Variațiuni balzaciene XXXI

(Preotul satului nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-65.pdf)

Preotul satului (Scene din viața rurală – 1841) 

Romanul Medicul de țară este versantul aceluiași munte din care face parte și Preotul satului, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism și emoție, subordonate, desigur, catehismului. Acțiunea se petrece în orașul Limoges, iar protagoniștii inițiali sunt soții Sauviat, țărani simpli care, de la o anumită vârstă, se ocupau de comerțul cu fier vechi. Domnul Jérôme-Baptist Sauviat fusese între 1786 și 1793 un comerciant ambulant de veselă, dar după ce se căsătorește în 1797 cu o văduvă zdravănă, numită Champagnac, acesta se așează definitiv în Limoges. Soțul avea cincizeci de ani, dar nevasta era cu câteva decenii mai tânără – diferența de vârstă dintre părinții lui Balzac însuși. Deși amândoi analfabeți, perechea știa să socotească cu o precizie uluitoare dobânzile pe care alții le datorau și erau meșteri neîntrecuți în socoteli. Domnul Sauviat fusese cât pe ce să fie ghilotinat în anii Terorii pentru faptul că ajutase un preot care nu jurase credință guvernului revoluționar. Zgârcenia și credința vegheau conștiințele grosolane, înveșmântate în fierărie, ale familiei Sauviat, fără ca una din însușiri să o domine pe cealaltă. Ca din întâmplare, în anul 1802 se naște Véronique Sauviat, singura ființă în care cei doi părinți rigizi mental își puteau exterioriza iubirea și sentimentele omenești. Véronique învață să scrie, să citească și să socotească de la o călugăriță bătrână. Sora Martha o va veghea și atunci când se îmbolnăvește de variolă, boală care-i va urâți chipul frumos. Tatăl își va îndrăgi și mai mult singura fiică de acum încolo. Iubită cu adorație, părinții îi decorează camera altfel decât trăiau ei, după cum fata, devenită adolescentă, se bucura de toate binefacerile unei mici-burgheze. Tocmai această pregătire pentru obiceiurile și ideile altei clase sociale decât cea în care a fost crescută de genitori va conduce la destrămarea destinului tinerei femei. Véronique căpătase darul lecturii, de care se bucura pentru că era stăpâna unei inteligențe vibrante și a unei simțiri capabile de trăiri înalte. Véronique iubea Biserica și învățătura creștină cu o intensitate medievală, pe care doar viața de țară o mai putea păstra naturală în secolul al XIX-lea. Melancolică și singuratică din natură, adolescenta se cufunda în reverii romantice, pe care romanul Paul și Virginia al lui Bernardin de St. Pierre le întețea cu ardoare. Religia contribuia la îngemănarea unui corp eteric sacru și erotic pe care imatura femeie îl va absorbi în subconștientul ei incandescent. De aici izvorăște fantezia unei lumi paradisiace, tropicale, a unei grădini a Edenului pe care tânara o plasa pe o insuliță de pe râul Vienne, pe care tot Véronique o supranumise Île-de-France, precum vechea denumire a insulei-colonie Mauritius. Véronique era naivă și inocentă, dar iscoditoare și vie, prin urmare instinctuală. Tocmai de aceea, când într-o zi preotul, căruia fata Sauviat îi încredința confesiunile, îl anunță pe domnul Sauviat că a sosit timpul ca fiica să se căsătorească, bătrânul e lovit de greutatea sarcinii delicate pe care o avea de înfăptuit. Întâi își refuză vecinul, un pălărier modest, dar cu ceva capital strâns. Apoi înțelegem din desele sale vizite la Paris, unde își aduna în straturi banii, că domnul Sauviat avea alte aspirații sociale pentru fiica sa, conform rangului și reușitelor sale recente, dat fiind că era doar un fost țăran îmbogățit.

