Variațiuni balzacieni XXVII

(O afacere tenebroasă, Editura Polirom, 2001, Traducere: T. Răducă – T. Orescu. Ediție îngrijită, prefață și note: Laurențiu Zoicaș)

O afacere tenebroasă (1841 – Scene din viața politică) 

Pornind de la o întâmplare reală din toamna anului 1800, când senatorul francez Dominique Clément de Ris este răpit și eliberat în mod misterios în decursul a doar două săptămâni, Balzac compune un roman care are trepidația și spiritul alert potrivite unui roman polițist, dar și anvergura unei alte meditații lucide asupra unuia dintre chipurile pe care societatea le ia în decursul segmentărilor sale organice. O afacere tenebroasă reunește părți din ansamblul Comediei umane, masiva clădire în care orice piesă este centrală sau cel puțin permite reconstituirea, metaforic vorbind, a genomului uman pornind de la doar câteva gene, o operațiune demnă de un Cuvier postmodern. Tema capitală din O afacere tenebroasă este misiunea generică a poliției politice, adică a celei secrete, în timpurile moderne și gradul de arbitrar și predestinare pe care aceasta îl suportă. Romanul are loc, grosso modo, între 1803 și 1806, dar reverberațiile târzii sale ajung până în epoca de după Revoluția din iulie 1830. Corentin este cel prin ochii căruia putem înțelege intriga politică din provincie. Pe agentul Corentin l-am întâlnit întâia oară în Șuanii, când, din gelozie și fățărnicie, reușește fapta sinistră de a-o obliga pe domnișoara de Verneuil să-l trădeze pe capul șuanilor, Alphonse de Montauran, oarecum provocându-le amândurora îndrăgostiți moartea. Urmaș talentat al șefului poliției, Joseph Fouché, și discipol al lui Peyrade, Corentin reapare între 1824 și 1830 în căutarea geniului lumii interlope, Vautrin, alias Jacques Collin. În cele din urmă îi distruge orice șansă provincialului Lucien de Rubempré de a se căsători cu Clotilde de Grandlieu, aducându-l în punctul de a se sinucide (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Corentin este o canalie deservind statul (nu întotdeauna pe liderii săi politici, mereu fluctuanți) în calitate de agent al siguranței.

Alături de Peyrade, Corentin se afla în misiune la doi pași de comuna Arcis-sur-Aube, pe moșia Gondreville, care aparținuse familiei Simeuse în Vechiul Regim. Marchizul de Simeuse și soția lui fuseseră decapitați după 1789, iar fii lor, gemeni, se aflau în exil, luptând de partea armatelor monarhice. În anul 1803, moșia lor, care seamănă prin rusticitate și întindere cu cea a mareșalului Montcornet din Țăranii, era administrată de Michu, fosta slugă a marchizului, cândva iacobin pătimaș, vânător neîntrecut, socotit un individ rece și crud de până și rudele sale apropiate la începutul romanului: ,,Iuțeala cu care veni fiu-său arăta despotismul administratorului de la Gondreville. Din 1789, dar mai cu seamă din 1793, Michu era aproape stăpânul acestei moșii. Spaima pe care le-o inspira neveste-sii, soacrei, unui mic argat pe nume Gaucher și unei slujnice pe nume Marianne era împărtășită la zece leghe împrejur.” (p. 23) Era căsătorit cu fata unui tăbăcar din Troyes, o oarecare Marthe, despre care vom afla că în spatele fricii pe care o avea pentru soțul ei, în care nu intuia decât răutatea unui fost iacobin, aceasta îl iubea. Michu avea doi dușmani de aceeași sorginte joasă ca a lui, cu deosebirea că, după anul fatidic 1789, asemenea oameni, prin voință și viclenie impenetrabile, se ridicaseră mult peste treapta lor socială. Se conturează, nu altfel decât în majoritatea romanelor balzaciene, conflictul dintr-o burghezie venală și o nobilime năucă. Primul dintre inamicii lui Michu este un anume Malin, copil de zidar, procuror și avocat obscur după 1789, pseudorevoluționar, care, printr-o conjuctură neînchipuită, devine tribun, consilier de stat, conte al Imperiului și senator, titularul moșiei Gondreville după 1800. Merlin, un alt revoluționar de hârtie, ajuns influent la curtea de apel din departament, era prietenul și consilierul senatorului Malin. Cetățeanul Marion, copil de servitor promovat avocat după Revoluție, meserie de parveniți prin definiție la Balzac, îi vinde moșia din Gondreville susnumitului Malin, care curând va domina departamentul, ajutându-și și promovându-și toți colaboratorii fideli în acest răstimp. Un alt personaj oribil, țăranul zilier Violette, care amintește de personajele resentimentare din Țăranii, un ambițios invidios, îi va provoca suferințe administratorului Michu, căruia voia să-i cumpere proprietățile pe sume mici. Contrastul dintre Malin, un neica-nimeni ridicat la cele mai respectabile înălțimi după 1798, și Michu, suspectat de iacobinism feroce și căzut în dizgrația nu numai a oamenilor simpli, dar și a celor înălțați peste noapte în calitate de stăpâni provizorii ai statului, este deconcertant, cu atât mai mult cu cât amândoi nu sunt decât rezultatul unor circumstanțe date parcă din afara