Variațiuni balzaciene XXVI

(Catherine de Médicis, Adevărul Holding, București, 2010, traducere și note de Diana-Irina Gabor)

(Studii filozofice – 1830-1846) 

Dacă din romanul Arcașul lui Carol al IX-lea, elaborat de Lucien de Rubempré și supus ordaliilor zeului comerțului în Iluzii pierdute, nu ne-a parvenit nici măcar o pagină, Balzac e autorul un roman istoric cât se poate de real și de palpabil. Catherine de Médicis e mai mult un roman și două povestiri filozofice reunite sub același titlu, iar substanța epistemologică a cărții dă năștere unui Weltanschaung istoric cât se poate de dialectic. Înainte de a analiza fiecare secțiune în parte, câteva indicații generale asupra vieții reginei Catherine de Médicis sau, sub numele ei de obârșie, Caterina de’ Medici, se impun. Este ceea ce realizează Balzac în introducerea de câteva zeci de pagini plasată înaintea romanului propriu-zis, cu un lux de amănunte ce trădează un cititor erudit de istorie. Caterina de’ Medici (1519-1589) se trage din familia florentină omonimă, reputată pentru bogăția sa comercială și oamenii de stat pe care i-a dat, inclusiv doi papi. Urmașa lui Ludovic al II-lea de’ Medici, stăpânul Florenței și duce de Urbino, și Madeleine de La Tour d’Auvergne, ambii morți de timpuriu, crește mai mult ca o orfană la mila rudelor apropiate. Îngrijită întâi de bunica paternă și apoi de o mătușă, ascensiunea ei prin alianțele de familie nobiliare se datorează unchiului său, Giulio de’ Medici, în realitate, unchi al bunicului ei patern, ales, prin forța împrejurărilor, papa Clement al VII-lea în 1523. La paisprezeci ani, Caterina de’ Medici se căsătorește cu regele neînscăunat al Franței, Henric al II-lea, duce de Orléans, devenind Catherine de Médicis. Se spune că la actul consumării căsătoriei, Francisc I a asistat personal pentru a se asigura de buna îndeplinere a obligațiilor matrimoniale. Acesta o va trata, însă, cu nepăsare pe nora lui, desconsiderând-o ca pe o străină aciuată în casa sa. Atunci când cumnatul ei, Francisc al III-lea, moare înainte de vreme, urmașul la tronul Franței este Henric al II-lea, căruia în primii zece ani de căsnicie, Catherine de Médicis, socotită când sterilă, deci, prin implicație, o femeie blestemată conform cutumelor epocii, când drept o vrăjitoare care își sista sarcinile benevol, bună de ars pe rug, nu-i oferă nici un copil. Cu toate acestea, Catherine de Médicis va aduce pe lume opt mlădițe, din care șase vor atinge vârsta maturității, trei dintre ele ajungând regi ai Franței. Balzac se ocupă în romanul său de domniile soțului ei, Henric al II-lea, mort în urma unui accident de turnir în 1559, Francisc al II-lea (1559-1560) și Carol al IX-lea (1560-1574), domnia lui Henric al III-lea (1575-1589), cel mai docil dintre fii Catherinei de Médicis și cel prin care se încheie, asasinat la treizeci și șapte de ani, dinastie de Valois, nu acoperă intervalul cronologic balzacian.

În privința perspectivei pe care si-o asumă Balzac, aceasta este una promanarhică, catolică, după cum suntem familiarizați din celelalte scene ale Comediei umane, având ca scop retușarea portretului crud și sângeros creat, în decursul secolelor, Catherinei de Médicis. ,,Independența istorică a strălucit mai puțin la laici decât la religioși. De la benedictini, una dintre gloriile Franței, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce privește istoria, atâta timp cât interesele religiei nu erau puse în joc.”[1] Ea este recunoscută ca una dintre arhitectele prigoanei protestante în Franța și coresponsabilă la masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, carnagiul început în data de 23/24 august 1572, când amiralul protestant Gaspard de Coligny este ucis alături de alte mii de hughenoți parizieni, măcelul continuând cu brutalitate în următoarele luni. Numărul morților se ridică la aproape treizeci de mii de victime, marcând un punct culminat în războaiele religioase din Franța (1562-1598).

Balzac vede în Catherine de Médicis un rege înțelept, prudent, care, într-o situație istorică de criză generală, reușește să salveze și să întărească aristocrația și regalitatea în Franța. Polemica sa se îndreaptă împotriva viziunii fals umanitare sau morale a istoriei: cei care au putere luptă pentru o idee mai înaltă decât ei înșiși, dar care se servește de personalitatea conducătorilor pentru a-și face loc și a se impune popoarelor. Dacă regii sunt vicleni, răzbunători sau însetați de patima dominării pentru ea însăși, dacă actele lor duc la moartea a sute, mii sau milioane de oameni, Balzac întrevede un plan divin la mijloc sau, în orice caz, unul ininteligibil contemporanilor. În ceea ce privește mijloacele prin care ideile, până și cele republicane sau, mai târziu, democratice, intră în lume, acestea nu cunosc, în primă fază, decât vărsări de sange, scrupulele, iarăși, neavând legătură cu luptele pentru puterea politică în stat sau cu ridicarea unui alt conglomerat statal, purtând însemnele noului. Suvernitatea nu se discută, ci se afirmă prin confruntare directă, indiferent de părțile implicate în proces. Oare anul 1789 nu este prefigurat în 1572? ,,Masacrele Revoluției răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii și regelui ceea ce regele și nobilimea le-au făcut insurgenților din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care știu foarte bine că într-o situație asemănătoare poporul ar acționa în aceeași manieră, nu au nicio scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis și pe Carol al IX-lea.”[2]

În aprecierile sale de ordinul filozofiei istoriei, Balzac susține că între Catherine de Médicis și autocratul Imperiul Rus, țarul de atunci, nu există diferențe în modul de a concepe puterea și legitimitatea de a ordona sau de a supune. Mai mult de atât, Balzac, anticipând viziunea culturalistă a teoriei weberiene, acuză protestantismul de germinarea și dezvoltarea spiritului modernității și a facultăților comerciale din om, cele care, prin cultul capitalului, îi aplatizează pe indivizi într-un regim de egalitarism social pernicios libertăților și marilor individualități. Politica explicită a lui Balzac, nu și cea implicită, e a unei reacțiuni înțeleasă ca vitală și necesară pentru sănătatea spirituală a poporului, un conservatorism oportunist, viu, neanchilozat, care neagă tipul de rațiune modernă, orientată spre dominare prin tehnică, și societatea ivită din acest athanor. Reforma a fost opera păturilor de mjloc și a burgheziei meșteșugărești, dornică să ia locul monarhiei și clasei aristocraților. ,,Opoziția a fost în Franța întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât pe cea a negării; a moștenit teoriile luteranilor, calviniștilor și protestanților în ceea ce privește cuvintele teribile libertatetoleranțăprogres și filosofie. Timp de două secole au fost utilizate de opozanții puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conștiinței. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.”[3]