La douăzeci de ani ai fetei, bătrânul Sauviat își dă fiica pe mâna unui alter ego al lui însuși, dar unul superior social, bancherul de patruzeci și sapte de ani Pierre Graslin. Consecințele sunt fatale. Pierre Graslin avea o avere de șase sute de mii de franci, pe care o adunase printr-un efort și zgârcenie colosale. În primăvara anului 1822, Pierre Graslin se căsătorește cu Véronique, a cărei dotă se ridică la valoarea de șapte sute cincizeci de mii de franci. Familia Sauviat deținea un milion de franci în total, în bani și proprietăți. Afacerea burgheza se dovedește a fi un spectaculos succes social. Domnul Graslin reface casa, redecorează încăperile, iar semne imprevizibile de opulență se întrezăresc în viața unei bancher parvenit și a unei fete de comerciant ridicat din țărână. Cu toate acestea, cei doi soți sunt cum nu se poate mai diferiți. Cu fața brăzdată de pete și, în general, urât, Pierre Graslin nu-i spunea nimic tinerei Véronique, care, deprinsă cu obediența și răbdarea creștine, își acceptă soțul dacă nu cu încântare, cel puțin cu bunăvoință. În 1823, bancherul intră în posesia unei manufacturi de porțelan, pe care i-o cedează socrului spre administrare. Acesta o transformă într-o afacere profitabilă, însă, în 1827, la aproape optzeci de ani, bătrânul suferă un accident, de pe urma căruia se alege cu o cangrenă la unul dintre picioare. Refuzând amputarea urgentă, bătrânul Sauviat moare.

Anii trec, dar nimic nu înveselește căminul burghez al familiei Graslin. Soțul revine la existența austeră și nesănătoasă de burlac, adunând imense mormane de bani, în vreme ce soția se ofilea pe altarul credinței, slăbiciunea ei dintotdeauna, motiv pentru ca întreaga lume bună invidioasă ajunge să o acuze de ipocrizie sau chiar prostie. Al doilea mod de a umple timpul neocupat cu alte activități domestice era acela de a citi, doamna Graslin acumulând cunoștințe și formându-și un intelect și o sensibilitate deasupra oricărui alt locuitor al orășelului Limoges. Soții trăiau în realitate separați, Véronique rămând cel mai probabil virgină. Domnul Graslin nu era interesat de asemenea mărunțișuri care îi stăteau în calea creșterii avuției personale. Patologiile psihice ale celor doi soți solitari sunt pe deplin încurajate și justificate de cutumele și prejudecățile sociale comme il faut. Dacă doamna Graslin își consuma resursele de bunătate împărțind bani și produse la cei sărmani, domnul Graslin îi tăia fondurile până la limita suportabilității, preferând să economisească sau să reinvestească profitabil diferența. Véronique se împrietenește și cu domnul Grossetête, un personaj bogat și influent prin alianțele din ținut, și cu alte fețe bisericești: abatele Dutheil, un bărbat superior, dar ale cărui calități erau pizmuite de frații săi din biserică, motiv pentru care acesta se arăta smerit și fără pretenții, dar și abatele de Grancour, un preot mai aproape de media bisericii, dar care îl admira mai mult sau mai puțin pe ascuns pe abatele Dutheil. Singurul bărbat care arătase oarecare înclinație spre a o curta pe Véronique este un oarecare viconte de Grandville, ale cărui conexiuni suspuse la Paris îi garantează curând postul de procuror general în ținut. Vincontele de Grandville era cucerit de inteligența și sensibilitatea nefiresc de accentuate ale doamnei Graslin, iar aceasta cu atât mai mult într-un oraș de provincie, inferior ca varietate și strălucire umană Parisului. Doamna Graslin ajunge în anul 1828 una dintre cele mai respectate femei din Limoges, întreținând serate rafinate în casa ei, unde oaspeți de vază locală erau deseori prezenți. Frumusețea ei atinsese zenitul în 1829. Acesta-i anul în care Véronique rămâne însărcinată, aducând pe lume un băiețel, dar și cel al începutului sfârșitului fericirii ei lumești.

