Variațiuni balzaciene XXVIII

(Séraphîta, Editura Aion, Oradea, 2006, traducere Daniela Vereș)

(1835 – Studii filosofice)

Planșă de arhitectură excepțională a francmasonului Balzac, Séraphîta se situează între basm, povestire fantastică și declamație filosofică cu nuanțe metafizice. Cea mai puțin realistă dintre compozițiile balzaciene, Séraphîta poate fi, totuși, încadrată, prin contrast, în catedrala Comediei umana ca piatra sa unghiulară, fragmentul răzleț care solidifică întregul. În anul considerat de trecere, cel care în care se naște și Balzac, mai exact în iarna dintre 1799 și 1800, pe țărmurile întrețesute de fiorduri ale Norvegiei[1], printre egrete și gnais, două ființe zboară peste mările înghețate. Golful din Stromfiord este aproape. Muntele Falberg se înalță pleșuv alături, iar valea Jarvis sapă larg printre munții cu același nume. Peisajul este unul smuls din pânzele romantice ale lui Casper David Friedrich, natura excesivă, rebelă, aspră și rece amintind de profunzimea primelor zile ale genezei. Peisajul deține cota ridicată a primordialității, a amorficului cosmogonic. Minna Becker, fiica pastorului Becker, un bătrân patriarhal ca mai toți locuitorii liniștiți din satele de pescari norvegieni, călătorește în zbor cu cel pe care îl iubește, Séraphîtuscreatură ambigenă mai degrabă decât androgină, după cum poate părea la prima vedere. ,,Corpul său, subțire și zvelt precum acela al unei femei, dovedea una dintre firile acelea aparent slabe, dar a căror putere egalează de fiecare dată dorința și care sunt puternice la trup.”[2]

Trupul îi strălucea fosforescent din când în când, semn al unei anumite elecțiuni și predestinări. Din dialogul vaporos purtat cu Minna, care-l dorea ca bărbat, reținem spiritualitatea bizară, neortodoxă a lui Séraphîtus, din a cărui vorbire reiese disprețul radical pentru carne, pasiuni și finitudinea existenței umane, o roată ca oricare alta în univers. Minnei-i este destinat un pământean, un anume Wilfrid, tânăr chipeș de treizeci și șase de ani, războinic din fire, stăpân al cetății prin vocație, cavaler neîntrecut. Capitolul se încheie atunci când Minna este adusă acasă de Séraphîtus, care la rândul lui se retrage la castelul său, unde David, un slujitor devotat trecut de optzeci de ani, îl așteaptă matern. Suntem în compozițiile intense, veterotestamentare ale unui Delacroix septentrional, o făptură din ținutul ghețurilor. Fabulosul exclude verosimilul, dar povestirea are suficiente nervuri epice pentru a se menține în viață. După ce străbat fiordul împreună și urcă pe Falberg, Séraphîta primește vizita lui Wilfrid, care este egal de îndrăgostit de ea precum Minna de Séraphîtus. E limpede că muritorii Minna și Wilfrid proiectează în această creatură neutră ca gen, dar care poate deservi toate genurile, propriile lor dorințe și visuri sexuale de neîmplinit. Firește că în deznodământul narațiunii fantastice, Minna și Wilfrid se vor regăsi ca o altă pereche primordială, dar Séraphîtus-Séraphîta concentrează și sublimează acel alt eu al lor la câre râvnesc libidinal. Séraphîtus-Séraphîta se află într-o stază care prevestește o transcendere ontologică. ,,Conflictul acestor două forțe, Trupul și Spiritul, dintre care unul ia parte la acțiunea nevăzută a trăsnetului, iar celălalt împarte cu natura sensibilă această rezistență slabă care sfidează pe moment distrugerea; aceasta luptă, sau mai bine zis această îngemănare oribilă dă naștere unor suferințe nemaiauzite. Trupul a cerut din nou flacăra ce-l mistuie, iar flacăra și-a înhățat din nou prada. Dar această contopire nu se produce fără frământările, fără exploziile și fără chinurile ale căror mărturii vizibile ni le oferă Chimia, atunci când separă două principii vrăjmașe pe care s-a amuzat unindu-le.”[3]

