Variațiuni balzaciene XXX

(Dedesubturile istoriei contemporane nu a fost tradus în limba română până în anul 2020. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-60.pdf)

Dedesubturile istoriei contemporane (L’envers de l’histoire contemporaine – Scene din viața pariziană – 1848)

Dacă în Istoria celor treisprezece, frăția este un beneficiu al celor puternici care urmăresc doar satisfacerea capriciilor de orice soi și a setei nesfârșite de dominare, răul asociindu-se cu tot ceea ce este secret și ferit aproape de la sine, L’envers de l’histoire contemporaine este versiunea răsturnată, în răspăr, a acestui scenariu, mărturia binelui făcut în taină. Acțiunea se leagă în pași mici, navigând printre descrieri de locuri și așezări care alimentează fluidul vital al relațiilor sociale istoric date, începând cu luna septembrie 1836, când un tânăr de treizeci de ani, visător, falit, fără perspective, Godefroid pe numele său, flanează îngândurat pe străzile centrale ale Parisului, în apropierea catedralei Notre-Dame, inima medievalității franceze, locul unde straturile geologice ale istoriei naționale sunt vizibile cu ochiul liber (cf. Proscrișii pentru o altă dimensionare a aceluiași spațiu simbolic). Godefroid este un Raphaël de Valentin fără talisman, ceva mai șters și molcom sufletește, dar pe care soarta îl aduce cu greu pe drumul cel bun. Odrasla unui proprietar modest de prăvălie, Godefroid urma să devină notar sau măcar avocat, dar așteptările înalte ale familiei dau greș în cazul lui particular. Godefroid fusese educat la școlile aristocrației, dar condiția sa socială umilă îl obliga la o inferioritatea de clasă pe care firea sa superioară și mândră nu o îngăduia. De aceea acesta își încearcă norocul în literatură, apoi în presă, unde este pentru scurt timp proprietarul unei gazete oarecare. Incapabil de cupiditatea și manevrele machiavelice de culise ale lumii afacerilor, tânărul dă faliment, ajungând aproape sărac, consumându-și averea în tentative eșuate de a-și obține intrarea în lumea celor avuți și cu conexiuni. Augurii nu sunt de partea lui. Opiniile sale republicane, antiaristocratice în această etapă, mai degrabă resentimentare decât autentice, primesc cu această ocazie o nouă viață, dar în zadar, incapacitatea sa în materie de rostuire a existenței sale sociale este copleșitoare. Nici măcar o căsătorie salvatoare de conveniență, cu o fată din clasa lui socială, nu reușește, Godefroid însușindu-și o stare de spirit mohorâtă, de om veșnic abătut, marginal, mizantrop și depresiv după și această ultimă dovadă de ratare. Balzac îi identifică salvarea în credința sa în morala creștină, în puritatea sa absolutistă și în căutarea medicamentului sufletesc salvator pe care doar fanteziile religioase îl pot pune la dispoziție. Godefroid află găzduire, la un preț mai mult decât modic și în condiții de simplitate monahală, în casa unei proprietare distincte, doamna de La Chanterie, o femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu înfățișare de stareță și maniere austere, dar trădând spița aristocratică. De ce și cum ajunge Godefroid tocmai în acest loc? Singură doar chemarea sufletului său îndurerat poate explica atracția spre dăruire și pioșenie. În mașinăria de motive balzaciene, încăperile și casa în care locuiesc personajele sale sunt fațete ale ideologiei sociale pe care locatarii o ipostaziază existențial, trăită fără autoreflecție. Casa respiră uzanțele și practicile proprietarului printr-un tropism involuntar. Reședința doamnei de La Chanterie seamănă cu o mănăstire discretă, ascunsă în umbra ilustrei catedrale, iar locatarii săi sunt redați ca reprezentând încrucișarea spirituală dintre un călugar dârz și un cavaler cruciat la senectute. În afara slujnicei devotate Manon, societatea doamnei de La Chanterie, al cărei trecut va izbucni ca o lumină cerească în mijlocul romanului, se compune din câteva figuri atipice, relicve ale Vechiului Regim, expuse în splendoarea lor apusă, dar nu mai puțin intensă prin subtilitate: domnul Nicolas (marchizul de Montauran bătrân și reînviat pe neașteptate din Șuanii), domnul Joseph (Lecamus, baron de Tresnes, fost consilier regal), domnul Alain și abatele de Vèze. Modul în care aceste măști venerabile îl înconjoară și îl acceptă pe Godefroid ține de resorturi care scapă puterii de interpretare și discernere obișnuită și până și calculului rațional cumpănit. Tânărul, vanitos și visând luxul ca pe o valoare socială indiscutabilă, este mai degrabă ales decât pregătit, pregătit mai curând decât potrivit pentru rolul căruia i se atribuie, pare-se, încă de la început: el este neofitul, ucenicul arhetipal, situat pe primele trepte, indelebile, ale maestrului din viitor.

