Variațiuni balzaciene XXXII

(Romanul Micii burghezi nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția Les petites bourgeois – La maison du chat-qui-pelote par H. de Balzac, Editions Baudelaire, 1966)

Micii burghezi (Les Petits Bourgeois – Scene din viața pariziană – 1855) 

Roman neterminat, la fel ca Deputatul din Arcis sau ȚăraniiMicii burghezi a fost definitivat de Charles Rabou[1]. Prin aglomerararea de scene dramatice și preponderența dialogului, prin profuziunea de personaje care se întâlnesc în aceleași spații domestice închise, prin recuzita previzibilă și prin decorurile urbane pariziene, Micii burghezi atestă existența spiritului de dramaturg (în proză) pe care indubitabil l-a deținut Balzac. Ritmul alert al narațiunii și complicarea intrigii din Micii burghezi originează în apetitul greu de satisfăcut pentru teatrul bulevardier pe care îl avea majoritatea parizienilor din păturile mijlocii în secolul al XIX-lea. Se poate afirma că formele exterioare ale vieții mic-burgheze se deformează firesc sub greutatea obiceiurilor, ticurilor și prejudecăților clasele medii din anii Restaurației. Atmosfera este în principial cea a camerei de oaspeți sau a cotloanelor și holurilor casei, atestând imaturitatea și rolul secund politic pe care îl juca încă, dar nu pentru mult timp, mica-burghezime în eșafodajul social al anilor 1815-1848.

Confruntarea se dă între nepotul infamului agent al poliției secrete Peyrade (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor, O afacere tenebroasă), Théodose de La Peyrade, și fiica micii-burghezii parvenite, Marie-Jeanne-Brigitte Thuillier. Primul este un alter ego al afaceristului veșnic falimentar și îndatorat Balzac, dar un personaj cameleonic precum Tartuffe ca realizare, cum este, de altfel, și tratat ca motiv literar, dar și unul înzestrat cu abilitățile unui artist care și-a greșit misiunea în viață. De cealaltă parte, Brigitte este fata bătrână econoamă, care își exercită pulsiunile sexuale reprimate în activități casnice menite să crească averea familiei Thuillier. În anul 1840, Brigitte se îndrepta cu pași măsurați spre apogeul ambițiilor ei de virtual rentier, postură din care încasa șapte mii două sute de franci pe an. Locuind la un etaj din imensele ,,falanstere” ale Parisului, un fel de blocuri de apartamente avant la lettre, după cum le ironizează retrograd Balzac, familia Thuillier visează la o casă pe pământ, supremă distincție a claselor medii (dintotdeauna). Casa apare istoric ca nucleul și soarele traiului mic-burghez. Domnișoara Brigitte Thuillier cumpărase apartamentul cu cincizeci și două de mii de franci, o afacere excelentă sub raport financiar. Vecinii ei erau un negustor de cărți, Barbet, și un alt comerciant, Metivier jr., un domn Dutocq, subordonatul unui judecător de pace, dar și alți locatari care profanau prin gusturile lor îndoielnice și grija pe care o arătau pentru încuietori, lacăte și uși duble vechea burghezie medievală, pe care Balzac o proclamă superioară în toate privințele celei recente. Brigitte Thuillier patrona un întreg clan, cuib și club de rude: primul asupra căruia își expune superioritatea este fratele ei, Louis-Jérôme Thuillier, funcționar vreme de douăzeci și șase de ani la ministerul de finanțe, chintesență a mediocrității umane ignorante, semioarbe și egotiste pe care o vedem la lucru în Slujbașii. Domnul Thuillier primea o pensie de o mie șapte sute de franci pe an și se fălea cu reputația unui fost craidon de lume. Incult, slab de înger și constitutiv laș, Thuillier se dovedește a fi un parvenit cu pretenții, detestând orice superioritate umană diferită de modelul mediu al clasei sale sociale – proprietarul cu capital. Atât el, cât și sora lui erau odraslele portarului de pe vremuri al ministerului de finanțe. Domnul Thuillier ieșise, din fericire, la pensie tocmai la timp. În 1816, copiii ruinați ai aristocrației  fugite în exil reveneau în Franța să-și recapete nu numai proprietățile, ci și sinecurile în birocrația de stat, iar șansele de avansare pe scara ierarhică nu erau doar aproape nule în situația domnului Thuillier, un funcționar șters și obedient profesional, ci se punea chiar problema reducerii personalului indezirabil al distinsei instituții. Astfel, pensionarea venea ca o binefacere pentru interesele casei Thuillier. Domnul Thuillier ajunsese, însă, din întâmplare și pentru scurt timp șef de birou la final de carieră. Dacă individul poseda vreun merit, acesta consta din avantajele neprețuite ale tinereții: un trup zvelt, maniere de filfizon și o oarecare trecere printre femeile din aceeași sferă socială cu dânsul. Figura de Don Juan-stâlp de cafenea îi iese de minune până la vârsta de treizeci de ani, după care lenea și prostia congenitale îl mențin într-o stare de conservare din ce în ce mai greu de asigurat, femeile părăsindu-l, fără să-i fie de prea mult folos, după consumarea fiecărei aventuri. Sora mai mare cu patru ani, Brigitte, își venera ca femeie fratele mai mic. De la vestimentație până la asigurarea unui buget oarecare pentru escapadele sale de burlac, domnișoara Brigitte, care se sacrificase pentru submediocritatea de Thuillier, se ocupa ca toate să fie în regulă și în ordine, cu toate că, în calitate de mic-burgheză dezamăgită de modesta sa ascensiune de până în acel moment, îl supraveghea de aproape și îi măsura bănuitor pașii fostului funcționar. Un detaliu din trecutul fetei bătrâne anticipează și circumscrie rolul acordat ei în schema romanului: de la vârsta de paisprezece ani, Brigitte Thuillier se angajase pe cont propriu în afacerea fabricării de saci pentru banii Băncii Franței, ai trezoreriei și ai altor stabilimente cu rol financiar. În anul 1814, prin muncă și dăruire nemărginite, dar și grație depozitelor sale cu dobândă sigură la termen, croitoreasa banilor altora se vede în poziția de a avea o rentă anuală de trei mii șase sute de franci. În primii ani ai Restaurației își vinde afacerea contra sumei de cincisprezece mii de franci, chestiune de care Louis-Jérôme Thuillier nu era informat, hotărând, în același timp, să țină casa fratelui său cu mână de fier. Brigitte este o verișoară Bette repusă în drepturi. Ceea ce lipsea deocamdată din gospodăria administrată de Brigitte era o cumnată pe măsura fratelui ei, supus reginei neîncoronate a casei. Fiica unui vechi plasator al Băncii și a unei fete de farmier avute, Céleste Lemprun, aduce o dotă de treizeci de mii de franci căminului Thuillier. Domnii de Billardiere și Rabourdin (cf. Slujbașii) asistă în calitate de martori la nunta din 1814. Domnul Lemprun moare curând, după ce, victimă a unei tâlhării la locul de muncă, se stinge sub efectul șocului, în ciuda faptului că banca se oferise să acopere pierderea din registrele sale. În 1817, doamna Lemprun îi donează proprietățile tatălui ei doamnei Thuillier, care, fire slabă și ușor impresionabilă, obsecvioasă, bigotă și fără altă personalitate decât cea a femeii sensibile și delicate, îi lasă totul în grijă cumnatei sale, Brigitte, care se vede în posesia a încă nouăzeci de mii de franci. Despotica Brigitte își aloca patruzeci de franci bani de buzunar pe lună, în vreme ce cumnata sa primea cincizeci și divinul frate, cinci sute, cel care, în continuare, se comporta ca un burlac degrevat de obligații serioase. Între 1813 și 1830, Brigitte reușește să acumuleze alți șaizeci de mii de franci din dobânzi, dar gurile rele aminteau că fratele ei s-ar fi ocupat și de cămătarie în acest răstimp. Pentru Brigitte, Céleste reprezenta doar o ființă stupidă și fără vlagă, dar necesară sub raportul capitalului inițial adus gospodăriei. Pentru Céleste, Brigitte apărea ca un tiran care storcea din inima ei naivă orice speranță de fericire sufletească. În plus, domnul Thuillier se dovedea pe zi ce trece un soț nepăsător, insensibil și egoist. Prezența lui acasă se realiza doar la cină, în rest craiul bătrân socializând pe propria socoteală. Céleste nu reușește să aducă pe lume un copil, sterilitatea ei confirmându-se în anul 1840, când începe acțiunea propriu-zisă, prin simplul fapt că împlinisese deja patruzeci și șase de ani. Atât Brigitte, cât și Céleste, ambele fără urmași direcți, se consolau cu dragostea lor pentru un alt copil, care era, cel mai probabil, rezultatul palpabil al unui amor clandestin din tinerețe al fratelui și soțului lor, domnul Thuillier.

