Variațiuni balzaciene XXXIV

(Romanul Louis Lambert nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-85.pdf)

Louis Lambert (Studii filozofice – 1832)

Jumătate autobiografie a primei tinereți, străbătută de sărăcie și izolare afectivă, jumătate sistem filozofic in nuceLouis Lambert nu doar că iluminează Comedia umană prin expunerea fățișă a ideilor fundamentale din sistemul balzacian, dar, pe baza principiului vaselor comunicante, seva sa trece în ProscrișiiSéraphîta, Pielea de sagri sau chiar Copilul renegat. Vitalitatea explozivă a primelor compoziții mature balzaciene nu este depășită nicidecum, cel puțin din punct de vedere estetic, de finețea analizei, trama arborescentă sau comentariile sagace social din operele sale de după 1840. O energie indicibilă, un magnetism textual subreptic, un echilibru care provine din abundența și intensitatea senzațiilor purificate ale tinereții ating fiecare pagină din Louis Lambert. Personajul eponim Louis Lambert se naște în 1797 ca unicul fiu al unei familii de tăbăcari în Montoire, un orășel din Vendômois coborând adânc în feudalitate. Louis nu este Wunderkind-ul romantic al epocii, ci copilul minune și întârziat al secolului al XVIII-lea, veacul Luminilor curioase, dar încă nu desprinse de tenebrele metafizicii pe de-a întregul, riscând, prin purismul excesiv al aspirațiilor, să cadă în păcatul altor construcții și ansambluri transcendente. Începând cu vârsta de cinci ani, Louis Lambert putea citi Vechiul și Noul Testament, din care sufletul său amorf sorbea învățătura tezaurizată a mileniilor de monoteism iudaic și cult oriental. La vârsta de zece ani, acesta este trimis la unchiul său, un preot din Mer, o așezare situată între orașele Blois și Orléans. Ferit de urgia războaielor, băiatul intră la Colegiul Vendôme, unde este stipendiat de însăși Madame de Staël, spirit antinapoleonian, al cărei tată, totuși, a jucat rolul unui actor de prim rang în istoria Revoluției Franceze. Louis Lambert devorează cărți cu pofta insațiabilă a unui fanatic religios. În lipsa lor, acesta, conform naratorului, s-ar fi aventurat în lectura dicționarelor. De la paisprezece ani încolo, Louis Lambert este purtat pe aripile extazului și trăiește experiențe supranaturale prin simplul contact cu lectura. O anumită revelație a originii cuvintelor îi permite să perceapă izvorul lor material-istoric, în care fiecare vocabulă reproduce experiența de viață, atât prin sunet, cât și prin conținut, a unui înaintaș ireproductibil. Prin urmare, orice cuvânt este nu doar un palimpsest de sensuri, ci și o rețea de semnificații contrafăcute și contradictorii, în funcție de mareele imprevizibile ale istoriei, fără descâlcirea necesară a unui erudit filolog. În perioada de ședere în Mer, Lambert citește câteva mii de volume, culese din castelele și abațiile de prin împrejurimi în anii imediat următori Revoluției Franceze. Capacitatea de a absorbi simultan înțelesurile a șapte rânduri indică un geniu intelectual. Memoria sa, atunci când era ajutată de voință, își putea însuși aproape orice informație. Louis Lambert atinsese deja performanța de a avea o imagine mai limpede a lucrurilor în minte decât dacă simțurile sale ar fi fost expuse influenței aceluiași obiect. Un fel de a doua vedere o suplinea și o întrecea în acuratețe pe prima, cea biologică. Bătălia de la Austerlitz se derulează in vivo în imaginația sa, stimulată și accentuată de conlucrarea tuturor simțurilor. Aplecarea spre misticism și ocultism devine problematică de la această vârstă timpurie: Doamna de Guyon, maica chietismului, și Sfânta Tereza de Ávila, mistica spaniolă, îl îndrumă pe adolescent în drumul său spre maturizare. Madame de Staël își revede întâmplător elevul, stipendiat în continuare, plimbându-se printr-o pădure de lângă Paris, îmbrăcat asemenea unui cerșetor. Aceasta este răvășită de răspunsul profund pe care tânărul i-l oferă atunci când protectoarea sa îl întreabă dacă înțelege ceva din cartea pe care, în mod evident, o lectura avid, Paradisul și infernul a misticului suedez Emanuel Swedenborg. Louis Lambert o întreabă, în contrapartidă, dacă dânsa îl înțelege pe Dumnezeu.