lor, după cum vom vedea, și nu tocmai self-made men. Balzac insistă pe fatum și în acest roman, atunci când Michu îi întâlnește pe cei doi spioni, agenții secreți Peyrade și Corentin, a căror deplasare pe moșia Gondreville ascundea taine politice dezvăluite abia la final. Ironia fatală este că atunci când Michu se hotărăște să-l ucidă pe senatorul Malin, poliția lui Fouché îi spulberă prin simpla ei prezență planurile. Și, totuși, unde se ascunde nobilimea? Aceasta este concentrată în neamul de Cinq-Cygne, aliat cu urmașii familiei de Simeuse, mai precis în tânăra Laurence de Cinq-Cygne, care, împreună cu cei doi orfani exilați, participase la anii crunți de înfruntări și înfrângeri ale nobilimii post-revoluționare. Laurence este o amazoană, oricând pregătită să ucidă sau măcar să amenințe plebea și cetățenii regicizi ai republicii. Precum doamna de Verneuil din Șuanii, cu care formează un pandant, Laurence vădește mari calități aristocratice, dar, prin rolul conferit ei de Balzac, mult mai virile și mai militărești decât cele atribuite îndeobște unei doamne din înalta societate. Inamicul ei este, la fel ca în cazul administratorului Michu, același infam Malin. Acesta, care se sfătuia și cu Grévin, notarul din Arcis, bucurându-se de privilegii inexplicabile atât sub Consulat, cât și sub Imperiu, stabilise, după ce suferise jigniri repetate din partea fraților de Simeuse și a Laurencei de Cinq-Cygne, să termine odată cu stirpea acestor aristocrați încăpățânați. Printr-o trecere nefirească pe lângă șeful poliției (secrete), Malin, căruia aflăm că i se propusese postul de Ministru de Justiție, reușise să-l convingă pe Fouché, viitor duce de Otranto, că nobilii legați de moșia Gondreville erau șuani ascunși, care puneau la cale un alt atentat asupra lui Napoleon I. De aici se trage vizita celor doi copoi în Arcis-sur-Aube, aflați pe urmele unei conspirații în toată regulă. Firește că Malin nu dorea decât să se răzbune sub acoperirea unor evenimente politice favorabile clasei sale sociale și lui în persoană. E adevărat că frații de Simeuse traversau pe ascuns Franța, în drum spre Paris, în vederea asasinării viitorului Împărat, după cum Michu, fostul revoluționar, era în continuare în serviciul familiei de Cinq-Cygne și de Simeuse și de aceea plănuia să-l ucidă pe perfidul Malin, amănunt pe care acesta îl aflase din vreme. De ce bunul și devotatul Michu prefera să rămână de partea aristocrației, nu putem decât bănui, însă Malin, la fel ca partenerul său Joseph Fouché, exprimă tenebrele politicii de după 1789, modul în care – pace Balzac – zgura umană cea mai joasă, cea mai venală ajunge, printr-o istețime abjectă, să decidă din culise soarta unei națiuni. Iarăși, ne izbim de stânca dură a realismului balzacian: în ciuda luptei pe viață și pe moarte între indivizi, pentru avere întâi de toate și abia apoi pentru puterea in stat, ceea ce le permite victoria sau înfrângerea este raportul dintre pozițiile oscilante pe câmpul de luptă a claselor sociale cărora acești subiecți le aparțin prin statut.

Drept urmare, Michu, îngerul păzitor care fusese martor la ghilotinarea stăpânilor săi, încearcă să o informeze pe Laurence de Cinq-Cygne, devotată memoriei Charlottei Corday, că jandarmeria și poliția secretă urmează să-i aresteze pe cei doi de Simeuse. Cele două tabere sunt pe cale să se încleșteze și numai mersul istoriei va decide cui să-i acorde credit măcar pentru o scurtă perioadă. Exaltata Laurence de Cinq-Cygne nu era de una singură protectoare a verilor ei. În ajutorul contesei se aflau bătranii din familia d’Hauteserre, în care domnul d’Hauteserre funcționase ca tutorele ei și cap luminat al nobilimii în restriște, cel care asigura, prin zgârcenie, lașitate și o prudență de aur, o brumă de bunăstare celor trei familii nobile. Domnul d’Hauteserre, grație calităților sale de strateg în arena politicii de clasă, își va recăpăta averile dispărute dupa 1830. Fratele lui, abatele, îi murise în 1792, împușcat de populația din orașul Troyes. Domnul și doamna d’Hauteserre aveau doi băieți, ambii întorși în secret pe moșia Gondreville fără știrea părinților. Alți prieteni de familie, strâns reuniți în jurul vetrei aristocratice, erau abatele Goujet și sora lui, o fată bătrână dedată bigotismului. Nici primarul din localitate, Goulard, fost gonaci al familiei de Simeuse, nu era complet surd la chemările aristocrației, vizitînd familiile reunite sub acoperișul casei de Cinq-Cygne, deși participase la Revoluție ca membru al celei de-a treia stări și avusese atâtea de câștigat în calitate de cetățean al Republicii. Deși amenințată din toate părțile, aristocrația repliată este înfățișată ca luptând până la ultima suflare, capabilă de o vivacitate medievală reînviată de nicăieri, pierdută, cu toate acestea, în secolul al XVIII-lea. Partizanatul lui Balzac este peremptoriu, doar distribuția calităților și defectelor