Variațiuni balzaciene XXXII

(Operele literare Un prince de la bohêmehttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-51.pdf,  Jésus-Christ en Flandre – https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac_68_Jesus_Christ_en_Flandre.pdf, Les Maranahttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-75.pdf nu au fost traduse în limba română până în anul 2019. Copilul renegat apare în volumul Jean-Louis, Editura Eminescu, București, 1984, traducere de Teodora Popa-Mazilu, pp. 251-348)

Un prinț al boemei (Un prince de la bohême – Scene de viață pariziană, 1840)

Scriitoarea Dinah de La Baudraye (cf. Muza departamentului), femeia cu personalitatea cerebrală a unui bărbat, își propune să-i citească o ultimă creație literară, culeasă din tumultoasa viață pariziană, altui meșteșugar al condeiului, Raoul Nathan, moment în care acesta, întrerupând-o, relatează o istorioară picantă cu un subiect nemaiîntâlnit: boema ca mod de viață este descompusă în elementele sale formatoare. Pentru Balzac, boemul este încrucișarea unor fantezii bizare, asemenea unor creaturi fabuloase din bestiarul medieval: dandy în înfățișare, aristocrat prin strămoși și purtări impecabile, artist în simțiri și sălbatic ca un cavaler medieval în administrarea vieții cotidiene, desconsiderată din capul locului. Cinismul boemului este morala omului tare, al stăpânului și al fiarei, al Supraomului nietzschean care își condamnă semenii la o inferioritate de care nu sunt vinovați decât prin născare. Boemia nu se referă la acel teritoriu central-european binecunoscut, ci la tărâmul talentelor epuizate înainte de vreme, prea coapte pentru a mai da rod, pe care timpurile moderne nu le pot stoarce fertil de energia lor colosală, prilej pentru care boemul își cultivă cu fanatism risipa și ratarea. Nathan construiește portretul romantic al unui dandy libertin și dezabuzat, mândru ca un păun, sărac și impasibil ca o criptă de mormânt, al cărui nume real se înșiruie neverosimil de șerpuitor: Jean Anne Victor Benjamin George Ferdinand Charles Edward Rusticoli, conte de la Palferine, a cărui familie cobora până la anul 1100 și care se distinsese prin fapte de arme remarcabile pentru coroana Franței. Contele de la Palferine, un personaj oscarwildian avant la lettre, vesel și degajat în comportament, ia peste picior bancheri din familia Lafitte, lasă tinere însărcinate fără urmă de regret, jignește și persiflează aristocrați lipsiți de distincție sau batjocorește în față burghezi impozanți, iar nimic din toate acestea nu-l costă ceva, reprezentările sociale ale mercantilismului neaccesând fondul individualității sale. Abia întâlnirea dintre contele de la Palferine, extras de otravă din seva saloanelor pariziene opulente, și Claudine Chaffaroux îi deschide largi ochii doamnei de La Baudraye cu privire la orizontul capitalei, de milioane de ori mai nuanțat, mai imprevizibil și mai greu de suportat decât existența lentă de provincie cu care aceasta era obișnuită. Claudine era o prințesă a scenei, singurul tip uman în care aristocrația mai putea vibra după 1830, crede Balzac. Publicul relativ larg o cunoștea cu numele de artistă Tullia, dansatoare reputată. Aceasta se transformă din regină, prin alambicul dragostei, într-o sclavă, devotată ca un credincios zeului său crud, a mândrului de la Palferine. Îi plătea datoriile pe ascuns, se ocupa de bunăstarea amantului ei și, dincolo de gesturile ei de iubire, suporta insultele și aerele sale sfidătoare. Atunci când de la Palferine o izbește din greșeală de marginea șemineului, iar doctorul Bianchon îi recomandă actriței de teatru vulgar să își tundă minunatul păr ca soluție (fantasmagorică) de vindecare a unui abces cranian, Tullia preferă să moară decât să-l văduvească pe amant de plăcerea contemplării podoabei capilare (asistăm la mitul biblicului Samson pe dos). Din fericire, Claudine supraviețuiește miraculos. Charles Edward nu este încă un monstru, ci un hedonist virând înspre sadism. Într-o zi îi dă de înțeles că legătura lor nu mai putea continua dacă Tullia nu își însușește manierele și poziția socială a unei mari doamne aristocrate. Claudine se căsătorește atunci cu scriitorul du Bruel, al cărui nume real este de Cursy, detaliu al fățărniciei naturale pe care o au artiștii de orice soi. Tullia își desăvârșește rolul de femeie fatală a scenei dansând la Operă. Unchiul ei, un mic-burghez îmbogățit rapid, îi pusese deoparte o mică avere. În 1829, Tullia se retrage din lumina scenei, damnabilă pe atunci, pe care o onora în calitate de actriță. Charles Edward era probabil ultima ei pasiune în materie de bărbați, deși meseria de curtezană o marchează până în măduva oaselor. Deși du Bruel își adora soția, Claudine nu avea nici un motiv să-și ascundă de soțul ei, nici măcar în ochii lumii, viața ei separată, scandalos de cinică, cu de la Palferine. În trei ani, Tullia reușește să ajungă în preajma doamnelor din familia regală, având deja reputația unei burgheze sobre. Du Bruel începe să aibă succes în cariera sa de autor de vodeviluri. Căsnicia lui suferă la capitolul reciprocitate a iubirii și egalitate a autorității: Claudine avea întotdeauna ultimul cuvânt în orice privință. Voința controlată rațional și instinctul logic sunt explicațiile oximoronice pe care la găsește naratorul pentru lămurirea resorturilor din natura femeii, dacă o asemenea categorie eterată într-adevăr există. Femeie nu este nici frivolă, nici capricioasă decât în aparență. Urmarea acestei superiorități preraționale, dar tocmai de aceea suprarațională, întrucât feminină, este ca Tullia să obțină, prin tertipuri și vânzarea propriului trup, ceea ce primise ca însărcinare de la divinul conte: du Bruel primește Legiunea de Onoare, diferite ordine monarhice, e ales deputat și șef peste un departament, membru al unui institut al Academiei, pair al Franței, toate pentru ca fosta balerină să se prezinte în societatea înaltă în calitate de ,,contesa du Bruel”. La Palferine nu este nici de această dată răvășit de această inegalabilă performanță socială, Crucea Sudului din sfera cerească părând un dar ca oricare altul dacă Tullia i l-ar fi oferit. Orgoliul nu se hrănește decât din alte și alte victorii de durată, cu cât mai grele, cu atât mai dorite. Nu este clar dacă La Palferine s-a mai învoit a fi iubit de umila Claudine, dar doamnele din marea societate sau care aspiră la asemenea distincții, cum ar fi marchiza de Rochefide sau talentata Dinah de La Baudraye, trebuie să înțeleagă pericolele de nestrăbătut cu mintea, și de neînfăptuit în circumstanțe prozaice, ale condiției superioare înnăscute pe care o deține oricând aristocrația.