Ceea ce-l surprinde pe curiosul Godefroid este suprapunerea fizică dintre casa-mănâstire a doamnei de La Chanterie și sediul băncii Mongenod, una dintre cele mai respectabile instituții financiare ale Parisului. Cumnatul vincontelui de Fontaine este Frederic Mongenod, creierul afacerii bănești, iar relațiile în aristocrație ale familiei Mongenod nu merg până acolo încât bancherul să facă politica unui partid anume. Godefroid aude din întâmplare o frântură din dialogul purtat între doamna de La Chanterie și Frederic Mongenod, din care reiese că devotata lui Iisus Hristos deținea un cont bancar în valoare de o sută șaizeci de mii de franci. Suma îl suprinde pe îndatoratul Godefroid, pentru care banii nu însemnau mai mult decât dorința vie de a se dedica unei misiuni nobile, spirituale, subordonate cerințelor celui care simte și gândește ca sine autonom. Mongenod îl sfătuiește cu temperanță să rămână în casa doamnei, să-și plătească datoriile la intervale regulate, stabilite cu precizie și să nu vândă nici o proprietate moștenită. Înainte de orice probă inițiatică, slăbiciunea sentimentală a demoralizatului Godefroid îl împinge să adopte ipotetic simplitatea și abstinența impuse de adunarea stranie din strada Chanoinesse. O viață de meditație și de recluziune autoimpusă îl întâmpină în sihăstria noii sale case. Trecutul, nedemn de prezent, nu mai conta, meritând să fie îngropat în uitare. Locatarii acelui lăcaș de cult nu erau numai ramuri ale nobilimii doborâte la 1789, dar și atleți ai filantropiei și urmași ai samarineanului cel milostiv. Casa de binefacere pe care o păstoreau își întindea rețeaua în toate colțurile și prin orice cotlon murdar al Parisului. Creștinismul practic este lecția pe care ne-o predă Balzac prin mijlocirea unei societăți secrete aristocratice. Partea solară a Evului Mediu izbucnește tardiv, la mijlocul secolului al XIX-lea, când privirile creștinătății sunt dirijate spre orizonturi fundamental alterate de schimbare și schimburi comerciale neabătute. Urmele epocii marchează, cu toate acestea, și limitele acestor utopii reacționare. Cartea de căpătâi a doamnei de La Chanterie, din care absorbea roua vieții de mai bine de un sfert de secol, era lucrarea olandezului Thomas a Kempis, De imitatione Christi, pe care Godefroid învață să o citească cu privirea caldă a celui îndrăgostit de mirajul sfințeniei și de bunătatea stăpânei sale aristocratice. În semn de recunoștință sau poate chiar anunțând debutul unei adorări juvenile, tânărul îi cumpără doamnei de La Chanterie un exemplar legat somptuos din această lucrare, chintesență a romano-catolicismului pentru Balzac, dar acest gest hazardat o convinge pe venerabila sexagenară că Godefroid e încă la început pe urcușul devenirii sale creștine. Aceeași impresie de nepricepere o arată începătorul Godefroid când, deși rugat de doamna La Chanterie să se reculeagă pentru un ceas în compania tămăduitoare a manualului lui Thomas a Kempis, acesta îl surprinde pe poetul nobil Victor de Vernisse primind bani din partea doamnei de La Chanterie și a domnului Alain. Vremea unor explicații se anunță amenințătoare, mai ales când alți vizitatori aflați în restriște, deși din vechi familii aristocratice, trec pragul casei de caritate creștină. Alain, contabilul firmei de binefacere, își povestește parcursul biografic. Misiunea vieții sale devine certă începând cu anul 1798, când un prieten din prima tinerețe, reputat ca un caracter cinstit, dar căzut în sărăcie, îi cere împrumut o sumă apreciabilă de bani. Alain îi oferă o sută de