Conform acestei poziționări ideologice antidemocratice, pentru a folosi un termen pe care Balzac l-ar fi respins ca fiind deja prea modern, Catherine de Médicis se prezintă ca una dintre eroinele clasei ei istorice, pentru care dreptul la primogenitură garantează stabilitatea și puterea sa. ,,Deși Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertății religioase și al libertății politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franța de astăzi. Cum este Franța la 1840? O țară preocupată exclusiv de interese materiale, unde puterea nu are forță, unde alegerile, rolul liberului-arbitru și al libertății politice, nu scot în evidență decât mediocrități, unde forța brutală a devenit necesară în fața violențelor populare, și unde discuția, extinsă la lucruri minore, sufocă orica acțiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă și unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moștenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar și națiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.”[4] Balzac critică până și facțiunea socialiștilor, în care intuiește un alt chip, nu mai puțin hâd, al spiritului burghez, mercantil, vulgar, inconstant și funciarmente nihilist. ,,Victoria calvinismului va costa destul de scump Franța pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase și politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greșelile puterii, disprețul pentru inteligență, afecțiunea pentru interesele materiale în care își stabilește punctele de sprijin și care sunt cele mai înșelătoare dintre toate, cu excepția unei intervenții providențiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câștigat, se înțeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogați nu vor să facă niciun sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se atașa de apărători.”[5] Ceea ce dorește să realizeze Balzac este nu atât o apărare a spiritului regalian, cât o explicitare a confruntării spirituale între clase, a bătăliei pretins metafizice care se dă între facțiunile și păturile existente. Elaborându-și opera într-o perioadă istorică tulbure, dar mai apropiată de Vechiul Regim decât tot ce a urmat (1830-1848), Balzac nu suferă de tezismul conservator al claselor nobiliare pentru că discursul politic predominant nu era încă unul explicit și agresiv de clasă, divizat în nete partide liberale, conservatore, liberal-conservatoare sau, cum s-a întâmplat mai târziu, socialiste.

Comedia umană a fost redactată în mijlocul unei societăți în care aristocrația, puternic vlăguită față de trecut, deținea încă monopolul politic și simbolic asupra unei economii preindustriale, agrară pe mari porțiuni geografice, iar burghezia se dezvolta rapid, dar în alianță relativă cu nobilimea, ceea ce a garantat supraviețuirea unor moravuri și moduri de a gândi specific aristocratice, fie ele și adulterate de recesiunea generală a clasei lor, până la începutul secolului al XX-lea, ceea ce nu ar fi fost cu putință într-o țară cu descendență protestantă ab origine ca Statele Unite sau în alte colonii britanice. Balzac recunoaște, fără să o vrea neapărat, cu inocența celui care caută adevărul integral, merite și adversarilor săi politici, iar romanul său istoric, splendid articulat ca documentare istorică, nu poate fi acuzat de unilateralitate, cu tot conținutul retrograd al cugetărilor sale politice. ,,Nu cereți niciodată o faptă mare când există interese, pentru că acestea se pot schimba; dar așteptați totul de la sentimente, de la credința religioasă, monarhică sau patriotică.”[6] Nu puține din aceste însușiri sunt prezente până și în tabăra protestantă, despre care se afirmă mai multe lucruri îndreptățite istoric și moral de romancierul decât de istoriologul Balzac.

Martirul calvinist (1837-41)

În anul 1560, burghezia pariziană, pe care Balzac o suprapune terminologic peste meșteșuguri și negoț, e în curs de acumulări în aur și de pretenții politice. Suntem înainte cu câteva secole de comerțul modern, de apariția unui număr de lucrători neconstrâns de regulile breslelor sau de libertățile unui negoț atotbiruitor. Burghezia franceză o imită destul de mult pe cea flamandă, care reprezintă un vârf al perioadei medievale târzii în Europa și pe care Balzac o valorifică în alte romane ca excepțională prin calitățile ei morale, patriarhalismul predominând: ,,Uniți din punct de vedere social prin Corporația care le limita numărul, erau strânși într-o Confrerie și de către biserică. Astfel, prețurile se puteau menține. Și apoi, meșterii nu erau la cheremul lucrătorilor și nu se supuneau capriciilor lor, ca în zilele noastre; din contra, aveau grijă de ei, îi tratau ca pe copiii lor și îi inițiau în finețea lucrului. Pentru a deveni meșter, un lucrător trebuia să facă o capodoperă, întotdeauna închinată sfântului care le ocrotea Confreria. Îndrăzniți oare să spuneți că lipsa concurenței distrugea sentimentul perfecțiunii, împiedica frumusețea produselor dumneavoastră, a căror admirație față de operele vechilor meșteșugari a creat noua îndeletnicire a vânzătorului de vechituri?”[7] Ruina acestui cosmos social corespunde cu elevarea dăruită lumii de valoarea de schimb, cea care devine sângele unui sistem mondial – piața universală. ,,Astăzi, descoperirea Americii, ușurința transporturilor, ruina deosebirilor sociale care a dus la ruina deosebirilor aparente, totul a redus blănurile la ceea ce sunt de fapt, adică aproape nimic.”[8]