Declinul începe în ziua în care un cultivator de legume avar, bătrânul Pingret, este găsit mort în grădina de zarzavaturi alături de una din slugile sale. Pingret locuia aproape singur într-un cartier mărginaș al orășelului, preocuparea sa de căpătâi constând din a economisi pe ascuns cât mai mulți galbeni, pe care, după ce îi depozita în câteva ulcele, avea grijă să-i îngroape în câmpul de trifoi din fundul curții. Hoțul sau hoții îl tâlhăresc pe Pingret. Constrânși de împrejurări imprevizibile, aceștia îl ucid atât pe bătrân, cât și pe slujnica sa, Jeanne Malassis. Cele patru ulcele conțineau fiecare câte o mie de monede de aur. Ce valoare avea însă o monedă, toată mica-burghezie din Limoges putea doar specula cu părere de rău pentru furt. Nepoata acestui Pingret, o doamnă des Vanneaulx, nu era atât de cutremurată de dimensiunea crimei, ci frământată de ideea că, în cazul în care ucigașul sau ucigașii nu vor fi descoperiți, averea înghesuită în acele ulcele urma să se piardă definitiv. Din fericire sau nu, poliția îl identifică pe un muncitor, Jean-François Tacheron, ca pe un posibil suspect. Acesta lucrase într-o vreme în făbricuța de porțelanuri a răposatului Graslin. Fiu de țărani, Tascheron era cunoscut drept un om cumsecade, bun creștin, de origine din cel mai rău-famat arondisment al departamentului, Montegnac. Deși un loc sărac, Montegnac începe să cunoască o oarecare îndreptare de când, în 1816, domnul Bonnet devine preotul parohiei. Jean-François Tacheron se bucură, în plus, de o reputație ireproșabilă. Însă dovezile de la fața locului, obiectele uitate pe câmp, îl indicau pe Tacheron ca posibil tâlhar și ucigaș. Faptul că bătrânul și sluga fuseseră uciși cu o cazma sugera că faptașul acționase nepremeditat când îi omorâse pe cei doi. Atunci când un pașaport pentru America e găsit în posesia lui Tacheron, misterul se adâncește periculos pentru societatea din Limoges: de aici rezultă că acest fiu de țărani era în relație cu o doamnă din înalta societate a provinciei, cu care plănuia să fugă peste ocean, unde și-ar fi început o viață nouă, în calitate de soț și soție. Crima și furtul apar ca rezultatele nedorite ale unei povești de amor nefericite. Tacheron este găsit vinovat la judecată, iar pedeapsa capitală îl aștepta drept răsplată. Singura condiție, din care ar fi rezultat o oarecare scădere a pedepsei, care ar fi fost luată în seamă, era dacă Tacheron ar fi recunoscut numele misterioasei femei pe care o proteja cu un asemenea fanatism. Jean-François Tacheron, un bărbat sănătos, plin de vigoare de numai douăzeci și cinci de ani, mima nebunia și refuza orice contact amical cu autoritățile, ceea ce îi înăsprea condiția de achetat. Unele voci pretindeau că dovezile nu sunt convingătoare, altele, cum ar cele ale progresiștilor saint-simonieni, mergeau până într-acolo încât susțineau că bătrânul Pingret era vinovat pentru tot, banii aceia meritând a fi investiți în comerț, nu îngropați. Balzac nu ezită să ironizeze falanga democratică a epocii Restaurației.

