Variațiuni balzaciene XXIX

(Deputatul din Arcis nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa

https://fr.wikisource.org/wiki/Le_D%C3%A9put%C3%A9_d%E2%80%99Arcis sau la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-61.pdf)

Deputatul din Arcis (Scene din viața politică – 1847) 

În aprilie 1839, arondismentul din Arcis urmează să-și voteze deputatul în Bar-sur-Aube. Sunt peste treizeci și cinci de ani de când ,,afacerea Gondreville” (cf. O afacere tenebroasă) avusese loc, iar viața politică din mica localitate cunoscuse puține modificări emblematice, în ciuda Restaurației și a Monarhiei din Iulie. Contele de Gondreville, infamul Malin, nu-și pierduse influența copleșitoare în regiune, cu toate că, după 1815, contesa de Cinq-Cygne reușișe să adune nobilimea în jurul ei sub forma unui partid politic sui generis. Totuși, mica-burghezie, în ebuliție politică incipientă, începe să pună presiune pe afacerile publice și tocmai de aceea prima scenă are loc în casa doamnei Marion, văduva bătrână și tenace a unui funcționar de rang înalt. În odaia principală a doamnei Marion urma să se întâlnească protipendada mic-burgheză a localității modeste pentru aranjarea unei cariere politice în viitoarele alegeri de deputați în parlament. Tabăra intriganților parlamentari indeciși consta din Antonin Goulard, subprefect, Frederic Marest, procuror regal, înlocuitorul lui, Olivier Vinet și domnul Martener, judecător de instrucție și alte câteva notabilități respectabile. Fratele doamnei Marion era colonelul Giguet, fiul acestuia, Simon Giguet, figurând în rolul virtualului deputat de Arcis. Vârstnicul colonel se distinsese prin curaj și onoarea în anii Imperiului, calități care nu mai foloseau prea mult în deceniile de pace și comerț universal ce aveau să urmeze. Un fost cumnat al doamnei Marion îl ajutase pe Malin să intre in posesia moșiei Gondreville. În prezent, doamna Marion, care revenise în Arcis încă din anul 1814, avea o rentă de cincisprezece mii de franci pe an. Împreună cu colonelul Giguet, notarul Grévin, ginerele acestuia, Beauvisage și Varlet junior, medicul principal din Arcis, doamna Marion susținea facțiunea liberală, republicană, ,,progresistă” din localitate. Încă din primele schimburi de replici eliptice suntem puși în temă cu privire la necesitate unui mariaj de succes între Simon Giguet și fiica neamului Beauvisage, Cécile, pe cât de frumoasă și sfidătoare cu pețitorii ei de până atunci, pe atât de bogată. Cécile refuzase câteva partide locale ,,bune”. Viața politică din Arcis se situase între 1816 și 1836 sub singulara dominație a contelui de Gondreville, ticălosul de Malin guvernînd ca regele neîncoronat, dar real din regiune. Ginerele sau, Charles Keller, fusese ales deputat în toată această perioadă. Fiul de treizeci de ani al acestuia, François Keller, din familia de bancheri omonimi, recent ridicat la rangul de conte și pair al Franței, urma să continue dinastia politică de partea partidului democraților, ceea ce nemulțumea familiile mic-burgheze, care până atunci se dovediseră devotate combinațiilor administrative ale lui Malin. Votul era încă cel cenzitar, iar în spatele oricărui drept de a alege liber se afla o oarecare avere. De altfel, reiese destul de clar, din întreaga arhitectură economico-politică a orășelului, că fiecare încrengătură familială de mic-burghezi avuți se ridicase cu sprijinul și consimțământul contelui de Gondreville. Dacă notarul Grevin încă partizana cu vechiul sau aliat de afaceri, acum patron venerabil, primarul Philéas Beauvisage, tatăl Cécilei, dădea semne de îndoială față de relațiile de putere existente, sugerând pe ascuns o pactizare cu Simon Giguet și anturajul său social. Balzac nu judecă această schimbare de atitudine ca o alta probă a oportunismului mic-burghez. Vina generală o poartă pasiunea pentru egalitate a republicanilor, care, după ce dărâmaseră regalitatea și apoi o contrafăcuseră după 1830, visau dominația totală legală a partidei lor politice și a clasei pe care o reprezentau cu abnegație. Onorabilitatea căpătată prin stăruință mercantilă neobosită își cerea legitimitatea politică pentru a intra în normalitatea istoriei cotidiene.