Iisus Hristos în Flandra (Jésus-Christ en Flandre – Studii filozofice, 1846)

Parabolă medievală, inspirată dintr-un basm popular flamand, povestirea de față redă în tușe romantice apariția miraculoasă a lui Iisus Hristos în Brabant. Insula Cadzand, în care orașul Middelburg apare ca o fortăreață protestantă, este despărțită de continent prin canale care nu prefigurau gradul de organizare geometrică pe care îl deține relieful olandez în timpurile noastre. O barcă de pasageri trecea de câteva ori pe zi între insula Cadzand și orașul Ostend. Din cei șapte călători aleși aflați la bord, patru se trăgeau din cele mai distinse familii aristocratice: un cavaler cu doi ogari, o domnișoară, cu uliul ei așezat elegant pe încheietura mâinii, și mama ei bogate (doamna de Rupelmonde, stăpână peste șapte fiefuri și un baronet), dar și un cleric de rang înalt. Ceilalți trei constau dintr-un burghez care își transporta o mică avere într-un cufăr, un învățat de la una din universitățile țării și, ultimul, un copist. Restul suflării omenești, amestecată de-a valma, cuprinde un soldat bătrân, o tânără muncitoare și copilul ei, o alta îmbătrânită, cu un fiu de zece ani alături, un țăran și odrasla sa, dar și o cerșetoare. Săracii erau cu toții sincer evlavioși, deși poate nu atât de curați din punct de vedere teologic. Ultimul dintre cei adunați pe această miniscenă a ierarhiei feudale era necunoscutul Iisus Hristos, calm, senin, străin și imperturbabil. În timpul trecerii peste ape, norii grei se descătușează, iar o furtună groaznică îi amenință cu moartea pe călători. Este ocazia fatală pentru ca firea oamenilor să se descopere în toată goliciunea ei: cei sărmani se avântă în rugăciuni aprinse, dar își acceptă soartă fără păreri de rău, în vreme ce bogații oferă un spectacol jalnic de lașitate și necredință, în frunte cu episcopul necredincios, care se gândea cu dor la nevasta lui. De o parte a bărcii sufletele se chinuiau în agonia spaimei celei din urmă, iar în cealaltă sclipiri lacome și sceptice se ghiceau în ochii celor condamnați. Atunci când barca se apropie de țărmul burgului Ostend, străinul se descoperă ca fiind Iisus Hristos, amintindu-le că aceia dintre ei care sunt credincioși vor păși peste ape teferi și nevătămați, iar pentru ceilalți genunea își va îndeplini misiunea. Oropsiții sorții sunt primii și singurii salvați de ei înșiși. Iisus Hristos se învrednicește numai să-i aducă la liman pe marinari. În locul în care pașii lor au atins pentru prima oară țărmul, creștinii dovediți ridică o mănăstire, închinată milei divine, dar care, revenind în plină modernitate, odată cu invazia franceză din 1793, își pierde moaștele, puse la adăpost – și, astfel, uitate – de către călugării locului. Din vechea așezare supraviețuiseră zidurile, arhitectura medievală și grandoarea unor timpuri apuse, pentru care naratorul recunoaște o pasionantă slăbiciune sufletească. Cutreierând prin acele locuri la 1830, aceeași voce auctorială, înveșmântată în reverie, trăiește o epifanie când o bătrână sfârșită și stinsă – alegorie a Bisericii – îl imploră să o apere, confirmându-i că drumul suferinței e prescris pentru unul ca el, artist prin vocație. Femeie se arată a fi întâi Moartea, cea care fusese o curtezană neînfricata în tinerețea ei feudală, dar care ajunsese o umbră decrepită, pe cale să primească lovitura de grație. Bătrâna, într-o ultima zvâcnire de viață, redevine o femeie frumoasă și, astfel, îi arată apocaliptic trecutul, compus din mii de catedrale și o armată de suflete eterne, prin intermediul cărora s-au născut Știința, Istoria și Literatura. Timpurile de acum sunt ale necredinței, iar când paraclisierul îl trezește pe extatic din transa sa, concluzia vizionarului creștin, de-abia răpit și coborât din ceruri, este că adevărata credință-i totuna cu viața. Dacă monarhia de până în iulie 1830 fusese ucisă și îngropată, Biserica, ultimul vestigiu al trecutului, merita a fi, într-adevăr, apărată.

