o porțiune cu nisipuri mișcătoare, atât de primejdioase pentru călător și de care este imposibil să te salvezi. Simțind că se afundă, începu să strige după ajutor; pantera îl apucă cu dinții de guler și, trăgând cu forță, îl scoase ca prin minune din capcana ce se deschidea sub el.” (p. 223) În altă zi, pantera, această sultană a deșertului și alegorie colonială, era geloasă pe păsările care deranjau cuibul ei. Sfârșitul iubirii dintre provensal și bestia deșertului vine dintr-o ceartă amoroasă, de pe urma căreia francezul se alege cu o rană ușoară, iar pantera cu un pumnal în gât. ,,Cum s-a terminat povestea? Așa cum se termină toate marile pasiuni, printr-o neînțelegere! Fiecare crede că celălalt l-a trădat, fiecare refuză, din mândrie, orice fel de explicație și ruptura se produce din cauza încăpățânării.” (p. 226) Chiar și astăzi, adus din spate de trecerea anilor, fostul soldat nostalgiază după pâlcul de palmieri și pantera sa. Totul se trage de la prezența deșertului, spațiu metafizic prin excelență, unde ,,există totul și nu există nimic…” (p. 227), adică nimic mai mult și nici mai puțin decât locul unui ,,Dumnezeu fără oameni.” (Ibidem)

Trimisul destinului (Studii filozofice – 1831) 

Anul este 1793, în luna noiembrie, în Normandia de Jos, în localitatea Carenta. Personajul principal e o anume doamnă de Dey, văduvă bogată de treizeci și opt de ani, mama lui Auguste, fiul mult iubit, plecat la războiul antirevoluționar. ,,Numit sublocotent de dragoni la optsprezece ani, tânărul conte se supuse îndatoririi de onoare a aristocrației urmându-i pe principi în exil.” (p. 267) Cum Teroarea domnea atotputernică în Franța, doamna de Dey făcea efortul de a fi pe placul notabilităților zilei, compusă din comercianți parveniți, înstăpâniți pe funcțiile administrative de bază ale statului în departamente. Jocul ei politic, ,,fără să umilească nedomolitul amor propriu al parveniților, nici să-l rănească pe cel al vechilor prieteni” (p. 265), era acela de a temporiza criza din propria familie: mater dolorosa, misiunea ei era de a menține averea întreagă, de a se ține pe ea însăși în viață și de a se asigura că bravul ei urmaș trăiește. ,,Își crescuse fiul cu greutăți nesfârșite, care i-l făcuseră și mai drag; de zece ori doctorii îi preziseseră sfârșitul; dar, încrezătoare în presimțirile, în speranțele ei, avusese nespusa bucurie să-l vadă trecând cu bine prin primejdiile copilăriei, să-i admire sănătatea tot mai înfloritoare, în ciuda sentințelor Facultății de Medicină.” (p. 266) Încă tânără fiind, doamna de Dey atrăgea atenția cetățenilor republicani care erau ținuți ca sub o vrajă, periculoasă, de altfel, în casa ei seară de seară, unde menținea vie viața publică a unui orășel șters de provincie. Deși normanzii sunt catalogați drept suspicioși și vicleni prin tradiție de Balzac, stăpânii din Carenta o curtau fără teamă pe distinsa aristocrată. ,,Îi primea în salonul ei pe procurorul comunei, pe primar, pe președintele districtului, pe acuzatorul public, chiar și pe judecătorii tribunalului revoluționar.” (p. 268)