În aceasta societate de ranguri și de nuanțe umane, blănarul Lecamus, catolic devotat, dar și burghez în același timp, adunase o avere considerabilă, pe care o ținea, cu falsă modestie, departe de privirile invazive ale lumii înalte, ca pe o comoară mai degrabă ascunsă, dar nu cu necesitate astfel. Lecamus este blănarul oficial ,,al doamnei regine, al domnului nostru regele, al doamnei regine-mamă și al domnilor din parliament.”[9] Casa blănarului pare o copie mai puțin fastuoasă a locuinței eroilor din În căutarea absolutului. Cristophe Lecamus, fiul celui de mai sus, protesant pe ascuns, primește o misiune politică, deci și religioasă pe atunci, din partea pastorului reformat Chaudieu, ,,plenipotențiarul secret al lui Théodore de Bèze și al lui Calvin (…).”[10] Tânărul Lecamus știa ce soartă îl aștepta dacă ar fi deconspirat, una pe măsura torturilor ,,pe care le-au îndurat croitorii răposatului rege, consilierul de Bourg și care-i așteaptă pe majoritatea dintre noi.”[11] Paradoxal pentru antirevoluționarul Balzac, nu numai premarxist, ci, dacă ar fi apucat să trăiască după vârsta de cincizeci de ani, probabil antimarxist, războaiele religioase nu sunt strictamente o bătălie pentru idei, ci doar constatarea materială a confruntărilor pentru putere între clasele sociale dominante și rivalele lor, o simplă reglare de etapă a balanței puterii. Altfel, dacă, într-adevăr, principiile ar fi fost singurele sau măcar parțial puse în joc, taberele creștine nu s-ar decimat cu o cruzime sălbatică, hiperenergică în antidogmatismul ei, în răspăr cu orice învățătură religioasă. E adevărat că Balzac nu recunoaște în ideile religioase un paravan dincolo de care se încaieră limbile de foc ale mai multor guri lacome, dar nici nu le acordă importanța cuvenită. Pentru desfășurarea unui război religios, expus în complexitatea sa internă, suportul teologic este ca și inexistent în Catherine de Médicis. Ceea ce primează sunt geografiile sociale și raporturile prea puțin staționare de forță economică, altfel spus, Cetatea terestră, nu cea din cer: ,,Reforma religioasă încercată de Luther în Germania, de John Knox în Scoția, de Calvin în Franța a pus stăpânire mai ales pe clasele inferioare, în a căror gândire pătrunsese. Marii seniori n-au sprijinit această mișcare decât pentru a servi unor interese străine cauzei religioase. Acestor diferite partide li s-au adăugat aventurieri, seniori ruinați, soldați cărora orice tulburare le prindea la fel de bine. Dar la meșteșugari și negustori, credința a fost sinceră și bazată pe calcule. Poporul sărac aderă imediat la religia care înapoia statului bunurile ecleziastice, care suprima mânăstirile, care-i priva pe demnitarii Bisericii de imensele lor venituri. Întregul comerț a evaluat beneficiile acestei operațiuni religioase și i s-a dedicat cu trup, suflet și pungă.”[12]

Pentru Balzac, cauza regalistă e cea care merită cultivată, iar obiceiurile aduse de burghezie se cuvin înfierate și extirpate vehement ca un furuncul pe corpul politic. De pildă, simpla cercetare a naturii e un pericol pentru ordinea stabilită de sute de ani. ,,Cine spune cercetare spune revoltă. Orice revoltă este fie mantia sub care se ascunde un prinț, fie scutecele unei noi dominații.”[13] În afară de calvinistul Chaudieu, celelalte personalități prezente la întâlnirea protestanților sunt Godefroy de Barry, seigneur de La Renaudie și Ludovic I de Bourbon, Prinț de Condé, cel care voia să ridice dinastia Bourbonilor pe tronul Franței, considerând că Reforma este cea care îi va împlini speranțele de mărire. Fiecare dintre cei prezenți sunt reprezentanții unei mișcări istorice de proporții. ,,Deci acești patru oameni reprezentau credința Poporului, inteligența Vorbei, Mâna soldatului, dar și Regalitatea ascunsă în umbră.”[14]

Iată stările generale comprimate în alegorii, se poate spune. Misiunea secretă a lui Cristophe Lecamus, la care tatăl sau, în conversație cu argintarul Lallier, cade de acord că se dovedește utilă burgheziei la scară istorică, este să transmită o serie de documente politice din partea protestanților, în care se punea la cale o revoltă aristocratică anticatolică, Catherinei de Médicis, aflată în castelul de la Blois. Catherine de Médicis este împinsă la o alianță temporară cu hughenoții din mai multe părți: după ce amanta soțului ei și dușmana ei de moarte, Diane de Poitiers, este înlăturată de la orice pretenție politică, dinastia de Guise, prin doi reprezentanți de marcă a ei, care visau tronul pentru familia lor, folosindu-se machiavelic de catolicism ca de-o armă în mâinile lor hrăpărețe, și Maria Stuart, Regina Scoției, căsătorită cu Francisc al II-lea, primul fiu înălțat pe tron al Catherinei de Médicise, conspirau împreună să submineze orice autoritatea avea regina-mamă, regenta. Catherine de Médicis se simțea încolțită de politica acestor două tabere, înrudite prin sânge, ca pe vremea soțului, Francisc I: ,,căci membrii familiei de Guise țineau morțiș să continue față de ea metoda pe care o adoptase răposatul rege.”[15] Șireată și nemiloasă atunci când i s-ar fi invit oportunitatea de a acționa realist, Catherine de Médicis avea nevoie de orice aliați împotriva unor dușmani atât de puternici și hotărâți. Reformații nu făceau excepție. Familia de Guise, ipostaziată de cardinalul Carol de Lorena și ducele de Guise, temut războinic, întețeau focul luptei antiprotestante în aceeași perioadă. Cine erau cei doi nobili și frațpi? ,,Mama sa era Antoaneta de Bourbon, mătușă a lui Henric al IV-lea. La ce servesc alianțele? El viza în acel moment capul vărului său, prințul de Condé. Nepoata sa era Maria Stuart. Soția sa era Ana, fiica ducelui de Ferrara. Marele conetabil Anne de Montmorency îi scria ducelui de Guise: ,,Monseniore, ca unui rege, și încheia cu: ,,Prea umila voastră slugă”. De Guise, mare maestru al Casei regale, îi răspundea: ,,Domnule conetabil”, și semna cum semna pentru parlament: Al dumneavoastră prea bun prieten. Cât despre cardinal, numit papa transalpin și Sanctitatea sa de către Estienne, el avea în mână toată biserica mănăstirească a Franței și trata de la egal la egal cu Sfântul Părinte. Încrezut în elocința lui, era unul dintre cei mai puternici teologi ai vremii și supraveghea și Franța, și Italia, prin trei ordine religioase care îi erau devotate pe deplin, care umblau pentru el zi și noapte și care-i serveau drept spioni și consilieri.”[16] Aliații și sfetnicii reginei-mamă erau cei doi frați de Gondi, dar și spionii ei pe lângă neamul de Guise, Chiverni și Birague. În confruntarea pentru puterea supremă în stat, Catherine de Médicis urmărea o politică de divide et impera, iar, dincolo de pericolele la care se expunea, regina ar fi preferat un armistițiu, dacă nu chiar o alianță vremelnică, cu adepții zeloși ai lui Jean Calvin: ,,dar noi vom fi oare suficient de puternici ca să-i înșelăm pe hughenoți, pe Bourboni și pe prinții de Guise?”[17]