În felul acesta, pe linia adulterului, ajungem la prietenul cel mai bun al domnului Thuillier, funcționarul Colleville (cf. Slujbașii). Acesta era fiul unui violonist talentat care, pe lângă munca de birou care aducea un venit sigur, dar modest, cânta la clarinet în spectacolele de la Opera-Comique. De când se căsătorise cu domnișoara Flavie, fiica naturală a unei dansatoare de la Operă și a unei antreprenor avut, Bourguier, Colleville nu mai prididea cu roboteala, nevoia împingându-l la munci de tot felul pentru a-și suplimenta veniturile, inclusiv meseria de contabil. Domnișoara Flavie nu venise cu avere proprie în căsnicie, cu toate că prințul Galathionne, un amant de-al ei din acea perioadă, îi dăruise douăzeci de mii de franci. Doamna Colleville se imagina bogată, trăind în mijlocul artiștilor de scenă, dar adevărul era cu totul altul: între 1816 și 1826, aceasta aduce pe lume cinci copii, ceea ce diminuează considerabil finanțele nu tocmai strălucite ale casei Colleville. Cu toate acestea, cei doi soți nu au recurs niciodată la împrumuturi riscante, iar doamna Colleville, cochetă, apărea veșnic la teatru sau organiza serate săptămânale apreciate în salonul ei personal. Domnul Colleville era nu numai îndrăgostit de nevasta lui după atâția ani de căsnicie zbuciumată, ci și stăpânit de o energie ieșită din comun, dar fără finalitate deosebit de lucrativă, în activitățile sale zilnice. Doamna Colleville, visând la o comoară care întârzia să vină providențial, are un copil cu sublocotenentul de dragoni, Charles de Gondreville. Amantul moare în campania din Spania. Apoi, o altă pasiune fugitivă care o mistuie este pentru bancherul Keller. Un alt băiat se naște la termen. În 1821, Flavie Colleville aduce pe lume o fetiță, care aparținea de fapt domnului de Thuillier. Acesta donează zece mii de franci familiei Colleville în doar un an și jumătate de la momentul nașterii, nașa și nașul fetiței fiind frații Thuillier, tatăl real și mătușa noului-născut. Domnul Colleville nu este afectat de acest șir de infidelități, pe care le desconsidera ca simple zvonuri și bârfe. Domnul Thuillier, deși rămâne până la capăt un prieten fidel al familiei Colleville, nu mai intră în grațiile doamnei Colleville, care, în încercarea ei disperată de a ajunge în înalta societate, îi amintește domnului Thuillier că mediocritatea persoanei lui nu îi mai rezervă nici o surpriză, preferându-l unui idiot cu personalitate. Începând din anul 1824, aventurile și tentativele de promovare sociala rapidă sunt abandonate pentru totdeauna, doamna Colleville devenind o femeie cucernică, sobră, catolică, resemnată și rezervată. Domnul Colleville ajunge director adjunct în 1826 și apoi colector de taxe în 1828 datorită familiilor puternice cu care se înrudea prin așa-numiții săi urmași. Acesta primește până și Legiunea de Onoare. Copiii săi, stipendiați de rudele părinților lor biologici, au șansa să intre ca elevi la cele mai vestite licee din Paris și să se îndrepte spre cariere în administrația de stat. În 1830, Colleville iese din câmpul constrângător al muncii. O pensie de două mii patru sute de franci pe an și o indemnizație de zece mii de franci de la succesorul lui sunt câștigurile sale financiare. În 1833, liniștea, prietenia și pacea domneau în familiile Colleville-Thuillier. Doamna Collevile împlinise deja treizeci și cinci de ani și cinci mii patru sute de franci cheltuială anuală pentru merite în domeniul vast al maternității. Visul ei de mărire socială se prelungește poate cu o generație sau mai multe.

Brigitte Thuillier avu astfel o nepoată, Céleste-Louise-Caroline-Brigitte Colleville, pentru care mătușa acumula și înmulțea bani zi de zi, împlinindu-și destinul spre binele altora din neamul ei, asemeni oricărui burghez autentic. Céleste crește la țară, în grija bătrânei doamne Lemprun, care își dă obștescul sfârșit în 1829, lăsând în urmă familiei Colleville douăzeci de mii de franci și prețul de după vânzarea casei ei, în valoare de douăzeci și opt de mii de franci. Céleste urma să împlinească douăzeci de ani în 1841, vârsta de nubilă spunându-și cuvântul în aranjamentele de după cortină ale micii-burghezii. Crescută decent, catolică, educată convenabil, Céleste îmbina cei mai bun din cele două neamuri din care își trăgea trupește seva, siguranța și bunăstarea sorții ei urmând să implice toate eforturile mătușii Brigitte pentru a-i pune la dispoziție un soț pe măsură.