Cine era Séraphîtus-Séraphîta? Fiica baronului Séraphîtz, mort de ceva vreme, orfană de șaptesprezece ani, de care se ocupă cu devotament benedictin David. Séraphîta este un personaj atât de straniu încât pastroul Becker citea cărți mistice, precum Tratatul incantațiilor al medicului vrăjitor și demonolog Jean Wier, pentru a încerca o descifrare a misterului. Becker, deși creștin, se încrede în puterea forțelor oculte din sfera aparițiilor nonmateriale. ,,Se găsesc în natura neexplorată a Lumii Spirituale anumite ființe înzestrate cu aceste capacități nemaiauzite, comparabile cu teribila putere pe care o posedă gazele în lumea fizică și care se combină cu alte ființe, le pătrund precum o cauză activă, produc în ele farmece în fața cărora acești bieți iloți sunt lipsiți de apărare: îi farmecă, îi domină, îi reduc la o îngrozitoare servitute și apasă asupra lor mărețiile și sceptrul unei naturi superioare, acționând când aidoma unui pește-torpilă care-l electrizează și amorțește pe pescar; când aidoma unei doze de fosfor care exaltează viața sau o accelerează; când aidoma opiumului care adoarme natura corporală, eliberează spiritul, îl lasă să plutească deasupra lumii, i-o arată printr-o prismă și extrage din ea hrana care-i place cel mai mult; în sfârșit, când aidoma catalepsiei care anulează toate capacitățile în avantajul unei singure viziuni.”[4] Pentru a pătrunde natura flotantă a fiicei baronului Séraphîtz, viața misticului și magicianului Emmanuel de Swedenborg, vărul tatălui Séraphîtei, se impune într-un alt capitol al poveștii. Magul suedez fusese până la vârsta de cincizeci și trei de ani un savant reputat în materia științelor naturale, până când acesta are revelația divinității. Un înger coboară și îl încredințează cu o misiune sacră pe vizionar.

Swedenborg călătorește prin pământurile astrale, capătă proprietatea de a vedea viitorul și de a anticipa, precum Lodovico Ruggieri din Catherine de Médicis, ziua și ora morții sale sau a altora. În plus, Swedenborg, spion prin lumi siderale și trimis al lui Dumnezeu printre oameni, afirmă posibilitatea ca orice ființă omenească să se poată înălța, prin iubire și credință, la un stadiu superior celui uman, prima treaptă constând în transformarea într-un ,,angel radios”. Iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului sunt treptele prin care ființa interioară iese la suprafață, speranța, mila, credința și rugăciunea figurând între instrumentele acestei divine și supranaturale transfigurări. Spiritul Angelic calcă pe simțurile brute și transcende animalitatea din om. Chintesența swedenborgismul, căruia Immanuel Kant i-a dedicat un volum de critici și aprecieri, este adunată în opera de față, dar trebuie amintit că inspiratul Swedenborg a dat naștere și unui cult în America de Nord și nu numai acolo, baronul Séraphîtz, printre alții, practicând învățăturile adunate în mii de pagini de geniul suedez.

După moartea baronului și a soției sale, care a fost mai mult o izbăvire decât o pedeapsă, Séraphîta, născută angelică, rămâne între oameni ca un vestitor și o pildă de urmat. ,,Avem un dinte de aur la Jarvis, asta e tot. Astfel, pescarul Dunker spune că a văzut-o ba cufundându-se în Fiordul din care ieșea la suprafață sub forma unei rațe, ba pășind pe valuri în timpul unei furtuni. Fergus, care mână turmele pe soeler, spune că a văzut, pe vreme ploioasă, cerul mereu senin deasupra castelului suedez și mereu albastru deasupra capului Séraphîtei, atunci când aceasta iese. Mai multe femei aud sunetele unei orgi imense atunci când vine Séraphîta la templu și le întreabă serioase pe vecinele lor dacă nu le aud și ele.”[5] Când Wilfrid, brusc pasionat de lectura din Swedenborg, și Minna discută cu preotul Becker, David se repede în încăpere vestindu-le că ființe demonice, ca, de pildă Adoniți, Vertumnuși și Sirene, o ispitesc pe Séraphîta. Surprinsă în cea mai adâncă rugăciune, Séraphîta își mărturisește crezul și forța. Înzestrată cu darul specialității, altfel spus, o privire interioară care pătrunde totul, Séraphîta vede chemarea din sufletului oricărui muritor. Wilfrid si Minna sunt vrăjiți de frumusețea, înțeleasă diferit, a Séraphîtei. Acesteia i se arătase sferele cerești și relațiile gradate, trecerile subtile între Natură și Supranatural.

Raportul ambiguu dintre materie și spirit e explorat in extenso în cuvântarea Séraphîtei. Logica separă în chip uman ceea ce, în sine, este unit și de nedespărțit. Fie natura îl cuprinde pe Dumnezeu, a cărui slavă este dincolo de legile naturii, așa cum îl înțeleg oamenii, fie Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu este totuna cu natura, atunci perfecțiunea sa omniscientă și omnipotentă nu mai are nici un sens, natura abundând în dezordini, incosecvență și arbitrar. Staticul și devenirea nu se pot afla simultan în facerea de fiece clipă a naturii și în El. Natura ar avea întâietate în fața unui Dumnezeu diminuat până la insignifianță. ,,Fie că Materia este co-eternă prin voința divină neapărat asemănătoare cu ea însăși în orice moment, fie că Materia este co-eternă prin ea însăși, puterea lui Dumnezeu trebuind să fie absolută, piere odată cu Liberul său Arbitru; ar găsi mereu în el o rațiune determinantă care l-ar fi dominat.”[6]