Atunci când Cristophe Lecamus se înființează la Blois, pe alt drum decât cel stabilit cu conspiratorii săi protestanți, scuza era aceea de a încasa câteva mii de scuzi în schimbul hainelor reginei-mamă și reginei în funcție, Maria Stuart, care își spiona asiduu mama prin căsătorie. ,,Un bărbat nu ar fi înțeles nimic din caracterul acestei regine înfrânte, dar blonda Maria, atât de subtilă, atât de spirituală, atât de tânără și deja atât de învățată, o examina cu coada ochiului, prefăcându-se că fredonează o arie italiană și luându-și o înfățișare nepăsătoare.”[18] Un consiliu de coroană era pe cale să aiba loc în acea zi. Blănarul Lecamus, neverosimil de inocent și dedicat, în care tatăl său anticipa un avocat sau, poate, un viitor consilier în Parlamentul Franței, îi pune la dispoziție hârtiile secrete reginei-mamă, dar, când aceasta este suprinsă în conciliabule intime cu ereticul parizian de către Maria Stuart, totuși, nepoata unuia dintre cei doi de Guise, Catherine de Médicis, constrânsă de logica impusă de moment, îl dă în vileag pe tânăr. Regele și demnitarii săi sunt uluiți. Lecamus este dus în temnița castelului, unde este supus unui interogatoriu prin supliciu fizic. Cardinalul și ducele de Guise presimt că tânărul era sfătuit și de prințul de Condé, pe care cei doi și l-ar fi dorit cât mai curând mort. Burghezul Lecamus se alege cu picioarele zdrobite de obiectele medievale de tortură, menghine de lemn, dar, în pofida mercantilismului speciei sale sociale, bravura sa este una eroică, pe care nobilii nu ar fi suportat-o, pesemne, puși în situația lui, și nu trădează pe nimeni, nici pe regina-mamă, speriată de consecințe, nici pe prințul de Condé. Represaliile prinților de Guise sunt de o duritate debitoare unei dorințe de a obține numaidecât locul regelui, străină de orice pioșenie sau devotament hristic: Tumultul din Amboise duce la decapitări publice, spectacole populare respingătoare. ,,Trebuia să li se taie capul la douăzeci și șapte de baroni, la unsprezece conți și vreo șapte marchizi, în total cincizeci de gentilomi sau șefi ai reformaților.”[19]

Măcelul are loc pe platforma castelului de la Amboise. Valea Loarei cu castele ei este pictată cu minuție și grație olandeze de către medievistul Balzac. Sângele nobil se varsă într-un martiraj care accentuează atât improprietatea creștinismului de rit catolic al celor de față, cât și misiunea purificatoare a reformei moderne, cea pe care nobilii sacrificați o susțineau și pentru că se credeau, în dragostea lor de revoltă, egalii regelui. În zilele în care neamul de Guise urma să-și îndeplinească ultima misiune înainte de a pune mână pe sceptru, aceea de a-l condamna la moarte pentru erezie și complot antiregal pe prințul de Condé, regele Francisc al II-lea cade la pat, bolnav de un abces la o ureche. Astrologul personal al reginei-mamă, magician și consilier personal al italiencei, meridionalul Ruggieri îi ghicește un sfârșit ineluctabil suveranului. Medicul personal al regelui și al fraților de Guise, celebrul chirurg Ambroise Paré, meserie nobilă pentru Balzac, propune ca soluție salvatoare perforarea craniului și eliminarea infecției. În afara Mariei Stuart, ceilalți aristocrați prezenți, inclusiv regina-mamă, resping tratamentul, preferând în loc o injecție, care se va dovedi ineficientă. Regele Francisc al II-lea moare după nici doi ani de când se afla pe tron, ducând cu el în lumea cealaltă socotelile sanguinare ale neamului de Guise. Regele fu repede dat uitării, cortegiul lui funerar relevând mai multă indiferență decât i se cuvenea de drept unui monarh. Balzac îl introduce după acest trist episod și pe genevezul Jean Calvin în intriga sa romanescă. Liderul protestant este înfățișat, naturalmente, ca un iacobin avant la lettre și un dictator fanatic. ,,Sălbatica intoleranță religioasă a lui Calvin a fost, din punct de vedere moral, mai dură și mai implacabilă decât a fost sălbatica intoleranță a lui Robespierre.”[20] Protestantismul este vizat ca o doctrină glacială și abstractă care reprezenta epoca sa pentru că ,,găsea un punct de sprijin în interesele oamenilor.”[21]

Între reformă și ascensiunea clasei primilor capitaliști se stabilește un raport în care cauza și efectul sunt interschimbabile între cei doi termeni. Apare, din nou, tulburător să observăm cum Balzac, mason monarhist, adept al legitimismului cu panaș, tratează decenile războaielor religioase într-o cheie hermeneutică materialistă și atee prin implicațiile sale subiacente. Protestantul, ipocrit în ascetismul său, este desconsiderat tout court de Balzac. ,,În opinia acestor măscărici, să ai moravuri înseamnă să renunți la artă, la bucuriile vieții, să mănânci gustos, dar fără lux, și să aduni în tăcere bani fără să te bucuri altfel de ei decât se bucură Calvin de puterea lui, cu gândul.”[22] Puterea de dragul puterii este proba unor ,,avari politici”[23].