În jurul acestei dileme matrimoniale se aranjează în straturi arborescente faptele care leagă strâns intriga din Micul burghez. Ca întotdeauna însă, actantul este un alt personaj, exterior dramei celor două familii. Alte neamuri de mici-burghezi, apropiați de alianța de sânge Thuillier-Colleville, sunt introduși cu migală de Balzac. Senzația de preaplin din romanele lui Balzac pornește din aglutinarea de profiluri umane diverse, care formează un ciorchine de relații și conivențe subsumate clasei lor sociale. De fiecare dată când narațiunea pare a se apropia de limita sațietății, Balzac copleșind prin dezvăluiri pedante, aceasta este împinsă înainte de intrarea în scenă a altor figuri omenești, cărând cu ele bagajul unor istorii sociale complexe. Un apropiat al familiei Thuillier-Colleville este fostul funcționar de la minister Phellion, întruchipare semiridicolă a respectabilității și onoarei mic-burgheze. Phellion are o fiică, căsătorită cu un profesor de ciclu inferior, și doi fii, unul profesor la un colegiu regal și celălalt îmbrățișând aceeași meserie într-o școală de ingineri ai statului. Matematicianul talentat figurează ca un potențial pretendent la mâna tinerei Céleste, însă singurul inconvenient în calea acestei uniri de familii constă în pensia de nouă sute de franci a domnului Phellion și într-o proprietate care valora puțin peste nouă mii de franci. Spionii familiei Phellion în casa Thuillier erau domnul Barniol, ginerele lor, și un prieten intim, Laudigeois. Pretențiile mătușii Brigitte și veleitățile doamnei Colleville începuseră să fie, însă, cu totul altele în materie de ierarhie socială. Dutocq este un alt membru tolerat în salonul domnișoarei Brigitte: dubios și fără avere, acesta fusese în trecutul apropiat funcționar la minister. Minard este o altă figura notabilă în cercul strâmt al micii-burghezii: dupa ce lucrase ca funcționar tot la minister până în anul 1827, Minard se avântase în apele tulburi ale comerțului de ciocolată și ceai, ambele produse coloniale bucurându-se de o asemenea cerere încât Minard ajunse în scurt timp cel mai bogat dintre toți foștii săi colegi. Dacă la începuturile, azi pe jumătate uitate, Minard vindea marfă contrafăcută sau adulterată intenționat, în prezent negustorul căpătase odată cu averea și cinstea cuvenită. Din 1830, Minard devenise primar de arondisment și judecător la Curtea de Comerț. Deținea o casă la țară și una în Paris, ambele largi și confortabile, maximul de distincție al burgheziei comune. Minard era nu numai ofițer al Legiunii de Onoare, ci și mândrul purtător de diamante la balurile curții. Generos și amiabil, Minard frecventa casele foștilor săi colegi și actuali prieteni dintr-un asentiment total pentru ideile și instruirea lor generale. Soția sa, Zélie Minard, care aducea cu bucătăreasa trupeșă a unui stăpân prosper, cândva florăreasă, visa să pătrundă într-o familie aristocrată. Primarul Minard înțelegea că fiul său mai mare, Jules, avocat în devenire și, pare-se, jenat de proastele obiceiuri părintești, urma să se căsătorească într-o familie cu stare, banii primând, după cum se știe, în societate. Micul Rotschild de arondisment ar fi vrut să intuiască zestrea reală a domnișoarei Céleste, pe care o estima cu tot cu casă la trei sute de mii de franci în total, pentru a-și da apoi consimțământul asupra căsătoriei cu fiul lui. Aceste măști studiate mic-burgheze își capătă importanța doar în măsura în care ele își interpretează corect rolul și funcția sociale în romanul balzacian. Ele nu înseamnă nimic mai mult de atât. Altfel, familii precum Saillard, Baudoyer sau Fallexi umplu scena cu ușurința unei recuzite vocale în dramaturgia realistă din Micii burghezi, fiecare nume putând fi înlocuit cu oricare altul din registrul civil al Parisului. Idiosincraziile acestui grup țin de registrul curiozităților semipatologice ale clasei lor: Phellion avea o considerație irațională pentru ierarhiile sociale prestabilite și o predilecție stranie pentru demolările modernizatoare din Paris, cele care anunțau auroral și resentimentar avansul Progresului. Opinile politice ale tuturor sunt ambigue și oportuniste, banale sloganuri culese din gazete matinale, individualismul amoral predominînd. Simularea demnității personale merge pas cu pas alături de cultul pentru flecăreala politică din ziare și de avântul industrial. Lași și reduși intelectual, micii burghezi au, însă, energie, forță de muncă, tenacitate și capacitatea de a dezvolta manii în direcții nebănuite și inedite. Minard e o nulitate sub raport spiritual, Phellion o caricatură a onoarei nobile, iar Thuillier calea de mijloc între tâmpenie și mândrie. Coleville, în pofida talentelor sale risipite, e un mascul obtuz, vulgar și lipsit de orice ambiție, pasionat, în chip oracular, de anagrame care anticipează și devoalează în parte sensul narațiunii. Doamna Thuillier, a cărei căsnicie fusese o lungă penitență pentru un suflet născut romantic, anticipa în Felix Phellion împlinirea iubirii la care visa Céleste Colleville. Discuțiile din salonul Brigittei Thuillier constau din autoglorficări monotone ale destinului burghez: oportunism republican, meschinărie domestică, sensibilitate exacerbată pentru orice diferențiere socială, invidia și disprețul apărând ca fețele aceleiași monede. Cel care își face intrarea în ștearsa scenă mic-burgheză, strălucind prin elocință si vervă actoricească, fiind el însuși un mic-burghez sărac, deci cea mai hulpavă dintre fiare, este protagonistul romanului, Charles-Marie-Théodose de La Peyrade, un tânăr temerar de douăzeci și șapte de ani, chipeș, catolic, avocat de meserie, dar care se oferea, cu gratitudine republicană trucată, să dea sfaturi juridice sau să apere la tribunal săracii arondismentelor pariziene. Théodose de La Peyrade provenea din sud, mai precis din Avignon, sângele său provensal îngăduindu-i înflăcări temporare, în care se acundeau speranțe înăbușite, furii reprimate și dezamăgiri amare. Dacă familia Minard ruinase orice șanse de căsătorie a tinerei Colleville cu domnul Godeschal și plănuia să procedeze la fel cu Olivier Vinet, magistrat regal, Théodose de La Peyrade, arătându-se lipsit de mijloace, nu putea periclita interesele matrimoniale existente. Săracii nu pretindeau nimic și nici nu puteau primi ceva în schimb pentru atâta lucru. Tânărul de La Peyrade fusese în ultima ani chiriașul Brigittei Thuillier și se afla în relații de colaborare cu Dutocq. Înainte de asta, Théodose de La Peyrade, nobil mărunt și scăpătat, venise în 1833 la Paris pentru moștenirea unchiului său. Acesta moare înglodat în datorii, iar, dacă nu ar fi fost pentru sprijinul financiar considerabil pus la dispoziție de un prieten intim al unchiului sau, Théodose de La Peyrade nu ar fi apucat să-și termine studiile de drept și să practice avocatura. Acesta lucrează un timp la ziarul ministerial al scriitorului ratat, lacom, desfrânat și iarăși sărac, Cérizet (cf. Iluzii pierdute), cu care întreține o slabă amiciție. Cérizet, îmbătrânit timpuriu la treizeci și opt de ani, este tipul jurnalistului-giruetă, oscilând spasmodic și zadarnic între liberali și monarhiști, de unde nu se alege decât cu reputația de personaj infam și evitabil, deși fusese subprefect vreme de șase luni. În urma unor afaceri dubioase cu bancherul Claparon, Cérizet este anchetat și arestat de poliție. Copist al lui Dutocq pentru o vreme, Cérizet se specializase în cămătaria cu populația mizeră din foburg, pe care o împrumuta săptămânal cu dobânzi nu tocmai mici, dar nici mari, dar pe care calicimea le plătea fără prea mare ostilitate. Théodose de La Peyrade dezvoltă o relație de respect și stimă unilaterale cu domnul Thuillier, căruia de La Peyrade îi flata vanitatea primind în loc o masă gratuită în casa familiei Thuillier. Întreprinzătorul tânăr îi promite bătrânului prieten vanitos crucea Legiunii de Onoare. Altă victimă a farmecului irezistibil, emanat de abilul de La Peyrade, este frivola Flavie Colleville, de care Théodose pretinde a fi îndrăgostit ca de un giuvaier regal căzut printre gloata de rând. Orgoliul erotic și cel social se completează etanș în personalitatea fostei mondene ușuratice, care se voia aristocrată prin păcate, dar și în materie de căință, ambele experimentate superficial. Discursul prefăcut al lui Théodose este media aritmetică între un anume sentimentalism dulceag în amor, slăvirea păturilor medii în politică, biciuirea verbală a frustrărilor banale și credința declarată într-un viitor al claselor noi, ridicate pe ruina evenimentelor istorice recente. Triumviratul Dutocq-Cérizet-Théodose se stabilise din timp în vederea căpătuielii comune. De La Peyrade avea în sarcină câștigarea de partea sa a familiei Thuillier. Pentru a-l salva pe Claparon, ale cărui afaceri se scufundaseră iremediabil în faliment, Théodose urma să o convingă pe Brigitte să cumpere o casă în valoare de cel puțin o sută de mii de franci, clădire care fusese ridicată de Claparon însuși în trecutul recent și care ar fi fost vândută printr-un intermediar, de meserie notar. Cérizet se aștepta la oarecare profit dacă tranzacția ar fi reușit. El și Dutocq aveau de gând să-și împartă suma de douăzeci și cinci de mii de franci, în vreme ce Théodose ar fi fost cel mai probabil răsplătit cu mâna domnișoarei Colleville. Însărcinarea sa consta întâi în mijlocirea cumpărării unei proprietăți, dobândirea Legiunii de Onoare și, reușita mic-burgheză absolută, câștigarea poziției de membru în consiliul general al Parisului. Ultimul deziderat nu putea fi realizat fără plata unui impozit de câteva sute de franci tocmai pe seama casei ce urma să fie cumpărată. Poziția de reprezentant recunoscut politic ar fi fost obținută din voturile conjugate ale unor Phellion tatăl, vecinul său Laudigeois, părintele Saint-Jaques, Dutocq, Cérizet și Colleville, în calitatea sa suplimentară de secretar la biroul primarului. În mai 1840, alegerile urmau să se desfășoare conform așteptărilor. Scaunul fusese ocupat de răposatul judecător Popinot, în vreme ce somitatea medicală Horace Bianchon renunțase benevol la candidatură. Balzac persiflează mediocritatea înfumurată a concialibulelor mic-burgheze ca au loc în urma vizitelor reciproce dintre părți. Cu toate că Phellion tatăl îl susținea în continuare pe Horace Bianchon sau pe oricare altcineva de un calibru egal, tentația averii doamnei Thuillier și a unei nore bogate este într-atât de mare încât până și onorabilul Phellion, care visa să-și trăiască bătrânețile într-o stare de aurea mediocritas zeiască, consimte pentru domnul Thuillier. Înțelegerea secretă merita confirmată printr-un dineu oficial, pe care avara Brigitte Thuillier l-ar fi dat la ea acasă. După ce fiecare invitat distins al arondismentului ține un scurt discurs grandilocvent și autoglorificator, în urma căruia candidatul Thuillier este ca și ales, opiniile politice contând mai puțin decât ambițiile personale explicite și consimțământul tacit pentru o afacere de clasă, domnișoara Brigitte, în culmea încântării, își delectează invitații cu bucate alese, ascunse cu grijă în cămară până atunci. Deși Théodose este dirijorul acestei orchestre de minți reduse și instincte brutale, acesta îi explică dezgustul său pentru adunătura aceea de suflete peticite aristocratei bovarice Flavie Colleville, care se recunoaște cucerită de farmecul acestui tânăr energic. Flavie și-ar fi dorit să aibă cu cel puțin zece ani mai puțin pentru ca natura ei feminină să reînflorească năvalnic sub razele de lumina ale unei asemenea personaj, proteic și romantic deopotrivă, un alter ego al naratorului din umbră. Felix Phellion, de față la sărbătoare, își declară indirect dragostea domnișoarei Colleville, pe care soția nefericită a viitorului deputat o apreciează ca împlinirea unui destin de care ea a fost, din nefericire, ferită. În starea de exaltare generală, micii burghezi, fericiți de împlinirea socotelilor lor, își reiau atavic obiceiurile rurale, înlănțuindu-se într-un dans țărănesc ,,vulgar” când ceasul trecuse de miezul noptii. Originile reale ale micii burghezii pariziene ies la iveală fără prea mare efort la finalul scenei. Dutocq și Théodose părăsesc petrecerea, devenită cumva câmpenească, și pleacă grabnic spre casa cămătarului de sume mici Cérizet. Problema casei se profila ca următoarea: aceasta era ipotecată și dacă notarul care o dorea ar fi fost obligat să o cumpere la licitație cu un preț mai mare decât își permitea acesta să plătească, aceasta ar fi ajuns în patrimoniul familiei Thuillier, care ar fi găsit imediat resursele necesare la sfatul picat la timp al lui Théodose de La Peyrade.