În urma acestei istorii neprevăzute, tânărul ajunge elev la Collège de Vendôme între 1811 și 1814, salvându-se de ghearele Imperiului și ale Bisericii deopotrivă. Madame de Staël îi pierde urma, uitându-l curând, suma de o sută de ludovici plătită anual neînsemnând prea mult printre avuțiile ei. Oratorienii se ocupau de formarea învățăceilor acestui colegiu distins pentru clasele medii. Iezuiții aduseseră pedeapsa corporală în Vendôme, tradiție pe care frații oratorieni o preluaseră și, nu în ultimul rând, o cultivaseră cu scop profilactic. În fiecare duminică, elevii erau măsurați din cap până în picioare și pedepsiți pentru lipsa curățeniei, probleme minore de sănătate și fapte de imoralitate (probabil masturbarea). Un spirit cazon infuza viața domestică a școlii. Refectoriul părea desprins din Evul Mediu cu mesele sale lungi, geluite și încercate de secole. Anumite jocuri și întreținerea unor hulubi erau singurele distracții permise. Duminica economiile băieților mergeau pe mărunțișurile vândute la singurul magazin disponibil, creat ad-hoc pentru buzunarele lor. Apariția lui Louis Lambert în asemenea condiții atrăgea atenția și stimula fantezia. Dintre profesori, toți clerici în acele vremuri nesecularizate, se disting Părintele Haugoult, blând, însă mediocru, dar și Domnul Mareschal, directorul aspru al colegiului. Naratorul participă extaziat la familiarizarea unui cap de ,,academician”, cum era cel al lui Louis Lambert, reputat pentru protectoarea sa aristocrată, faimoasă, mai ales, pentru scrierile ei, cu o clădire atât de constrângătore prin zidurile sale groase și prin domesticirea atentă a oricăror porniri de libertate și a dorințelor de ieșire în aer liber din interiorul ei. Lambert este asociat de vocea auctorială cu Pico della Mirandola și Pascal.

Deși naratorul era destinat de tatăl său studiului matematicii și ingineriei, acesta se împrietenește în scurt timp cu Louis Lambert, delectându-se amândoi prin lectura și trăirea poeziei clasice și feudale. Reveriile sunt atât de accentuate încât impresia de absență din lumea reală duce la izolarea celor două suflete pereche, poreclite poetul-și-Pitagora. Louis Lambert e tratat inițial cu dispreț și apoi cu nepăsare de restul colegilor. Trupul nedezvoltat, corespunzător unei sănătăți precare, nu egalează puterea interioară, nemistuită și secretă, a mușchilor. Louis Lambert poate ridica, sub imperiul propriei voințe, o masă atât de grea încât zece alți tineri nu o pot clinti din loc. Aglomerarea de atâtea calități este cumva explicabilă psihologic având în vedere admirația neștirbită a celui mai bun prieten al său, naratorul însuși. Cei doi sunt de nedezlipit unul de celălalt pe perioada a doi ani. Atmosfera din interiorul colegiului nu era propice pentru afirmarea sau dezvoltarea facultăților creative ale celor doi ucenici în ale cunoașterii: aerul fetid, încăperile sufocante, programul rigid și adesea absurd, temele greoaie și mecanice, toate acestea îl alienează pe Louis Lambert de colegii săi, atrâgând mustrarea profesorilor și batjocura confraților. Violența fizică și psihică produc, pe termen lung, idiotizare și degenerare fizică, crede Balzac, iar ministerul educației publice din viitor va trebui să ia măsuri drastice împotriva abrutizării minții și corpului ca practică oficială. Alimentația defectuoasă și frugală, dar și lipsa căldurii, a hainelor curate, noi și groase pe timp de iarnă, cruzimea unor colegi bătăuși, toate acestea aruncă o lumină crudă asupra unui peisaj destul de dezolant al unei epoci, totuși, clasice, pe care conservatorii de pretutindeni o deplâng cu fiecare altă generație. Încălțările erau atât de scâlciate și rupte pe dinăuntru încât majoritatea băieților experimentau dureri și răni permanente luni de-a rândul. Mănușile erau bunuri de mare preț în timpul anotimpului rece, dar degetale nu conteneau să degere. Cu toate aceste inconveniente cărturărești, Balzac nu îi învinuiește prea mult pe profesori, care, expuși furiei și opoziției celor șaizeci de suflete recalcitrante, făceau față pe cât le permiteau puterile, nicidecum atât de încordate ca la vârsta adolescenței înfloritoare. Notele și trupul lui Louis Lambert, superior lui Werther pentru prietenul său îndrăgostit, pătimeau împreună de pe urma acestui regim de detenție educațională. Revolta sa, dar și a celorlalți alumni, nu scădea din pricina asta, tăciunii opoziției mute arzând mocnit în continuare. Meditațiile îndelungate ale lui Louis Lambert seamănă cu o serie de evadări din planul cotidian în reflecții prelungite despre natura universului, inspirate mai degrabă de un geniu poetic nestrunit decât de o disciplină științifică oarecare.