Dacă Jean Calvin e animat de o monomanie politică gratuită, oare Catherine de Médicis se remarcă ca fiind stăpânită de alte pasiuni, mai umane sau măcar mai nobile? Desigur că nu, doar că Balzac crede în misiunea regală și catolică a reginei, concepție trădată la fiecare pas de adepții politici ai romano-catolicismului în paginile acestui roman. Jean Calvin își pune credința în faptul că ,,ideile nu cresc decât stropite de sânge”[24], dar unde este atunci diferența esențială între liderul genevez și regii de la Paris? Tabloul ambiguu și neted în același timp al artei balzaciene suferă de acea coloratură echivocă, deși clară, a contradicției atotstăpânitoare ca mod de a fi în lume. Locotenenții lui Jean Calvin mai speră la o ultimă incursiune în coșul cu vipere pariziene. Cristophe Lecamus, cel care vindecat de Ambroise Paré își căpătase avocatura, avea să fie întrebuințat pentru o altă misiune. Din fericire pentru cauza burgheziei credincioasă tronului, bătrânul Lecamus avea alte planuri, pe care fiul le acceptă prin instinct, dar nu din vocație. După căsătoria cu fata argintarului Lallier, familia Lecamus merge pe calea parvenirii absolute. Sute de mii de livre sunt trazacționate sub ochii unei aristocrații oarbe la efectul radical și dizolvant al comerțului pe termen lung asupra clasei lor de războinici rentieri. ,,Lecamus achiziționă pentru fiul său o casă magnifică din piatră, construită de Philibert de L’Orme, pe strada Saint-Pierre aux Boeufs, pe care i-o dădea drept dotă. Sindicul mai lua în plus două sute cincizeci de mii de livre din averea sa, iar Lallier dădea tot atâta pentru cumpărarea unui frumos domeniu seniorial în Picardia, pentru care se ceruseră cinci sute de mii de livre. Pentru acest domeniu, ce aparținea Coroanei, era nevoie de scrisori autentice, acordate de rege. Astfel, încheierea căsătoriei fusese amânată până la obținerea acestei favori regale. Dacă burghezii din Paris obținuseră dreptul de a achiziționa domenii senioriale, înțelepciunea consiliului privat prevăzuse câteva restricții cu privire la domeniile ce aparțineau de Coroană, iar domeniul la care Lecamus visa de mai bine de zece ani făcea parte din această excepție.”[25]

Onoarea va fi completă atunci când însăși regina-mamă, regele Carol al IX-lea, Carol de Gondi, Ambroise Paré și alți curteni de vază iau masa sub acoperișul blănarului personal al mărimilor Franței. Alianța dintre cele două părți opuse este parafată prin jurământ de credință față de religia receptă. Astfel se inaugurează dinastia parlamentară a familiei Lecamus, care lasă moștenire un palat splendid în Paris, vizibil încă în vremea lui Balzac. Aici se încheie partea cea mai voluminoasă din tripticul Catherine de Médicis, prin triumful reginei-mamă și a păturilor intermediare, prea firave pe atunci, între țărănime și nobilime, liantul constituindu-l clerul romano-catolic. Soarta familiei de Guise, care pretindea a fi urmașa lui Carol cel Mare (Charlemagne), aliata reală a lui Filip al II-lea al Spaniei, autoarea măcelului de la Amboise (prin care Francis și Charles de Guise pun capăt revoltei cavalerului Le Renaudie și celor o mie cinci sute-doua mii de ostași și nobili jurați lui), dușmana prințului de Condé, Louis de Bourbon, care scapă din lipsă de probe de la pedeapsa eșafodului, vinovată de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu, își va găsi sfârșitul abia în 1588, când ambii prinți de Guise sunt uciși din ordinul regelui Henric al III-lea. Catherine de Médicis va fi, în felul acesta, răzbunată de ultimul ei fiu, aflat atunci pe tronul Franței, cel prin care se încheie, cu toate acestea, o dinastie.

Mărturisirea fraților Ruggieri (1836-37)

În toamna anului 1573, regatul Franței se bucura de Carol al IX-lea ca monarh. Mai robust decât fratele său, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea suferă de o febrilitate autodevoratore în vânătoare, amor și războiul antiprotesant care îl va răpune în cele din urmă, crede Balzac, cu toate că numai pneumonia tuberculoasă, boală premodernă netratabilă pe atunci, îl va ucide în fapt. Catherine de Médicis, ajutată de Albert de Gondi, mareșal al Franței, și Carol de Gondi la Tour, dar și de Cosimo Ruggieri și alții de seama lor, dirijează și conduce din umbră regatul Franței, fiul ei lăsându-se acaparat de activități mai puțin politice.

Persoana care poate unelti împotriva reginei-mamă este singura amantă cunoscută a lui Carol al IX-lea, Marie Touchet, mama contelui d’Auvergne, recunoscut tot grație profunzimii strategice a reginei florentine. Secolul al XVI-lea este veacul eclozării științei naturii, dar într-un chip diform și irecognoscibil astăzi, amestecat cu magia, alchimia și alte tehnici spirituale vechi, de inspirație nemijlocit mistică. Balzac, francmason prin alegere, este un mistagog și un iubitor declarat al tradiției hermetice, esoterismul oriental ocupând un loc central și în Louis LambertSéraphîtaPielea de sagri sau În căutarea absolutului. Suntem în stadiul primordial și primitiv al unei științe spiritualiste în care rațiunea și empiria aveau ambele un sens depotrivă mai larg, prin acces la un plan metafizic împins în spatele lucrurilor, și mai îngust, experimentele pe natură, examinate rațional, fiind încă la începuturile lor vitrege, decât cel recunoscut după secolul al XVIII-lea. Catherine de Médicis este o fiică a timpului ei. Ocultismul, nu și romano-catolicismul, se relevă ca a doua ei slăbiciune. ,,Aceste două cuvinte sunt Dominație și Astrologie. Ambițioasa în mod exclusiv, Catherine de Médicis n-a avut altă patimă decât pe cea a puterii. Superstițioasă și fatalistă, cum au fost atâția oameni superiori, ea n-a crezut cu sinceritate decât în științele oculte.”[26] Cosimo Ruggieri, astrologul reginei-mame, era florentinul care îi confirma ,,dacă astrele ratificau sfaturile și bunul-simț ale consilierilor ei obișnuiți.”[27] Fratele lui Cosimo era un anume Lorenzo Ruggiero, mare maestru al unui ordin pe atunci secret, astăzi doar discret, probabil francmasoneria, expert în cabală. Ambii frați erau judecați de popor ca magi păgâni, aduși de regina din Italia pentru a exercita o influență mistică negativă asupra inamicilor reali sau numai potențiali ai Catherine de Médicis. Cei doi anticipau, prin realizarea horoscopului, ziua morții fiecărui membru al familiei regale, inclusiv pe cea a reginei-mamă. ,,Consiliul ei de astrologie judiciară, alcătuit de Nostradamus și cei doi Ruggieri, îi prezise moartea regelui.”[28]