Les Marana (Studii filozofice, 1846)

În anul 1811, pe vremea Imperiului, revoltele din orașul spaniol Tarragona îl aduc pe mareșalul Louis-Gabriel Suchet în poziția de a asedia și de a cuceri așezarea în care naționaliștii spanioli, proaspăt treziți la viață, refuzau să se predea politic dominației franceze. Spania apare înfățișată ca o țară în care superstiția sălbatică se întretaie cu un catolicism sumbru și mândru. Populația civilă preferă lupta de guerillă până la ultimul om în fața unei forțe superioare sub aspectul organizării militare. Brutalitatea trupelor franceze compensează sălbăticia defensivă a localnicilor. Francezii se pretau la jafuri și abuzuri crâncene. Un regiment de soldați italieni, originar din insula Elba, constituiau trupele de elită ale împăratului în Tarragona. Sângele năvalnic italian împinge la sacrificiul suprem. Un anume Bianchi refuză orice titlu nobiliar pentru faptele sale de eroism din partea mareșalului Suchet doar pentru privilegiul de a conduce atacul asupra cetății Tarragona. Pusese rămășag cu un provesal în privința îndrăznelii sale leonine. Curajul său supraomenesc îi va provoca moartea în toiul bătăliei, când este răpus de un călugăr, exemplar al națiunii spaniole puțin desprinsă de Evul Mediu. Regimentul conținea doar doi ofițeri de marcă, ambii importanți pentru povestirea balzaciană. Primul este căpitanul Montefiore, originar din Milano, cel mai chipeș dintre libertini. Sătul de femei obișnuite și iubiri fugitive cu doamne de rang, Montefiore nu mai credea în dragoste decât atât cât poate și își permite un desfrânat. Marchiz prin naștere și statut, Montefiore decăzuse într-atât încât servea în armata unor străini. Ruinat de escapadele sale cu o actriță milaneză, Montefiore speră să se distingă prin fapte de arme, iar, într-o bună zi, să-și recapete averea, faima și o femeie drept soție. Al doilea ofițer, prieten al căpitanului Montefiore, este un provensal, originar din vecinătatea orașului Nice, care se remarcă prin înfumurare și patima bolnavă pentru jocurile de noroc. Diard și Montefiore concentrau viciile italienești și franceze în mișcare. În timpul unei încăierări sângeroase pe străzile Tarragonei, Montefiore bagă de seamă o tânără încântătoare la fereastra casei unui postăvar pios. La o zi distanță, acesta își obține postul de observație în casa comerciantului de pânzeturi. Locuința negustorului este descrisă cu luxul de amănunte tipic balzaciane, dar impresia generală este cea a unei mănăstiri, îmbinată cu o fortăreață și o temniță, în care negrul și tonurile de brun predominau lugubru. Montefiore se preface a fi un proscris și un dușman al Împăratului în ochii stăpânului casei și a nevestei sale, care sunt convinși de bunele intenții ale fățarnicului ofițer italian. Aceștia, în schimb, își ascundeau fiica de teama soldaților, iar scopul cercetărilor preliminare ale nobilului milanez mergeau într-o direcție opusă intențiilor lor. Cu tactul unui bărbat familiarizat cu seducția, Montefiore izbutește să intre în contact cu tânăra femeie, nu înainte de a lega o vagă amiciție cu stăpânul casei, negustor plimbat prin piețele din Genova, Florența și Livorno, Pérez de Lagounia. Fata de optsprezece ani le fusese dată în grijă, alături de o sumă apreciabilă de bani, pe care Pérez de Lagouna o folosise pentru a evita un faliment și a aduna, apoi, avere, de către mama ei, o celebră curtezană. Imediat după Revoluția Franceză, o prostituată venețiană le-a adus-o pe copilă. Aceasta aparținuse trupește celor mai bogați dintre aristocrați, ruina ei provenind din nepăsarea inconștientă cu care se oferea, fără să pună nimic deoparte. Din încurcătura cu un ofițer cartofor, care o salvase de la mizeria în care trăia, curtezana iese din nou la suprafață de sub zdrențele unei femei ordinare de stradă. Femeia se trăgea din dinastia de prostituate, coborând până în Evul Mediu, La Marana, iar fiecare urmașă de sex feminin se remarcase printr-o înnăscută poftă după plăcerile trupești, pe care nimic nu o reținuse în mistuitoarea ei furie organică. În cele din urmă, scârbită de propria existență și aplecată