Când într-o zi serată se suspendă, invitații regulați intră în panică. În plus, când Brigitte, slujnica doamnei de Dey, cumpără un iepure proaspăt de la piață, gura lumii începe să vorbească. ,,Cum într-un orășel viața se desfășoară în văzul tuturor, femeile aflară primele că Brigitte făcuse în târg provizii mai neînsemnate decât de obicei.” (p. 269) Se spunea că nobila ascundea în casă fie un șuan, fie un preot refractar, fie un nobil evadat din închisorile Parisului (această ultimă posibilitate ar fi costat-o viața având în vedere gelozia – sau invidia de clasă – invitaților ei), când, în realitate, aceasta primise de știre sosirea grabnică a fiului ei. Auguste o informase că, dacă în decurs de trei zile nu-și face apariția, să-l considere deja mort. Pentru a preîntâmpina orice bănuială, doamna de Dey, zguduită din temelii de aprehensiuni și consiliată în secret de fratele primarului, negustor prosper, ține serata obișnuită cu virtuozitatea unei actrițe de drame istorice. Interiorul intenționat modest confirmă epoca triumfătoare a mezalianțelor: ,,pentru a nu-și jigni oaspeții în ideile lor mărginite, Doamna de Dey se lipsise de plăcerile luxului cu care fusese obișnuită altădată și nu schimbase nimic din aranjamentul casei. Lespezile pardoselii din sala de primire nu erau nici măcar lustruite. Lăsă să atârne pe pereți vechi tapiserii întunecate, păstră mobilele specifice ținutului, ardea lumânări de seu și urma în toate moda târgușorului, adaptându-se la viața provincială fără a da înapoi nici în fața meschinăriilor celor mai dure, nici în fața privațiunilor celor mai neplăcute.” (p. 274) Războiul civil care se consuma ca o flacără pe câmpiile Franței pătrunsese și în salonul pașnic al aristocratei în acea seară, care se simțea urmărită ca un inamic public de plin rang, în pofida teatrului impecabil pus la cale din vreme. ,,Acuzatorul public și unul dintre judecătorii de la tribunalul revoluționar stăteau tăcuți, observau cu atenție cele mai mici schimbări ale fizionomiei ei, ascultau ce se petrece în casă, în ciuda zarvei, și, în mai multe rânduri, îi puseră întrebări stânjenitoare, la care contesa răspunsese cu o admirabilă prezență de spirit. Mamele au atâta curaj!” (p. 275)

În acele clipe, pe drumul ,,de la Paris la Cherbourg”, mergea un tânăr rechiziționat. ,,Cerințele momentului nu-i îngăduiau Republicii să-și echipeze imediat soldații, și deseori drumurile erau înțesate de rechiziționați care-și păstrau hainele burgheze. Acești tineri o luau înaintea batalioanelor lor spre locurile de cantonament sau rămâneau în urmă, căci marșul lor depindea de felul cum suportau oboselile unui drum lung.” (p. 277) Ajuns în Carenta, primarul, izbit de asemănarea soldatului cu fiul doamnei de Dey, deși pretindea că se numește Julien Jussieu, îl trimite pe rechizionat în casa presupusei sale mame. Acolo, singurul invitat rămas la pândă era acuzatorul public, care o atenționează pe nobilă că își poate adăposti fiul, în cazul în care își face simțită prezența, până a doua zi dimineață, când, în urma unui denunț oarecare, ce va fi dovedit, în cele din urmă, ca fals, își va trimite oamenii pentru cercetări. Doamna de Dey este atât speriată, cât și fericită de încheierea favorabilă a seratei.

Adevărata tragedie este plasată abia în finalul operei. Tânărul rechizionat nu era Auguste, deși asemănarea fizică dusese la confuzii, ci un fiu oarecare al Republicii. Doamna de Dey se stinge de supărare în aceeași noapte. Printr-un misterios proces de telepatie, ,,chiar în clipa când Doamna de Dey murea în Carentan, fiul său era împușcat în Morbihan.” (p. 282)

El Verdugo (Studii filozofice – 1830) 