Între timp, suma depozitată în ulcele se estima a se ridica la o sută de de mii de franci. Urmașii des Vanneaulx erau dispuși să renunțe la orice acuzație dacă Tacheron ar fi recunoscut fapta, returnând nouăzeci de mii de franci moștenitorilor de drept. Atunci când Tacheron respinge această propunere mârșavă, familia des Vanneaulx se declară scârbită de lipsa de decență și onoare a acestui ucigaș de drept comun. În cele din urmă, sarcina dezvăluirii adevărului revine Bisericii, care putea, prin mijloacele sale persuasive, să extragă confesiunea de la condamnat. În iulie 1829 execuția era programată să aiba loc curând. Liberalii voiau moartea criminalului doar pentru că aripa legitimistă tărăgăna punerea în aplicare a verdictului. Tacheron profera blasfemii pentru a ține preoțimea la distanță. Secretul și motivele sale păreau absolute. Abatele Gabriel de Rastignac, fratele mai mic al ministrului de mai târziu, spera să obțină o promovare ierarhică ca episcop după rezolvarea amiabilă a acestui caz. Gabriel de Rastignac se ajuta de influența și puterea spirituală a preotului de țară, domnul Bonnet. În acest punct de cotitură a romanului, Balzac oferă o explicație politică a societății care îi împinge pe inși precum Tacheron să comită atrocități de nevoie sau nu: câmpiile sterpe fără irigații din împrejurul satului Montegnac sunt folosite necorespunzător de către autorități sau de orășenii sfidători, populația rurală confruntându-se cu asemenea lipsuri încât fie emigrare, fie banditismul le oferea o scăpare din condiția socială tristă în care se aflau. Din felul în care abatele Gabriel de Rastignac, în care doar latura administrativă, nu simplu creștină a Bisericii Romano-Catolice se observă, privește condescendent atât parohia săracă, cât și felul sincer, deschis, profund și omenesc al parohului Bonnet, deducem dimensiunea prăpastiei care se căsca între clase, pe care Balzac o vrea umplută la loc de prudența creștină a unor oameni de stat luminați. Parțialitatea sa salvatoare nu exclude estimarea corectă a circumstanțelor reale. Voința apostolică a domnului Bonnet, fiul unui tată aspru și al unei mame care și-ar fi dorit mai mult pentru odrasla ei în lume, revitalizează întregul ținut. Preotul e, totuși, un medic Benassis diminuat. Populația din Montegnac, deși rămânând la fel de săracă, își schimbă deprinderile după 1816, grație forței sufletești superioare a preotului de țară și a ideilor sale obstinate. Contrastul dintre domnul Bonnet, o lumânare arzând ca în primele secole ale creștinătății, și abatele de Rastignac, un om al anticamerelor bisericești, intrigant și înfumurat, nu poate fi mai izbitor. Bonnet era iubit și respectat de comunitatea enoriașilor din Montegnac. Preotul este mai mult al sărăcimii decât al Bisericii, dacă nu cumva primii sunt corpul și sufletul veritabilei biserici. Familia Tascheron încă mai spera ca fiul lor să fie iertat de către autorități, ceea ce Biserica nu va reuși să îndeplinească, slăbită de necredință și de individualismul modern, în care interesul personal e cultivat ca o realizare psihologică în sine, înaintea celei materiale, mult așteptată. Denise Tascheron, sora condamnatului, fratele Louis și părinții lor părăsesc Franța pentru America de Nord. Parintele Bonnet îl spovedește și împărtășește pentru ultima oară pe deținut, dar pedeapsa finală nu mai îndură amânare. O afacere politică se țesuse pe fundal: Biserica și-ar fi dovedit eficiența intrinsecă, iar mica-burghezie păgubită, odată restituită averea furată, s-ar fi declarat mulțumită. Vicontele de Grandville se achită de obligațiile finale. Părintele Bonnet primește o mie de franci de la Denise Tascheron, banii proveniți de la necunoscuta din spatele întregii crime. Suma va merge la săracii din parohia preotului de țară. Cât despre comoară, ea este scoasă de pe fundul apei de către Denise și Louis Tascheron, fratele și sora celui mort. Procurorul regal de Grandville își îndeplinise datoria. Familia des Vanneaulx îl declară pe Tascheron un om onest pentru că nu comisese crima din lăcomie, ci din dragoste pentru femeia anonimă. Amoralitatea cupidă a micii-burghezii este mai criminală decât adevăratul făptaș, care își primise pedeapsa meritată în această lume. În ziua execuției, doamna Granslin dă naștere unui băiat, ocazie cu care începe a treia perioadă din viața ei. Pentru orice cititor lipsit de naivitate, este cât se poate de evident că Véronique Graslin comisese un adulter cu tânărul Tascheron, rodul iubirii lor consumate rezultând în fiul nou-născut. Acesta este nadirul vieții doamnei Graslin, ultima treime a romanului constând dintr-o meditație morală și o descriere a dezvoltării fără precedent a existenței sociale din arondisment și canton.