Tânărul Giguet, cu o rentă de zece mii de franci pe an, era avocat de meserie și un republican agresiv, demagogic și gălăgios, incult și plictisitor în cuvântările sale publice, un produs mediocru al lumii ariviste din care se trăgea. Disprețul lui Balzac este același dintotdeauna când vine vorba de credințele sale politice legitimiste. Dacă în anii Imperiului populația taxa lipsa de calitate prin acuza de lașitate, blândețea noului regim acuza lipsa de onestitate ca tară capitală. Simon Giguet poseda defectele unui trișor și farsor politic. Achille Pigoult, la fel de tânărul notar din Arcis, loial, pentru moment, contelui Malin, nu se deosebea prea mult de acest anturaj uman de joasă speță. Poupart, hangiul cel mai prosper din Arcis, sau Fromaget, farmacistului locului, deși erau apropiați ai casei de Cing-Cygne, credeau că votul lor în favoarea lui Simon Giguet va nărui continuitatea politică a contelui de Gondreville. Până și primarul, Philéas Beauvisage, cel mai bogat ins din Arcis, nu făcea notă discordantă: ignorant și fără însușiri notabile, acesta era dirijat din culise de istețimea aplicată a nevestei sale, Séverine Grévin, cea mai inteligentă membră a clasei ei sociale. Toți acești oameni ai claselor de mijloc, alături de alți republicani mai de rând, se adunaseră să dezbată în salonul doamnei Marion. Șaizeci de parveniți înverșunați își confruntau interesele într-un spațiu care nu îngăduia decât o comedie cu degradeuri caricaturale. Primarul declamează cu emfază inepții sau locuri comune, în aplauzele entuziaste ale galeriei. Simon Giguet excelează prin găunoșenie, cauza sa fiind cea ,,ultraliberală” a progresului și a comerțului, a celor care sunt activi și harnici, muncind de partea viitorului. Familia Keller fusese înnobilată și aparținea, prin urmare, fie trecutului, fie status quo-ului existent. Mentalitatea practică a notarului Pigoult pune degetul pe rană atunci când acesta îl chestionează cu privire la avantajele materiale pe care cei adunați în acest parlament ad hoc le-ar fi dobândit din momentul în care ar fi rupt contractul nescris pe care îl aveau cu contele de Gondreviile, frații Keller sau mareșalul de Carigliano. Zeul la care se închinau clasele medii de atunci era exclusiv banul, iar Simon Giguet nu strălucea prin opulență sau dărnicie. Ipocrizia principiilor iese la iveală cu această ocazie, demnitatea de deputat nefiind decât trazacționabilă în Champagne. Concluzia întrunirii apare ca tragică: în confruntarea dintre ideile anului 1789 și puterea finanțelor de orice natură, primele au sens numai în măsura în care ultimele sunt satisfăcute cu promptitudine. Speranțele junelui republican Giguet par fără rost. Seara nu este în întregime irosită în dialoguri astuțioase pentru că vestea morții candidatului oficial François Keller în urma bătăliei coloniale de la Abdel-Kader declanșează o stare de spaimă și curiozitate în susținătorii nehotărâți ai lui Simon Giguet. Antonin Goulard, Olivier Vinet și Frederic Marest, oamenii justiției din Arcis, dintre care Goulard și Marest primiseră deja refuzul din partea domnișoarei de Beauvisage, nutreau o antipatie personală față de Simon Giguet, nu neapărat și una împotriva ideilor sale zgomotoase. Vinet îl considera, de aceea, un idiot guraliv. Magistrații se doreau și ei deputați la Paris. În cele din urmă, doar câțiva dintre mic-burghezii adunați în conclav susțin candidatura lui Simon Giguet, dar, prin simpla acuzare publică a mașinațiunile și a lungii stăpâniri politice a contelui de Gondreville, răul era deja împlinit: cu sau fără Simon Giguet, mica-burghezie lasă de bănuit că se poate smulge din lanțurile unui pseudoaristocrat în numele unui republicanism burghez tout court. 