Din punct de vedere politic, speranța Catherinei de Médicis era pe cale să se îndeplinească: calviniștii și prinții de Guise se neutralizau reciproc în acea vreme, regina-mamă salvându-și astfel coroana. Doar Carol al IX-lea, la indicațiile timide ale amantei sale, putea să riște acest echilibru prin neascultare față de mama sa, ceea ce, parțial, se și întâmplă, bănuind o uneltire împotriva vieții lui, orchestrată de Catherine prin mijlocirea unor maeștrii ai otrăvurilor italiene. Sfătuit de un conte german, Solern, să-și trieze oamenii credincioși regelui, ,,pentru a alcătui o companie de elită”[29], Carol al IX-lea, tentat de alți conspiratori politici înalți să își înlăture mama și să cadă de acord cu calviniștii într-o Franță protestantă, încearcă să pătrundă în intimitatea gândirii părintelui său prin capturarea unora dintre sfetnicii ei cei mai fideli. Regele este prea slab față de misiunea politică copleșitoare în care se afla prins, afirmarea sa personală nedeținând anvergura forțelor cărora li se opune fără tărie: ,,În dreapta, la catolici, e familia de Guise care mă amenință; în stânga, calviniștii nu-mi vor ierta niciodată moartea bietului meu părinte Coligny, nici masacrul din august; și, de altfel, ei vor să suprime tronul; în sfârșit, în fața mea, e mama… .”[30]

Visul său, întrezărit de o voință prea nevolnică, era să îi lichideze atât pe calviniști, cât și pe frații de Guise, transformând Franța într-un regat protestant, în care regalitatea se bazează pe burghezie. Catherine de Médicis avea alte păreri și planuri politice pe termen lung, tocmai de aceea, frații Ruggieri, nu și cei doi Gondi, sunt arestați din curiozitatea, înfricoșată oarecum, a regelui. Prima întâlnire dintre rege și magicienii florentini este redată analeptic metresei sale, Marie Touchet, dar interogatoriul decisiv are loc cu amanta de față. Lorenzo Ruggieri este cel care va purta tratativele. Discursul său uimește la fel ca înfățișarea lui statuară, cu care se afla într-o deplină armonie. Lorenzo, culpabil de o impietate față de suveran, se folosea de energiile latente ale ocultismului, artă pretins egală cu cea a monarhiei de sânge, pe fondul unei regalități masculine care dădea semne de sfârșeală și nesiguranță de sine. ,,Acest bătrân savant, cufundat în singurătate, îi judecase pe suverani, aproape toți blazați de mișcarea perpetuă a politicii, ale cărei crize erau, în acea epocă, atât de dese, de puternice, de înflăcărate și de imprevizibile; el le cunoștea plictiseala și dezgustul față de orice lucru; știa cu câtă ardoare urmăreau ei tot ce e straniu, nou, bizar, și mai ales cât de mult iubeau să se afle în zona intelectuală unde puteau evita, într-o bună zi, să lupte împotriva oamenilor și a evenimentelor. Celor care au epuizat subiectul politicii, nu le mai rămânea decât gândirea pură: Carol Quintul demonstrase acest fapt prin abdicarea sa. Carol al IX-lea, care crea sonete și făurea săbii pentru a se sustrage afacerilor chinuitoare ale unui secol în care tronul era pus în discuție, la fel ca și regele, și care din regalitate nu se alegea decât cu grijiile, fără să aiba parte și de plăceri, a fost, cu siguranță, puternic zdrunciat de îndrăzneața negare a puterii pe care și-o permise Lorenzo.”[31]

Cu toate acestea, regele cedează farmecului subreptic al lui Lorenzo Ruggieri, în învățătura blasfemică a căruia intuiește sursa propriei sale neputințe, a necredinței care îi atinsese, asemeni unui Zeitgeist mai puternic decât orice individ, de mult sufletul. În cuvintele iluminate ale ocultistului, Carol al IX-lea anticipează mersul Istoriei, care sacrifică dinastii întregi pentru a se împlini. Lorenzo, discipol al lui Machiavelli, îi dezvăluie că magicienii, printre care el se considera întâiul ca merit în viață, premergători ai maeștrilor științelor naturii înflorite mai târziu, nu cred în supremația lui Dumnezeu în treburile pământești. ,,Dar a nega acțiunea directă a lui Dumnezeu nu înseamnă a-l nega pe Dumnezeu, să nu va înșelați în privința asta. Noi îl situăm pe autorul tuturor lucrurilor mai presus decât îl coboară religiile. Să nu-i acuzați de ateism pe cei care vor nemurirea. După exemplul lui Lucifer, noi suntem geloși pe Dumnezeu, și gelozia dovedește o iubire violentă.”[32] Imanentizarea divinității este un prim pas în vederea smulgerii secretelor naturii divinizate. Misterul producerii spirituale a vieții este ceea ce caută un Lorenzo Ruggieri și cei din tagma lui. A avea principiul echivalează cu a dobândi puterea absolută asupra materiei. ,,Așadar, mă gândesc că acest pământ aparține omului, că el este stăpânul și că poate să-și apropie toate forțele și toate substanțele. Omul nu este o creație ieșită imediat din mâinile lui Dumnezeu, ci o consecință a principiului semănat în infinitul eterului unde se nasc mii de ființe, care nu se aseamănă de la astru la astru, deoarece acolo condițiile de viață sunt diferite.”[33]

Savanții au ca misiune descifrarea unui cod care e totuna cu o clavis universalis, aducătoarea nemuririi. ,,Când vom fi față în față cu această particulă atomică, și când îi vom fi surprins mișcarea în punctul ei de plecare, noi îi vom cunoaște legea; de aici încolo, stăpâni să-i impunem forma care ne place, printre toate acelea pe care i le vedem, noi vom da aurul pentru a avea lumea, și vom face o viață de secole pentru a ne bucura de ea.”[34] Căutători ai unei forme care unește, magii descoperă ,,secrete cu care înzestrăm artele mecanice și liberale.”[35]