sociale ale personajelor sale îi asigură obiectivitatea. ,,Laurence asistase la moartea mamei sale, văzuse cum abatele d’Hauteserre căzuse lovit de glonț și cum marchizul și marchiza de Simeuse pieriseră pe eșafod; singurul ei frate murise în urma rănilor, iar cei doi veri ai ei care luptau în armata lui Condé riscau să fie uciși în orice moment; la rândul ei, Republica înghițise averea familiilor de Simeuse și de Cinq-Cygne, fără să tragă nici un folos din asta.” (p. 65) Dacă Michu avea un singur slujitor cu adevărat credincios, câinele Couraut (facem excepție de Marianne, fata în casă), dar și un servitor trădător, Gaucher, Laurence de Cinq-Cygne se putea baza pe Durieu, Gothard și Catherine, supuși devotați aristocrației. Servitorimea, care formează o lume în sine în Comedia umană, mai mult eboșe pestrițe de personaje decât personaje propriu-zise, este ca o pârghie în fluența intrigii, având funcția secundară de a da viață intențiilor stăpânilor. Contesa de Cinq-Cygne urmărea la 1803, precum întreaga aristocrație de viță veche, moartea violentă a lui Napoleon și restaurarea nobilimii legitime în regatul Franței. ,,Laurence nu se gândea decât la răsturnarea lui Bonaparte, a cărui ambiție încununată de triumf trezise în ea un soi de furie, dar o furie rece și calculată. Dușmană ascunsă și neștiută a acestui om acoperit de glorie, tânăra contesă îl urmărea cu o îndârjire teribilă din fundul văii și al codrilor ei; uneori, îi venea să se ducă și să-l ucidă pe Bonaparte când acesta se afla pe lângă Saint-Cloud sau Malmaison.” (p. 67) În contrapartidă, poliția secretă dorea să-și șteargă anumite păcate și să se găsească întotdeauna de partea învingătorilor, duplicitatea sa de Janus bifrons ascunzând anotimpurile războiului și ale păcii, amândouă unite în arta politică. Uciderea oricăror rivali de peste hotare ai lui Napoleon era politica momentană a statului. Louis-Antoine-Henri de Bourbon-Condé, duce d’Enghien, este executat în 1804 de către primul consul și alăturat, în chip eronat, conspirației Cadoudal-Pichegru, în trena căreia de Simeuse și Laurence erau plasați. ,,Fouché considera cooperarea dintre cei veniți de dincolo de Rin drept o dovadă suficientă că și ducele d’Enghien lua parte la complot. Mai târziu, presupunerea lui păru confirmată de prezența prințului pe teritoriul statului Baden, la mică distanță de Strasbourg. Întrebarea dacă prințul a avut într-adevăr cunoștință despre această acțiune și dacă urma să intre în Franța în caz de reușită rămâne unul dintre puținele secrete asupra cărora prinții din casa de Bourbon au păstrat cea mai deplină tăcere.” (p. 68) Tânăra contesă comunica cu verii ei din exil și, alături de tinerii d’Hauteserre, îi adusese clandestin în Franța, adăpostindu-i la castel, în vederea atentatului antinapoleonian. ,,Deghizați în muncitori, cei patru gentilomi călătoriseră, de la o pădure la alta, călăuziți din aproape în aproape de niște persoane anume alese de Laurence cu trei luni înainte, în fiecare departament, din rândurile oamenilor fideli casei de Bourbon și pe care autoritățile nu-i suspectau. Fugarii dormeau ziua și călătoreau noaptea. Fiecare avea cu el doi soldați credincioși, dintre care unul mergea în față, în recunoaștere, iar celălalt rămânea în urmă pentru a le acoperi, la nevoie, retragerea. Mulțumită acestor precauții militare, prețiosul detașament ajunsese fără necazuri în pădurea Nodesme, aleasă drept loc de întâlnire.” (p. 70) Poliția știa de existența acestor fugari, dar, pentru a descâlci toată ramificația complotului, îi lăsa încă în voia lor, urmărindu-i de la distanță, pas cu pas. Napoleon, ros de orgoliu, nu voia să accepte că epoca de după 1789 nu l-a adus lumii doar pe el, conducătorul suprem și uns al Istoriei, ci a scos la iveală nenumărați emuli, de la ofițeri bravi, crescuți direct din bălegarul patriei, până la indivizi egal de inteligenți ca Joseph Fouché sau de ascunși, precum prințul de Talleyrand. ,,Or, marea dramă a uzurpatorilor este ca îi au ca dușmani atât pe cei care le-au dat coroana, cât și pe cei cărora le-au luat-o. Napoleon nu a reușit niciodată să-i convingă pe de-a-ntregul de autoritatea lui nici pe cei care-i fuseseră superiori sau egali, nici pe cei care credeau în drept: ca urmare, nimeni nu se simțea obligat de jurământul față de el.” (p. 88) Atunci nu era de mirare că un ins dubios precum Malin putea să obțină atâta sprijin de la poliția politică. De aici, prin mașinațiile unor apropiați ai împăratului, proveneau și agenții guvernamentali Corentin și Peyrade, care aveau ca misiune nu doar deconspirarea oricărui plan de atentat la viața lui Bonaparte, ci și urmărirea atentă, studioasă a lui Malin. În seara când iscoadele Corentin și Peyrade descind la castelul Cinq-Cygne pentru a face investigații și eventuale arestări intempestive, Michu, care ghicise cine erau, de fapt, cei doi parizieni, o avertizează