Castalia stângii

De la stânga la stânga (Editura Tact, 2019) este o carte de studii critice atât de bună încât orice comentariu rău despre ea este binevenit, confirmându-i calitățile. Putem să căutăm câte scăderi se poate într-un volum care adună recenzii mai vechi și analize mai noi atâta vreme cât esențialul este deja realizat: cartea pune probleme, pe care nu își propune să le rezolve, doar să le expună în toată nuditatea lor deranjantă. Din capul locului, Alex Cistelecan nu intenționează nici să scrie istorie socială din perspectivă materialist istorică, nici să refondeze teoria critică existentă în direcții nebănuite, nici măcar să facă o examinare ideologică marxistă – punctând și notând cu minus tot ce deviază de la ,,dogmă” (dar care marxism? – acela vechi și ortodox, spectaculos de empiric și motivațional, nu e identificabil decât structural la Alex Cistelecan) – a oricărei stângi non- sau antimarxiste[i] și, în nici un caz, nu are intenția să traseze direcții pentru un praxis viitor sau vreo popularizare utilă a nu-știu-cărei paradigme de cercetare (din nou, insistăm, care?). De aceea, meritele cărții constau în luciditatea ironică și fortifiantă (ceea ce exclude din start orice înfierare sau atac mai mult sau mai puțin brutal la persoană[ii]) cu care Alex Cistelecan descoperă puncte albe și contradicții la obiect fie în diverse direcții ale progresismului actual, fie în poziționările celor care se declară marxiști, altminteri ,,luptând” pe aceleași baricade cu Alex Cistelecan. După cum singur și oarecum narcisiac recunoaște de la început, Alex Cistelecan nu este nici Lenin, nici Lukács și nici vreun instigator la revoluția mondială (cea finală?) de mâine. Ar fi complet clovnesc să pretindem așa ceva în condițiile unei stângi ,,neomarxiste”, ,,sexomarxiste” (aici se pot pune două rânduri de ghilimele), independente (doar de partid, aș adăuga eu, în rest cât se poate de ,,încastrată social”) etc. locale care, parafrazându-l pe Florin Poenaru, nu a fost în stare să spargă nici măcar un geam de la creare, autentificare și autoconștientizare (de organizare nici nu se pune problema, cu toate că simpatizanții și participanții de stânga sunt, după cum s-a observat în diverse exprimări comic-jucăușe, dar și la cules de semnături sub egida Demos, extrem de puțini). Date fiind cele spuse, capitalul mai mic sau mai mare, și purtătorii săi de prestigiu financiar, se pot culca liniștiți la loc: stânga românească (dar nu numai) nu vrea ,,comunism” pentru că se află în etapa insuperabilă de a se descoperi pe sine ca stânga. Să sperăm că această autoclarificare să nu devieze în autoscopii repetate și deranjante. De la stânga la stânga vine în ajutorul acestei vindecări psihologice atât de necesare, fără să traseze, totuși, căi de ieșire din blocaj, dar nici să accepte orice năzărire cu potențial emancipator drept panaceu. ,,Înțelegerea clară a ceea ce se întâmplă cu societatea actuală” e exigența leninistă curentă pe care intelectualii ar trebui să o transmită ,,răbdători maselor”.[iii]

Primul punct pe itinerariul critic cistelecanian este mitul societății civile, propagat ca spațiu al comunicării între categorii sociale (dar nu clase, normal) de o Alina Mungiu-Pippidi și cam toate ONG-urile cu vocație neoliberală din spațiul românesc. Cistelecan deja observă filonul elitist-platonician în funcțiune: deși toată lumea vorbește în agora, vocile unora se aud mai puternic (masele primesc, în optica Alinei Mungiu-Pippidi, doar 7% reprezentativitate) decât altele, universalismul neutru, de două ori fals, constituindu-se din filozofi sau avataruri ale lor postmoderne. Prin urmare, societatea civilă e un ,,spectru” care uită intenționat de corp: ,,De mirare e doar că societatea civilă se mai poate surprinde pe sine atunci când își numără rândurile și descoperă că bastionul valorilor publice și universale e o clasă restrânsă și clar delimitată”[iv] și problematizările sunt strict de suprafață ,,atâta timp cât mecanismele economice obiective lucrează silențios, dar eficient la asigurarea statutului de club închis și select al societății civile”.[v] Cistelecan apasă pe o chestiune absolut reală, practicată la noi și aiurea, constând din ridicarea în slăvi a așa-numitei democrații inerente societății civile, care adesea exact asta nu este: ,,ocultarea constantă a structurii economice, a inegalităților și diviziunii sociale a muncii, care în realitate fac posibilă tocmai constituirea societății civile într-o sferă particulară, dar cu pretenții de universalitate și generalitate.”[vi]