Ascensiunea primarului Philéas Beauvisage în lumea comerțului cu articole de vestimentație feminină este răsunătoare și exemplară pentru începutul de secol al XIX-lea în Franța. Comparat cu Napoleon sau Atilla în materie de negoț, blândul fanfaron Philéas Beauvisage își începuse afacerea cu puținul capital moștenit de la mama sa și ajunsese la peste patruzeci de ani să doarmă în medie, la insistențele snoabe și prefăcute ale soției, câte o jumătate de zi. Profitând de cererea uriașă de produse vestimentare ieftine din bumbac, care nu se mai găseau decât pe sub mână din pricina blocadei continentale, un individ ca Beauvisage are un succes răsunător în ultimii ani ai Imperiului, stabilind prețuri medii și sporind cantitățile de marfă cu fiecare altă vânzare. Posedând o avere inițială de trei sute de mii de franci, viitorul primar trăia din renta sa anuală de cincisprezece mii de franci. Nevasta contribuise cu o dotă în valoare de șaizeci de mii de franci. Séverine Grévin, care prin naștere ținea de o familie de țărani înstăriți legați de familia de Simeuse, era nu numai inteligentă, ci și mai destoinică decât soțul ei. Comerciantul ,,genial” ascundea, în realitate, o inteligență măruntă dublată de o voință slabă. Circulau zvonuri conform cărora preafrumoasa Cécile Beauvisage nu era de fapt fiica naturală a primarului, ci rezultatul unei aventuri galante a doamnei Beauvisage cu un subprefect temporar de origine nobilă, vicontele de Chargeboeuf. De aici rezultă că disprețul afișat de Cécile, în vârstă de nouăsprezece ani, pentru pretendenții ei pornea de la ambiția secretă a mamei ei de a o căsători tot în rândul aristocrației vechi, o căsătorie ,,din dragoste”, aparent liber consimțită. Averea din anul 1839 a urmașei neamului Beauvisage se ridica la jumătate de milion de franci, renta anuală atingând cuantumul de treizeci de mii de franci. Bunicul matern i-ar fi pus la dispoziție o sumă de două sute de mii de franci ca dar de nuntă. O casa fastuoasă, cumpărată de la familia Beausant, aparținea ei tocmai la Paris. Séverine Beauvisage, născută Grévin, își manipula și persuada necontenit soțul în orice acțiune sau apariție publicăa a acestuia. Charles Keller ar fi trebuit să îi fie soț Cécilei, dacă soartă ar fi fost mai îngăduitoare. Simon Giguet nu putea fi o opțiune de mariaj decât in extremis.

Pentru a nărui acest castel de cărți de joc burghez și mic-burghez, Balzac recurge la un procedeu cu rol catartic, prin introducerea picată parcă din cer a unui alt personaj, deux ex machina în angrenajul narațiunii. Alegerea sa este una convențională, aristocrația pariziană urmând să desfacă ițele intrigilor mărunte și meschine ale unui colț oarecare de provincie franceză. Un străin cu aura de bogat aventurier englez poposește neanunțat și neinvitat în regiune. Acesta era un tip uman deosebit, în ciuda faptului că se apropia de cincizeci de ani. Hangiul Mulet îl spiona și îl admira pentru caleașca tilbury pe care o conducea. Sluga necunoscutului era un majordom impertinent și lăudăros cu banii săi, supranumit Paradise, de-abia adolescent ca vârstă. Saloanele din Arcis vuiau de bârfe și presupuneri fanteziste. Străinul era primit cu îngăduință atât în casa contelui de Gondreville, cât și în cea a contesei de Cinq-Cygne. Se spunea că era un acționar majoritar în afacerea căilor ferate, idealul omului de afaceri realizat de pe atunci. Steaua demagogului Simon Giguet dădea semne că apune când doamna Beauvisage nu cade de acord cu doamna Marion în privința virtualei alianțe matrimoniale. Nobilul își dezvăluie identitatea în fața subprefectului Antonin Goulard atunci când acesta primește o misivă secretă de la prefectul din Aube în care superiorul îl recomandă pe străin ca pe un personaj de vază în alegerile electorale ce urmau să aibă loc curând. Oficial, contele Maxime inspecta zona pentru identificarea unui izvoare de apă minerală. Ce urmărea acest personaj iscusit și rafinat în Champagne?