În 1829, domnul de Graslin, mulțumit că are un urmaș, cumpără pădurea și domeniul din Montegnac de la familia ducală de Navarreins la prețul de jumătate de milion de franci. Doamna de Graslin, îmbolnăvită după sarcină, nu împlinise treizeci de ani, dar arăta deja ca o femeie cu un deceniu mai în vârstă. O tristețe fără cauze clare se așternuse pe chipul ei palid, de sfântă. În august 1830, bancherul Graslin suferă o serie de falimente, ceea ce, în lumina diferitelor boli ascunse ale unui trup obișnuit cu sedentarismul și o muncă obositoare sub aspect nervos, duce la moartea sa în aprilie 1831. Văduva Graslin se retrage definitiv pe moșia de la Montegnac. Francisc Graslin, fiul, primește o moștenire de o sută de mii de franci, iar mama este posesoarea a șase sute de mii. Dobânzile la titluri de stat pe care le încasau cei doi urmași anual erau de șase mii pentru Francisc și patruzeci de mii pentru încă tânara văduvă. Sfetnicul lor era cumpătatul Grossetête. Stabilindu-se în Montegnac, doamna Graslin se retrase ca într-un cimitir. Regretul și pedeapsa primită pentru păcatele ei o torturau pe ascuns. Cufundată în rugăciune și reculegere mare parte din zi, mâncând puțin, doamna Graslin risca să se sinucidă lent insistând asupra acestui mod de viață mortifiant. Slujnica Aline și bătrâna ei mamă anticipau un sfârșit timpuriu dacă nu se producea curând o schimbare. Vocația creștină și ura de sine se dublau una pe cealaltă în sufletul unei ființe cu o voință de fier, dăruită de la tatăl ei, răposatul Sauviat. Din nou, preotul Bonnet, servitor al Domnului, sare în ajutor, după puterile sale omenești. Atenția stăpânei ar fi trebuit dirijată înspre activități intense și variate care nu numai să-i consume atenția diurnă, ci să ofere o satisfacție în plan moral nefericitei femei. Religia, față de caritatea oarbă și domnia amorală a legii, este panaceul domnului Bonnet. Doamna de Graslin își va obține iertarea divină prin muncile ei mundane. După cum orașele medievale sunt produsele vieții mânăstirești, tot astfel averea celei pedepsite pentru păcatul ei de sânge se va investi în ridicarea pașnică a regiunii. Dacă râurile care curgeau din muntele învecinat ar fi dirijate printr-un sistem ingineresc de canale de irigații în râul Gabou, atunci valea ar fi fost udată regulat în timpul anului, ducând la recolte bogate și la posibilitatea creșterii vitelor, ambele sporind bogăția sătenilor din arondisment, care ar putea, astfel, începe un negoț susținut cu orașele din apropiere. Jérôme Colorat era pădurarul proprietarei, un fost sergent de cavalerie nu prea isteț de fire, dar onest, iar Champion omul care avea în grijă grajdurile de cai. Cei doi o ajutau pe doamna Graslin să-și inspecteze ținutul și pământurile. Cu această ocazie, doamna Graslin îl cunoaște din întâmplare pe un țăran hirsut din regiune, cu figură respingătoare de ucigaș, condamnat la zece ani de închisoare pe galere pentru tâlhărie și crimă (acuzat și dovedit de a fi un chaffeur, hoț la drumul mare), pedeapsă pe care o ispășise deja, dar care, grație părintelui Bonnet, se reabilitase parțial și ducea o viață creștină împreună cu fiul lui, izolați de restul satului și de privirile sale străpungătoare și incriminante. Numele lui era Farrabesche, o reîncarnare la altă vârstă a bietului Tacheron, tristul iubit, devotat până la capăt, al doamnei Graslin. Aceasta îl primește cu prietenie și milă în rândul cunoscuților ei. Farrabesche este uimit, onorat și, în cele din urmă, câștigat de bunătatea și schimnicia vizibilă a stăpânei sale, pe care o va sluji cu pioasă credință. Catherine Curieux era mama băiatului fostului ocnaș Farrabesche, o tânără cândva inocentă, care, după încarcerarea soțului ei, fugise la Paris, de unde nu se mai întorsese de peste un deceniu, trimițând în schimb suma de o mie de franci. Farrabesche încă o iubea și, dacă ar fi putut ieși legal din regiune, ar fi mers să-și caute nevasta. Simpatia pentru acest sărman nefericit este atât de mare din partea doamnei Graslin încât aceasta îi promite deplina reabilitare în fața legii și sprijin material suplimentar. Farrabesche, legat sufletește de părintele Bonnet și acum