contradictoriu spre religia romano-catolică, La Marana o concepe din dragoste pe tânăra spaniolo-italiană din Tarragona cu un amant blond și plăpând, devenind ea însăși o mamă exemplară. Marie-Juana-Pepita este crescută cu dragoste pentru credință, iar numele ei de familie nu era cel de Marana, ci de Mancini. Mama își dădea întreaga silință și pricepere femeiască pentru ca sângele destrăbălat al familiei lor să nu-și facă efectul și în această inocentă urmașă a Evei, rod al pântecelor ei. Marana nu se abținea, totuși, de la înclinația firească a temperamentului ei, ferindu-și, însă, fiica de orice pată sau exemplu greșit. Până la vârstă de șapte ei, armonia dintre fată și creatoarea ei a fost deplină, însa într-o zi mama, înțelegând fierberea amenințătoare din vinele ei, suferind, totuși, din inimă, își lasă fiica în grija celor doi spanioli cucernici, devotați Bisericii și ireproșabili moral. Bătrânul comerciant din Tarragona primește ,,dota” rezervată celei mici, iar nevasta, care nu avusese un copil vreodată, se bucură de fiica ei cea nou ivită, adusă de aripile Providenței. Marana își revăzuse fiica de trei ori până în 1811, de fiecare dată inspirată de un presentiment de groază la gândul că fiica ei suferă. Marie-Juana-Pepita fu salvată în prima copilărie de la o boală periculoasă, a doua oară mama o urmărea în biserică la prima împărtășanie, iar a treia dată o studiase ca adolescentă modestă pe străzile din Milano. Montefiore este captivat de relatarea lui Pérez de Lagouna, cel care înmulțise ,,dota” cu zece în tot acel răstimp, crezând că fiica lui adoptivă îi ține casa sub protecție și îi atrage, de asemenea, bogății sub acoperiș. Marchizul de Montefiore o privește pe Juana, din acest moment încolo, ca pe o pradă a unui Don Juan decepționat. Într-o noapte de pândă și febră a simțurilor, acesta îi coboară, atârnată de o sfoară, o scrisoare la geamul fetei. Misiva se lovește cu un clinchet în fereastră. Marchizul ascunsese o monedă înăuntru. Dragostea fizică și banii îl satisfac deplin pe nobil. Instinctual, virgina Juana acționează ca o femeie care-și cunoaște tăria pornirilor. Ajutată de o foarfecă, adolescenta decupează hârtia sub forma unui ,,vino” ispititor. Îmbrăcat în cele mai de gală veșminte, Montefiore, călăuzit de haloul de lumină în forma unei pere cărnoase din camera ferită și întunecată a fecioarei, își declamă iubirea în dialectul toscan, ca un cântăreț de amor medieval poposit într-o chilie. Juana se confesează bărbatului de care este vrăjită. Visa și spera să devină cât mai curând femeie. Viața apatică pe care o ducea nu se potrivea cu chemările inimii și trupului ei de sirenă. Semnul dezvirginării ce va avea loc curând se comprimă în cele două inele pe care îndrăgostiții și le schimbă între ei la lumina lumânării. Zece zile la rând cei doi își dau întâlniri nocturne. În cea de-a unsprezecea zi, în noaptea când pornirile naturale aveau să-și dea frâu liber, destrăbălatul milanez îl informează premonitoriu pe negustor că familia sa i-a găsit o nevastă în Italia și, de aceea, va părăsi casa acestuia în scurt timp. În același moment în care cei doi îndrăgostiți se iubeau în iatacul Juanei, mama ei, călăuzită de presentimentul unui pericol mortal, ajunge în Tarragona, după o goană de câteva zile prin Italia, Franța și Spania. Dramatismul scenei atinge culmi în materie de patetism romantic. Când Pérez de Lagouna îi relatează despre prezența soldatului italian pe care îl găzduia, Marana este zguduită de numele lui și se repede spre odaia fiicei sale. Camera era încuiată pe dinăuntru, iar cheia fusese fixată în broască. Montefiore este cât pe ce să fie înjunghiat de mama ultragiată, dar, la strigătele sale, căpitanul Diard îl salvează în ultima clipa. Dezonorată, dar confirmându-se încă o dată chemarea atavică a sângelui, Marana își obligă fata să se mărite cu Pierre-François Diard, răpit pe loc de frumusețea fetei. Marchizul de Montefiore recunoaște că este, în realitate, deja căsătorit, plănuind să revină înapoi în Milano. Juana devine doamna Diard, iar viața ei de femeie constituie a doua jumătate a povestirii.