Trimiterea directă la francmasonerie leagă aici știința modernă de artele oculte. ,,Acolo se află legătura marii și măreței instituții a Ordinului Templului. Arzându-i pe templieri, sire, unul dintre predecesorii dumneavoastră nu a ars decât oameni, căci secretele ne-au rămas. Reconstrucția Templului este cuvântul de ordine al unei nații ignorate, un neam de cercetători curajoși, toți privind spre Orientul vieții, toti frați, toti nedespărțiți, uniți printr-o idee, însemnați cu pecetea muncii.”[36] Urmașul pe linie directă a misterelor Orientului revelate este contele de Saint-Germain, teosoful veșnic viu, de care amintește Balzac în final, semn că frații Ruggieri sunt mari maeștri ai francmasoneriei universale și frați ai unei întregi tradiții milenare de gândire. În plan politic, Lorenzo Ruggieri anticipează că el și adepții lui sunt în stare să vadă ,,viitorul în general”[37], Balzac determinându-l pe bătrânul ocultist nu numai să anticipeze Revoluția Franceză, ci și doctrinele politice antimonarhice, seculare, aduse de ea pe întregul continent. ,,Odată religia și regalitatea învinse, poporul îi va ataca pe cei mari, iar după cei mari, vor urma cei bogați. În sfârșit, odată ce Europa nu va mai fi decât o turmă de oameni fără consistență, căci va fi lipsită de conducători, ea va fi devorată de cuceritori grosolani. Lumea a mai înfățișat acest spectacol de douăzeci de ori până acum, și Europa îl începe din nou. Ideile sfâșie secolele, așa cum oamenii sunt sfâșiați de patimile lor. Când omul va fi vindecat, omenirea se va vindeca și ea. Știința este sufletul umanității, noi suntem pontifii ei; cel ce se ocupă de suflet, nu se sinchisește de trup.”[38]

Acest autointitulat rege al ideilor îi prevede lui Carol al IX-lea viitorul apropiat, dar și destinul cârmuitorilor Franței, inclusiv moartea sa în mai puțin de trei luni, amănunt care ajunsese deja la urechile suveranului. Acesta, siderat de erezia ateistă a acestor vrăjitori, dar și captivat de viziunile lor clarobscure și de verva lor discursivă, vrea să afle de ce natură e necredința lor și cum de desconsideră cugetul care le permite să cuvânteze astfel. Materialismul celor doi Ruggieri este unul vast cât trecutul speciei, având pliuri biologiste, intelectul fiind rezultatul subiectivității noastre ca animale superioare. ,,Gândirea, răspunde Lorenzo Ruggieri, este exercițiul unui simț interior, așa cum facultatea de a vedea mai mult obiecte și de a le percepe dimensiunile și culorile este efectul vederii noastre, nu-i așa? Asta nu are nimic de-a face cu faptul că pretindem existența unei alte vieți. Gândirea încetează chiar în timpul vieții, odată cu forțele care o produc. (….) Materialismul este consecința doctrinelor indiene, transmise prin misterele lui Isis, Chaldeei și Egiptului, și aduse apoi în Grecia de către Pitagora, unul dintre semizeii umanității; a sa doctrină a transformărilor este matematica materialismului, legea vie a fazelor sale. Fiecăreia din diferitele creații, care compun creația terestră, îi aparține puterea de a întârzia mișcarea care o antrenează în altă creație.”[39] Elocvența acestor magicieni, preocupați ,,de astre, de praful de pușcă și de atomul pur”[40], care, poate șarlatani sau nu, reușesc să scape de orice bănuială de trădare sau lezmajestate și să-și salveze, prin urmare, viața, îl convinge pe Carol al IX-lea de înțelepciunea slujitorilor cei mai apropiați ai reginei-mamă. Până și previziunea antipatiei regelui pe Cosimo Ruggieri se adeverește, regele suspectându-l de înșelătorie pentru simplul fapt că și-a lăsat doar fratele, pe mărețul Lorenzo, să ducă politica de persuasiune, în numele meșteșugului lor ascuns, cu Carol al IX-lea. Zarurile sunt deci aruncate de mâinile unor filozofi dibaci și clarvăzători.

Cele două vise (1830)

,,Bodard de Saint-James, vistiernic al marinei, era în 1786 unul dintre bancherii Parisului al căror lux atrăgea atenția și ațâța bârfele orașului.”[41] Debutul celei mai scurte povestiri din cele trei care subîntind romanul Catherine de Médicis ne plasează în proximitatea evenimentului, poate chiar în anticamera sa, care avea să zguduie nobilimea europeană, deși într-un stadiu, dar încă nu fatal, de inconștientă descompunere morală și politică. Desfrânat și epuizat de prea multe plăceri și năzbâtii, Bodard, deja bătrân, se remarcase prin câteva falimente, care îl făcură să piardă paisprezece milioane de franci, sumă care ne aduce aminte, prin aproximație, de averea podgoreanului Félix Grandet. Doamna de Saint-James se voia o salonardă care nu primește decât personaje distinse, dar nu toate de rang, în casa ei. Într-o seară din luna august, două fizionomii stranii, puternic conturate, sunt de față în salonul distinsei soții de vistiernic. Domnul de Laval, de Calonne și Beaumarchais, Bodard și nevasta lui, fermierul general Lavoisier, două femeie cochete și cei doi necunoscuți, unul avocat de provincie și celălalt doctor, mai rămăseseră după masă.

Discuția capătă o coloratură bizară atunci când, amintind de ,,minunatele supeuri”[42] ale contelui Alessandro Cagliostro, cunoscut în Franța drept un francmason și magician înveterat, supranumit și Joseph Balsamo, avocatul șters și urâcios venit din provincie, care nu băuse prea mult la cină, declară că a stat de vorbă cu regina Catherine de Médicis. Intrigați și dornici să se amuze cumva de pe urma acestei confesiuni trăznite, cei adunați în jurul lui îl rugară să le povestească întâmplarea, care nu era nici despre religie, nici o afacere indecentă, ci legată de ,,guvernare”. Fantoma Catherine de Médicis se căia, deci, nu pentru faptele ei brutale, ci pentru neîmplinirea lor până la capăt: hughenoții rămași în viață s-au înmulțit și sunt pe cale să înlăture monarhia absolută din Franța. Reputația ei istorică o indignează prin nedreptate: ,,Adăugați, continuă ea, că toate condeiele au fost mai nedrepte față de mine decât au fost chiar contemporanii mei. Nimeni nu mi-a luat apărarea. Sunt acuzată de ambiție, eu, bogată și suverană. Sunt învinuită de cruzime, eu, care n-am pe conștiință decât două capete tăiate. Și pentru spiritele cele mai imparțiale, sunt poate încă o mare problemă.”[43] Faptele sunt acreditate post mortem ca impuse de calcule și simț practic, sine ira et studio. ,,Eram calmă și rece ca rațiunea însăși. I-am condamnat pe hughenoți fără milă, dar fără mânie, căci erau portocala stricată din coșul meu de fructe.”[44]