pe Laurence să-și ascundă numaidecât verii, care dormiseră în pod peste noapte, în pădurea Nodesme, unde administratorul moșiei pregătise ca adăpost o hrubă boltită aproape invizibilă ochiului liber. Astfel, Laurence află ca Michu era de partea ei, fiind, ,,fără știrea domnilor de Simeuse, custodele averii lor.” (p. 101) În vreme ce, nu altfel decât în romanele polițiste, cu quidproquo-uri și suprapuneri de planuri ale intrigii, Michu și Laurence puneau la cale un mijloc de a păcăli autoritățile, compuse din jandarmi și spioni, Corentin și Peyrade își demonstrau abilitățile mefistofelice pe bătrânii aflați la castel. Corentin, îmbrăcat ca un muscadin, se preface a fi un trimis special al Împăratului care credea într-o alianță și o iertare între fiii antirepublicani și stat dacă abatele Goujet ar fi acceptat să recunoască unde sunt ascunși sau măcar să le dea de știre odraslelor infidele că exista cale de împăcare. Preotul, sora lui și cei doi d’Hauteserre nu divulgară nici măcar puținul cu care erau puși la curent – altfel spus, de ciudatele plimbări nocturne ale tinerei contese. Punctul decisiv al baletului psihologic constă din apariția subită a Laurencei în salon, murdară de noroi și sfârșită după câteva ore de călărit prin împrejurimi. Cei doi polițiști cred că rezolvarea cazului se afla în interogarea contesei hic et nunc. Corentin era pe cale să desfacă cu un stilet capacul unei casete în care inocenta Laurence ascunsese scrisori de dragoste de la verii exilați. În acea clipă fatală de refuz, contesa îl lovește cu cravașa peste mână pe Corentin. Disprețul de clasă este paroxistic, iar Corentin, redus la rolul unui inferior social dezgustător care cotrobăie, din invidie sau din perversitate erotică, prin sertarele unei aristocrate, nu-i va ierta acest gest contesei de Cinq-Cygne. Spre deosebire de polițiile secrete din secolul al XX-lea, brutale și odioase în practicile lor cotidiene, Corentin și Peyrade, deși recurg la același mod de a judeca suspecții și aplică aproape aceleași proceduri agresive, au maniere ceva mai alese, impuse de cutumele unei ordini sociale în care aristocrația încă decidea habitusurile respectabilității. Dacă Laurence nu ar fi leșinat atunci când Peyrade aducea vestea că Michu a fost arestat, teatrul nobilimii ar fi fost desăvârșit. Din fericire pentru ei, Michu reușișe să-i ascundă la timp în peșteră pe exilați. Fiul lui, François, un puști de zece ani, pișicher ca un țăran bătrân, îi păcălește pe Peyrade și Corentin, susținând că un jandarm s-a prăbușit din greșeală în apropiere și este rănit, când, în realitate, acesta fusese doborât cu o frânghie suspendată de el și de mama lui la indicațiile precise ale administratorului Michu. Poliția secretă își continuă căutările febrile în lunile ce au urmat, dar fără folos. Michu, al cărui alibi era acela de a-și fi petrecut seara târguindu-se ore la rând cu țăranul Violette, alcoolizat intenționat de el, este demis de autorități din funcția de administrator pe moșia Gondreville, dar este imediat angajat pe aceeași poziție la castelul Cinq-Cygne, unde se mută cu întreaga familie. Căutările sunt abandonate după ce au loc procesele și execuțiile altor posibili ucigași ai Împăratului, tinerii ascunși în pădurea Nodesme scăpând teferi și nevătămați. Poliția secretă pare să fi suferit o înfrângere, dar, în a doua parte a romanului, cea în care afacerea întunecată a senatorului Malin este cea care dă titlul acestei scene autentic politice, Corentin își ia revanșa.

Armistițiul simbolic dintre contesa de Cinq-Cygne și noul regim are loc atunci când papa vine în Franța spre a-l înscăuna pe Napoleon împărat. ,,Din acel moment, domnișoara de Cinq-Cygne nu s-a mai opus ideii ca verii ei și cei doi frați d’Hauteserre să ceară să fie radiați de pe lista emigranților și să-și recapete drepturile cetățenești.” (p. 143) Napoleon însuși îi iartă pe tinerii nobili, care petrecuseră șapte luni ascunși în pădure, cu condiția ca legile Imperiului și constituția să nu fie încălcate. Curios este că Fouché îi declară suveranului că ,,s-ar putea să mai auziți de dânșii”, în timp ce Malin, prezent la discuție, îi asigură pe cei de față că nobilii ar prezenta mai puține riscuri între granițele Franței. Pentru evenimentele care urmează, se poate vorbi de o înțelegere prealabilă între Malin și șeful poliției. Doi ani cei patru bărbați aveau să fie ținuți sub supraveghere. Atunci când Michu, informat de ridicarea oricăror bariere legale, merge să-i conducă afară din pădure pe tinerii contrarevoluționari, acesta are surpriza să-i găsească în hrubă pe Corentin și Peyrade, care, printre ironii și rânjete, se lăudară că puteau să intervină cu o săptămână mai devreme. Faptul că poliția secretă, ai cărei spioni erau localnici mituiți, știa de ascunzătoare atestă implicarea ei directă în evenimentele ce urmează, dar și în reabilitarea gentilomilor.