A gândi înseamnă a vedea intens, profund și panoramic. Împrumutând învățăturile lui Swedenborg în legătură cu unitatea gradată dintre spirit și materie, Louis Lambert credea în desăvârșirea ontologică a omului printr-un salt peste condiția sa actuală. Îngerul ca prototip al devenirii noastre antropologice este explorat și în povestirea filozofică Séraphîta, iar aceeași inspirație metafizică îi stăpânește sufletul lui Louis Lambert. Omul poate deveni, în urma unui exercițiu imens al voinței, un înger în deplinul sens al cuvântului. Prin cultivarea îndelungată a naturii interioare, în dauna celei senzoriale, ființa umană se poate detașa complet de lanțurile materialității exterioare. Geniul aparține unui sfere a spiritului la care accesul unei inteligențe necultivate, neprelucrate și grosiere nu poate avea niciodată loc. Între un spirit divin și intelectul comun distanța este aidoma celei dintr un orb și un văzător. Mistagogul Louis Lambert este iubit de către narator, cu care se identifică până la substituție, ceea ce ne poate duce în direcția unei concepții balzaciene înrudite. În calitate de elev, Lambert își lua libertăți de a traduce cum simțea din limba latină, cu toate că avea cunoștințe solide în materie. Discuțiile metafizice luaseră locul oricăror alte preocupări mai lumești, romanele și prezența feminină fiind egal de interzise la Colegiul Vendôme. Când în primăvara anului 1812, cei doi prieteni vizitează castelul Rochambeau, Lambert pretinde a fi văzut clădirea într-un vis avut cu o noapte înainte. Sufletul său călătorise în chip paranormal, detașat de trup, prin acele locuri romantice. Materia este, în fond, penetrabilă de către spirit. Homo duplex este probat de însăși posibilitatea unei ființe gânditoare de a dormi. Sau poate, continuă Louis Lambert, omul se poate perfecționa prin carne, acordând noi forțe, altminteri necunoscute, unui suflet care nu se cunoaște decât în parte și difuz pe sine însuși. Spiritul se detașează de materie, dar se și amestecă cu ea, fără a o putea distruge, animând substanța. Chimia Voinței era calea regală pe care sufletul o putea urma pentru a se perfecționa.

În acel an de grație și revelație, Louis Lambert scrie manuscrisul primei și ultimei sale lucrări, Traité de la Volonté, lucrare rătăcită ulterior și de negăsit. Prietenul său intim îi compară lucrarea cu descoperirile miraculoase ale unor Mesmer, Lavater sau Gall. Părintele Haugoult confiscă din întâmplare lucrarea, care se pierde, din nefericire, pentru totdeauna. Fidel acestei noi științe oculte, din care nu rămân decât amintiri disparate, fragmentate, povestitorul rezumă câteva dintre sclipirile de geniu al lui Louis Lambert, recognoscibile și în paginile tratatului. Voința este lichidul amniotic al rațiunii, iar voliția un act al aceleiași voințe. Rațiunea apare ca produsul voinței, iar fiecare gând ca un alt act al rațiunii. Astfel, forțele generetoare sunt Voința și Rațiunea, fiecare exprimată deopotrivă exterior și lăuntric. Voința domină Rațiunea, aceasta înflorind cu greutate și doar dacă este întreținută. Generalitățile balzaciene par naive la prima vedere. Un fluid electric stă la rădăcina Voinței, iar altul se găsește în nervi livrând gândurile la destinație. Fundamentele materialiste sunt, totuși, acompaniate de considerații metafizice. Două mișcări opuse asigură vitalitatea întregului în mișcare: acțiunea și reacțiunea. De pildă, în termenii subiectului uman, suma totală a voliților și ideilor noastre constituie acțiunea, iar suma totală a actelor exterioare formează reacțiunea. Dualitatea simțurilor noastre externe, recunoscută de anatomistul francez Bichat, corespunde dualismul lambertian. Prin întărirea ființei interioare și abstragerea din lumea simțurilor, spre paguba ființei exterioare, prima ajunge, după eforturi îndelungate, să se manifeste, de asemenea, în afară, atunci când procesul de cristalizare angelică s-a finalizat. Aceste considerații se înalță, în fundal, pe tradiția grea de înțelesuri a trecutului: până în epoca târzie a feudalității, bipartiția afirmată și expusă de Lambert era confundată cu reprezentările religioase împământenite, iar, mai târziu, demonologia, astrologia judiciară și artele magiei negre duc mai departe neînțelegerea. Simpatiile și antipatiile câtorva artiști, savanți și oameni de stat celebri sunt mărturii cu privire la jocul din umbră al Acțiunii și Reacțiunii Voinței și Rațiunii, ambele forțe vii în natură. Există o faună și o floră, un sistem anatomic interior omului, la fel de organizat și ierarhic ca acela pe care îl regăsim la lucru, crede Balzac, în natura înconjurătoare. Fluidul electric al Voinței este tot material, în cele din urmă, dar lărgim cuprinderea materiei la orice formă de energie, iar orice fenomen supranatural îți află explicația în noua știință pe care ar fi inaugurat-o swedenborgianul Louis Lambert. Ființa Interioară poate fi eliberată prin eforturile aceleiași ființe umane de a se transforma pe sine. Oricât de imperfect era în realitate Traité de la Volonté, prolegomenele științei viitoare[1], în care Louis Lambert ar fi elaborat un adevărat sistem menit să explice mecanismele oricărei mișcări din univers în sfere diferite, fuseseră redate întocmai. Naratorul se arată parțial sceptic în raport cu această primă piatră unghiulară, deși brută, de la baza edificiului. Ceea ce este demn de menționat aici este faptul că arhitecții de sisteme (nu numai filozofice) au fost contemporani cu Balzac însuși, prima jumătate a secolului al XIX-lea fiind caracterizată tocmai de această nevoie sinoptică de sistematicitate. Sinteza științei totale era încă o aspirație legitimă în anticamera specializării cunoașterii curente.