Maxime de Trailles, prieten apropiat al ,,tigrului” Henry de Marsay, șeful cabinetului de miniștrii, dandy reputat, de curând trecut la cele veșnice, își căuta un rost în viață la vârsta maturității depline. Contele Maxime este un desfrânat notoriu (cf. Gobseck sau Moș Goriot), un scelerat risipitor fără pereche, dar un om de încredere în solda răposatului Henry de Marsay și a protipendadei din casa marchizei d’Espard. Contele Rastignac, ajuns ministru de interne între timp, pair al Franței, îi dă o ultimă șansă contelui Maxime: acesta își putea face un rost dacă ajungea deputat de Arcis. Aristocrația ar fi avut ca misiune dominarea din culise a Camerei Deputaților, care, după Revoluția din iulie 1830, amenința familia regală și privilegiile marilor case nobiliare, iar contele Maxime, bonapartist, monarhist, burlac ajuns la fundul sacului ar fi fost omul potrivit la locul potrivit. Dârz și încăpățânat, Maxime de Trailles avea faima unui nemernic sentimental cu vocație, dar și capacitatea unui agent de influență a păturii nobiliare în mâzga insalubră a ,,democrației” incipiente. Contele Maxime primește douăzeci și cinci de mii de franci din partea ministrului Rastignac ca bani de drum și alte cheltuieli. Scopul său era unul dublu: locul de deputat și mâna unei domnișoare bogate din Arcis. Departamentul avea, prin urmare, trei candidați distincți social: Simon Giguet, copilul micii-burghezii, primarul Beauvisage, expresia marii burghezii locale și, nu în ultimul rând, pe contele Maxime de Trailles, care putea obține voturi atât de la familia de Cing-Cygne, cât și de la grupurile apropiate contelui de Gondreville. Din nefericire, Balzac nu a mai apucat să termine de unul singur romanul, fragmentele rămase constituind materia unei alte cărți, pe care o scrie totuși legatarul său, Charles Rabou.