Dacă până acum progenitura monarhistă era expusă ca un întreg mai mult sau mai puțin omogen, Balzac îi studiază pe fiecare în parte ca expresia unei fațete sau a alteia din ce mai rămăsese de soi în aristocrația franceză. Portretele sunt ambivalente. Adrien d’Hauteserre este mezinul familiei: suflet milos și sensibil, Adrien este bine clădit și demn în luptă. Robert, fratele lui mai mare, se remarcă printr-un trup mai firav, dar cu o vigoare sufletească superioară fratelui său și o brutalitate în gândire potrivită unui cruciat. ,,Robert era omul Evului Mediu, fratele lui mai mic era un om zilelor noastre.” (p. 150) Adunați într-o unică ființă, și nu divizați în părți inegale, cei doi ar fi făcut o pereche ideală pentru tânăra Laurence, care la douăzeci și trei de ani simțea că sosise timpul să se căsătorească și să dea naștere unui alt șir de urmași. Bătrânul d’Hauteserre voia să-și vadă fii reprimiți în armată, de unde, dacă și-ar fi păstrat gradele, ar fi făcut cu toții o frumoasă carieră militară. Gemenii de Simeuse, Marie-Paul și Paul-Marie, nu pot fi cu claritate deosebiți în roman, dincolo de cravatele alba și neagră pe care verișoara lor le atârnase la gât. În 1806, în mod clar, neamurile de Simeuse-d’Hauteserre, așa cum îi informează ruda lor pariziană, marchizul Chargeboeuf, acum un măsurat și modest nobil, călătorind într-o berlineză, erau amenințate de ochiul vigilent al puterii. Viețile lor puteau fi oricând puse în primejdie de suspiciuni și calomnii. Sfatul bătrânului este plin de înțelepciune: ,,Vă purtați ca și când moșia Gondreville ar fi încă a voastră, le spuse el domnilor de Simeuse, și astfel ațâțați o ură îngrozitoare. Văd, din mirarea de pe chipurile voastre, că nu știți câți dușmani aveți la Troyes, unde lumea încă își mai aduce aminte de faptele voastre curajoase. Toți se întrec în a povesti cum ați scăpat voi de cercetările întreprinse de Poliția generală a Imperiului, unii lăudându-vă, alții privindu-vă ca pe niște dușmani ai împăratului. Mai e câte un apucat care se miră de clemența pe care v-a arătat-o Napoleon. Iar asta nu e nimic. Ați reușit să păcăliți niște inși care se credeau mai deștepți decât voi, iar oamenii de condiție joasă nu iartă niciodată. Mai devreme sau mai târziu, Justiția, reprezentată în acest departament de dușmanul vostru, senatorul Malin, – căci a avut grijă să-și pună oameni de încredere peste tot, chiar și printre funcționarii publici -, justiția lui așadar va fi încântată să vă descopere implicați într-o afacere necurată. Vreun țăran o să caute pricină când treceți pe pământul lui, voi poate veți avea armele încărcate și, cum vă aprindeți repede, cine știe ce nenorocire s-ar putea întâmpla! În situația voastră, dacă nu vă puteți dovedi de o sută de ori dreptatea, veți fi socotiți vinovați.” (pp. 160-161) Marchizul îl sfătuiește pe Michu să vândă tot ce are și să părăsească Franța pentru Trieste, iar tinerii nobili să îl confirme pe Malin proprietarul moșiei de Gondreville contra unui milion de franci. Nici Laurence, nici ceilalți rebeli de sânge albastru nu iau în seamă sfatul marchizului, iar aceasta în chip intenționat, cu mândrie și suverană convingere că ar comite un sacrilegiu împotriva strămoșilor lor dacă l-ar asculta. Napoleon și curtea sa sunt încă o dată detestați pătimaș. Michu, într-adevăr, îi vinde pământurile sale unui fermier de la Bellache, Beauvisage. Mai rămâne un ultim lucru de făcut: sluga credincioasă Michu urma să dezgroape averea stăpânilor săi de Simeuse, în valoare de un milion și o sută de mii de franci, îngropată de el în pădurea din apropiere.