Feudalismul se impunea apărat de intruziunea unor inamici periculoși. ,,Pentru ca puterea să supraviețuiască în acea epocă, trebuia să existe în stat un singur Dumnezeu, o singură Credință și un singur Stăpân.”[45] Rivalitatea existentă între ea și frații de Guise este încă o dată motivată ca o mutare necesară pe tabla de șah a politicii. ,,Dacă am simțit aversiune față de câțiva oameni politici, asta a fost față de lașul cardinal de Lorena, față de fratele lui, soldat subtil și brutal, care mă spionau amândoi. Iată cine erau dușmanii copiilor mei! Ei voiau să le smulgă coroana, iar eu îi vedeam în fiecare zi și mă oboseau. Dacă n-aș fi ordonat Noaptea Sfântului Bartolomeu, ar fi făcut-o frații de Guise cu ajutorul Romei și al călugărilor ei.”[46]

Avocatul primește un avertisment atunci când fantoma hamletiană a reginei-mamă îi repetă învățătura antiprotestantă pe care deja o cunoaștem, cea pe care Balzac o investește cu sarcina de a preîntâmpina și a îndepărta modernitatea și spiritul capitalist coroziv, ambele ucigătoare ale valorilor monarhice. Ceea ce curios este că această halucinație premonitorie îi aparține unui avocat, ridicat din păturile mijlocii ale poporului, și nu un nobil este cel vrednic de considerațiile adânci ale Catherine de Médicis. De ce un avocat și nu un alt demnitar cu cin de la curtea de la Versailles? De ce nu Ludovic al XVI-lea însuși? Tirada antiburgheză este, însă, nimicitoare. ,,Atrăgând atenția tuturor burghezilor asupra abuzurilor Bisericii romane, zise ea, Luther și Calvin au creat în Europa un spirit de investigare care avea să dea popoarelor dorința de a cerceta totul. Cercetarea îndeamnă la îndoială. În locul unei credințe necesare societăților, ei târau după ei și risipeau peste tot o filosofie ciudată înarmată cu ciocane, dornică de ruine. Știința se avânta strălucind de falsele ei lumini din sânul ereziei. Nu era vorba atât de o reformă în cadrul Bisericii, cât de libertatea infinită a omului, care înseamnă moartea oricărei puteri. Eu am văzut asta. Consecința succeselor obținute de către reformați în lupta lor împotriva clerului, mai înarmați și mai redutabili decât însăși coroana, însemna ruinarea puterii monarhice, înălțată de Ludovic al XI-lea, cu atâta pagubă, pe rămășițele feudalității. Nu era vorba decât de nimicirea religiei și a regalității, peste rămășițele căreia toate burgheziile lumii voiau să cadă la învoială. Această lupta era, așadar, pe viață și pe moarte, între noile combinații, legi și vechile credințe.”[47]

În ordinea firească a logicii reginei-mamă, catolicismul organizat în Biserică este aservit ,,intereselor materiale ale regalității, ale seniorilor și ale clerului.”[48] Iată cum un cult religios milenar este fățiș recunoscut ca o corectă și, mai ales utilă, conștiință de clasă, iar faima ei de călău târziu-medieval ar fi meritat schimbată printr-o dreaptă canonizare. ,,V-ați pus cu toții să vărsați, pentru două sute de țărani sacrificați la vreme, lacrimile pe care le refuzați nenorocirilor unei generații, unui secol sau unei lumi.”[49] Politica, indiferent de ideile afirmate, se bazează pe ,,biruri de sânge”.[50] De aici avocatul, acest mesager al duhului Istoriei, înțelege că metodele crunte adoptate de Catherine de Médicis sunt la dispoziția oricărei teorii sociale. Asistența, în schimb, pricepe prea puțin din visul premonitoriu al avocatului: domnul de Calonne conchide destul de complezent că aristocrația se numără printre ,,instrumentele lui Dumnezeu”, iar doamnele de față se declară plictisite de acest discurs lipsit de orice urmă de picanterie. Chirurgul, cu mutră de canalie, începe deodată să-și spună cumpătul, afirmațiile lui având aerul unei debitații alcoolice sinistre: acesta, tăind coapsa cangrenată a unui bolnav odată, are revelația multitudinii de organisme care colcăie de viață în corpul omenesc. Dumnezeu era această natură aproape invizibilă, microscopică. Ideile și celule se luptă pentru existență în ambele planuri, formând un întreg confuz, ambivalent, dar nu mai puțin un univers guvernat de legitățile sale. Ascultătorii sunt scârbiți de delirul bahic al chirurgului, încântat de forța cu care extirpa bolile omului. Concluzia naratorului este că ,,provincia mai ascunde oameni care iau în serios teoriile politice și istoria Franței” și că acest aluat uman va dospi cumva. Abia când, în ultimele două replici ale povestirii, aflăm cine sunt cei doi invitați curioși, suntem cutremurați de înțelesul ,,celor două vise”: avocatul este nimeni decât altul revoluționarul iacobin de Robespierre, adeptul ghilotinei ca strategie de conducere în stat, iar chirurgul înfricoșător poartă numele de Jean-Paul Marat, nemilosul revoluționar francez. Și ei primesc însemnele Providenței, dar cu sens opus, nu altfel decât regina catolică din secolul al XVI-lea care a luptat împotriva stării a treia și confesiunii ei protestante. Balzac condamnă ceea ce, din punct de vedere al argumentării sale filozofice, apara ca necesar în devenirea societăților: puterea își caută brațe pe măsura ei ca să se manifeste simultan ca nimicitoare și creatoare printre muritori.

Note: 

[1] Idem, p. 5.

[2] Idem, p. 9.

[3] Idem, p. 10

[4] Idem, pp. 10-11.

[5] Ibidem

[6] Idem, p. 29.

[7] Idem, p. 46.

[8] Idem, p. 47.

[9] Idem, p. 51.

[10] Idem, p. 53.

[11] Idem, p. 54.

[12] Idem, p. 55.

[13] Idem, p. 56.

[14] Idem, p. 58.

[15] Idem, p. 83.

[16] Idem, p. 84.

[17] Idem, p. 92.

[18] Idem, pp. 114-115.

[19] Idem, p. 142.

[20] Idem, p. 181.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 182.

[24] Idem, p. 189.

[25] Idem, p. 210.

[26] Idem, p. 223.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 225.

[29] Idem, p. 236.

[30] Idem, p. 256.

[31] Idem, p. 269.

[32] Idem, p. 271.

[33] Idem, pp. 271-272.

[34] Idem, p. 273.

[35] Idem, p. 274.

[36] Idem, p. 277.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 282.

[40] Idem, p. 283.

[41] Idem, p. 287.

[42] Idem, p. 290.

[43] Idem, p. 294.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 296.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 297.

[50] Ibidem.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s