Rabou reușește să lege o intrigă complicată cu o trecere în revistă a altora personaje din Comedia umană într-un mod ingenios, dar silit și artificial[1]. Secțiunea a doua este un roman epistolar în toată regula: contele de L’Estorade îi scrie domnului de Marin-Gaston, un văduv decepționat și depresiv, care urma să-i ridice un mausoleu soției sale, Louise de Chalieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite), în parcul din Ville d’Avray. Din misivă reiese că sculptorul care urma să o eternizeze pe fosta iubită este domnul Dorlange, un tânăr de mare talent și strălucite perspective. O alta scrisoare provine de sub pana contesei de L’Estorade către doamna Octave de Camp, din care rezultă, fără drept de apel, că aceasta, nefericită în dragoste, mamă a trei copii și soția unui bărbat gelos, stupid și trecut de timpuriu, este urmărită de un tânăr de treizeci și ceva de ani, care pare a fi cumplit de îndrăgostit de ea. Dintr-o a treia scrisoare dintre contele de L’Estorade și domnul de Marin-Gaston aflăm că sculptorul Charles Dorlange se duelează cu domnul Rethore, pentru simplul motiv că acesta din urma îl bârfește în mod scandalos pe domnul de Marin-Gaston. Între sculptor și văduv exista deci o prietenie veche și sacră. Dorlange este doar rănit ușor, dar primește laurii unui erou devotat prietenei și onoarei în cercurile aristocratice. Din conversațiile acide ale unor Joseph Bridau, flegmaticul ratat Bixiou și Emile Blondet, relatate de conte, descoperim trecutul artistului Dorlange, un spirit ales, înaripat, devotat absolut artei și respingând tumultul hâd al vieții moderne, dar care, în același timp, visează la o carieră politică din partea celei mai radicale tabere republicane. Un artist iacobin, fervent catolic, este descris indirect, dar sec și rece. Personajul este unul funciarmente neverosimil. Din altă scrisoare a contesei de L’Estorade către aceeași confidentă se poate trage concluzia că doamna este îndrăgostită de acel necunoscut, străin și insistent. În următoarea misivă contesa redă, printr-o anamneză balzaciană, viața sculptorului Dorlange, cel care trăise în sărăcie și fusese stipendiat de către un bătrân straniu până când talentul și caracterul îl ridicaseră din anonimat. Între el și Marie-Gaston se legase o prietenie din anii primei tinereți. Marie-Gaston este salvat de câteva ori de către prietenul său de la închisoarea datornicilor. O mulțime de calități și nestemate morale zac în sufletul artistului. Necunoscutul care o bântuia pe contesă, trezindu-i simțurile amorțite, este, firește, același Dorlange, care era îndrăgostit de frumusețea sculpturală a doamnei de L’Estorade, cea care aducea cu statuia Sfintei Ursula, o operă realizată de infatigabilul Dorlange în trecutului apropiat. Sculptorul se împrietenește cu familia L’Estorade. Contesa este fermecată în secret de admiratorul ei, iar contele îi detestă ideile politice plebee și alura de cuceritor. În prima scrisoare a artistului Dorlange către Marie-Gaston trecutul său capătă contururi suplimentare: bătrânul pitic care îl susținuse financiar prin școli de artă era un anume Jacques Bricheteau, un emisar al tatălui său, nobil ambasador, plecat ani lungi la Stockholm, care își păstra secretă obârșia. Acesta îi trimite o scrisoare prin care îi trasează viitoarea carieră politică: sculptorul primește două sute cincizeci de mii de franci de la banca Mongenod (mai puțin lacomă decât cea a fraților Keller, a baronului Nucingen sau a monstrului du Tillet), bani pe care îi va investi într-o proprietate și-n acțiunile unui ziar antimonarhic, național. Apoi, tânărul artist se va prezenta într-o localitate oarecare, cum ar fi orășelul Arcis, unde va candida de partea partidului republican, obținând cu brio voturile burgheziei de toate culorile. Abia acum înțelegem cum scriitorul Charles Rabou leagă proza sa de romanul neterminat Deputatul din Arcis. Dorlange este al patrulea candidat și deputat potențial. Din alte epistole de-ale sculptorului aflăm în ce fel se îndrăgostise de doamna de L’Estorade, pe care o asemăna cu iubita sa Marianina, cunoscută din stagiul lui artistic în Italia, unde fusese îndrumat de artistul Desroziers. Biografia lui Dorlange este un autentic carusel balzacian. Sculptura dedicată Sfintei Ursula ascundea pe Galateea acestui nou Pygmalion, doar că Marianina și doamna contesă de L’Estorade avuseseră și ele o contribuție de oarecare însemnătate la operă. Marianina de Lanty (cf. Sarrasine) nu îi împărtășise sentimentele, ci dimpotrivă, se folosise de numele bietului sculptor într-o afacere amoroasă străină de cunoașterea sa. Obsesia erotică se transferase la contesa de L’Estorade, care urmărea acum cu emoție tentativa politică riscantă a preferatului ei admirator. Contele de L’Estorade, de două ori gelos pe prietenul soției sale, îi sugerează sculptorului, politician veleitar, că reputația sa publică poate fi pătată dacă viața sa particulară nu este în regulă. Candidatura se poate dovedi astfel un eșec. Dușmanii din umbră ai artistului – figură exemplară în atâtea romane balzaciene – îi păteaza reputația printr-o calomnie de natură imund-erotică, nu înainte ca Dorlange să descopere că este fiul natural al lui François-Henri-Pantaleon Dumirail, marchiz de Sallenauve. Prin urmare, calitățile sufletești alese și originea înaltă se dezvăluie la timp pentru a împrospăta personalitatea construită din petice balzaciene a artistului-aristocrat-republican-deputat de provincie. Tânărul de Sallenauve se putea baza deci pe sprijinul clerului, prin stareța Marie-des-Anges, și a aristocrației din Arcis în vederea câștigării alegerilor. Un anume republican bogat, Laurent Goussard, îi promite voturile sale în Arcis doar pentru că fiul marchizului de Sallenauve semăna la înfățișare cu iacobinul Danton, originar din Champagne. Recomandările se obțin greu și pe căi lăturalnice, dar în cele din urmă fostul Dorlange, actual marchiz, triumfă atât în inima femeii din Paris, contesa de L’Estorade, cât și în cea a micii-burghezii periferice din ținut. Îmbinând salutar pasiunea egalitară a maselor revoltate cu ținuta nobilă a tradiției nobiliare, artistul de Sallenauve își răpune adversarii politici în disputele publice din Arcis.