Descinderea în bârlogul fetid al lui Cérizet, care își adunase capitalul de bază pentru afacerea de cămătărie pe sume mici, rambursate săptămânal, de un la mic-comerciant de vin, Cadenet, surprinde ca o veritabilă bolgie pariziană. Scrupulos, hapsân, dar prudent, rareori îngăduitor cu debitorii săi, Cérizet își tratează clienții, sărăcimea din cartier, cu duritatea unui magistrat și răceala unui polițist. Un câștig de zece franci la cincizeci împrumutați sau o sută douăzeci pentru un împrumut de-o sută constituiau credite riscante. Atât Dutocq, cât și Cérizet îl dușmăneau și îl invidiau pe Théodose pentru virtualul său succes pe scara socială, dacă talentul său de mincinios patentat i-ar fi adus, în cele din urmă, averea domnișoarei Colleville. Théodose de La Peyrade avea să o convingă pe Brigitte Thuillier, creierul reflexiv al casei, de necesitatea și profitabilitatea cumpărării noii proprietăți. Capcana suna astfel: din înțelegerea stabilită prin viu grai dintre un arhitect și un notar, care, conform legii, nu avea voie să se lase târât în alte afaceri decât cele procedurale, strâns legate de meseria lui, se construiseră câteva case. Micii dezvoltatori imobiliari intraseră într-un apăsător impas financiar, iar acum se învoiau să vândă proprietatea la un preț sub cel al pieței, ceea ce ar fi dus numai la acoperirea parțială a creditului lor inițial. Pentru a evita complicațiile judiciare de pe urma declarării publice a falimentului, notarul, care se ascundea sub un alt nume, al unui amic de-al avocatului săracilor, de La Peyrade, intenționa să cumpere casa la un preț ceva mai scăzut, iar Brigitte să o cumpere imediat după aceea la o valoarea mai apropiată de cea reală. Interesant este că proprietatea ținea de același cartier ridicat după 1819, în care parfumierul Birroteau își investise averea, dând, fatalmente, faliment. Bancherul Du Tillet făcuse avere în urma acestei lovituri. Unitatea lumii din Comedia umană nu se dezminte nicidecum. Casa nu era încă terminată, dar, în mai puțin de un an calendaristic, ar fi putut fi închiriată la o sumă de cel puțin patruzeci de mii de franci pe an. Încântată de câștig, nu înainte de a trimite un mesaj fostei dansatoare Tullia (cf. Un prinț al boemiei), Brigitte acceptă oferă. Arhitecul Grindot (cf. César Birotteau) finalizează casa pentru suma de treizeci de mii de franci. Domnul Thuillier intră în posesia demnități publice mult râvnite, iar Brigitte își extinde domeniul de luptă și dominație. Avocatul de La Peyrade devine un apropriat intim al familiei, dar nu suficient de stimat pentru a obține și mâna domnișoarei Colleville sau un loc în testamentul Brigittei. Sincer sau nu, Théodose continuă să o flateze pe doamna Flavie Colleville și să-i mărturisească sila de a vedea mica burghezie activă și necruțătoare, sfidându-l inclusiv pe el, binefăcătorul interesat al familiei Thuillier. Abia în iulie 1840 casa urmează, într-adevăr, să revină în acte acestora contra sumei de șaptezeci și cinci de mii de franci, ca urmare a căderii pieței și instabilității politice internaționale. Théodose se angaja să găsească chiriași pe cont propriu, dacă domnul Thuillier l-ar fi ajutat cu douăzeci și cinci de mii de franci, sumă care nu pare a fi tocmai un împrumut. În felul acesta pieziș, trecutul avocatului și relația sa cu cei doi parteneri, Dutocq și Cérizet, ies la lumină.

Théodose de La Peyrade este în sine un personaj contradictoriu: sub ochii noștri, acesta reușește să tragă pe sfoară și să facă bine clanului Thuillier în același timp, dar primii săi ani de trai în Paris sunt marcați de lipsuri frapante, de pierderi și inabilități sociale specifice unui ratat sau unui pierde-vară funciarmente incapabil. Cérizet îl salvase, cu mai puțin de-un lustru în urmă, din cea mai cruntă mizerie cerându-i să semneze o serie de polițe în schimb, valorând aproximativ treizeci de mii de franci. Théodose se folosise de calitatea de membru în baroul parizian în scopuri evident ilicite, dar această atitudine este vizibilă și în trazacția imobiliară intermediată pentru domnișoara Thuillier. Escrocheria naturalizată pare a fi la ea acasă în rândurile micii burghezii. De La Peyrade spera ca, în urma căsătoriei cu domnișoara Colleville, zestrea tinerei neveste să-i acopere toate datoriile restante către cămătar și Dutocq. O parte din sumă, în valoare de douăzeci și cinci de mii de franci, fusese deja obținută de la domnișoara Thuillier. Dutocq însuși se comporta ca un ticălos sadea, posedând o datorie restantă de cincisprezece mii de franci, pe care o amâna până la calendele grecești. Drept urmare, Cérizet și Dutocq îl spionau pe Théodose, care, la rândul lui, îi studia cu atenție pe cei doi inamici și feroce rivali. Animalele de pradă, provenind din specii diferite, nu fac alianțe durabile. De La Peyrade, orgoliu și pătimaș în sinea lui, observând că viclenia sa în casa Thullier producea mai mult un câștig moderat de partea lui și unul apreciabil în tabăra gazdelor sale, îi detesta din resentiment pe protectorii săi aparenți, ceea ce nu implică faptul că bovarismele aristocratice pe care la afișa față de Flavie Colleville erau neleale. În plus, Thuillier pretindea că scrie la un tratat despre taxare și funcția capitalului amortizabil, pe care îl redacta, în realitate, destoinicul avocat. Ideile politice exprimate în fundalul acestei cărți polemice erau inspirate de socialismul lui Saint-Simon, împănate de retorica avântată a unui sudist. Între timp, sceleratul de Cérizet își însușește cincisprezece mii de franci, suma care îi revenea notarului Claparot în urma vânzării casei, acesta din urmă fiind păcălit cu închisoarea datornicilor și fugind de frică peste ocean, în prospera Americă. Desigur, Cérizet îi imputa lui de La Peyrade și această sumă, dar imaginativul avocat cerea polițele înapoi. Acesta se visa procuror general la Paris în doar câțiva ani, iar cariera sa nu voia să fie compromisă a priori de o datorie pe care o putea achita pe loc. Cérizet prefera, însă, șantajul, superioritatea morală și legală a unui creditor, chiar dacă unul fals în situația dată. Beneficiind încă de un credit moral considerabil în ochii Brigittei, Théodose apelează la ea pentru a asigura titlul de proprietate, suma de douăzeci de mii de franci fiind întrebuințată la acoperirea ultimelor creanțe. Atunci când avocații Godeschal și Desroches sunt consultați pentru stabilirea actului de vânzare-cumpărare, creditorul-paravan Sauvaignou, un antreprenor oarecare, renunță la partea sa din proprietate pentru o despăgubire de doar trei mii de franci. Viclenia ,,avocatului plebei” nu are măsură în această scenă: cei douazeci și cinci de mii de franci sunt, în sfârșit, în buzunarul său. Rămânea doar ca resentimentarul Cérizet să accepte suma în schimbul polițelor semnate de La Peyrade.

Între timp, proprietatea lui Louis-Jérôme Thuillier, viitor deputat și ideolog politic, este asigurată. Prețul final, inclusiv renovările și stingerea atâtor datorii conexe, dar ascunse, se ridică la o sută patruzeci de mii de fraci, însă casa ar fi adus o rentă din chirii de patruzeci de mii pe an. Notarii sunt mai stimați decât avocații în ochii micii burghezii, ultimii mijlocind ceea ce primii confirmă prin parafă. Théodose se imagina încasând o parte din respectiva rentă anuală, dacă sarcina de a găsi chiriași i-ar fi fost cedată lui personal, în calitate de om de încredere al familiei. Cu ajutorul a doar zece mii de franci, posibilă mită, Théodose spera ca doamna du Bruel, cunoscuta Tullia, prietena din prima tinerețe zburdalnică a doamnei Colleville, să-l pună în posesia Legiunii de Onoare pentru domnul Thuillier. Decorațiile se obțin, în definitiv, mai ușor decât casele. Faptul că Céleste Thuillier era îndrăgostită de Felix Phellion, tânărul savant naiv și afectuos, nu îi stătea în calea viitorului ginere afacerist: Felix Phellion era un voltairian, un teist sau poate un agnostic împătimit, ceea ce, în ochii inocentei Céleste Thuillier echivala cu abjurarea creștinismului și un atac direct la pudoarea ei de fecioară. În ce mod ar fi religia creștină protectoare celor mai calde sentimente feminine rămâne în sine un mister dacă nu luăm în considerare educația rigidă și intenționat semiignorantă pe care o primise domnișoara Céleste. Învățătura lui Iisus Hristos este legea iubirii dintre oameni, în care Céleste Thuillier credea – mai mult cu trupul decât în spirit – literalmente. Théodose de La Peyrade este, la prima vedere, pe cale să capete o avere, o nevastă și să achite cei douăzeci și opt de mii de franci cât datora, în total, ticălosului de Cérizet, care îl anunțase pe Desroches cu privire la urgentarea plătirii polițelor. Povestea se putea încheia aici, parvenitismul inteligent și crapulos surclasând parvenitismul econom și benedictin, ambele jumătăți închegându-se și divizându-se sub cupola casei Thuillier.