De aici trecem direct la apariția stângii independente, precară material (deci, totuși, dependentă cumvă), dar cu oarecare capital intelectual, care deși se articulează greu și nu prea se leagă coerent, apare undeva la jumătatea anilor 2000 și crește de zece ori în anii crizei economice și a austerității generale, păstrându-se, însă, la fel de disparată și slabă numeric. Se poate vorbi de o inversă proporționalitate între stânga independentă și mastodontul PSD: pe măsură ce prima, infimă și invizibilă, se coagulează, dar cu o imagine de ansamblu necesarmente ,,lipsită de calificative și valorizări”[vii], ,,stânga” de partid regresează și se dizolvă politic, devenind din partidul ,,clasei muncitoare” și a birocrației de stat postcomuniste în primii ani de după 1990, parte substanțială din nemesisul neoliberal și, mai nou, de middle-class conservator, care s-a abătut peste societate ca un uragan după 1996, 2004 sau, încă o dată, în 2009.

Între timp, stânga intelectuală se afirmă marginal și nu este rezultatul departamentului de sociologie al UBB din Cluj-Napoca, cum aproape comic demonstrează Cistelecan în prima sa confruntare critică cu Cornel Ban din această carte, și pentru că sociologia (dar care curent al ei?) este ca disciplină, citându-l pe maestrul Lukács, acea prezență epistemică care rupe de la început, citând liber, ,,fenomenele sociale de baza lor economică”. În plus, după cum arată condiția prezentă a stângii independente, e absurd și rizibil să o declari formată, plină de vitalitate și poftă de expansiune într-un articol din Vatra anului 2014, cum se întâmplă la Cornel Ban. Adevărul e că, în mediul universitar cel puțin, expunerea într-un seminar a unei tradiții critice și rezumarea ideilor fundamentale ale unui autor sau altul în cadrul unui curs semestrial dau impresia tonifiantă că prin simpla incantație a ,,opresiunii”, ,,trickle down economics”, ,,universal basic income”, ,,egalitate de șansă”, ,,neodezvoltaționism”, până și prin formula clasică a ,,exproprierii expropriatorilor” etc. lucrurile s-au și împlinit, debordând miraculus în stradă, unde o simplă privire aruncată pe fereastra sălii universitare ar echivala cu o trezire la bruta și prozaica realitate[viii]. Două perechi de palme zen nu ar strica aici.