Opiniile asupra creștinismului practicat de Lambert sunt eretice, Iisus Hristos nefiind atât Dumnezeu-Fiul, cât o realizarea în carne a cuvântului, deci a spiritului interior. Primele secole de creștinism primitiv, în care martirii și sfinții populau luxuriant pământul, se definesc ca marea epocă a Rațiunii. Biblia este eminamente o colecție de texte în care națiuni antediluviene din Orientul Apropiat își topesc experiența personală ca mărturie pentru eternitate, dar înainte de mărturia biblică se situează străbunii acestor seminții revoltate, locuitori ai vârfurilor din Tibet. Primele cărți ale Vechiului Testament cuprind aventurile zguduitoare și aspre ale poporului evreu pe cale de istoricizare galopantă. Din punct de vedere politic, Louis Lambert acceptă resemnat și pasiv ordinea terestră aleatorie, gloria pământeană având tot atâta măreție cât poate fi înfrumusețat egoismul. În ultimă instanță, mișcarea din sufletul fiecăruia este rezultatul metabolismului dintre substanțele exterioare și relația existentă între creier, inimă și mușchi. Metamorfoza într-un înger rămâne, din nou, o posibilitate deschisă aproape oricui.

În 1814, cei doi prieteni se despart cu durere în inimă. După doar un an, Louis Lambert rămâne orfan de ambii părinți, care se prăpădesc subit, fără să aflăm dacă de bătrânețe sau boală. Tânărul geniu promițător se risipește trei ani la rând la Paris, unde unchiul său îi permite să își cheltuiască în voie cele câteva mii de franci pe care le primise moștenire. La începutul anului 1820, Louis Lambert, falit, se retrage la Blois, unde se îndrăgostește. Din experiența sa pariziană, naratorul reproduce câteva scrisori, emblematice, dar nici pe departe surprinzătoare în miile de pagini ale Comediei umane. Impresia generală este că în Paris, acolo unde moda și banul dirijează toate activitățile omenești, un spirit dedicat de dimineața până la miezul nopții exercițiului cunoașterii și studiului dezinteresat nu poate subzista minimal din pricina sărăciei, care, până și ea, se menține tot cu bani. Disprețul celor relativ avuți și ahtiați după plăceri diverse este ucigător pentru o constituție interioară delicată, mai ales când acest dispreț se traduce prin ostracizare. În plus, științele sunt mult prea divizate și înguste academic, iar viața politică apare ca suma nulă a unor interese divergente și futile. Specia nu a făcut nici un progres real din anii regalității feudale, iar, după prăbușirea lui Napoleon, viitorul se anunță ca un deșert al plebei. Studiul naturii și raportul său cu Dumnezeu îl pasionează și dezarmează totodată pe ambivalentul Louis Lambert, care se plânge că nu vede general universalul din toate cele ce sunt. Un filon reacționar e ușor detectabil în aprecierile despre politică și soarta societăților în aceste rânduri de corespondență. Swenderborg, acest ,,Buddha al nordului”, ajunge să-i subjuge toate gândurile lui Louis Lambert. În planul vieții personale, Lambert o curtează asiduu pe domnișoara Pauline de Villenoix, nepoata unui evreu bogat, Salomon, care strânsese o avere considerabilă din, cel mai probabil, activități comerciale. Pauline era sub protecția unui unchi iubitor și binevoitor, domnul Joseph Salomon, care își dorea să o căsătorească cu un bărbat de la vârful societății, pair și nobil opulent. Cinci fragmente din corespondența de dragoste a lui Louis Lambert sunt transcrise de binevoitorul său prieten. Afinitatea sufletească și aprecierile mistice ale tânărului îndrăgostit se întretaie cu declarații patetice firești și previzibile.