Acum și aici se petrece cotitura decisivă din roman. În joia de la jumătatea postului Paștelui, când primăvara nu își intrase încă în drepturi, oamenii simpli sărbătoreau păgânește, cu dansuri populare și baluri mascate. Era o zi perfectă pentru a trimite servitorii de acasă și a recupera comoara. În ce măsură poliția secretă și Malin știau de planurile lor, nu ne putem da seama. La finalul romanului aflăm că totul fusese plănuit din timp, însă nu avem certitudinea că Malin intenționa să-i fure pe aristocrați de milionul de franci sau nu, ceea ce ar fi în natura burgheziei prădătoare. Întâmplarea sau dimpotrivă face ca Malin să ajungă pe moșia Gondreville în ziua aleasă de aristocrați și Michu pentru ultima lor ispravă. ,,Mai sunt cu el domnul Grévin, notarul din Arcis, și doamna Marion, soția perceptorului general din Aube și totodata cumnata acelui Marion care i-a servit lui Malin drept om de paie.” (p. 169) Michu și tinerii nobili se întâlniră înainte să plece în pădure cu fermierul Beauvisage, care îi sfătuiește că vânătoarea poate aduce dușmani neprevăzuți. Tânărul Robert îi răspunse trufaș că poate și el își va regăsi cu ocazia aceasta vechii stăpâni. O coțofană la aține cale, alt semn rău-prevestitor. Tot în acea seară, Laurence decide că acela dintre frații d’Hauteserre sau de Simeuse căruia i se va adresa primul la cină doamna d’Hauteserre îi va deveni soț. În aceleași ore pe când Michu și nobilii transportau proviziile de aur, pe care la ascunseră cu grijă, Michu zidindu-le la loc ferit, un fum ca de bancnote arse se ridica din parcul Gondreville. Laurence observă acest fenomen imprevizibil, dar între timp soarta își vedea de socotelile ei: senatorul Malin fu răpit de cinci haidamaci, martorii săi cutremurându-se de groază. Nici un obiect de valoare sau bani nu-i fură luate cu forța din casă. Ca la consemn, jandarmul Giguet, sub presiunea oficialităților asmuțite asupra prăzii, pornește spre castelul Cinq-Cygne, unde îi arestează pe Michu, gemenii de Simeuse și cei doi frați d’Hauteserre. Malin era dat dispărut. Faptele păreau să fie împotriva nobililor aparent întorși de la vânătoare. Un magistrat, Lechesneau, omul de paie al lui Malin, se asigura că demersurile legale erau puse în aplicare cu celeritate. ,,Bizuindu-se pe râvna prefectului de Aube, care trimise ștafete în toate prefecturile învecinate pentru a cere autorităților să dea de urma celor cinci indivizi mascați și a senatorului, Lechesneau stabili mai întâi bazele instrucției. Această primă operațiune îi luă foarte puțin timp, căci era secondat de două minți avocățești ca aceea a lui Grévin și a judecătorului de pace. Judecătorul de pace, pe nume Pigoult, fost funcționar principal la biroul din Paris unde Malin și Grévin studiaseră procedura, avea să fie numit, trei luni mai târziu, președinte al Tribunalului din Arcis. În ceea ce-l privea pe Michu, Lechesneau era la curent cu amenințările proferate de acesta împotriva domnului Marion și cu ambuscada din parc, când viața senatorului fusese în primejdie. Cele două fapte, corelate, erau probabil premisele actualului atentat și îl indicau pe fostul paznic drept șef al răufăcătorilor, cu atât mai mult cu cât Grévin, soția lui, Violette și doamna Marion declarau că au recunoscut printre cei cinci indivizi mascați un bărbat care semăna cu Michu.” (pp. 180-181) Cei patru nobili și Michu, mai puțin Laurence, care află, cu ocazia cinei, că soț îi va fi cel mai în vârstă dintre gemenii de Simeuse, verii ei, au fost arestați în aceeași seară. Senatorul Malin părea să fi intrat în pământ, cetățenii din Arcis manifestându-și public indignarea republicană. Pentru sechestrarea unui senator al Imperiului pedeapsa era cea capitală. Astfel se încheie a doua treime a romanului, poliția secretă jubilând sardonic în culise.