Din păcate, acestea nu ar fi deloc suficiente, având în vedere că muncitorul cu creierul (sau cu pana, dacă îl întrebi pe intelectualul roman retro) nu vrea să aibă deloc de-a face (sau prea puțin) cu ,,făurarul” și ,,curelarul” platonici, care, desigur, muncesc, dar nu au timp liber să deprindă virtuțile cetățenești ale gândirii. Astfel se desfășoară trecerea la capitolul legat de primele dispute de idei douămiiste care, mai târziu, articulează rudimentele stângii românești: lupta dintre boierii și boiernașii spiritului, ambii la fel de camuflați de elitism, în chestiunea Omului recent, cartea reacționar-neoliberală (și plină de contradicții interne) a eseistului H.-R. Patapievici. Bătălia se axează pe confruntarea dintr-un Unu epistemic atotputernic (Boierul) și Multiplul ceva mai oligarhic și unitar ca grup (noi, boierii minții, cu feudele și satele noastre de cititori iobagi, care nu ne ,,canibalizăm” unii pe alții). Cistelecan nu explică tocmai clar de ce lucrurile au ajuns să stea astfel, dar paralela pe care o putem trasa între micii capitaliști de colț de stradă, care își vând produsele în cantități mediocre unui public cu gusturi și posibilități financiare reduse, și un mare retail, care deversează o gamă relativ largă de mărfuri tuturor, adunând în jurul lor și omogenizându-și din mers cumpărătorii, ne sugerează ce s-a dorit și ce s-a realizat pe piața ideilor românești din anul 2000 încoace: o concentrare a sferelor de dominație epistemică, o strângere compactă a rândurilor, dar și o separare netă a apelor. În acest context, Cistelecan îl introduce în scenă pe amicul Ciprian Șiulea, autor al unei cărți cel puțin deconcertantă pentru evoluția lui din ultimul deceniu, Retori, simulacre, impostori. Cultură și ideologii în România, apărută în anul 2003. Șiulea, mai liberal decât media, susținător al independenței omului de cultură de banul public și al freelancing-ului cultural, se autodeclara conservator pe vremea aceea, dar de un conservatorism destul de suspect: antimetafizic, antitradițional, relativist, antiierarhic și prietenos cu oricare orientare politică, mai puțin comunismul bolșevic și nazismul[ix]. ,,Această idee politică de bază – că liberalismul liberalismului, autoconștiința sa sceptică, postmodernă, este conservatorismul –, însoțit de proiecția sa ontic-epistemologică, a Multiplului Relativ ca alternativă la Unul Apodictic, sunt cele care fac jocurile polemice și analitice în mai tot volumul.”[x] Ciprian Șiulea a fost cândva (și poate, într-o oarecare măsură, încă mai e) un liberal sceptic, ironic și, mai ales, de bun-simț, care a depistat inconsistențele conservatorismului mutant din Omul recent.[xi]

Următoarea la rând este cartea Boierii minții din 2004, în care Sorin Adam Matei, mândru de a fi cetățean al celei mai libere și bogate democrații globale, care pe atunci bombarda Afganistanul și Irakul de zor, condusă de un președinte republican ultraneoliberal, acuză societatea românească de paramodernitate, iar pe intelectualii de dreapta neocon că sabotează mecanismele de validare prin piață din cauza unui spirit al locului, anticoncurențial, pronunțat. Alex Cistelecan atrage atenția asupra șubrezeniei acestei perspective sociologice cam rudimentară: din anul 2004, intelectualitatea publică neoliberală și neocon s-a tot diversificat la modul liberal, validându-se high, middle și low brow în spațiul public, unde, în continuare, ideile acestora au câștig de cauză. Însă așa pare a fi moda aproape peste tot pe glob. ,,Dar măcar în acest aspect, al blatului final dintre piață și intelectualii publici, în care iraționalismul și reacționarismul au fost consacrate deopotrivă ca idei intelectuale înalte și opțiuni rezonabile, chiar onorabile, de piață, eram – suntem – perfect contemporani cu situația de oriunde.” (p. 90) Șase ani mai târziu, Idolii forului reia o polemică depășită istoric: unde și cum greșesc elitele boierești în luările lor de poziție publică. Departe de a ataca perspectivele participanților la volum ca nemarxiste, cum ar fi dispuși să creadă unii și alții, Alex Cistelecan atrage atenția asupra contradicțiilor dintre autori sau din interiorul acelorași argumentări: ba specializarea și tehnocratismul academic trasează linia de demarcație între boierii generalist-auratici și inginerii spiritului, ultimii având dreptul să organizeze sesiuni de debate reconfortant și liniștitor (Sorin Adam Matei), ba intelectualii au rostul de a se implica cu sfaturi în politică, dar nu în viața de partid (Michael Shafir), ba elitismul autoritar viciază democrația reprezentativă, care, deși coruptă și din ce în ce mai puțin accountable în fața electoratului, situat la o sută de etaje dedesubt ca influență economică în mersul societății, e finalul istoriei (Daniel Barbu), ba intelectualii de dreapta sunt hegemonici pentru că sunt mitici (Lucian Nastasă-Kovács) sau marcați de o copilărie nefericită. Un galimatias aproape total subîntinde proiectele de salvare ideatică din brațele Leviathanului elitist conservator. Bineînțeles, alternativa oferită merită refuzată apăsat. ,,Nu întâmplător, opoziția Platon-Protagoras tinde să devină aici o suprapunere, o coabitare și conivență între aristocratismul autoritar și democrația plebei, care se cer ambele respinse de pe pozițiile tehnocratismului calificat – ale democrației aristotelice a experților clasei de mijloc.”[xii] Este reluarea cu alte mijloace a confruntărilor din jurul Omului recent, iar până și defalcarea între culturnicii maximaliști și cei medii ai liberalismului univoc (dar atât de pseudo-plurivoc) e identică. Aceste rupturi interne ale aceleiași clase de mijloc vin pe fundalul schimbărilor economico-sociale de după 1996, stabilitatea scurtă, cu voie de la Adrian Năstase, fiind urmată de atitudinea unor învigători care vor să pună mână pe tot, dacă se poate, după 2004. Intelectualitatea a receptat și tradus în proprii termeni aceste tensiuni sociale abrupte, iar teama proletarizării în munci umile și prost plătite a intelectualului fără notorietate, dar râvnind la aceleași recompense simbolice și materiale ca elita, este fantasma care generează aceste intervenții. Oricum, ,,omul de cultură” care scrie între un job și altul nu poate fi decât un plebeu, curelarul și fierarul lui Platon, adică sărăcan și cu puțin timp liber (sau deloc), neavând voie să se dea nici măcar cu părerea, decât poate în subsolul internautic, deci nu pe scena televizată sau în aula universitară a cetății recepte. Nici o grijă, realitatea socială, mereu cu un pas înaintea tărâmului ideilor, a materializat între timp și această proiecție aprehensivă prin aruncarea la mal a intelectualului de stângă, ultimul supraviețuitor doxat al furtunii de pe piață.