ludovici, un venit imens pentru acele vremuri. Prietenul este un oarecare Mongenod, progenitura unor părinți avuți, dar care, după 1789, decade în neagra mizerie, ajungând să cocheteze cu ideea înrolării în armată doar pentru siguranța soldei regulate și riscul aferent al pierderii vieții. Mongenod plănuia să dea lovitura ca dramaturg, piesele sale de teatru având un succes pur ipotetic la public și îmbogățindu-l pe curajosul autor. Alain își vizitează debitorul la câteva zile după aceea, descoperindu-i soția, o brunetă sănătoasă și frumoasă, care își ascunde părul lipsă din cap sub un acoperământ oarecare. Sărăcia familiei Mongenod era într-atât de accentuată încât stăpâna casei își vânduse podoaba capilară pentru a avea de-ale gurii. Alain începe să se îndoiască (din lăcomie, din frica de a nu sărăci, din părere de rău pentru ce ar fi putut întreprinde, în beneficiu personal, cu acei bani) de onestitatea lui Mongenod în momentul în care un cunoscut, cetățeanul Barillaud, îl informează că autorul Mongenod nu își returnează datoriile pe care le-a căpătat de la alți și alți creditori. Mongenod e descris ca un nebun și un aventurier inocent, necinstit din nebunie, nu cu premeditare. Din acea clipă, Alain își suspectează cu perfidie tovarășul, atribuindu-i vicii și păcate germinate de propria sa maliție și imaginație pervertită. Nimic creștinesc în această reacție crudă. Pe de altă parte, Mongenod se ferește de creditorul lui cel mai milos, ceea ce îl determină pe Alain să se încreadă în zvonurile negre legate de reputația de datornic incurabil a fostului camarad de școală medie. Prudența unui Bordin, care îl sfătuiește pe Alain să renunțe la orice speranță de a-și mai recupera banii întregi, pare a fi una întemeiată pe experiență: familia Mongenod pleacă în Statele Unite, unde se așteaptă să strângă o avere. Alain se angajează pe un salariu modest de conțopist. Anii trec, iar acesta nici nu se căsătorește, nici nu reușește să depășească veniturile unui funcționar mărunt. În inima sa, Alain îl acuză pe nerecunoscătorul de Mongenod pentru neîmplinirile vieții sale de adult. Abia în luna ianuarie 1816, Alain primește vizita intempestivă a aceluiași Mongenod, neuitatul. Charlotte și fiul său îi erau alături. O sută cincizeci de mii de franci erau puși într-o casetă. Datoria era astfel returnată cu întârziere. În plus, bărbatul de cincizeci de ani Alain putea să o ia în căsătorie pe fiica de șaptesprezece ani a familiei Mogenod, care se va mărită, însă, cu vicontele de Fontaine. Alain refuză cu discreție, devenind în loc un prieten apropiat al familiei de bancheri Mongenod. După ce bătrânul Mongenod moare milionar 1827, la vârsta de șaizeci și trei de ani, Alain își perfecționează înzestrările de contabil al celor săraci și înglodați în datorii. Acesta se împrietenește și cu judecătorul celibatar Jean-Jules Popinot (cf. Punerea sub interdicție), amândoi pasionați în a-și oferi averile și iscusința celor năpăstuiți. Binele poate fi la fel de interesant ca răul – pare a sugera Balzac. Confesiunea lui Alain se vrea o pledoarie pentru bunătatea de a te dărui din dragoste pentru ceilalți, fără vanitate și căutarea unor plăceri lumești, fie și acestea spirituale, contrare spiritului pesimist al creștinismului în această lume. Alain însuși se judecă aspru pentru gândurile rele pe care le-a nutrit pentru Mongenod, iar bătrânețea sa se voia expierea acesui fapt. Godefroid este înmărmurit de această istorie personală. Ascensiunea lui spre culmile creștine se afla, cu toate acestea, de-abia la început.