Bestialitatea războiului e etern valabilă. Într-o așezare de coastă a Spaniei, în orășelul Menda, marchizul Léganès și familia sa sunt stăpânii vechi ai zonei. Peninsula iberică este, însă, sub ocupație franceză, generalii lui Napoleon nemaiavând rivali în teritoriul cucerit. Comandantul Victor Marchand, fiu de băcan parizian, este îndrăgostit de Clara, fiica mai mare a marchizului. Când balul de la castelul marchizului se încheie, noaptea abia începuse. O revoltă antifranceză, coordonată de nobilii din Menda, în frunte cu familia marchizului încă devotat coroanei spaniole, izbucnește sub forma unei puzderii de flăcări în oraș, fără ca Victor Marchand să realizeze pericolul în care se aflau. Francezii sunt, în primă fază, uciși. Corăbii britanice, transportând artilerie și nimci mai mult, susțin slab și neconvingător eforturile spaniolilor. Victor Marchanda scapă în ultima clipă cu viața datorită sfatului protector al Clarei. Victoria localnicilor duce la represalii crude. ,,Peste un ceas, un regiment de infanterie, un detașament de cavalerie și un convoi de artilerie se și puseră în mișcare. Generalul și Victor mergeau în fruntea coloanei. Soldații, cărora li se adusese la cunoștință ca le fuseseră masacrați camarazii, erau stăpâniți de o furie fără seamăn. Distanța dintre cartierul general și Menda fu străbătută cu o repeziciune de neînchipuit. Pe drum, generalul întâlni sate întregi înarmate; fiecare dintre aceste prăpădite de așezări fu încercuită, iar sătenii măcelăriți.” (p. 288) După ce două sute de localnici din Menda fură împușcați, generalul ordonă ridicarea unor spânzurători la castel. Slugile din casă au fost imediat executate. Marchizul Léganès și familia cer o moarte demnă, prin decapitare, rugându-l pe general să îi lase un fiu în viață, care să-i continue neamul. Sadicul general francez decide că va scuti pe unul dintre fii marchizului de la eșafod, lăsându-l să-și păstreze întreaga avere, dacă va primi să fie călăul propriei familii, el verdugo în limba spaniolă. Familia marchizului e compusă din trei băieți, Juanito, de treizeci de ani, Phillipe, de douăzeci, Manuel, de opt ani și două fete, nubila Clara și copila Mariquita. Cu mândrie spaniolă autentică, deși grotescă în obstinație ei, marchizul îi ordonă fiului cel mare să ducă la îndeplinire ordinul. Burghezia din Menda asistă din obligație militară la punerea în aplicare a pedepsei capitale. Când Victor Marchand îi șopti Clarei că ,,generalul îți dăruiește viața dacă te măriți cu mine” (p. 295), tânăra preferă să fie ucisă de Juanito. Acesta își execută toți frații și surorile, dar când ajunge la mama lui, suferă o criză de nebunie și se aruncă de la balustradă, lovindu-se de stânci. Nu moare, ci leșină, dar viața sa, din acea clipă, devine o anticameră a morții, cu tot respectul distant pe care îl are din partea curții și a nobilimii spaniole. Regele îl poreclește el verdugo. Eliberarea lui din această lume va veni în ziua când un fiu i se va naște, împlinind până la capăt voința tatălui său. Balzac nu-l incriminează în cele din urmă nici pe generalul francez, vinovat direct de această oribilă, demonică vărsare de sânge. În fond, ,,cinci sute de familii franceze vor fi îndoliate” în câteva săptămâni de luptă cu încrâncenații și curajoșii spanioli, legile războiului cunoscând nu indivizi în exercitarea lor, ci formațiuni sociale cu misiune istorică. Balzac îngroașă în această povestire cu parfum arab ipoteticile trăsături de personalitate ale spaniolului dintotdeauna, sumbru și de neîngenunchiat în orgoliul său de om liber. Caricaturizarea fantasmatică a naturii omului mediteranean mai reapare în nemiloasa povestire corsicană Vendetta.

Elixirul de viață lungă (Studii filozofice – 1831) 