Următoarea stație este Dilema Veche, organul de articole facile al dreptei culturale, ajuns în prezent divertisment middle-class snob, în anii 2000-2001, când Gáspár Miklós Tamás, de curând reconvertit la o stângă marxizantă, îi chestionează într-o scrisoare publică pe intelectualii români notorii pentru felul în care ideile lor conservatoare au permis ajungerea unui extremist de dreapta precum Corneliu Vadim Tudor în turul II al prezidențialelor. Deși Alex Cistelecan desface în bucăți replicile preopinenților români, arătându-le superficialitatea, fățărnicia și caracterul clișeistic de ersatz ideologic post-Război Rece, mult mai interesante sunt considerațiile sale în legătură cu stângismul elastic al lui Gáspár Miklós Tamás, care a reușit pe parcursul a câtorva decenii să treacă de la anticomunism la liberalism conservator și, cel puțin în ultimii săi ani, la o stângă care salvează comunismul ca speranță. Dar ce și cum din acest ipotetic comunism? Utopia, idealul, purificat de orice contigență materialistă, ne indică Alex Cistelecan: ,,comunismul posibil să fie definit în utopismul lui în mod pur apofantic si mesianic, constituit fiind numai din ceea ce-l deosebește de cel real (fără partid, fără planificare, fără autoritate, fără raționalism birocratic, fără legea valorii).[xiii] Marxismul eterat, cu epicentrul în muncitor ca individ universal, care își încasează în întregime valoarea muncii sale, într-un regim anarhic (deci antiregim), fără experiența istorică a socialismelor reale (botezate ,,capitalism de stat”), este doctrina salvatoare la Gáspár Miklós Tamás. ,,Or, această idee, a dreptului muncitorului asupra totalității produsului său, aparent marxistă, este în realitate lassalleană – sau azi i-am spune: libertariană, căci odată cu dreptul producătorului la proprietatea directă și totală asupra produsului muncii sale pică și orice legitimitate posibilă a taxelor și impozitelor –, fiind explicit respinsă de Marx însuși în Critica Programului de la Gotha”.[xiv] Pentru intelectualul maghiar, poziționarea sa variabilă cronologic depinde primordial de interpretările/revalorizările sale multiple ale regimului ante-1989. Poate, crede Cistelecan, dacă Gáspár Miklós Tamás ar fi considerat varianta ,,dulce” troțkistă a socialismului cunoscut ca expresia ,,statului muncitoresc degenerat”, atunci soluțiile sale ar fi fost altele. La finele acestui capitol, îl descoperim pe Cistelecan sincer până la capăt, intrând, finalmente și fatalmente, în arenă, cu o propunere de liberare din impasul capitalist contemporan, una postrevoluționară, inspirată din atmosfera atât de nouă și promițătoare din primii ani de după Revoluția Bolșevică: ,,colectivizarea, naționalizarea și planificarea centralizată sunt începutul necesar – și ele rămân sarcinile imediate acum mai mult ca oricând.”[xv] Las la nivelul fiecăruia de interpretare cum ar arăta aceste rezolvări generale transpuse în planul istoric imediat.