A doua etapă a inițierii constă din o alta probă teoretică. Trecutul doamnei de La Chaterie devine obiectul interesului lui Godefroid. Într-o discuție cu domnii Nicolas, Joseph și Alain despre criminalitate și dreptul punitiv al societății, pornită de la un caz judiciar faimos pe atunci, cei trei creștini susțin cauza îndreptării prin și întru Biserica a celor căzuți în păcate, dintre care sunt atâția care ascund mari energii latente. Sufletele mai pot fi salvate de la ravagiile ateismului de care suferă ca de o boală distrugătoare. Omul de lume Godefroid pledează pentru utilitatea pedepsei capitale și calitățile purificatoare ale securii sau ghilotinei. În acea clipă doamna de La Chanterie, surprinzând crâmpeie din conversația lor, dar suficiente să capteze însemnătatea ultimelor cuvinte, leșină subit. Anumite cuvinte erau interzise în casa ei, printre care și cel de ghilotină. Alain este din nou călăuza spre lumină a lui Godefroid. Dacă tatăl domnului de La Chanterie adunase o avere de un milion de franci ca furnizor al armatelor regale, ceea ce era contrar uzanțelor clasei sale, fiul său, Henri, se remarca prin desfrâu și purtări nebunești. Tatăl hotărăște ca odrasla să se însoare cu o femeie cinstită, normadă. Domnișoara Champignelles, cucernică, se trăgea dintr-un neam ales, dar sărac, fără mijlace de a încropi o zestre oarecare. Aceasta se reculegea la mânăstire în plină adolescență. Destrăbalarea și pietatea se îndrăgostesc una de alta, cei doi tineri zămislind din dragoste o fată, Henriette. În anii tulburi de după 1789, Henri de La Chanterie ajunge președintele unor tribunale revoluționare. Cruzimea și poftele sale își găsesc aici un debușeu excelent. Soția sa, sărăcită brusc sub noul regim, se întreținea din munca de croitoreasă, realizând corsete. Henri este încarcerat după 1795, condamnat la moarte, salvat de nevasta lui și de îngăduința unei părți a autorităților. Bigam, risipitor, impasibil la cerințele unei vieți de familie, domnul de La Chanterie moare timpuriu. Chinurile doamnei de la Chanterie nu se încheie însă aici: în 1807, fiica ilustrei nobile se mărită cu o alta întrupare a domnului de La Chanterie, un scelerat înglodat în datorii, dar odrasla va primi adevărata lovitură fatală din partea Împăratului Napoleon. Ginerele, în ciuda probelor strivitoare ale lipsei crunte de caracter, se vede susținut de tânara nevastă și de multe alte familii nobiliare, nu numai în ideile contrarevoluționare, ci și-n cele ale restaurației aristocrației pe tronul privilegiilor doborâte violent în 1789. Șuanii le erau aliați în campaniile sângeroase din nord-vestul Franței. Răzmerița și brigandajul erau folosite ca arme de clasă în speranța aprinderii unui nou război civil. Restul vieții acestor agenți politici antiimperiali îl va citi Godefroid în rechizitoriul detaliat lăsat în urma procesului lor. Jafurile și crimele comise de acești nobili și țărani răzvrătiți conduc la căutari ale poliției si la prinderea lor. Ginerele doamnei de La Chanterie se preschimbase într-un hoț la drumul mare. Numele unor Cibot, Lisieux, Grenier, Bruce, Horeau, Cabot și Minard sunt cele ale acoliților săi. O anume Bryond și un notar Leveille îi ajutau pe acești soldați antinapoleonieni. Multe ale personaje de rând sunt asociate acestor grave acțiuni de dereglare a ordinii în stat. Raportul incriminatoriu este semnat de un anume baron Bourlac, procuror general. În spatele acestor pseudonime se află aristocratul Bernard-Polydor Bryond des Tours-Miniers, informatorul și spionul poliției Contenson de mai târziu (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Acesta este nimeni altul decât soțul Henriettei, pe care o fură, o trădează și îi contrasemnează condamnarea la moarte. Deznodământul dramei fiicei doamnei de La Chanterie îl află Godefroid din gura bunul Alain: mama primește douăzeci de ani de închisoare și fata ei este decapitată. Legile Imperiului sunt cele militare. Înainte de a fi executată, Henriette scrie douăzeci de scrisori antedatate din care reiese că suferă de o boală fatală de care probabil va muri în cele din urmă. Doamna de La Chanterie află târziu de finalul real al urmașei sale directe, care era însărcinată în momentul condamnării. După 1815, Ludovic al XVIII-lea o despăgubește pe doamna de La Chanterie cu două sute de mii de franci, regele folosindu-se, totuși, în continuare de serviciile lui Contenson, ginerele sinistru al victimei. După cei câțiva ani de prizonierat, în care reușește să aducă pe linia salvării creștine femei de cea mai joasă condiție, doamna de La Chanterie își începe opera filantropică secretă abia după 1819. Se împlineau în curând două decenii de la primul pas făcut pe muntele căinței și al faptelor de milostivire. O nouă treaptă în purificarea egolui a fost urcată de tânărul urmaș.