Căsnicia lor este lent otrăvită de lipsa dragostei dintre cei doi: Diard își iubește adânc nevasta, dar Juana îl desconsideră pentru brutalitatea manierelor, indelebila obârșie joasă și o predispoziție colerică, dar slab și îngust la minte sub raportul curiozității intelectuale. Doar o nouă dragoste i-ar fi dat aripi sufletești Juanei. Aceasta nu va mai veni însă niciodata. Religia și datoria creștinească subjugă pe moment natura Juanei Marana. Ofițerul de intendență se remarca în bătăliile din Germania, dar nu obține titlul de baron, ci o pensie oarecare. Posedând, pe de altă parte, o avere semnificativă, dar incompatibilă cu statutul său social real, Diard se mută la Paris, unde speră să obțină o numire într-o carieră publică, dar societatea distinsă îl respinge prin amabilități și curtoazie. Nevasta lui, remarcabila prin frumusețe, este stimată mai presus decât soțul șters și rudimentar, ceea ce contribuie la înăcrirea precipitată a unei firi oricum plebee. Acesta se simțea zilnic umilit și în gospodărie, unde Juana era regina absolută. Fără a-i reproșa ceva anume, Juana este dezamăgită de neputința socială a ofițerului Diard, care trăia totul ca pe o jignire. Juana născuse, între timp, doi băieți: primul, Francisque, venise pe lume la șapte luni după ceremonia de căsătorie și nu-i aparținea lui Diard. Al doilea, Juan, era preferat de inima paternă, tot așa cum primul aparținea sufletește mamei. După doi de căsnicie senină, dar fără culoare, Diard recapătă gustul nesănătos pentru jocurile de noroc, devenind un vizitator zilnic al meselor de jucat cărți. Juana se ascunde în spatele obligațiilor materne, pe care le împlinea cu o dragoste perfectă. Soții sunt din ce în ce mai înstrăinați unul față de celălalt, o ura rece mocnind între cei doi. După trei ani tot trăind astfel, Diard, care câștiga și pierdea cu aceeași măsură, angajându-se, din antipatie și frustrare pentru refuzul primit din partea aristocrației, în intrigi republicane, afaceri dubioase și în susținerea unor deputați populari în parlament, se trezește cu averea nevestei risipită. Pierduse trei sute de mii de franci la cărți, dar legase amiciții cu personaje importante ale vremii. În cei cincisprezece ani de căsnicie, Juana învățase să-și privească soțul cu nepăsare, dar, de ceva vreme încoace, o stare de frică rău-prevestitoare se atașase de figura obosită și tenebroasă a unui soț cartofor, care își privea la rândul lui soția ca un condamnat securea călăului. Aproape ruinat material, Diard speră să dea o ultimă lovitură într-o stațiune cu izvoare naturale situată în munții Pirinei, unde se adunau jucători vestiți și mizele erau egale cu câteva averi. Întreaga familie se deplasează, drept urmare, în sud, soția și cei doi băieți adolescenți așteptându-și soțul și tatăl într-o casă închiriată în Bordeaux. Vreme de două luni, Diard dobândise la joc trei sute de mii de dolari, fără să trimită un ban nevestei. Întâmplarea face ca tocmai atunci marchizul de Montefiore, opulent, cartofor și căsătorit cu o englezoaică, să încrucișeze spadele cu Diard la masa de joc. Acesta pierde patru sute de mii de franci, datoria neputând fi plătită. Cu această ocazie, Diard se scuză declarând ipocrit că va face rost de bani în Bordeaux, unde familia îl aștepta. Montefiore, curios să o revadă pe Juana, își exprimă dorința de a-și însoți vechiul prieten. Diard acceptă vizita, doar ca în Bordeaux mai pierde încă o sute de mii de franci în favoarea marchizului cel norocos. Când Montefiore iese să ia o gură de aer, Diard îl acompaniază din urmă. Marchizul avea toate câștigurile îndesate în buzunare, ceea ce echivala cu o mică avere. Diard, ticăloșit de patimă și gelos pentru cele întâmplate cu mulți ani în urmă, îl înjunghie în inimă pe Montefiore pe o uliță lăturalnică, cel care apucă, totuși, să strige după ajutor. După ce îl jefuiește pe cel mort, Diard se grăbește spre casă, doar pentru a fi huiduit și urmărit de către localnici, treziți de zgomot și de prezența unui leș. Ajuns în dreptul casei, Diard ascunde banii sub o piatră, totodată temător și prudent. Juana ascultă confesiunea soțului fugărit, înmărmurind de groază, dar presimțind sfârșitul. Polițiștii încojuraseră deja casa. Juana, demnă și stăpână pe sine, își imploră soțul să se sinucidă. Acesta nu are suficient curaj, iar Juana, abia atunci luând întreaga soartă în mâinile ei, îl ucide, după care este pregătită ca oamenii legii, alarmați de detunătură, să pătrundă în încăpere, unde ar fi constatat cel mai probabil o sinucidere din disperare. În ciuda faptului că medicul legist capătă de la ea recunoașterea identității adevăratului făptaș, acesta declara în scris moartea ca rezultat al unui act sinucigaș. Juana mărturisește conținutul ultimei conversații cu soțul ei, banii fiind recuperați de sub piatra din curte. În drum spre Spania, însoțită de fii ei, Juana Marana se întâlnește cu mama ei muribundă, care era atunci transportată la spital. Familia se reunește sub o arcadă prin care treceau nenumărate trăsuri, ca atâtea altele unde femeile ușoare își exercită meseria ingrată. Ultimele cuvinte ale fiicei adresate mamei, cea care voia să șteargă blestemul părintesc prin creșterea diferită dată fetei sale, dezvăluie ambivalența istoriei: Juana suferise pentru ei toți, atât în privința bărbaților detracați lăuntric, care îi provocaseră atâtea nenorociri, cât și a unei mame oarbe, care se opusese zadarnic chemărilor vitale ale unui naturi energice, libere și violente prin ea însăși, ereditar.