Geniul inventiv balzacian intervine cu ascuțimea tăișului unei săbii arabe. O situație încurcată se poate rezolva doar printr-o complicație suplimentară. Cérizet primește vizita neașteptată a unei cliente din cartier, doamna Cardinal, vânzătoare de pește în hale, exact atunci când acesta voia să-l mai amâne pe avocatul de La Peyrade cu patru din cele cinci polițe datorate, invocând partea lui Dutocq în afacere și necesitatea ca proprietatea să-i revină cămătarului în ceea ce privește găsirea unor chiriași solvabili. Cérizet se voia la rândul lui burghez. Oportunitatea sa era doamna Cardinal, văduva unui hamal din piață și mama unei adolescente de șaisprezece ani, Olympe Cardinal, care avusese deja parte de primele amoruri și spera să ajungă actriță de varieteu. Cérizet o curtase odinioară, dar fără sorți de izbândă pe Olympe, dar, de această dată, doamna Cardinal îi propune o căsătorie cămătarului versat și un plan de afaceri în marginea criminalității ordinare. Un unchi aparent pauper al doamnei Cardinal, starostele cerșetorilor de la Saint-Sulpice, trăgea să moară în cămăruța sa amărâtă. Acest Toupillier fusese cândva, în anii de dinaintea Revoluției, paraclisier al bisericii Saint-Sulpice (biserica unde Horace Biachon îl surprinde pe ateul Desplein în Liturghia unui ateu), funcție pe care o pierde în anii Terorii, ai Directoratului și ai Imperiului, dar pe care o reia în 1816, pierzând-o din nou și devenind un cerșetor cu rang și vechime. În prezent, Toupillier se apropia încet de suta de ani, bea zilnic o sticlă de vin Roussillon și strângea bani la chimir, ultimele sale obiceiuri omenești. Se zvonea că se ocupase după 1830 de cămătarie. Nepoata sa aflase de la vecinul acestuia, Perrachet, că bătrânul ascundea poate o oală de aur sub canapeaua sa ponosită și, văzându-se pierdută printre atâtea rude moștenitoare, pune la cale să-i șterpelească comoara din timp. Viitorul ginere Cérizet se însărcina să o ajute în acest demers melodramatic, dar cu profit considerabil. Operațiunea urma să fie îndeplinită pe timp de noapte, când ochii inchizitoriali ai vecinilor zăceau închiși. Singurul personaj relativ bizar din casa cu etaje în care locuia Toupillier era un anume domn du Portail, care locuia de ceva vreme acolo împreună cu fiica lui, Lydie, alienată mintal. Acest nou personaj deține firele acțiunii până la sfârșitul romanului. Cînd Cérizet se interesează prevăzător de ocupația și obiceiurile colocatarilor, acesta află din întâmplare că fata bogatului și ascunsului du Portail, un bărbat în vârstă care era vizitat de personaje distinse și puternice în acea șandrama obscură, purta numele de Lydie de La Peyrade. Coincidența este răsunătoare. Rezumând un șir de descrieri din care transpar viclenia, lăcomia și frica deopotrivă, Cérizet, care se pretinde când doctor, când un partener de afaceri insolit al doamnei Cardinal, și nepoata muribundului Toupillier îl droghează pe acesta din urmă cu vinul lui preferat, în care, însă, nepoata și ginerele prezumtiv fierseseră mac, bătrânul lăsându-se în voia soporificului. Același tratament periculos îl primește și vecina Perrache, portăreasa limbută. Spre stupefacția celor două secături, bătrânul nu dosise nimic în pat.

Aici se încheie manuscrisul balzacian inițial, pe care îl continuă Charles Rabou, complicându-l prin imbricări ale intrigii și dramatizări inestetice, după cum vom vedea. În delirurile sale de dinainte de a se stinge (probabil cei doi complici i-ar fi grăbit moartea, dacă nu cumva i-ar provocat-o, în cele din urmă), Toupillier bolborosea vorbe incoerente în legătură cu prezența unor diamante. Cérizet găsește, de asemenea, o cheiță într-o formă ciudată sub saltea, potrivită unor încuietori moderne de seif, ceea ce, perspicace din fire, îl îndeamnă să verifice unde s-ar potrivi în încăperea sărăcăcioasă. Ingeniozitatea îl ghidează spre un perete în care bănuie imediat că se află o cutie secretă, la care ar fi avut acces prin răsucirea cheii într-un mecanism modern. Atunci când pungașii erau pe cale să își împartă nestingheriți comoara, un vizitator nedorit ciocnește la ușa. Cérizet se vede confruntat cu o voce senină și un chip imperturbabil, care îi anunță sentențios descinderea poliției. E vorba de domnul du Portail, care îl recunoaște în mod supranatural, la acea ora târzie din noapte, pe Cérizet ca jurnalistul în jurul căruia se crease un adevărat scandal pe vremuri și-l invită scurt la o conversație a doua zi. Cérizet este înmărmurit de groază și stupefiat de prezența acelui om venit parcă de pe altă lume, căruia îi scrisese o misivă cu o zi înainte, interesându-se de coincidența numelor identice ale fetei sale și ale tovarășului său de activități nedemne, Théodose de La Peyrade. Dialogul de peste zi dintre Cérizet și du Portail decide planul de bătaie din a doua jumătate a romanului: Théodose se va căsători cu verișoara sa, nebună doar la prima vedere și vindecabilă printr-o căsătorie și maternitate grabnice, bogată și delicată la suflet, Lydie de La Peyrade, fata unchiului său, comisarul general al poliției politice în timpul Imperiului. Cérizet, lihnit de foame după lux și ros de ambiția unui alt rang social, acceptă oferta curiosului domn du Portail, protectorul neamului de La Peyrade, care dă de înțeles că ar fi plănuit totul cu tact încă de dinainte. În fond, ceea ce doamna Cardinal și Cérizet încercaseră să fure de la răposatul domn Toupillier aparținea de fapt lui du Portail și mamei Lydiei. Domnișoara Beaumesnil fusese prădată cu mulți ani în urmă de un tâlhar, Charles Crochard, care, urmărit de un agent al poliției secrete, îi dăruise cutia spre păstrare temporară lui Toupillier însuși, pe vremea aceea paraclisier la Saint-Sulpice. Toupillier o reținuse apoi pentru totdeauna după ce îi studiase conținutul. Charles Crochard este prins, execută cei șase ani de închisoare și îl denunță apoi pe Toupillier, care își pierde slujba, devenind cerșetorul de frunte al bisericii, dar rămâne cu diamantele, de care mărturisese public că nu știa nimic. Toupillier, după cum s-a observat și de pe patul lui de moarte, adora maniacal bogăția ca un bun în sine, precum Félix Grandet, nu ca o altă valoare de schimb. Numai bunăvoința naratorului nu îngăduie un final sângeros întâmplării. Du Portail reușise să-l convingă, pare-se prin șantaj, pe bătrânul cerșetor să-i dăruiască Lydiei bogățiile pe care le acumula de zor, atunci când ceasul lui din urmă va fi venit. Prin urmare, du Portail apară doar bunurile familiei sale adoptive, la care doamna Cardinal și Cérizet atentaseră ca doi pungași de duzină, ucigând cel mai probabil un bătrân neputincios. Cheia și încuietoarea secrete fuseseră ideea acestui misterios du Portail. Atunci când mecanismul era acționat de cineva oarecare, inclusiv de Toupillier, du Portail era anunțat instantaneu în camera alăturată printr-un clinchet de clopoțel. Astfel a știut acesta să-i suprindă în acțiune pe cei infractori de drept comun. Cérizet primește ca misiune să cumpere polițele restante de la Dutocq și să-l țină în șah pe tânărul de La Peyrade până când du Portail urma să-l întâlnească și sa-i dezvăluie soarta pe care i-o pregătise. Cérizet, Dutocq și Théodose de La Peyrade se regăsesc la restaurantul clasic al afacerilor din Comedia umană, Rocher de Cancale, cronotopul bogăției scandaloase și al averilor murdare (cf. Casa Nucingen). Cérizet și Dutocq își dau întâlnire cu un sfert de oră mai devreme de șase și jumătate seara, momentul rendez-vous-ului oficial, cămătarul explicându-i juristului prin ce mijloace îl pot ține legat financiar, deci moral, pe Théodose de La Peyrade. Polițele puteau fi protestate în justiție, ceea ce le-ar fi periclitat carierele celor doi apărători ai legii. Dutocq este convins de justețea argumentului, cu toate că insinuează o înțelegere mârșavă pe la spate între Théodose și Cérizet îndreptată împotriva intereselor sale. După cum s-a mai constatat de prea multe ori în trecut, suspiciunea domnește latent între ticăloși. Dutocq deținea patru cincimi din valoarea polițelor, iar Cérizet i le cumpără cu cincisprezece mii de franci (bani rezultați mârșav din tranzacția casei Thuillier), exact valoarea datoriei lui Dutocq, dar acesta se simte furat de cinci mii de franci, cu toate că Cérizet îi promitea câștiguri suplimentare dacă ar fi fost de acord să acționeze pe ascuns împotriva căsătoriei lui Théodose de La Peyrade cu Céleste Colleville. Planurile se năruie abia odată cu intrarea în restaurant a avocatului însuși. Acesta se declară exasperat de obiceiurile burgheze ale domnișoarei Brigitte Thuillier, care, deși mai credincioasă lui Pluto decât mulți alți aristocrați, se comporta meschin precum vulgul de rând și prețuia munca și economia într-un fel neadecvat pentru cineva posedând capitalurile ei. Tiradele antiburgheze sunt pentru Balzac elegia aristocrației idealizată a altor secole. Théodose de La Peyrade nu are la el cei douăzeci și cinci de mii de franci, dar nici Dutocq si Cérizet nu se prezentaseră cu polițele la purtător. Propunerea matrimonială a lui Cérizet nu numai că nu este luată în seamă de Théodose, dar acesta, într-un puseu de orgoliu nobiliar, îi părăsește pe cei doi amici, plătind sfidător masa. Théodose se imagina deja membru titular al unei clase superioare celei a cămătarului și avocatului fără mijloace. Aceștia se simt pe bună dreptate jigniți de pretențiile de parvenit ale unuia de-al lor, Cérizet resimțind acut spinul răzbunării în coastă. Acesta își risipește restul serii în fumul și pâcla cafenelor și în pocnetul bilelor de pe masa de biliard, de unde este pescuit de omniprezentul du Portail în vederea unui sumar interogatoriu. Cérizet avea să primească chiar a doua zi o altă misiune. Când cămătarul se întoarce acasă înfrânt sufletește și dă ochii cu doamna Cardinal, oripilată de amenințarea cu poliția la care fusese supusă, aceasta i se confesează ginerului dorit că fiica ei trăiește cu fiul primarului Minard, comerciantul bogat din casa familiei Thuillier. Mama era încântată de isprava fiicei și se gândea, drept urmare, să renunțe anticipativ la umila ei ocupație. Cérizet se declară excedat și scârbit de o atitudine umană atât de frecvent întâlnită în meseria sa.