Procesul politic ce urmează este o ocazie pentru Balzac să ne introducă iarăși pe culoarele sinuoase ale justiției, unde domnul Derville din Colonelul Chabert strălucea în alt ungher al Comediei umane. Apărarea este asigurată de maestrul avocatului Derville, procurorul experimentat, Bordin și de tânărul sau asistent, Grandville. Ambii căpătară și mai multa faimă după acest proces. Prevăzătorul marchiz de Chargeboeuf îi contractase. După ascultarea întâmplării din gura contesei Laurence, din care reieșea nevinovăția celor patru nobili și a slugii Michu, Bordin îi sfătui să nu destăinuie întregul adevăr pentru că o comoară de un milion și o sută de mii de franci le-ar pecetlui pe vecie soarta. ,,Acuzatorul public, jurații, judecătorii, publicul și întreaga Franța ar crede că ați luat aurul acela de la Gondreville și că l-ați sechestrat pe senator ca să dați lovitura. Admițând acuzația așa cum este ea în acest moment, afacerea nu este deloc clară; dar, văzută prin prisma purului adevăr, s-ar lămuri; jurații ar explica prin furt toate aspectele tenebroase, căci, în ziua de azi, regalist înseamnă hoț la drumul mare! Cazul de față prezintă o răzbunare admisibilă în situația politică dată.” (p. 203) Bordin se baza pe absența unor dovezi cheie cum ar fi lipsa oricărui furt și absența fizică a senatorului. Acesta afirmă că în nici măcar unul din zece cazuri posibile dosarele penale nu sunt perfect lămurite. Cu toate acestea, forțe superioare sunt organizate împotriva lor și au drept sprijin în moravurile țării, care sunt mai puternice decât legile în vigoare. ,,De când societățile au născocit justiția, nu s-a găsit niciodată un mijloc prin care celui acuzat pe nedrept să i se acorde o putere egală cu aceea de care dispune magistratul împotriva crimelor. Justiția nu este bilaterală. Apărarea, care nu beneficiază nici de spioni, nici de poliție, nu dispune de puterea socială în favoarea clienților ei. Nevinovatul nu are de partea lui decât raționamentul; iar raționamentul, care-i poate influența pe judecători, este adesea neputincios în fața juraților, care vin cu prejudecăți. Întregul ținut este împotriva voastră. Cei opt jurați care au aprobat actul de acuzare erau proprietari de bunuri naționalizate. Jurații care vor da verdictul vor fi, ca și primii, cumpărători sau vânzători de bunuri naționalizate, ori slujbași. Cu alte cuvinte, vom avea un juriu Malin. De aceea ne trebuie un sistem complet de apărare, nu ieșiți din el și fiți gata să muriți nevinovați. Veți fi condamnați. Vom ajunge la Curtea de Casație și vom încerca să rămânem acolo cât mai mult timp. Dacă între timp voi putea strânge dovezi în favoarea dumneavoastră, vom face recurs și vom cere grațierea. Iată anatomia afacerii și părerea mea.” (pp. 204-205) Totul ar fi mers conform planului magistratului Bordin dacă un alt incident nu ar fi luat asistența prin surprindere. O scrisoare semnată de Michu – de fapt, un fals – îi parvine Marthei, nevastă sa, în care acesta este rugată să-l hrănească pe senatorul Malin, ascuns în hruba din pădure. O mână diabolică orchestrase totul pe ascuns. ,,Nimeni, în afară de Marthe, fiul său, Michu, cei patru gentilomi și Laurence, nu știa de existența beciului de sub movila din mijlocul pădurii; cel puțin așa credea Marthe, căreia soțul ei nu-i spusese nimic de întâlnirea cu Peyrade și Corentin.” (p. 210) Marthe, care presimțea o nenoricire și îl informează prea târziu pe abatele Goujet cu privire la misivă și scrisul, probabil falsificat, al soțului ei, îl hrănește, totuși, pe Malin de trei ori la rând, acesta identificând-o după un inel primit de la contesa de Cinq-Cygne și verighetă, ceea ce pare exagerat în context. În fine, după multe tărăgănări și piste false, meșteșugul avocatului Grandville părea a da roade. Nimeni nu putea dovedi fără tăgadă vina paznicului Michu și a celor patru nobili. Abia în ultima clipă, senatorul Malin se ivește de nicăieri, găsit dormind la marginea drumului. Acesta recunoaște, cu prefăcătorie machiavellică ori nu, că nu poate identifica pe nici unul dintre suspecți ca răpitorii săi pentru că nimeni dintre acuzați nu avea mâinile ca de țărani ale celor de atunci, deși e sigur că Marthe Michu îl hrănise în borta din codru. Procesul este, ca atare, pierdut. ,,La unsprezece seara, pe baza diferitelor răspunsuri formulate de juratul-șef, curtea îl condamnă pe Michu la moarte, iar pe domnii de Simeuse și pe cei doi domni d’Hauteserre, la douăzeci și patru, respectiv zece ani de muncă silnică. Gothard fusese achitat.” (p. 235) Burghezia dăduse o bătălie cruntă și ieșise victorioasă în justiție.

Ultima șansă pentru contesa Laurence de Cinq-Cygne și marchizul Chargeboeuf, care obține o întrevedere de la ministrul de externe Talleyrand, este să obțină grațierea din partea Împăratului. Din acest moment devine clar că poliția secretă, prin Corentin și alții, jucase un renghi celor trei familii de nobili. În ajunul bătăliei de la Jena, ajutați de pașapoarte diplomatice, contesa și marchizul ajung în cortul lui Napoleon I de pe câmpul de bătălie. Acesta, despot militar și arhitect al unui imperiu mai mult imaginar decât real, le acordă grațiere nobililor cu condiția să se înroleze și să lupte pentru gloria Franței. Michu va fi executat pentru că un fir de praf nu contează în planurile mărețe ale istoriei. ,, – Iată, spuse el cu acea elocință care îi făcea viteji pe cei lași, iată trei sute de mii de oameni, la fel de nevinovați! Mâine, treizeci de mii dintre ei vor fi morți, morți pentru țară! Poate că în tabăra prusacilor o să fie secerat un mare matematician, un ideolog, un geniu. Cu siguranță că, la rândul nostru, vom pierde oameni mari, necunoscuți. Poate că o să-mi văd murind cel mai bun prieten! Am să dau vina pe Dumnezeu? Nu. Am să tac. Aflați, domnișoară, că omul trebuie să moară pentru legile țării, așa cum se moare pentru gloria ei, adăugă el conducând-o înapoi în colibă.” (p. 247) Câinele de pază Michu moare în același loc cu stăpânii lui, ne amintește Balzac. Frații de Simeuse, comandanți de escadron, mor în trecătoarea Somo-Sierra, în Spania. Robert d’Hauteserre, colonel în Marea Armată, își dă viața în bătălia de la Borodino. Fratele său, Adrien, este singurul care supraviețuiește. General de brigadă după bătălia de la Dresda, apoi general-locotent din 1816, pair al Franței cu titlul de marchiz de Cinq-Cygne, acesta se însoară cu Laurence, care, secătuită sufletește, va continua astfel neamul. Fiul lui Michu, protejat de contesă, ajunge avocat, apoi judecător supleant la tribunalul din Alençon și procuror al regelui la tribunalul din Arcis. Contesa îi asigură o rentă de douăspreceze mii de livre la împlinirea majoratului, căsătorindu-l cu o domnișoară bogată din Troyes, Girel.