În 1823, naratorul se întâlnește, în drum spre provincia Touraine, cu unchiul fostului prieten de la colegiu, domnul Lefebvre, de la care află, stupefiat, că mintea briliantă a lui Louis Lambert se prăbușise, între timp, în prăpastia fără fund a nebuniei. Tânărul își pierduse mințile de fericire, cu o zi înainte de oficierea căsătoriei. Tensiunea plăcerii mereu amânate și exuberanța consumării ei, prea mult așteptată, îi năruiseră trupul și îi afectaseră, până la detracare, creierul. Povestitorul se hotărâște brusc să-și schimbe drumul și își vizitează prietenul convalescent. Acesta se afla sub îngrijirea nevestei sale, care era, în mod curios, fericită cu viața ei actuală. Louis Lambert avusese parte de câteva zile luminoase în ultimii ani, când își revenise din starea de adormire a minții. Călătoriile în Elveția și asistența celor mai străluciți psihiatrii, într-o vreme în care psihiatria nu se înființase ca domeniu de cercetare normativă, nu ajutaseră la ameliorarea stării generale de sănătate a pacientului. Între soți există o simbioză stranie a sufletelor, cu toate că doamna Lambert nu dădea semne a-și fi pierdut, până atunci, mințile. Louis își petrecea zilele fie dormind, fie stând de veghe în picioare, vegetând în mrejele unor reflecții fără obiect palpabil. Prietenul sau îl aude zicând ,,Îngerii sunt albi”. Asemenea impresii fuseseră notate de iubitoarea Pauline. Din cele douăzeci de două de aforisme și sentințe reproduse în roman aflăm ansamblul sistemului lambertian: în creier se absoarbe fluidul de energie pe care îl numim materie; puterea simțurilor, care sunt derivații ale văzului, se trage din lumină, cea care, variind prin număr, dă formă materiei; dincolo de rațiune și voință, Logos-ul, element neintrodus până acum, este cel care generează substanța sau materia; orice expresie exterioară a voinței este experimentarea unei forțe naturale; voința și credința sunt dominate de Idee, care se dispune vertical, instinctul fiind jos, abstracțiile revenind la mijloc și ,,specialismul” (de la speculativ sau oglindere, deci mijlocire, a Divinității) pe cea mai înaltă poziție a scării ontologice, la care puțin membrii ai speciei se înalță; prin trecerea graduală de la natural (instinct) la abstracții (spiritual) și, în cele din urma, la specialism (divinitatea), omul se transformă pe sine în altceva, treptele ființei zoologice și apoi spirituale figurand ca variate. Mișcarea este, prin urmare, numărul în acțiune. În spatele Mișcării, Logosul adastă. Armonia este relația echilibrată numeric dintre parte și întreg. Numerele produc facultăți sau determinații ale diverselor mișcări care ființează. Unitatea în diversitatea mișcării este Dumnezeu. Mișcarea este mijlocul, Numărul apare ca rezultat, iar întoarcerea ambelor la Unitate e Dumnezeu. Doi, trei și șapte intră în componența semnelor spirituale. Aceasta este suma înțelepciunii finale a lui Louis Lambert, care moare în brațele femeii alese pe 25 septembrie 1824, ducând în mormânt un mister și o împlinire în altă ordine decât cea mundană. Castelul Villenoix zace în ruină, stăpâna sa așteptând clipa în care se va reîntâlni cu Louis Lambert, magul absolut.

[1] ,,Balzac credea în puterea aproape nelimitată a voinței și în acțiune fizică a gândirii.” Cf. André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, p. 31.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s