Continuând arheologia gândirii de stânga din spațiul românesc, Alex Cistelecan ajunge la reacțiile pe care le-a provocat Raportul final din 2006, când comunismul a fost pecetluit de statul român ca ilegitim și criminal, toate adunate în antologia Iluzia anticomunismului din 2008. Cu migală de grămătic, posturile celor ajunși azi reprezentativi pentru stânga intelectuală sunt demonstrabil golite de metodologie, inovație sau măcar ,,rețetar în idei” și mai degrabă soft liberale decât realmente de stânga (marxistă?), cea dură și periculoasă pentru elite: ,,volumul reușește să strângă și să articuleze o voce de stânga în spațiul public doar suprapunând-o poziției deja existente și articulate a ,,centrului” liberal. Încă, așa cum am văzut, ,,stângiștii” se delimitau de liberali doar prin ghilimele în care cutezau să înfășoare categoriile centrale și virtuțile publice ale acestora.”[xvi]

Ajunși în această zonă mediană a cărții De la stânga la stânga, suntem pe nepregătite împinși într-un alt volum, unul de recenzii punctuale, iar aceasta după aproape două sute de pagini ceva mai unitare narativ, deși tematica și ochiul scrutător nu dispar și nici nu slăbesc în intensitate. Paradoxal, având în vedere replica spontan negativă a scriitorului la volum, recenziile la primele cărți ale lui Vasile Ernu nu afectează valoric calitatea de scriitor sau de intelectual de stânga a basarabeanului. Pur și simplu, Alex Cistelecan atrage atenția că Vasile Ernu se folosește cu larghețe de comparații aberante, dar legitime ca autor de ficțiune, pentru a transmite opinii genuine de stânga, devalorizate prin neseriozitatea procedeului ficțional. Mai mult de atât, atașamentul lui Vasile Ernu pentru condiția marginalului, a minorității eroice, a haiducului romantic care recodifică în persoana sa cifrul puterii în toate creațiile sale scriitoricești poate mulțumi orice ideologie și orice crez politic: ,,Această rezistență a minorității alese față de orice formă de societate, față de orice formă de politic și mediere modernă, doar pentru că e minoritate și vrea neapărat să stea la margine, poate fi umplută și este compatibilă – tocmai pentru că e pur abstractă – cu orice schemă socială și paradigmă politică.”[xvii] În ciuda acestor aprecieri pătrunzătoare, Vasile Ernu ,,a plantat instituții” la stânga (cum se numesc acestea?) și meritul lui de organizator de cercuri informale stângiste nu poate fi subestimat.

Apoi, volumul Romania since the Second World War (2017) al lui Pavel Abraham este adus în discuție doar pentru a proba că se poate scrie istorie cu date, fără ca subiecții și procesele reale să participe la această istorie a faptelor importante, instituționalizate post festum. Nici cartea lui Cătălin Augustin Stoica, România continuă, nu uimește pe filieră istoriografică: prea mult particular și istorie la firul ierbii ratează contactul cu generalul social, menținându-se în fragmentarul impresiilor de moment.