Cândva la începutul veacului al XVI-lea, cu două secole înaintea domniei lui Ludovic al XV-lea, în orașul Ferrara trăia Don Juan Belvidéro. Alături de un principe din familia d’Este, Don Juan este un june înconjurat de prostituate, alcooluri, mâncăruri scumpe și alte instrumente ale plăcerii. În seara banchetului cu pricina, tatăl sau, un bătrân de nouăzeci de ani, bogat ca în basme sau măcar ca-n poveștile fantastice balzaciene, trage să moară. În versiunea balzaciană a mitului lui Don Juan, acesta e un ateu înverșunat, așteptând să se procopsească cu o avere peste măsură de mare după ce tatăl pământean, fostul comerciant Bartholoméo Belvidéro, cunoscător al secretelor Orientului și părinte de o bunătate fără cusur, va fi să își dea duhul. ,,La vârsta de șaizeci de ani, Belvidéro se îndrăgostise de o făptură blândă și frumoasă ca un înger. Don Juan fusese singurul rod al acestei iubiri târzii și trecătoare. De cincisprezece ani, bătrânul deplângea pierderea scumpei lui Juana.” (p. 303) În timp ce petrecerea sta să se transforme într-o orgie închinată lui Eros, amintind de festinul din Piele de sagri, într-o altă aripă a casei, moșneagul se pregătea, pe jumătate paralizat, de întâlnirea cu îngerul morții. Fiul îi sta impasibil la căpătâi. În acest punct al narațiunii, Balzac, adeptul magiei și al misticii aplicate din Pielea de sagri și din Melmoth împăcat, revine la viață. Bartholoméo Belvidéro își roagă fiul ca după moartea sa să-l ungă cu o apă dătătoare de viață, ascunsă într-un flacon din cristal de stâncă. Înainte de ultima lui răsuflare, muribundul înțelege că fiul său nu-l va ajuta să învie. ,,Căutând un refugiu în inima fiului său, găsea acolo un mormânt mai adânc decât cel pe care oamenii îl fac de obicei morților lor. De aceea, părul i se făcu vâlvoi, iar privirea sa agitată de convulsii mai vorbea încă. Era un tată ridicându-se plin de mânie din mormânt pentru a-i cere lui Dumnezeu răzbunare!” (p. 307) După moartea bătrânului, principele d’Este și cele șapte curtezane diavolițe (Brambilla, Rivarella, Bianca Cavatolino, Varonèse etc.) îl căinează cu politețe pe Don Juan. Acesta, pentru a ne confirma verdictul satanic pus de Balzac încă din primele pagini ale întâmplării, încearcă elixirul de viață lungă pe trupul amorțit al răposatului. După ce picură câțiva stropi din apa mistică pe unul din ochii bătrânului, viața și sufletul par să-i revină scânteiător bătrânului numai în acel unic organ. Cutremurat de groază, Don Juan comite un paricid. ,,Apoi, adunând tot curajul de care e nevoie să fii laș, strivi ochiul, apăsându-l cu o bucată de pânză, dar fără să-l privească. Atunci se auzi un geamăt neașteptat, dar teribil. Bietul bărbat murea urlând.” (p. 312) De aici încolo existența lui Don Juan aducea cu un izvor nesecat de distracții, nu altfel ca mai înainte, dar cu un fast și o risipă fără asemănare. Idolul la care se închină hedonistul erou este el însuși, într-o apoteoză a egoismului. ,,Pentru negustor, lumea e un balot de mărfuri sau un teanc de bancnote în circulație; pentru cei mai mulți tineri, e o femeie; pentru unele femei, e un bărbat; pentru anumiți oameni de spirit, e un salon, un grup de prieteni, un cartier, un oraș; pentru don Juan, universul era el!” (p. 314) Don Juan, în cinismul său infernal, subliniat neverosimil de Balzac, ajunge să obțină mărturia îndoielii în ordinea lumii lui Dumnezeu până și de la papa Iulius al II-lea (1503-1513), celebrul Giuliano de la Rovere, cel care a inițiat construirea bazilicii San Pietro din Roma. Acumularea de vicii și defecte în sufletul lui Don Juan este mai mult un experiment literar sugerat explicit de Balzac decât o constatare liberă a cititorului. În fine, ajuns la șaizeci de ani, Don Juan se refugiază în Spania, unde se căsătorește cu Dona Elvira, castă până ce îl născu pe Philippe Belvidéro. Jucând comedia pioșeniei în ultima parte a vieții, Don Juan aplică două strategii diferite pentru a nu sfârși ca tatăl lui: își ascunde averea în titluri de stat și în pivnițele casei din Ferrara și își îndoapă soția și fiul cu învățături creștine destinate să îi garanteze deplina supunere și fidelitate a rudelor sale. În ziua când se stinge, Don Juan repetă ritualul tatălui său cu el însuși: își instruiște fiul să-l ude cu apa miraculoasă din creștet până în tălpi după ce va decede. Tânărul se supune cucernic, dar elixirul își face efectul doar asupra capului și a mâinii drepte pentru că Philippe scapă flaconul pe jos și licoarea se evaporă. Fantezia hoffmanniană a lui Balzac trebuie luată ca atare. Preoțimea din San Lucar e de părare că asistau la un miracol al reînvierii și decretează canonizarea grabnică a lui Don Juan, în parte viu, în rest paralizat și mort. Poporul din împrejurimi se adună pentru a se ruga la moaștele conștiente ale ateului îndrăcit, care profera blasfemii și injurii în incinta Bisericii. Poporul bigot și stupid credea că sfântul posedat îi binecuvântează. ,,Iată cum ne înșelăm noi adeseori în ceea ce idolatrizăm. Omul superior își bate joc de cei ce-l măgulesc, și-i măgulește uneori pe cei de care-și bate joc în adâncul inimii.” (p. 327) Din nefericire, ultimul moment din povestire este totalmente ratat din punct de vedere artistic, frizând ridicolul într-o proză (nu și într-o operă simfonică, probabil): atunci când starețul din abația San Lucar se apropie de creatura pretins hieratică, aflată în culmea ocărilor diavolești, fostul Don Juan, desprinzându-se cu partea sa înviată de restul trupului, îl mușcă până la creier pe abate. Acesta moare. Tot aici povestirea se încheie.