Astfel are loc cea de-a treia parte a romanului, în care Godefroid trece prin proba de foc a calfei care se cuvine să-și împlinească prima lucrare divină. Patru luni s-au scurs de la șederea sa în casa doamnei de La Chanterie. Devotamentul și starea sa generală de grație erau impenetrabile la orice tentații exterioare. Mai mult curios și arzând de dorința de a înfăptui binele decât plin de fervoare catolică, Godefroid urmează să dea primul examen sufletesc. Lumea subterană a acestor făcători de bine este copia în oglindă a grupurilor interlope. Transire benefaciendo – acesta este motto-ul mișcării fraților binefăcători. Alain însuși urma să preia o altă misiune grea, aceea de a deveni funcționar într-o fabrică unde ideile comuniste ale lui Saint-Simon făceau ravagii. Creștinismul urma să fie medicamentul tămăduitor, nu socialismul utopic, grevele și sindicatele democratice. Individualismul modern, coroziv și agresiv, se opune oricărui spirit de dăruire și sacrificiu în numele unui principiu general, născând, în schimb, un monstru antisocial: gloata, norodul primitiv care urlă după egalitate. Între timp, asociația secretă plătea, printre multe cheltuieli, trei mii de franci anuali fiecărui doctor în vederea inspecției medicale îndeplinită în cartierele sărace ale Parisului. Unul dintre acești medici este un oarecare Berton, care avea în grijă o pacientă la pat, suferind de o boală inexplicabilă medical. Tatăl și fiul ei, un adolescent la vârsta liceului, trăiau pentru a-i menține firava sănătate pe linia de plutire. Sărăcia pe care o ascundeau era inimaginabilă. Godefroid, incognito și smerit, urma să studieze caracterele acestor oameni pentru care, în situația unui răspuns afirmativ, va găsi o soluție de a-i scoate din mizeria în care se aflau cufundați. Casa acestor nobili ajunși pe marginea prăpastiei, adică la un pas de cerșetorie, era o colecție de camere de închiriat, una mai deplorabilă decât cealaltă. Chiriașii erau, nu întâmplător pentru un autor care și-a petrecut o parte din tinerețe în circumstanțe similare, scriitori, studenți sau profesioniști ai scrisului pauperi. Casa se afla în grija unui femei simple, lacomă, pizmașă, avară, doamna Vauthier, o alta întruchipare a doamnei Vauquer din Moș Goriot. Doamna Vauthier nu era adevărata proprietară, deși se comporta ca atare, ci ajutorul domnului Barbet, tipograf de meserie. Servitorul tâmp și exploatat al acestei mic-burgheze era vlăjganul Nepomucene. Bătrâna Vauthier îl acceptă pe Godefroid ca pe un posibil chiriaș. Suntem într-o reluare ironică a primelor pagini din roman. Domnul Bernard era personajul pe care Godefroid urma să-l ajute creștinește. Acesta, un bătrân mândru, cu un aer de Don Quijote lucid, dar care respira modestie în veșminte, nu neapărat sărăcia lucie de care realmente suferea, încearcă să-l îndepărteze pe necunoscut din casa unde avea să stea. Domnul Bernard, volubil din fire, își redă balzacian trecutul: locuia sub acel acoperiș trist din 1830, an fatidic pentru năzuințele aristocrației, alături de nepot și fiica sa bolnavă. Aceasta nu se mai ridicase din pat după ce pierduse a doua ei sarcină. Boala este una curioasă, de parcă ar fi un soi de blestem cu autor necunoscut: femeia slăbise până la os, suferea de crize nervoase atroce, dar, în pofida oricăror examinări riguroase, nici nu murea, nici nu dădea semne de întremare. Sistemul osos era de o fragilitate incalculabilă, iar pacienta se afla sub cleștele unei pareze. Vanda trecuse și prin câteva episoade clinice de somnambulism. Medicii Desplein, Bianchon sau Haudry se lăsaseră păgubași puși în fața unui asemenea caz ce ținea de resorturi obscure. Domnul Bernard începuse să-și primească pensia abia în ultima jumătate de an, deși servise treizeci de ani în magistratură. Cu