Copilul renegat (L’enfant maudit – Studii filozofice, 1837)

Decorul acestei piese filozofice prin implicații, similare celor din Les Marana, este coasta Normandiei, bătută de valurile înghețate ale mării, asupra cărora se înalță un castel-cuib de nobili neînfricați. Anul este 1591, războaiele religioase pustiind Franța în lung și în lat. Hughenoții se lupta pentru puterea politică cu tabăra catolică. Contele de Hérouville, în vârsta de cincizeci de ani, dar arătând cu o decadă mai bătrân, o brută și un căpcăun la prima vedere, dar, în fond, un nobil fără teamă în focul bătăliei, îmbrăcat în armura pătată cu sângele atâtor dușmani de temut, fidel regelui Henric al IV-lea și urâțit de o rană pe chip în bătălia de la La Rochelle, se căsătorește din interes cu fiica unei familii vechi și bogate, Jeanne de Saint-Savin, iar aceasta este pe cale să aducă pe lume un fiu în primele pagini, lugubre și cutremurătoare, ale romanului istoric. Jeanne de Saint-Savin, mai tânără cu trei decenii decât soțul ei, distinsă și grațioasă la suflet, nu este numai veșnic mohorâtă de pe urma căsniciei cu contele d’Hérouville, ci și terorizată de acest monstru înarmat, care îi jurase că dacă primul său fiu se va naște înainte de termen, batjocorindu-i, astfel, patul și stricându-i reputația, soarta ei este pecetluită. Gândul morții o umple de atâta groază pe nefericita femeie încât atunci când aceasta intră în chinurile facerii, la șapte luni după prima consumare a căsătoriei cu hidosul conte și într-o noapte în care natura se dezlănțuia sălbatic afară, fructul pântecelor ei este un băiețel atât de firav încât aceasta putea invoca o naștere prematură fără a fi bănuită de sinistrul soț. Copilăria contesei fusese una pașnică, serenă și parțial fericită: părinții o crescuseră în iubire pentru credință, mătușa ei fiind stareța mânăstiri Clarisselor, unde nepoata învățase frica religioasă și spaima de iad, sentimente pe care soțul ei de acum i le transpusese în alte înțelesuri, pământene. Primul ei copil era rezultatul iubirii dintre contesă și vărul ei hughenot, Georges de Chaverny, un bărbat predestinat magistraturii, nu armelor, ceea ce în vremurile războaielor religioase nu însemna prea mult. Când tatăl contesei, președinte de tribunal, moare, singura protecție consta într-o căsătorie salvatoare sub raport politic pentru siguranța ei și a familiei sale. Contele d’Hérouville, avid de putere și lărgirea domeniilor sale, o cere în căsătorie pe Jeanne de Saint-Savin când aceasta era deja însărcinată. Brutalitatea primelor momente de intimitate dintre soți reverberează ca trauma unui viol legal. Jeanne era îngrozită de simpla prezență a contelui în preajma ei. În noaptea scuturată de furtună în care tânara femeie naște, soțul, care o suspectase încă de la început de infidelitate, călărește cu furie în căutarea unui doctor renumit. Nevasta și el însuși aveau să-l primească pe medic sub măști și haine de carnaval morbid, spre a nu fi recunoscuți. Bertrand, servitorul cel mai fidel al casei, scutier de gardă, fusese informat de inoportuna vizită nocturnă. Haosul domnea pe drumurile, prin pădurile sau satele franceze. Tâlhăria și crima erau aprobate și susținute social. Contele reușește să îl aducă pe un felcer, vraci sau medic tânăr, moașă ocazională, suspectat ca vrăjitor de populația simplă, necăsătorit, nespus de învățat în știintele medicale ale vremii și în ocultism, dar care se remarcase prin isprăvi de îndreptare a oaselor rupte și de aducere pe lume a pruncilor de sânge albastru din împrejurimi. Meșterul Antoine Beauvouloir era temut, detesat și admirat în același timp. În ciuda măștilor purtate pe chip și a violenției cu care fusese săltat din pat de către conte și slujitorul său, Antoine Beauvouloir recunoaște în castelul cărui nobil se afla. Mai mult de atât, doctorul o susține moral pe contesă în vreme ce noul-născut primește primele îngrijiri omenești. Contele nu îl ucide nici pe medic, nici pe mama și odorul ei. Stăpânul însetat de putere avea încă nevoie de averea nevestei sale și de urmașii lor direcți. Din acea clipă a vieții sale, dar și datorită lunilor subsecvente, în care priceperea sa