de stăpâna moșiei, îi expune curioasa curgere a râurilor din ținut, care, ajutate de o compoziția geologică anumită și de malurile săpate secole la rând de cursul apelor, chestiuni descrise cu minuție geografică de către Balzac, irigau doar jumătate din proprietate, cealaltă fiind secetoasă, deșertică și stearpă. Această scindare a moșiei într-o parte vie și alta moartă este o alegorie a sufletului doamnei Graslin. Întreaga investiție avea să creeze rezerve de apă pe întreaga durată a anului în câmpia și valea din împrejurimile Montegnacului. Pentru realizarea acestei intenții nobile, dar costisitoare, planul trebuie gândit de un inginer briliant. Doamna Graslin îi scrie înțeleptului Grossetête, care îi recomandă pe un absolvent summa cum laude al politehnicii din Paris, Grégoire Gérard. Scrisoarea acestuia către domnul Grossetête e anexată răspunsului domnului Grossetête către doamna de Graslin.

Din misivă rezultă fără drept de apel valoarea și originalitatea domnului inginer Grégoire Gérard, care pune la dispoziție o critică politică a școlilor superioare de poduri și șosele din Franța prin efectele pe care le creează în societate. Șarja este ilustrativă pentru latura superficial birocratică de care a fost acuzat statul francez încă din secolul al XIX-lea, în comparație cu interesele organice ale comunității nord-americane sau chiar engleze exprimate printr-un aparat de stat mai puțin intruziv, ramificat, greoi și, mai ales, scump. În primul rând, examenele de intrare la școala politehnică și munca intelectuală intensă aferentă îl obosesc, îl golesc de energia vitală a vârstei pe tânărul student, expert în matematici superioare și în mecanică. O parte semnificativă din învățăcei abandonează curând, obosiți și doborâți de greutatea probelor prin care sunt nevoiți să treacă. Adolescenți săraci sau provenind din păturile joase adoptă practicile de învățare nu numai din devotament, ci și pentru că alt viitor social, unul mai bun, nu-i așteaptă decât în calitate de absolvenți. Surmenarea, reușita sau abandonul sunt inextricabile legate în formula academică de stat. La douăzeci și patru de ani, cu un venit lunar de o sută cincizeci de franci, un proaspăt inginer câștiga mai puțin decât un contabil de prăvălie la optsprezece ani. Domnul Gérard a preferat un salaru dublu, lucrând într-un subdepartament, unde, în pofida studiilor sale avansate, se ocupa de activități de rutină, care nu necesitau atâta studiu anterior. În plus, promovarea era anevoioasă și nu întotdeauna pe merit: ingineri ale căror poduri se prăbușiseră se treziră ridicați în grad, plătiți semnificativ mai bine decât alți ingineri merituoși. Specializarea exagerată e o altă problemă: facultățile intelectuale și morale se atrofiază prin îngustimea și monotonia activității prestate. Administrația centrală a statului se comporta irațional în raport cu cerințele presante ale provinciei în materie de drumuri sau poduri. Din cei șase sute de ingineri pe care statul îi arunca anual înapoi în societate, puțini sunt cei care nu se ,,demonetizează” la lucru. Încă tânărul Gérard își declara indignarea pentru această meserie fără satisfacții față de majoritatea colegilor muți, gândindu-se chiar că ideile socialiste îl vor atrage în situația dată sau că ar prefera să-și schimbe complet ocupația cu aceea de comerciant. Nici o căsătorie convenabilă nu-l tentează în condițiile amintite. Doar o lucrare măreață, ceva imperial, l-ar stârni și i-ar folosi toate resursele spirituale și fizice deopotrivă. Statul are instituții care ar trebui complet reformate. Acesta nu fucționează în nici o direcție pozitivă, iar orice talent sau geniu sunt știrbite, reduse în valoare de disciplina dură, dar stupidă, a institutelor sale sufocante. Prin urmare, Grégoire Gérard, prin elanul și dorința de a face bine Franței, adică locuitorilor săi, era omul potrivit pentru muncile gigantice din Montegnac. Doamna de Graslin îl va angaja pe acest personaj curios de implicat în binele comun. Grégoire Gérard face impresia un bărbat îmbătrânit timpuriu și consumat fizic de un efort intelectual prelungit, deși trăsăturile sale generale sunt simple și din popor.