Proscrișii (Studii filozofice – 1831) 

Parisul în evul mediu îl fascinează pe Balzac deopotrivă ca pe Victor Hugo. Misticismul balzacian se încununează pe sine în Proscrișii. Joseph Tirechair, sergent parizian, se întoarce acasă de pe străzile unde patrula în luna aprilie 1308. Alături de nevasta lui, cei doi o duc destul de tihnit pentru acele vremuri de violență și războaie: soția Jacqueline calcă hainele sfinte ale înăltului cler, casa lor fiind situată lângă Notre-Dame de Paris, unde se găsea universitatea, și, în plus de asta, soții închiriază camere studenților sau vizitatorilor străini. În acea perioadă a anului adăposteau un bătrân italian și un tânăr plăpând de nici douăzeci de ani, numit Godefroid, ,,biet orfan venit din Flandra la Paris pentru a studia la Universitate” (p. 336). Subconștientul superstițios al celor doi parizieni iese la suprafață când sergentul află ca una dintre slujnicele călcătorese ale nevestei sale, arătoasă ca o nobilă, îl susținea material pe tânărul Godefroid. Pe langa asta, atunci când sergentul, crezând că are de-a face cu doi vrăjitori în pod, ia decizia să-i dea afară, falsa servitoare îi plătește susținerea stăpânei casei cu ,,patru livre regale de douăzeci de parale”. (p. 337) Sergentul este speriat la gândul prudent că atât savanții, cât și prostituatele epocii sunt, de regulă, clienții cei mai potriviți ai rugurilor Bisericii, ceea ce i-ar periclita ori existența, ori, în cel mai fericit caz, siguranța zilei de maine. Puterea Bisericii se afla la zenit. Joseph și Jacqueline se liniștesc oarecum atunci când străina, amenințându-i, totuși, cu moartea, le mărturisește că este contesa Mahaut incognito, iar tinerelul de la etaj poarta titlul de conte de Gand. Încă o sută de scuzi îi domoliră complet pe cei doi parizieni din avântul nemulțumirii lor.