nemaiauzită s-a angajat în protejarea și întărirea trupească a primului fiu născut, Antoine Beauvouloir a fost ferit atât de mâna justiției, suspectat de înlocuirea unui copil de viță nobilă chiar în clipa nașterii lui (poate la acest fapt, care apare anacronic la finele narațiunii, trimit abominațiile despre care se spune că a fost părtaș), cât și de griji materiale presante. Prietenia ce se leagă între Antoine Beauvouloir și Jeanne d’Hérouville continuă până la finalul vieții celor doi. Atât de multă considerație îi acordă contesa încât acesta se va însura cu fata unei curtezane celebre din epocă, La Belle Romaine (Frumoasa Romană), moartă timpuriu în deplină mizerie, a cărei fiică, Gertrude Marana (cf. Les Marana), era copila nelegitimă a contelui d’Hérouville însuși, concepută în prima tinerețe a năvalnicului nobil. Gertrude servea drept maică în mânăstirea în care domnea mătușa contesei. Această primă legătură de familie va declanșa sinuos sfârșitul tragic al povestirii. Fiul contesei, Étienne, semăna întru totul cu vărul iubit al contesei, amestec de tandrețe, fragilitate și strălucire sufletească. Mama îl va adora până în ceasul din urmă ca pe cel mai iubit dintre fii. Tatăl său natural va fi zdrobit de contele d’Hérouville, care, drept recompensă pentru uciderea dușmanilor calviniști, primește de la rege autoritatea în Champagne, împreună cu titlul de duce și pair al Franței. Étienne va crește într-o stare de spirit vecină cu disperarea în prezența tatălui său vitreg, în care întrevede blestemul propriei existențe. În pofida perioadelor în care contele d’Hérouville absenta de acasă, plecat în lungi campanii militare, contesa aduce pe lume un al doilea fiu, sănătos și împlinit la trup precum părintele lui. Maximilien și Étienne erau cum nu se poate mai diferiți, contrastul dintre spiritul cel mai eterat (Étienne) și materia cea mai grea (Maximilien) marcând două ordini mundane ireductibile. Unul este clerul și arta trubadurilor, iar celălalt oștirea și războiul. Contele d’Hérouville își adoră fiul ca pe el însuși. Étienne, în schimb, ajunge să trăiască într-o colibă de pe malul mării, unde părintele vitreg îl alungase pentru a uita de existența lui nedorită. Anii se scurg unul după altul. Étienne crește sub aripa unei mame protectoare, primind cea mai aleasă educație. Sensibilitatea sa fizică sporită acoperă un spirit de o finețe remarcabilă, perfect muzicală, sentimentele și ideile lui Étienne posedând strălucirea unei substanțe celești. Doctorul Antoine Beauvouloir și Pierre de Sebond îi deschid ochii asupra celor mai sacre, dar și tangibile dintre cunoașteri. Mama îl pregătește pentru altă soartă decât cea a unui cleric oarecare, cu toate că avea înzestrările intelectuale ale unui cardinal. Maximilien vânează în păduri și crește pe câmpul de luptă, în umbra tatălui său, pe care îl oglindește în purtări. Nici unul dintre frați nu știa de existența celuilalt sau de obârșia lor comună. Contesa Jeanne de Saint-Savin, chinuită de premoniții sumbre și nefericită până în fundul inimii, cade bolnavă la pat. Dușmănia acută a unui soț diform sufletește, pe care, însă, nu-l iubise și căruia nu-i arătase vreodată un sentiment uman cald, doi fii care nu se cunoscuseră până la vârsta primei tinereți, dar care s-ar fi detestat unul pe altul, Maximilien ucigându-și pesemne fratele mai slab dintr-o singură lovitură, durerea de a vedea dinastia continuată prin fiul cel mic și nu prin cel dintâi, toate aceste temeri acumulate în timp o fac pe contesă să se îmbolnăvească grav, trăgând să moară. În noaptea în care femeie își dă duhul marea se zguduie neagră de melancolie. Étienne este zdrobit sufletește, iar doliul său pare de nelecuit. Nici în fața morții, contesa nu poate scutită de ghimpii spaimei: soțul ei, sforâind impasibil într-o încăpere alăturată, putea să audă pașii și vocea fiului proscris, ceea ce ar fi însemnat condamnarea sa la moarte pentru neascultare. Étienne își va reveni cu trecerea timpului, ajutat de sufletul mării, inima sa sensibilă căutând pe nevăzute un sentiment care să pună capăt durerii celui ajuns orfan. Dragostea va coincide cu moartea și de această dată.