Antinomia devine cristalină: fie Dumnezeu este suma atributelor sale și ceva în plus, care îi alcătuiește desăvârșirea, dar atunci prezența naturii îi anulează existența, fie Dumnezeu este tot una cu natura, într-un panteism care face posibilitatea aceluiași Dumnezeu superfluă. De aceea, iubirea este temelia credinței, nu rațiunea care ridică totul la absurd. De unitatea universului, adunată în Dumnezeu, depinde numărul, zeitatea rațiunii (calculul și fracția ca Mani și Lari ai studiului naturii) prin care omul explică totul în științele naturale. ,,Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt”[7] Finitul este afirmat prin Număr, dar natura este în esență infinită. ,,Omul care concepe Infinitul prin inteligența sa n-ar putea să-l manipuleze în totalitatea sa; altfel, ar fi Dumnezeu. Numerația voastră, aplicată lucrurilor finite și nu Infinitului, este adevărată în raport cu detaliile pe care le percepeți, însă falsă în raport cu ansamblul pe care nu-l percepeți. Dacă natura se aseamănă cu ea însăși privind forțele organizatoare sau principiile care sunt infinite, ea nu se aseamănă niciodată cu ea însăși în ceea ce privește efectele sale finite; astfel, nu veți găsi nicăieri în natură două obiecte identice: în Ordinea Naturală, doi și cu doi nu pot face niciodată patru, căci ar trebui să se adune unități absolut identice, și știți că este imposibil să găsești două frunze asemănătoare pe același copac, sau doi copaci asemănători în aceeași specie.”[8]

Orice lege naturală, fie că se referă la compoziții geologice sau la astronomie, este corectă doar în subdomeniul său, dar ansamblul fragmentării naturii din științele naturale ascultă de alte legi, oculte, clădite pe afinități spirituale, care leagă lucrurilor între ele cu o pecete hieratică. ,,Vizionarul și Credinciosul găsesc în ei ochi mai pătrunzători decât ochii folosiți pentru lucrurile de pe pământ și zăresc o Auroră. Auziți adevărul acesta? Științele voastre cele mai exacte, meditațiile voastre cele mai cutezătoare, cunoștințele voastre fundamentale sunt Nori. Deasupra lor se afla sanctuarul din care țâșnește adevărata lumină.”[9] Misticismul triumfător o îndeamnă pe Séraphîta să își suspende învățăturile de inspirație hermetică. Tot ce-i mai rămâne de îndeplinit acestei ființe serafice este ultima transgresare a limitelor carnale, urcușul pe scara misterelor lui Iacob: metamorfoza sublimă într-un înger, ceea ce se și întâmplă, nu înainte ca Minna și Wilfrid să accepte că iubirea fiecăruia pentru el-ea este imposibilă, Séraphîta cunoscând și încercând tot ce este pe măsura speciei umană, atât voluptatea de a domni peste semenii sai (dorința lui Wilfrid), cât și voluptățile dragostei împlinite (Minna). Transcenderea materialității implică moartea în trup și renașterea în duh. Calea este iubirea pentru Dumnezeu prin rugăciune. ,,Există ființe privilegiate, Profeții, Vizionarii, Vestitorii, Martirii, toti cei care au suferit pentru Cuvânt sau care l-au proclamat; aceste suflete depășesc dintr-un salt sferele omenești și se ridică brusc la Rugăciune. La fel și cei care sunt mistuiți de focul Credinței.”[10] Séraphîta moare în mijlocul unei poeme către Dumnezeu, spiritul bătea la poarta sfântă, fostul om devenind înger. Minna și Wilfrid sunt legați prin această minune desfășurată sub ochii lor spirituali. ,,Lacrimile Serafimului se ridicară în jurul lor sub formă de vapori care le ascunseră lumile inferioare, îi învăluiră, îi purtară, le transmiseră uitarea semnificațiilor pământești și le dădură puterea de a înțelege sensul lucrurilor divine.”[11]

Unitatea dintre microcosmos, fiecare individ în parte, și marcocosmos, marele univers, formează întregul. Suntem pe treptele Empireului dantesc în această ultimă viziune în care serafimul ia loc printre ierarhiile cerești, unde beatitudinea domnea neîntreruptă de nimeni și nimic. Wilfrid și Minna se întorc pe pământ, rostogolindu-se în abisuri, coborând gnostic dintr-o treaptă mai ușoară în alta mai grea a Ființei, în sfera cea mai de jos, a impurității, a morții și a zavistiei sociale. Cei doi sunt legați prin acea dragoste care le îngăduia ca, prin taina rugăciunii necontenite, să încerce să depășească spațiile și să ajungă, iarăși, la Dumnezeu. Cadavrul Séraphîtei, lestul serafimului etern, fu îngropat în taină de bătrânul David. Experiența extazului suprem s-a încheiat, iar un nou veac o ia de la început.

Note: 

[1] Peisajul este inspirat de discuțiile lui Balzac cu botanistul elvețian, Pyrame de Candolle, cf. Graham Robb, Balzac. A Biography, W. W. Norton & Company, New York/London, 1994, p. 302.

[2] Idem, p. 25.

[3] Idem, p. 46.

[4] Idem, p. 52.

[5] Idem, p. 88.

[6] Idem, p. 116.

[7] Idem, p. 128.

[8] Idem, p. 129.

[9] Idem, p. 139.

[10] Idem, pp. 165-166.

[11] Idem, p. 176.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s