Care este misterul acestei povestiri filozofice? Godefroid și italianul bătrân merg să audieze cursurile unui învățat scolastic, Siger de Brabant, mort de câteva decenii în 1308. Aici cei doi se angajează într-o discuție teologică despre natura universului, Siger de Brabant propunându-le o viziune mistică asupra creației. ,,Înarmat cu demonstrațiile prin care explica lumea materială, doctorul Sigier construise o lume spirituală ale cărei sfere din ce în ce mai înalte ne despart de Dumnezeu, precum planta este îndepărtată de noi printr-o infinitate de cercuri ce trebuie să fie străbătute. Popula cerul, stelele, aștrii, soarele.” (p. 351) Fiecare nivel al cunoașterii corespunde unei sfere a realității, iar toate împreună, în gradații verticale, compun unitatea natural-spirituală a ontologiei cosmice, din care Dumnezeu face parte ca arhonte suprem. ,,De la sfera în care strălucește cea mai puțină inteligență până la cea translucidă, unde sufletele zăresc calea de a merge spre Domnul, nu se află oare o gradație de spiritualitate? Spiritele ce aparțin aceleiași sfere nu se înțeleg oare frățește, într-un suflet, trup, gândire, simțire?” (p. 349) O realitate multinivelată subîntinde concepția cosmologică a învățatului Siger de Brabant, fiecare sferă integrându-se organic într-o ierarhie divină, trepte în marele lanț al ființei, cu toate că subiectele analizate astfel sunt de resortul planului mundan și al imanenței, instrumentarul fiind, nu tocmai scolastic, cel al matematicii aplicate. ,,El lămurea într-un limbaj biblic fenomenele de iubire, repulsiile instinctive, atracțiile vii care nu cunosc legile spațiului, coeziunile spontane ale sufletelor ce par a se recunoaște. Cât despre diferitele grade de forță de care sunt în stare afecțiunile noastre, el le rezolva prin locul mai mult ori mai puțin apropiat de centrul pe care ființele îl ocupau în respectivele lor cercuri. Dezvăluia matematic o mare gândire a lui Dumnezeu în coordonarea diferitelor sfere omenești. Prin om, zicea el, aceste sfere creează o lume intermediară între inteligența brutei și inteligența îngerilor. După el, Cuvântul divin nutrește Cuvântul spiritual, Cuvântul spiritual nutrește Cuvântul însuflețit, Cuvântul însuflețit nutrește Cuvântul animal, Cuvântul animal nutrește Cuvântul vegetal, iar Cuvântul vegetal exprimă viața Cuvântului sterp. Succesivele transformări de crisalidă, pe care Dumnezeu le impune astfel sufletelor noastre, și acest fel de viață infuzorie care, de la o zonă la alta, se comunică tot mai vie, mai spirituală, mai clarvăzătoare, dezvoltă confuz, dar destul de minunat poate pentru neascultătorii lui neexperimentați, mișcarea dată de Cel-de-Sus Naturii.” (pp. 349-350) Godefroid și italianul sunt înmărmuriți de frumusețea și grandoarea acestei pan-viziuni care amestecă armonios toate contradicțiile.

Reîntorși în casa sergentului, călătorind pe Sena în noapte, italianul se dezvălui tânărului ca un exilat politic din Florența veacului. Godefroid, retras în camera sa, trăiește o revelație mistică, străbătută nu de reflecție profundă, ci de focul vârstei. ,,Lăsându-se pradă extazului cu care se obișnuise, călători din sferă în sferă, din vedenie în vedenie, ascultând sau crezând că vede lumini dumnezeiești în sânul cărora se pierdea, încercând să ajungă la punctul îndepărtat, izvor total de lumină, temei întru pace.” (p. 359) Drept urmare, Godefroid încearcă să se spânzure, dar cuiul de care legase ștreangul nu îi susține trupul ușor. Atunci, speriat de zgomotul bufniturii, poetul italian îl readuce la viață și îi redă una din descinderile sale prin bolgiile Infernului, în care un îndrăgostit, a carui iubită, Teresa Donati, moartă de-o boală naturală, se sinucide pentru a se revedea cu ea în paradis, dar ajunge să înfunde găurile iadului. Tot astfel va sucomba și Godefroid, părăsit de Dumnezeu și proscris din lumea aceasta, dacă va mai încerca să-și ia singur viața. Chiar în aceeași seară câțiva ostași vin să-l conducă pe bătrânul florentin, nimeni altul decât Dante Aligheri, relativ tânăr în 1308, nicidecum alb ca neaua, înapoi în cetatea Florenței, unde era așteptat. După cum episodul din infern e o invenție balzaciană, anularea exilului depinde tot de fantezia naratorului, Dante murind la Ravenna în 1321. Godefroid primește vestea de la mama sa, contesa Mahaut, că Regele îi recunoaște nașterea înaltă și îl repune în toate drepturile cuvinte, ambii surghiuniți primind pe cale de consecință iertarea pământească.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s