În cea de-a treia și cea din urmă secțiune a romanului, Charles Rabou surprinde combinațiile nedemne ale taberei aristocratice care trage sfori pentru nerecunoașterea câștigarii scaunului de deputat de către sculptorul revoluționar, ivit parcă de nicăieri, din infernul societății. Maxime de Trailles se dovedește un maestru al bârfei și calomniei abjecte. Nimic nobil în acreala acestui os domensc resentimentar și falit, un munte al putrefacției aristocratice. Contele de Rastiganc, iritat de un dialog aprins purtat cu cioplitorul în piatră și republicanul înfocat de Sallenauve, și colonelul Franchessini, membru al Parlamentului, participă la manevrele rapace de pătare a reputației tânărului marchiz de Sallenauve. Poliția secretă este instrumentul malefic și damnat[2] prin care conspiratorii promonarhici își țes pânza de păianjen. Domnul de Saint-Esteve este cel căruia i se încredințează sarcina maculării și alegerii unui agent de încredere. Trama ia o turnură artificială și neserioasă din punct de vedere estetic începând cu această cotitură a romanului. Contele de L’Estorade își dorește umilirea rivalului său mai tânăr. Polițistul pe umerii căruia cade dezonoranta misiune este urmașul lui Bibi-Lupin, colosul de cinism și inteligență Jacques Collin sau Vautrin, cap luminat al poliției secrete din 1830, seducătorul din tinerețe al lui Rastignac. Din păcate, Jacques Collin este copia infidelă și inferioară a ceea ce Balzac plămădise odinioară. Marin-Gaston intenționează să se sinucidă, lovit fiind de o cruntă depresie. Acesta pleacă la Londra, unde tânărul de Sallenauve, prieten devotat, îl urmează. Tot aceasta este oportunitatea de a lovi în proaspătul deputat ales, cel mai probabil absent de la deschiderea noii sesiuni parlamentare. Denigrarea originii nobile a sculptorului, bastard prin naștere, urma să se înfăptuiască printr-o mărturie falsă a unei țărănci analfabete din Romilly. Apoi, printr-o interpretare forțată și iscusită a legii, la care participa cu un sfat avocatul Desroches, impecabil în Colonelul Chabert, sculptorul și-ar fi pierdut poziția de deputat dacă nu s-ar fi prezentat la inaugurarea noii adunări parlamentare. În al treilea rând, o fostă slujnică a domnului de Sallenauve, o femeie tânără cu voce de soprană, salvată de sculptor în Italia din ghearele unui soț cu apucături de pezevenghi, Signora Luigia, urma să-și facă debutul la Londra, unde de Sallenauve se afla. Astfel, acesta avea să fie acuzat că și-a părăsit sarcinile politice și partidul pentru o aventură de iubire din prima tinerețe. Este greu de imaginat o intrigă mai forțată, mai puțin realistă, sufocată de decorațiuni baroce sub aspectul referințelor la alte personaje din Comedia umană și cu ruperi ratate de ritm, pe care Vautrin, redus în grandoare, o coordonează din penumbră. Revenit în grabă în capitala Franței, deputatul de Sallenauve, după ce este apărat de legitimistul Daniel d’Arthez, alter ego-ul lui Balzac însuși în Iluzii pierdute, urcă la tribună în ședința din 28 mai, de unde, în văzul familiei de L’Estorade și a celor două camere adunate în plen, își pledează strălucit cauza, demolând acuzațiile scandaloase care i se aduseseră ca fiind produsul unor minți vicioase și vulgare, a unei prese plătite de interese obscure și a unei poliții secrete la cheremul intereselor particulare și nu a celor de stat. Aceasta este încheierea fericită unui roman neterminat de adevăratul său autor.

[1] Despre misiunea de ,,legatar” a lui Charles Rabou, a se vedea André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, pp. 671-672.

[2] Dacă Charles Rabou plasează siguranța statului într-un rol politic de căpătâi în partea neterminată din Micii burghezi și Deputatul din Arcis, Balzac face același lucru în deznodământul romanelor Strălucirea și suferințele curtezanelor și O afacere tenebroasă. Poliția secretă este garda pretoriană a elitelor funcționale și aceasta poate oricând să capete atâta autonomie încât să influențeze decisiv natura elitelor oricărei societăți.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s