În 1833, contesa de Cinq-Cygne locuiește la Paris. Văduvă, aceasta îi are în pază pe Berthe și Paul, copiii ei. George de Maufrigneuse o curta asiduu pe Berthe de Cinq-Cygne. Motivul erau banii nobilimii din provincie. ,,În momentul în care doamna de Cinq-Cygne își lua în primire casa de la Paris, averea ei, sporită de legea asupra despăgubirilor, îi aducea rente în valoare de două sute de mii de livre, la care se adăugau veniturile soțului ei. Laurence moștenise cei un milion o sută de mii de franci ai fraților de Simeuse. Se hotărâse prin urmare să cheltuiască o sută de mii de franci pe an, și să pună deoparte restul de bani pentru zestrea fiicei ei.” (p. 254) În salonul doamnei de Cadignan erau prezenți marchiza d’Espard, Rastignac, ajuns subsecretar de stat, ,,doi oratori celebri, membri ai Camerei Pairilor, bătrânii duci de Lenoncourt și de Navarreines, contele de Vandanesse cu tânăra lui soție, și d’Arthez”. (p. 256) Atunci când contele de Gondreville își anunță intrarea, contesa de Cinq-Cygne se ridică, spre spaima Dianei de Maufrigneuse, care credea că a pierdut în felul acesta o partidă bună pentru fiul ei. Henry de Marsay, prim-ministru în 1833, cinicul ce avea să moară curând, le relatează publicului captivat misterul moșiei Gondreville. După ce Malin, stingher, plecă acasă, ceața din jurul afacerii stranii se risipește. Malin, care se certase de curând cu diplomatul Tallyerand, o dusese excelent sub toate cele douăsprezece guverne de după 1789: funcționar în Arcis, fost Reprezentant al Poporului, apoi termidorian, tribun, consilier de stat, pair al lui Ludovic al XVIII-lea și iarăși pair sub Monarhia din Iulie, Malin devenise și conte de Gondreville. Protecția de care se bucura această mișel începuse cu o întrevedere secretă, la care a participat aproape neinvitat, între capetele luminate ale Franței din anul 1800: răspopiții Talleyrand, Fouché și Sieyès, unul îndrăgostit de republică, celălalt de putere, și savantul Carnot, pe atunci ministru de Război, se adunară să se consulte cu privire la cine va conduce Franța în urma zilei de 18 brumar 1798. Cei patru puneau la cale o cabală: în cazul în care Napoleon Bonaparte începea să sufere înfrângeri militare, cum se putea întâmpla la Marengo, cei patru îl vor fi înlăturat imediat, preluând frâiele statului. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, ei l-ar fi servit cu îndoială, dar și cu respect. Complotul ajunse la urechile acestui Malin, ascuns în odaie, care a fost ulterior folosit de Fouché. Viitorul conte de Gondreville redactase ,,proclamațiile guvernului revoluționar, hotărârile și decretul de scoatere în afara legii a celor care participaseră la lovitura de stat din 18 Brumar; mai mult decât atât, complicele fără voie le-a tipărit în numărul de exemplare necesar și le-a ținut în baloturi la el acasă.” (p. 266) Aceste baloturi zăceau în pivnițele castelui din Gondreville, proprietate pe care o cumpărase sub numele lui Marion, viitor președinte al unei curți imperiale. Practic, Malin și cei patru amatori de conjurații puteau fi oricând executați pentru înaltă trădare dacă hârtiile compromițătoare se descopereau. Până și execuția ducelui d’Enghien fusese premeditată de Fouché și Talleyrand pentru a certa definitiv casa de Bourbon cu Napoleon I. Șeful Poliției dirija totul de după cortină: ,,cei cinci indivizi necunoscuți erau niște vlăjgani trimiși de Poliția generală a Imperiului cu misiunea de a distruge baloturile cu imprimate pe care contele de Gondreville venise anume să le ardă, crezând că Imperiul nu se mai putea clătina.” (p. 268) Nici Malin, răpit de oamenii aliatului său, nu era mai vinovat decât geniul malefic al lui Fouché, care scăpa astfel de probele propriei infidelități, de câteva familii în alianță cu familia de Bourbon și îi dădea satisfacție morală agentului Corentin, rănit în orgoliu de contesa de Cinq-Cygne. Poliția secretă este o instituție a cărei abjecție metodică poate fi periculoasă pentru despoți și orice guvern care nu înțelege să-i ofere mai mult decât încrederea sau disprețul său.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Variațiuni balzacieni XXVII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s