În aceeași zi în care Théodose își umilește asociații și le plătește polițele restante, acesta este asaltat de o femeie simplă, slujnică după aparențe, extrem de pioasă, care îl consultă într-o problemă spinoasă juridic chiar în incinta bisericii. Indubitabil, ea îndeplinește rolul unei alte pârghii în urzeala în care du Portail dorește să-l prindă pe Théodose. Avocatul nu este, totuși, surprins și cade în plasă. Dacă o datorie fusese de-abia stinsă, alta putea să-i ia acum locul. Balzac însuși a trăit nu într-un chip diferit de cel al personajului principal din Micii burghezi. Femeia era servitoarea unui savant și academician de două decenii, matematicianul Picot, unul dintre profesorii lui Felix Phellion. Slujnica voia să câștige ,,premiul pentru virtute” creat de un anume domn de Montyon pentru persoane cucernice din comunitate. Condiția primordială era sărăcia acestor suflete alese. Cu toate că femeia își folosise, pretindea ea, banii luați de pe vânzarea casei părintești pentru a-l întreține pe stăpânul ei bătrân și cusurgiu, economiile ei modeste, pentru care încasă, totuși, o ,,dobândă compusă”, nu-i permiteau, însă, să participe la concursul domnului de Montyon. Mai mult de atât, un unchi decedat de curând în Anglia îi lăsase moștenire douăzeci și cinci de mii de franci. Dorința ei era ca această sumă să nu ajungă nici la urechile Academiei, care decerna ,,premiul pentru virtute”, nici la cele ale lunaticului ei stăpân, care i-ar fi investit în invenții, cărți și echipamente costisitoare. Soluția pe care o găsise această ființă ivită de nicăieri este ademenitoare pentru provensal: având în vedere cinstea sa de creștin practicant, probată îndeosebi prin zilnicele vizite la biserică, femeia îi dădea spre păstrare cei douăzeci și cinci de mii de franci avocatului săracilor. Găselnița ,,balzaciană” este, din punct de vedere al realismului cu care este identificat de drept opera sa, complet absurdă și necredibilă. Scamatoria intrigii, totuși, are un efect scenic cert. Théodose se interesează de reputația femeii, care era, cel mai probabil, un soi de agent secret al lui du Portail, și, constatând că unii vecini o judecă drept o sfântă, iar alții o consideră un șarpe viclean, avocatul acceptă banii, îndatorându-se pentru a doua oară unei străine necunoscute.