O discuție politică interesantă, mai ales prin implicațiile ei revelatoare, are loc între câțiva distinși domni odată cu sosirea inginerului în Montegnac. Participanții sunt Grossetête, doctorul Roubaud, un om cumsecade, dar areligios, spre groaza preotului de țară, la rândul lui prezent, judecătorul de pace Clousier, odinioară avocat, care locuia de douăzeci și unu de ani în acel sat, condiția sa materială fiind veșnic modestă, dar care înțelegea societatea în maniera unui ideolog modern, dar și nepotul judecătorului de pace, viitor membru al baroului. Domnul Clousier judeca Revoluția din Iulie ca efectul istoric al individualismului, asociat cu utilitarismul pecuniar, creat de ideile și viața modernă. Legislația recentă le stimulează egoismul micilor proprietari de pământ și orășenilor implicați în micul comerț. Părintele Bonnet susținea restabilirea dreptului primogeniturii, cenzura presei, a puterilor familiei romano-catolice, a monarhiei absolutiste. Toate frânturile de judecăți debitate până în acest punct sunt decupaje ale unui ziar legitimist din epocă. Inginerul socotește că în ideile de conducere a imperiului Napoleon a prefigurat statul francez actual. Clousie nu face concesii în afirmațiile sale retrograde: viitorul aparține regimurilor politice din Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic, iar un popor înflăcărat și aplecat spre nestatornicie precum cel francez prosperă atunci când statul e condus de o mână forte. Grossetête este îngrozit de divizarea la infinit a proprietăților de pământ, fapt care, după părerea lui, va ruina Franța în câteva decenii: prețurile la alimente se vor fi ridicat pe fondul creșterii populației. Aceste reflecții sunt într-o oarecare măsură corecte în pesimismul lor într-o societate încă predominant agrară, preindustrială cum era Franța la 1830. Soluția lui Grossetête este tot restrângerea dreptului celor de jos, proletarii, de a putea achiziționa liber pământ. În felul acesta, economiile lor ar merge înspre consum, nu ar fi adunate pentru a fi lăsate inactive, imobile în rezerve ascunse, iar apoi să ajungă să fie utilizate în vederea cumpărării de parcele de pământ din ce în ce mai mici. Latura morală este devastatoare: țăranul și proletarul ar sucomba la starea celei mai crude cupidități, fără ca sărăcia lor apăsătoare să se diminueze în genere. Un conducător providențial este o soluție încurajată ca ideală de către preotul paroh. Exemplul englez este luat în considerare ca superior, cu toate că acolo spiritul mercantil și-a atins apogeul, ceea ce e uimitor pentru un popor cu un temperament mai liniștit decât cel francez. Zgârcenia țăranului francez și patima pământului hiperparcelat se fac vinovate de încetineala cu care pătrund căile ferate în provincia franceză. Preotul concluzionează că abandonarea creștinismului în familia franceză a dus la atâtea fracturi și fisuri în popor, dar cei de față, supralicitând, se declară dezamăgiți că Iisus Hristos nu a fost și un legislator pe măsura cerințelor cetății temporale, precum Confucius sau Mahomed. Singura care vede încăpățânarea egoismului fioros în spatele fiecărei idei aruncată în discuție este doamna Graslin, pentru care speranța dată de creștinism e splendidă în sine. Domnul Bonnet promite solemn că îi va converti pe acei bărbați sceptici la beneficiile aduse de un creștinism practic, luminat și material.