În 1617, ducele d’Hérouville împlinise șaptezeci și șase de ani. Fiul său, Maximilien, devenise duce de Nivron din grația reginei și a mareșalului d’Ancre. Dinastia sa părea astfel asigurată. Vestea morții tânărului Maximilien, survenită prin ordin regal, adusă de Bertrand, îl zguduie din scaunul feudal în care stătea impozant. Antoine Beauvouloir, care rămăsese un paznic devotat casei, îl consolează pe conte, deși în sinea lui găsea dreapta pedeapsa divină. Cu această cumplită ocazie, doctorul casei îi aduce aminte de Étienne, în continuare exilat pe plaja castelului părintesc și cântând ca o privighetoare. Subit înviat și restabilit sufletește, contele pornește în căutarea ultimului fiu în viață. Étienne cel regăsit își iartă părintele și începe să ducă viața potrivită unei odrasle de conte, recunoscut ca atare în fata supușilor feudali ai tatălui sau. Familia d’Hérouville era printre cele mai nobile și mai vechi neamuri din regat. Singura îngrijorare a bătrânului conte era legată de posibilitatea ca unicul său fiu să nu aibă un urmaș. Vorbele meșteșugite ale lui Antoine Beauvouloir îl conving pe asprul tată că fiul său poate fi legat de o femeie doar dacă între Étienne și acea femeie există o legătură naturală pe care rațiunea obișnuită nu o poate accepta. Considerentele de rang nu mai au aceeași greutate de această dată. Contele înclina în a fi de acord cu spusele înțelepte ale vrăjitorului exersat în atâtea taine de familie. Bătrânul satrap părăsește domeniul său pentru curtea regelui, unde avea în plan să se răzbune pe ucigasul fiului său iubit. Insistențele doctorului nu erau de prisos: soția sa murise în timp ce o năștea pe Gabrielle, fiica sa adorată, nepoata contelui d’Hérouville, căreia Étienne îi era unchi din partea tatălui. Antoine Beauvouloir își ținuse fata departe de răutățile brutale ale vremurilor, crescând-o într-o semiizolare bucolică pe moșia sa din Forcalier, paradis terestru de vegetație și viață. Gabrielle este, dacă nu era deja clar, jumătatea lui Étienne, cu care forma un androgin platonic ideal. Căsătoria dintre un aristocrat și o femeie de rând, mai ales sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, ridica probleme nabănuite, pe care dacă natura nici nu le observa, societatea le pedepsea crud. Excepțiile erau încă mai rare și mai curioase la începutul secolului al XVII-lea decât un veac sau două mai târziu. Gabrielle semăna izbitor în trăsături cu contesa d’Hérouville, răposata Jeanne de Saint-Savin. Medicul, ,,pungaș bătrân”, își aduce pe furiș fata în castelul de la marginea mării: pe calea simpatiei active a simțurilor și a unei reciprocități fiziologice care asculta de legile universului, Étienne și Gabrielle se îndrăgostesc deplin unul de celălalt. L’enfant maudit e poate mai degrabă un basm decât o povestire istorică propriu-zisă. Idila serafică dintre cei doi iubiți nu durează în timpul pământesc, profan, mai mult de cinci luni, deși fiecare zi a adorării reciproce deschide abisuri temporale. Un oarecare nobil temerar, baronul d’Artagnon, îi spionase pe cei doi amorezi, intuind neputința înnăscută a urmașului de a purta arme și, deci, de a guverna. Strecurând bârfe în urechea venerabilului conte d’Hérouville, acesta din urma îi aranjează fiului său cel becisnic o căsătorie cu o fată din familia conților de Grandlieu. Intrigantul d’Artagnon ar fi luat-o de nevastă pe Gabrielle, care și-ar fi renegat iubitul în fața orbilului conte pentru a-și salva viața. Dacă, în plus, fiica ar fi refuzat această propunere jignitoare, atunci tatăl ei, medicul Beauvouloir, ar fi fost întemnițat, judecat sumar și executat. Contele d’Hérouville ajunge la castel în fuga cailor nădușiți. Nori grei și tulburi se așternuseră peste fortificație. Bestia feudală, suma tuturor asupririlor aristocrației medievale, această castă de nelegiuiți care sunt legea, nesocotește promisiunea dată – e adevărat – cu jumătate de gură doctorului Beauvouloir, obligându-și fiul să îi facă voia. Étienne își acuză fățiș tatăl vitreg de lipsa onoarei, o insultă greu suportabilă pentru un nobil. Când abominabilul conte, proferând injurii, ridică spada spre a-și ucide fiul și nepoata de sânge, perechea se stinge subit, ca sub efectul unei comoții, de parcă sufletele le-ar fi fost răpite în ceruri. Feudalul, care servise sub șapte regi ai Franței, se credea în vigoarea necesară a trupului pentru a mai zămisli un alt copil, pe care domnișoara de Grandlieu, impresionată de țâșnirea de sălbăticie sănătoasă, i l-ar fi oferit cu dragă inimă. Sfârșitul, simultan grotesc și diafan, nu exclude contradicția internă dintre carne și spirit care a sfâșiat până la ultima răsuflare Evul Mediu.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Variațiuni balzaciene XXXII

  1. dragos c zice:

    l’enfant maudit a fost tradus împreună cu alt roman, jean louis, de teodora popa mazilu în 1984, la editura eminescu.

  2. vicuslusorum zice:

    Lasa, am gasit. Merci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s