Charles Rabou pune capăt primei părți a romanului în punctul acesta, partea a doua având menirea să închege trama și să creeze un deznodământ fertil sub raport artistic. Tema nulității intelectuale și a onoarei ideale este reluată prin portretul lui Phellion tatăl, care ajunsese, grație prieteniei cu primarul Minard, al cărui fiu nu mai putea pretinde prea multe de la domnișoara Colleville după aventurile sale ingrate cu o femeie de condiție joasă, critic și cenzor teatral. Filistinismul și prostia groasă a micii burghezii izbucnesc la suprafață în contact nemijlocit cu tărâmul artei în general și al teatrului în special. Lipsa de gust, această obiectivitate studiată și rece a simțurilor, și prejudecățile cele mai ordinare desființează orice urmă de frumos reprezentat estetic. Din dialogul dintre domnul și doamna Minard și Phellion aflăm că Torna, contesă de Godollo, aristocrată maghiară, devenise, printr-o conjuctură inexplicabilă, cea mai intimă prietenă a familiei Thuillier, pe care rentele anuale ridicate și schimbarea cartierului îi motivaseră în încercarea târzie de a prinde un oarecare luciu aristocratic. De unde provine această anonimă contesă? La rândul ei o iscoadă a intangibilului du Portail, aceasta strălucește ca o damă răpitoare, dintre acelea care năruiesc câteva averi și adună altele la loc în haotica viață pariziană, care căpătase ascendență în casa Thuillier. Influența ei se revărsa în eleganța mobilei, pe care Brigitte o cumpărase de la contesă pe o sumă decentă (șase mii de franci), și care acum trona în salonul micilor-burghezi cărpănoși. Bârfa celor trei prieteni de familie se încheie atunci când domnul Phellion, om de onoare în felul lui, refuză să asculte câteva comentarii mușcătoare și malițoase ale soților Minard. Cu această ocazie, cititorul află ca doamna de Godollo îl antipaza pe Théodose, a cărui stea începuse să apună în casa micilor-burghezi. Contesa se opunea căsătoriei acestuia cu domnișoara Colleville, preferându-l cu obstinație pe celălalt pretendent, Felix Phellion. Pe deasupra, Théodose nu se achitase de sarcina scrierii unei lucrări care să-i aducă domnului Thuillier suficientă notorietate pentru următoarele alegeri și nici nu-i dobândise decorația Legiunii de Onoare. Un dușman invizibil îi stătea parcă în cale. Cérizet nu a mai fost ales să închirieze noua proprietate a familiei Thuillier, un motiv în plus pentru cămătar să-i dorească răul. De parcă de nu era deajuns, stupidul de domn Thuillier îi corecta pamfletul politic, care era scris pe un ton radical, vehement și ultrarepublican pe alocuri, pretinzând, cu aerul unui mic-burghez absolut, că avocatul folosește un cuvânt fără sens în viața de zi cu zi – nepotism, al cărui sens vechi se referă la situația în care un nepot de papă exercită o anumită influență în viața publică a cetății. Dinastiile sunt la fel de atractive pentru burghezi ca în clasa aristocrației, numai că de această dată banul, și nu sângele albastru, decide cine exercită puterea. Drept urmare, nervii și răbdarea tânărului de La Peyrade sunt, ca atare, întinși la maximum, acesta bănuind, de altfel, just, o forță necurată care îl împiedica la fiecare pas, complotând împotriva lui pentru nu se știe care scop. Doamna de Godollo parlamenta pe ascuns contractul de căsătorie cu familia Phellion. O decizie în legătură cu soarta lui Théodose avea să fie luată curând. Domnișoara de Colleville nu îl iubea, dar nici nu îl putea accepta pe ateul de Felix Phellion în calitate de soț preaiubit. Tăierea nodului gordian ar fi trebuit să se petreacă la o altă serată orchestrată de Brigitte Thuillier. Prietenii de familie erau cu toții invitați. Doamna de Godollo se străduiește din răsputeri să probeze bunătatea matematicianului Phellion, pentru care părintele Anselme, un alt prieten diletant al științelor, ar fi putut confirma vocația creștină. Ajuns târziu la serată, Felix Phellion reușește să facă impresia proastă a unui tânăr cu purtări nebunești, iar părerile sale agnostice o umplu de presimțiri rele pe domnișoara Colleville. Cu toate că doamna de Godollo nu dejoacă planurile lui Théodose, acesta intuiește pericolul unei asemenea inamic. Decizia de a anunța căsătoria se amână și de această dată, rezoluția urmând să fie acceptată în urma impresiei exprimate de domnișoara Colleville. Théodose este tratat cu aroganța clasică, exersată secular, a aristocrației de sânge de către contesă, care pare a se afla în legătură directă cu ministrul de externe, trăind într-un lux și bun-gust răpitoare din punctul de vedere al unui avocat cu gânduri de parvenire. Disputa verbală dintre cele două părți se termină într-un semifiasco pentru Théodose, care este flatat atunci când contesa îi declară că un bărbat cu talentele sale de intrigant și actor desăvârșit ar putea să-și găsească o soție din alte sfere decât cele ale burgheziei comerciale sau rentiere. Mai mult de atât, Théodose crede, în chip fatalmente eronat, că nobila maghiară era îndrăgostit de el, ceea ce i-ar fi garantat o ascensiune uriașă pe treptele de sus ale societății. Prudența și grijile materiale, interesul avid pentru confortul social îl țin pe loc de la orice declarație fățarnică, deși (sau poate pentru că) avocatul este cucerit de farmecul femeii fatale. Nehotărârea lui Théodose este a întregii sale clase sociale, admirând pe ascuns nobilimea, dar rămânând sceptică față de curajul și intemperanța sa manifeste. Codul etic al riscului și al acceselor iraționale de devotament este străin de universul antiidealist al unor oameni care abia au realizat un salt peste mulțimea mizeră din care se trag. Doamna de Godollo îl tentează pe avocat, de care se îndrăgostește din vanitate, rămânând etern inaccesibilă. Brigitte Thuillier nu este nici ea dispusă să-i cedeze ușor mâna nepoatei sale având în vedere întârzierea cu care era tratată chestiunea Legiunii de Onoare și neredactarea pamfletului politic care ar fi trebuit să-i aducă domnului Thuillier o oarecare faimă în societatea civilă a arondismentului. De La Peyrade finalizează lucrarea despre taxe și ierarhia impusă societății de către metodele de taxare ale statului modern, dar lansarea pamfletului declanșează un eșec comercial. Domnul Thuillier risipește o mie cinci sute de franci în cheltuieli cu editorii și tipografii, specie lacomă și chinuitoare pentru orice autor. Ocazia este oportună pentru a relua tema venalității presei cumpărate, care este inerentă unei societăți a intereselor particulare, din Iluzii pierdute. Virtualul parlamentar trebuie să investească într-un ziar oarecare care să-i facă publicitate agresiv și deplasat. Jurnaliștii sunt, din nou, descriși ca o haită de hiene famelice. O cină oferită pe gratis în oraș i-ar aduce înspre cauza politică a domnului Thuillier. Restaurantul este unul modest, al claselor de mijloc, Vefour, însă numărul burților goale care scriu în redacții de ziar se arată a fi mai mare decât se aștepta zgârcitul Thuillier. Deși presa înfulecase bucatele lui Thuillier, acesta are surprinza neplăcută de a fi repurtat un succes. Pamfletul fusese în aparență atât de repede citit încât poliția, din ordinul unor oficialități vexate, încă amatoare de cenzură, îl cheamă la secție pentru o explicație lămuritoare. Thuillier nu avea habar ce scrisese de La Peyrade în texul său cu accente socialiste, dar pusilanima mică burghezie se scutură de groază în contact cu brațul armat al statului. Când Brigitte află de incident, de La Peyrade este aproape repudiat de patronul casei. Acesta speră ca salvarea destinului său mediocru va veni din partea doamnei de Godollo. De aceea, avocatul, cel care crede într-o confirmare divină când, așteptând o întrevedere cu respectabila contesă, asiduu frecventată de diplomați și ambasadori, ochii îi cad pe o carte deschisă întâmplător pe masa din camera de așteptare. Povestea îl avea ca autor pe Scribe și era intitulată ,,Ura unei femei”. O văduvă înveninată îl oprește pe un bărbat de la o căsătorie reușită doar pentru a-l lua apoi de soț. Creierul fierbinte al lui Théodose trăiește o combustie internă de plăcere. Speranța este deșartă. Dialogul încins al celor doi relevă urmele unei conspirații. Încercările nereușite ale bietului de La Peyrade de a obține fraudulos o decorație și de a construi o butaforie de deputat din Thuillier sunt, de fapt, contracarate de intervențiile unei puteri superioare, atotveghetoare, exprimată prin voința unei femei, contesa de Gondollo. Acuza vine împreună cu o declarație de dragoste. Nobila nu refuză propunerea, dar nici o acceptă, ci doar o amână. Théodose părăsește casa nobilei încărcat de senzații și planuri noi. În pofida rolului de victimă persecutată politic doar în imaginația sa săracă, Thuillier nu-l acuză prea mult pe avocat de cele întâmplate. Acesta îl roagă pe avocat să-l apere în fața curții cu juri. Olivier Vinet, Godeschal și Minard sunt suspecți de o conjurație împotriva domnului Thuillier. Théodose, încântat că poate să se răzbune cumva pe cupida mică-burghezie, refuză ostentativ să-l ajute pe Thuillier. Discuția care urmează între avocat și Brigitte este emblematică pentru luciditatea crudă cu care ambele părți se măsuraseră de la bun-început. Brigitte pretinde cei zece mii de franci înapoi: este vorba de suma primită de Théodose pentru a putea mitui în voie funcționarii guvernului. De La Peyrade nu este nici șocat de stăruitoarea pretenție a creditorului, nici tocmai indiferent. Între timp, Théodose află că doamna Torna de Godollo părăsise dacă nu Parisul, cel puțin casa în care locuia. Dispariția ei subită îl lovește drept în inimă pe provensal, recuperându-și discernământul. El se simte iarăși fără nici un sprijin sau liman la orizont pe oceanul parizian. Hoinărd descumpănit pe străzile metropolei, Théodose este aproape salvat de la moarte de către domnul Phellion, care urmărea monomanical doborârea la pământ a unei alte clădiri din metropola dinamică. După această întâmplare aproape fatală, Théodose reușește să pună mâna pe o scrisoare de la doamna de Godollo, în care falsa contesă îi explică succint că l-a scutit de o căsătorie nefericită, iar izbăvirea sa se află în casa unui domn du Portail. Romanul capătă trepidația unei piese de teatru mediocre. Stima de sine a avocatului este, în consecință, grav afectată. Resorturile amorului-propriu sunt date peste cap. De La Peyrade datora treizeci și cinci de mii de franci în prezent. Dezabuzat, Théodose caută un sfat și o clarificare din partea lui Cérizet. Din dialogul lor reiese fără tăgadă că du Portail se află în spatele doamnei de Godollo și a tuturor necazurilor financiare cu care se confrunta de La Peyrade, cel căruia i se promisese o alță soție decât domnișoara Colleville. În timpul conversației, o clientă intră în stabilimentul cămătarului. Femeie este nimeni alta decât doamna Lambert, femeia care îi dăruise douazeci și cinci de mii de franci avocatului, bani folosiți deja o dată pentru plata altor datorii. Doamna Lambert pretinde că stăpânul ei, bătrânul Picot, o acuza pe nedrept de furt. Evident că doamna Lambert și Cérizet erau înțeleși să-i joace o festă nefericitului avocat, din ce în ce mai constrâns să accepte o nebună dovedită de nevastă. Intriga se colorează în nuanțe intense de vodevil ultrafacil din acest moment încolo. Thuillier reușește de unul singur să respingă public acuzațiile care i se aduc. Tânărul de La Peyrade află într-o zi că doamna de Gondollo, supranumită doamna Komorn, pe care o surprinde la brațul unui trecător pe un bulevard destinat divertismentului parizian, era o cocotă de lux sau cel puțin așa se prezenta privirilor iscoditoare ale lumii. Impostoarea devora averile burlacilor petrecăreți, dacă nu cumva și aceasta era o stratagemă a straniului du Portail. După ce luni la rând Théodose de La Peyrade face eforturi de a se îndepărta de vechiul său anturaj și de a-și relua activitatea de avocat, dar de data aceasta pentru clienți mai prosperi, acesta este convocat în fața biroului de disciplină al baroului. Vechile păcate ies la suprafață aproape pe neașteptate. Intempestiv, jurnalistul Étienne Lousteau îi face o vizită lui Théodose, propunându-i să devină un personaj de frunte la un ziar care să-i facă reclamă domnului Thuillier, fițuica Echo de la Bievre, ai cărei proprietari erau câțiva tăbăcari prosperi. Théodose reia amiciția cu Thuillier, animat de speranța unei noi afaceri lucrative. Președintele baroului îl scutește momentan de orice sentință definitivă de excludere din tagma avocaților, dar viitorul suna sumbra pentru Théodose, împins pe un ultim drum de planurile sale nesăbuite. Avocatul îi prezintă costurile pe care Thuillier ar fi trebuit să le suporte pentru două luni de propagandă gazetărească în vederea alegerii ca deputat. Acestea se ridicau la cincisprezece mii de franci pe lună. Du Portail este informat de către Cérizet în privința ultimei aventuri a sudistului de La Peyrade. Ziarul putea fi atacat de autorități având în vedere poziția sa republicană, de ,,extremă stângă”, apreciere vagă și folosită discreționar de reacțiune. Du Portail îi oferă îndatoratului Cérizet o sumă de câteva zeci de mii de franci pentru a se asocia cu Théodose la efemerul ziar, dar aceasta numai la final, după ce gazeta trece proba alegerilor. Astfel, Cérizet pune în mișcare capitalul său pentru un câștig egal cu suma investită. Thuillier și Brigitte, în ciuda animozităților recente și a zgârcieniei dintotdeauna, acceptă sponsorizarea măcar în parte a gazetei, unde de La Peyrade lucra acum în calitate de redactor-șef. Ridicolul de Phellion tatăl se pune la dispoziție în postura de critic de teatru. Propunerea este respinsă prin amăgiri și tergiversări politicoase, dar fără regrete, de către Théodose. Doamna Cardinal și fiica ei trec pe la redacție, așteptând un articol pozitiv pentru juna actriță de doi bani. Domnul Thuillier este, de asemenea, convins că poliția secretă a plătit douăzeci și cinci de mii de franci unui necunoscut pentru ca pamfletul lui să fie suprimat. Aceasta este o calomnie de-a lui Cérizet, directorului ziarului, îndreptată împotriva lui de La Peyrade. Acesta, iritat de acuză, o cheamă la adresa ziarului pe doamna Lambert, care mărturișește mincinos că nu i-a înmânat o asemenea suma lui Théodose de La Peyrade, bănuindu-l pe notarul Dupuis de a fi fugit cu mica ei avere, căruia avocatul pretinde a-i fi plasat banii. După această dezvăluire umilitoare, de La Peyrade nu acceptă ca Cérizet să mai participe cu treizeci de mii de franci la capitalul ziarului, ceea ce l-ar fi împovărat și mai mult pe avocat. Thuillier se înțelege în scris cu amicul Théodose să-i stingă datoria de douăzeci și cinci de mii de franci dacă acesta se va căsători cu domnișoara Colleville. Ziarul are un efect neașteptat de pozitiv asupra popularității în creștere a persecutatului Thuillier în arondismentul 12 al Parisului. Brigitte este hotărâtă să încheie contractul de căsătorie cu de La Peyrade, dar nu înaintea unei cine finale, actul de pe urmă a compoziției.