Este ceea ce se va întâmpla în penultima scenă a romanului, de împliniri, când doamna de Graslin împrumută două sute cincizeci de mii de franci de la bancă, garantate de averea ei, și minunile inginerești coboară pe moșia pe jumătate moartă din Montegnac. În aprilie, 1832, inginerul Gérard și ajutorul lui, Fresquin, deja realizară mare parte din opera lor revitalizatoare. Domnul Grossetête o găseste pe Catherine Curieux într-un spital din Paris și o aduce înapoi în provincie. Faptele și trecutul recent al femeii sunt neașteptat de impecabile, aceasta ducându-i dorul fiului și iubindu-l încă pe Farrabesche. Familia este reunită, această dovadă de bunătate fiind înfierată de preotul Bonnet ca o plăcere nepermisă pentru sufletul unei creștine frenetice ca doamna Graslin. Farrabesche nu este un Tascheron fericit, cum poate credea în sinea ei doamna Graslin. Lupta cu diavolul e confruntarea permanentă cu tentațiile acestei lumi, până și în clipele de veselie. La șase ani după operațiunea declanșată de fata batranului Sauviat, care avea să schimbe fața ținutului, patru ferme îmbelșugate se ridicaseră și mii de copaci modificară pustiul într-o grădină eflorescentă. În 1843, comerțul extins și intens își făcea simțit efectul binefăcător: o mană de prosperitate se așternuse peste sat. Un nou post de diligență și un notariat se înființară, de asemenea, între timp.

Cu cât sănătatea doamnei Graslin se îndrepta spre amurg, consumată de posturi prelungite și de fiorul aspru al căinței, care o împingea să poarte hainele cernite ale unei călugărițe, cu atât comunitatea trăiește mai omenește. Creștinismul îmbogățește materia, pe care o respinge ideatic. Moșia ei se apropie de o abație prosperă. Munca domnului Bonnet inundă fiecare colț de suflet în Montegnac. În 1844, după ce apropiații ei îi ridicaseră o colibă pe insula în care se ascundea fosta adolescentă cu iubitul ei sacrificat pe eșafod, doamna Graslin se stinge. Trupul și sufletul nu se mai înțelegeau unul cu celălalt, nemaipotrivindu-se. Întoarcerea Denisei Tascheron din America din Nord declanșează ultima ruptură din inima doamnei Graslin. Trecutul își aruncă năvodul în prezent. Ultima dorință a matroanei din Montegnac era să împlinească binele creștin. Denise Tascheron se va căsători de aceea cu inginerul Grégoire Gérard. Doctorii Roubaud și Horace Bianchon vin de grabă de la Paris la căpătâiul muribundei. Întreaga comunitate de țărani creștini suferă și plânge, tânguindu-se. Stăpâna îi părăsește pentru ceruri, nu înainte de ultima ei spovedanie, colectivă, asemenea celei populare în primele secole creștine, una la care asistă și procurorul general, vicontele de Grandville. Confesiunea publică este sublimă și cu desăvârșire hristică, aproape epifanică. Doamna Graslin își trăiește apoteoza în ultimele sale clipe de viață. După moartea sa, Véronique Sauviat este îngropată lângă Jean-François Tacheron, pe vecie alături. Din dispozițiile testamentare rezultate, averea ei mergea în stipendii pentru școlari eminenți și ridicarea unui spital destinat muncitorilor simpli. Francis Sauviat avea să cunoască iubirea și protecția mătușii lui după tată, Denise Tacheron. În felul acesta se termină romanul instructiv al creștinismului aplicat în Franța rurală și evanghelică a secolului al XIX-lea.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s