toate că fusese de partea aripii familii Bourbon, vârstnicul magistrat se ascunde sub un nume de împrumut. Nepotul lui, în vârstă de șaisprezece ani, era încă elev la liceul Louis-le-Grand. Prost hrănit, îmbrăcat sărăcăcios și ponosit, băiatul Auguste spera să urmeze dreptul. Bunicul său nu avea banii necesari decât în imaginație, iar și aceștia doar pentru fata lui bolnavă, pe care spera să o vindece cu ajutorul unui medic evreu polonez, Halpersohn, a cărui faimă de vindecător îl apropia mai mult de un vraci naufragiat la Paris decât de un medic în toată regula. Între timp, Godefroid îi plătește pe ascuns domnului Bernard lemnele pentru iarnă și alte datorii de subzistență, inclusiv pe cele realizate față de un florar de lux, Cartier, care le livra zilnic buchete și ghivece pentru bolnavă. Cartier și doamna Vauthier își numărau banii cu grijă, din care aveau destui, dar se declarau siderați de ritmul năuc de muncă al domnului Bernard și de cheltuielile sale extravagante. Nici faptul că bolnava nu se mai stingea de ani de zile, cum era și firesc, îi îndemna să vadă în această întâmplare o surdă condamnare a modului lor frugal de viață, de cărpănoși ahtiați după economii. Domnul Bernard acumulase datorii în valoare de trei mii de franci. Acesta era un avans dat în schimbul unui tratat de drept, în cinci volume, care urmărea să schimbe codurile existente. Spiritul noilor legi era ceea ce experiența acumulată până în 1825 de domnul Bernard îl convisese că era necesar de tratat cu distanță științifică. Dreptul de primogenitură se cuvenea reabilitat și consfințit politic. Lucrarea fusese deja finalizată, doar că domnul Bernard, deși debitor lui Barbet, se ferea să o predea, crezând că valoarea ei autentică pe piața cărții urca la peste zece mii de franci. Godefroid de Bouillon promite că îl va ajuta și în acest sens pe domnul Bernard, de inocența și bunătatea căruia este pe deplin convins. Înainte de comorile carității, totuși, Godefroid face cunoștință cu mama și fiica bolnavă, Vanda. Pe lângă flori și cărți, camera ei era decorată luxos, săraca femeie neștiind în ce hal de sărăcie trăiau de fapt rudele ei protectoare. Contrastele excesive sunt figurații și butaforii romantice. Vanda era îndrăgostită de muzica de operă și de ultimele romane apărute, părând, în ciuda surescitării, o doamnă din înalta societate căzută la pat. Godefroid promite că îi va cumpăra bolnavei un acordeon, instrument la modă pe atunci, valorând câteva sute de franci. Prin maniere, capricii și idei, Vanda este o altă aristocrată retrogradă. Aparența de nebunie a unui muribund este mai apăsătoare decât manierele și atitudinile de clasă. După această vizită în decor gotic, Godefroid îl cunoaște pe vrăjitorul-doctor Moise Halpersohn, un bărbat de cincizeci și șase, lacom după bani, proprietar de spital și de o bogăție fabuloasă. Câinos și cinic, Halpersohn, un Gobseck reînviat, posedă caracterul fabulos al unui demon. Acesta cere trei mii de franci pentru consultație și tratament. Godefroid socotește suma de șase mii de franci cheltuiți până atunci ca rezonabilă, dar când discută cu doamna de La Chanterie despre costurile acestei afaceri stranii, în care sărăcia și dorința de lux se întrepătrund ca vicile și virtuțile în inima lui Godefroid, aceasta devine prudentă ca un bancher: filantropia practicată de ea nu implica și afaceri de încă nouă mii de franci, cheltuieli de tipărire a unui tratat de drept cu șanse îndoielnice de succes financiar. Acum înțelegem că așa-numita caritate este o chestiune falimentară dacă familia de bancheri Mongenod nu ar fi primit în schimbul banilor cheltuiți garanția că acei săraci ridicați din strâmorare nu vor contribui în loc cu donații similare, din pur spirit creștinesc. Prin urmare, tratatul