Aproape toate personajele din prima secțiune a romanului care au onorat dineul Brigittei reapar cu ocazia consemnării căsătoriei. Abatele Gondrin, confesorul doamnei Thuillier și a domnișoarei Colleville, este singura prezență relativ neobișnuită. În urma flecărelii de la masă reiese că un savant din împrejurimi, un matematician în etate, domnul Picot, descoperise un nou corp ceresc în Sistemul Solar printr-un simplu calcul matematic, motiv pentru care Academia decisese să-i acorde un premiu și o rentă viageră în valoare de o mie opt sute de franci. Acest domn Picot fusese profesorul de matematică al lui Felix Phellion. Vestea putea fi rapid publicată în ziarul domnului Thuillier, care ar fi căpătat întâietate pentru răspândirea ei promptă. Obtuzitatea și trufia grosolană a micilor-burghezi țâșnește la suprafață și în această împrejurare indescifrabilă pentru intelectul ordinar. Brigitte face observația că savanții sunt niște incapabili scoși dintre foile lor de studiu și aduc ușor cu alienații mintal. Utilitatea lor socială se apropie de zero, din punctul de vedere al stăpânei casei. Domnul Colleville se declară de acord cu aceste păreri de bun-simț. Abatele Gondrin vede, pe de altă parte, un rost adânc în orice activitate omenească. Chiar în momentul în care aceste opinii se confruntau în jurul mesei, domnul Picot Nepomucene însuși își face zgomotos apariția la ușă. Îmbrăcat excentric și cu mutra unui bătrân ridicol, matematicianul venise să se lămurească cu tânărul Phellion, doar că acesta nu fusese invitat la cină. Pricina era minciuna pe care Phellion o aruncase pe seama sa: matematicianul nu descoperise nici o stea, ci Felix Phellion însuși, care, dintr-un sentiment inefabil de gratitudine, pusese isprava genială pe seama domnului Picot. Acesta, în verva sa furibundă, clintește lustra și se înfruptă gurmand din hrana domnișoarei Thuillier, îngrozită de mânia lacomă a acestui faun la senectute. Momentul este burlesc, iar domnul Picot un veritabil picaro. Matematicianul nu se mai ocupase de astronomie din 1811, când, ca urmare a unor investigații cerești desfășurate pe pământul Spaniei, aparatele sale fusesera distruse de o bandă de țărani simpli și inepți, pe care savantul îi denumește ,,sălbatici”, în desconsiderarea sensibilităților audienței. Obiectul său actual de studiu era mecanica, în care omul de știință pretindea cu seninătate a fi redactat câteva tratate excelente, dintre care ,,Teoria mișcarii perpetue” ieșea în evidență ca o capodoperă, cea din care, din nefericire, vânduse doar câteva exemplare. Brigitte este îngrozită de cantitatea de băutură și alimente pe care le înghițea bătrânul căpcăun, de care reușește cu greu să se descotorosească, dupa ce îi răstoarnă și pătează câteva articole de mobilier. În cele din urmă, abatele Gondrin laudă generozitatea și spiritul creștinesc activ al faptei tânărului Felix Phellion în fața întregii adunări, cel care, în mod paradoxal, apare firesc la ușa doamnei Thuillier, fiind primit cu simpatie printre comeseni. Providența face în așa fel încât contractul de căsătorie să nu se semneze nici în acea seară binecuvântată. A doua zi, Phellion tatăl este copleșit de mândrie cugetând la imensa faptă nobilă a fiului său mai mic. Primarul Minard și Phellion descind la noua adresa a familiei Thuillier și îi cer domnișoarei Brigitte permisiunea pentru a oficia căsătoria dintre Phellion fiul și domnișoara Colleville, nepoata de sânge a fetei bătrâne. În paralel, datoriile neplătite ale lui de La Peyrade și deconspirarea notarului Dupuis ca posibil escroc sunt comunicate în cascadă domnișoarei Thuillier. De asemenea, Felix Phellion primește Legiunea de Onoare și promisiunea de a fi ales în Academie. Totuși, Brigitte, care nu crede în coincidențe fericite și nici în căsnicii din dragoste, se opune insistențelor doamnei Thuillier, care, pentru prima oară în viața ei, respinge o decizie capitală a cumnatei sale. Brigitte simte că asistă la un regicid. Furia și încăpățânarea ei sunt proporționale cu atacul primit, dar soarta pare a fi hotărât în locul ei. Abatele Gondrin obține, până la urmă, și mărturisirea de credință creștină a păgânului Felix Phellion. Un zeu binevoitor, sentimental și convențional domnește peste această legătură de iubire. Până și Brigitte Thuillier, învinsă în propria familie, acceptă ceea ce este prescris de legile firii, nu înainte însă de un ultim scandal. Domnul Thuillier este insultat în calitate de candidat într-o altă gazetă pariziană. Théodose de La Peyrade este uimit să vadă cum socotelile sunt date peste cap în ultima clipă: un individ cu o identitate imprecisă, numit comandorul, pe care îl observase în casa falsei contesa de Godollo, își face apariția în casa domnului Thuillier. În urma unei discuții private aprinse, dar ascultată pe la uși, domnul Thuillier acceptă să-și lase fiica naturală pe mâna lui Felix Phellion. Cât despre Théodose, secretul existenței sale se află într-o conversație, prea mult amânată, cu domnul du Portail.

Deznodamântul nu este întru totul în spiritul sensibilității balzaciene, melancolică de obicei, dacă putem spune astfel. Toate opreliștile care au stat în calea lui Théodose de La Peyrade porneau de la omnipotentul domn du Portail, care avea nu numai spioni, ci și influență în forurile superioare ale conducerii statului. Sarcina sacra era de a-i căsători pe cei doi veri între ei. În calitate de legatar moral al prietenului său, decedat cu un deceniu în urmă, se ocupase de educația și situația materială a lui Théodose de La Peyrade de tot atâta timp, veghindu-l din umbră și studiindu-i personalitatea în acțiune. Unchiul său fusese, în ciuda sărăciei în care l-a aflat moartea, șef al poliției secrete și intim al regelui Ludovic al XVIII-lea, poziție pe care o avea acum însuși domnul du Portail. Rivalii săi răzbunători și un trai necumpătat îl sărăciseră pe de La Peyrade, nu lipsa bogățiilor. Domnul du Portail, un Vautrin diminuat, îi propune lui Théodose de La Peyrade să devină ofițer în poliția secretă, unde ar fi avut parte de splendori și bucurii de tot felul și un trai mai mult decât îmbelșugat. Înzestrările naturale ale nepotului fostei căpătenii polițienești se vădeau remarcabile pentru misiunea adesea ingrată și grea, dar nu mai rea decât se crede îndeobște, a poliției secrete din orice societate civilizată. Théodose se profila ca urmașul domnului du Portail, având ca misiune înaltă protejarea societății de răutatea sa naturală și de spiritele nesubjugate care sapă la temelia ordinii unui stat modern. Zestrea verișoarei sale, talentata muziciană care era predestinată să se vindece în ziua în care păpușa de cârpă pe care o legăna obsesiv la piept ar fi devenit un copil în carne și oase, se ridica la suma impresionantă de jumătate de milion de franci. Inițial ținându-se mândru, deși răvășit pe dinăuntru de cele aflate, Théodose ezită să accepte învoială, dar, realizând că nu avea altă cale onorabilă de ieșire, se lasă în voia domnului du Portail. Starea patologică a Lydiei era rezultatul unei detenții de zece zile și a unui viol, fapte comise de dușmanii unchiului lui Théodose. Atunci când verișoara îl vede pentru prima oară, înțelegem în cele din urmă de ce avocatul se ferea de această întâlnire cu domnul du Portail: el însuși atentase la pudoarea rudei sale, provocându-i trauma de care încă suferea. Singura scăpare din acest labirint coșmaresc consta în a deveni soțul victimei sale și urmașul lui du Portail, al cărui nume real este Corentin, personajul malefic din ȘuaniiO afacere tenebroasă și Strălucirea și suferințele curtezanelor.

Cea din urmă zvâcnire a narațiunii este legată de familia Thuillier. Cérizet îi propune o ultimă afacere imobilară Brigittei Thuillier: o fermă în Beauce, pe care cei doi frați o vizitează într-o singură zi. Revenind la Paris, domnul Thuillier citește în ziarul pe care îl patrona un articol, strecurat de o pană conspirativă, în care el însuși declara public că renunță la voturile sale pentru Camera Deputaților în favoarea primarul Minard. Aceasta nu putea fi decât fantezia în acțiune a noului agent al poliției secrete, care își face apariția cu o chitanță prin care se confirmă plata tuturor datoriilor sale. Fascinația domnului Thuillier pentru domnul de La Peyrade nu scade nici în acest moment, cu toate că ruptura dintre ei este definitivă. Domnul Thuillier nu primește scaunul de deputat în simulacrul de alegeri democratice al veacului. Acesta este rezervat pentru un apropiat al regelui. Domnișoara Thuillier nu mai cumpără ferma de la țară. Ziarul lui Thuillier, despăgubit, este revendicat de către un intermediar al poliției secret. Domnul de La Peyrade nu se regăsea pe deplin în noua poziție de agent secret, deși făcea eforturi demne. Căsnicia sa mergea convenabil. Păcatul trebuia cumva expiat. Cérizet se căsătorise cu doamna Olympia Cardinal într-un sfârșit. Familia Thuillier se mutase la loc în vechea sa casă, iar pe cea nouă o vânduse domnului Picot, care se însurase cu o bogată englezoaică, admiratoare a ilustrului savant. Averea ei, compusă din optzeci de mii de lire rentă anuală și alte proprietăți în Anglia, îi va rămâne lui Felix Phellion, membru al Academiei, căsătorit cu domnișoara Colleville. De La Peyrade recunoaște în sfera socială din care ieșise vicii și calități imense, care asigurau resursa necesară de vitalitate din trupul corupt al societății, dar Corentin îi amintește superior că nimic nu se compară cu puterea eternă a poliției, insituția supremă care prezidează peste marele furnicar al intereselor politice și economice din epoca de fier a banului.

[1] Despre culisele rolului de colaborator al scriitorului Charles Rabou, a se vedea André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, pp. 671-672.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s