domnului Bernard urma să mai aștepte apariția în librării. Mii de credite întârziau, totodată, să fie rambursate pe străzile Parisului. Biserica vie este, în secolul lui Balzac, organizată ca o instituție financiară modernă, o imensă întreprindere speculativă de ordin moral. La fel și pseudomedicina fabuloasă a unui Halpersohn, care promite să o vindece pe Vanda – nepoata unui lider polonez nationalist – de plica polonica, o maladie cu denumire fantastică, dacă tatăl și fiul i-o vor lăsa sub observație măcar jumătate de an. Părintele se învoiește cu greu, dar Godefroid insistă. Vanda este transportată la clinica privată a demonicului Halpersohn, timp în care Auguste este asaltat de către poliție pentru datoriile restante ale bunicului. Manuscrisele tratatului sunt aruncat în flăcările șemineului de către impenitentului nepot. Cealaltă copie se afla depozitată în siguranță. Oamenii legii veniseră să confiște lucrarea domnului Bernard. Speriat, năuc, fără să știe unde se aflau mama și bunicul, Auguste îl vizitează pe doctorul-vrăjitor Halpersohn, căruia îi fură de pe masa de lucru patru mii de franci, așezați ostentativ și ispititor, bani cu care spera să stingă datoriile acumulate de cartea nepublicată a bunicului său, dar fără ca adolescentul să bănuiască că suma fusese acoperită deja de străinul Godefroid. Căindu-se pentru fapta nelegiuită imediat după ce o înfăptuise, Auguste trimite furibundului Halpersohn tabachera-bijuterie cu diamante a bunicului și un rest de șapte sute de franci. În același moment când familia domnului Bernard era pe punctul destrămării, Godefroid află de la domnul Joseph, care urma să examineze valoarea intrinsecă a tratatului de drept, numele adevărat și complet al straniului domn Bernard: Bernard-Jean-Baptiste Macloud, baron Bourlac, magistratul vinovat de a fi aplicat cu duritate legea imperială, condamnând-o la moarte prin decapitare pe fiica doamnei de La Chanterie. Providența veghease asupra păcatelor tuturor cu minuția unui mașinării de calcul: morbul inexplicabil al Vandei și sărăcia domnului Bernard nu erau decât expresia unor pedepse divine.

Godefroid este informat că datoria lui fusese deja îndeplinită, prima sa faptă de filantropie luând astfel sfârșit. În septembrie 1838, Godefroid se întâlnește pe bulevardul Champs-Élysées cu Vanda, aproape complet vindecată. Tatăl ei avea să predea curând un curs de drept internațional la Sorbona, pensia i se restabilise la douăsprezece mii de franci pe an, iar tratatul său de drept urma să fie publicat la firma Cavalier et co., de unde primise deja treizeci de mii de franci. Fericirea se socotește și-n franci pentru finalul unui roman creștin. Singurul nor pe cer se referă la răceala aspră resimțită pentru nepotul potlogar, reabilitat după două zile de carceră, dar încă nu iertat de către fostul magistrat. Nimic din toate acestea nu s-ar fi realizat în afara celor cincisprezece mii de franci dăruiți pe ascuns de doamna de La Chanterie. Răzbunarea unui creștin este iertarea și mărinimia, după cum pare a ne sugera naratorul entuziast, într-un exces de optimism tezist, istoria fiind bogată în exemple contrare. Godefroid îl aduce pe baronul Bourlac, care află identitatea binefăcătoarei sale, în fața doamnei de La Chanterie. Scena finală este sublimă, patetică cu măsură, deși rațiunea s-ar putea declara, ca întotdeauna, dezamăgită de fanteziile paradisiace ale inimii: doamna de La Chanterie, tremurând de emoție, îl iartă pe baronul Bourlac în numele lui Ludovic al XVI-lea, al Mariei-Antoinette și al fiicei pierdute, dar și de dragul Mântuitorului. Godefroid, uns maestru regular al creștinității active, este primit, nu mult după acest eveniment, în confreria consolatorilor.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s