Următoarea etapă este (re)întâlnirea cu doi economiști (din care unul, economist politic): Liviu Voinea, impropriu numit heterodox (de ce nu neoclasic?), și Cornel Ban, social-democratul de serviciu. Primul este expresia limbajului fals al economiei mainstream inimoase: capitalismul aduce bunăstare, iar când aplicăm corecții de piață, indiferent de efectele lor, trebuie să le înțelegem și să le acceptăm necesitatea supraistorică, cu toate că ne poate părea rău să vedem cum anumite clase sociale suferă crunt din cauza asta, căci, (doar) în principiu, acestea ar trebui ajutate prin politici sociale minime. Liviu Voinea oscilează sentimental, tot cu două fețe, până și în situația asumată în care capitalismul nu are rivali: bail-out masiv la nevoie pentru marele capital financiar în centrul pieței globale, austeritate pentru economiile de semiperiferie, care nu au interiorizat cultural valorile de piață ale economiilor dezvoltate, altfel eretice în raport cu propria învățătură hipertehnicizată. Cazul lui Cornel Ban e mai complicat și mai nuanțat prin meritele personale ale autorului Dependenței și dezvoltării: arsenalul critic al lui Alex Cistelecan se consumă în negarea rolului fundamental pe care Cornel Ban îl acordă pregătirii economice a unei categorii de tehnocrați în politicile unui stat sau în mersul intern al unei piețe naționale (perspectiva instituționalistă Action-Network Theory). Această teză se regăsește atât în Dependență și dezvoltare, dar și cu alte contribuții, înregistrate ca plusuri, cât, mai ales, în Ruling Ideas, cele două cărți de autor ale lui Cornel Ban. Rețelele de economiști, pe care Ban le supralicitează ca factori independenți, ,,nu pot fi simpla reflecție sau expresie a raporturilor obiective de clasă și a contextului internațional și geopolitic (pentru că atunci aceste raporturi și acest context ar fi centrul de greutate al explicației), ci trebuie să fie – într-o bună măsură, în măsura care contează – autodeterminante, și autodeterminate chiar în mod pur ideal, așadar neascultând de o logică materială (social-politică) obiectivă, ci de simpla forță de impunere persuasivă a ideii”.[xviii] Pornind de la această constatare primară, Alex Cistelecan citește întregul demers al lui Cornel Ban ca un exercițiu complex de metafizică economică, dacă se poate spune așa: ,,Condiția de (semi)periferie și dependență ar fi o condiție de incertitudine perpetuă. Dar pe cât pare de plauzibil, pe atât e de neconvingător: căci acest argument nu face decât să jongleze și să substituie între cele două sensuri opuse ale <<incertitudinii>>: el pretinde că incertitudinea condiției de periferie deschide un spațiu liber de determinări exterioare, în care ideile economiștilor locali pot afecta și imprima direct societatea și economia sa, când, în realitate, <<incertitudinea>> (semi)periferiei e tocmai de sens opus, de supradeterminare a traseului economic și de supunere a acestuia la lanțuri antinomice de cauzalitate (dezvoltarea locală în condiții de dependență și, prin urmare, de subdezvoltare structurală).”[xix] Pentru Cornel Ban, capitalismul e blueprint-ul imuabil, pe care se grefează condiționările de politică națională, care asigură sarea și piperul sistemului. Dacă ideile economice ar fi luminate, deci nu neoliberale, iar imoralitatea capitalistă s-ar diminua într-un fel sau altul (nu se știe cum), atunci capitalismul cu față umană ar deveni condiția fericită a omenirii împlinite. O mână de economiști iarăși inimoși ar da de capăt sistemului, dacă ar fi lăsați să răspândească evanghelia social-democrată și ar căpăta hegemonia culturală. Din punctul de vedere al lui Alex Cistelecan, Cornel Ban ,,dezîncastrează” idealist unele instituții și pe unii economiști, cei, firește, plasați în talerul social-democrat al balanței, fără să ne lămurească cum se poate resocializa o mână de oameni și câteva instituții care deja sunt la confluența fluxurilor și refluxurile, reflexelor și contrareflexelor de putere politico-economică din societate. Și, presupunând că așa ceva ar fi veridic, cum ar accepta pașnic capitalul în genere o propunere care i-ar diminua din forța sa neoliberală, din acumulările sale imense? Nimeni nu se lasă atât de ușor impresionat și convins de idei, altminteri salutare, când la mijloc e propria lor rațiune de a exista.

Acestea fiind zise la secțiunea de economie, trecem la critica suprastructurii, așa cum figurează aceasta în cărțile unor Florin Poenaru și Ovidiu Țichindeleanu (la care Alex Cistelecan revine pe final de volum, în secțiunea de polemici). Recenzia la Locuri comune este de două ori excelentă: pe de o parte pentru că Alex Cistelecan nu se împotmolește într-o critică marxistă a clasei sociale așa cum este întrebuințată eronat de Florin Poenaru[xx], iar, pe de altă parte, fiindcă Alex Cistelecan se dovedește un excelent editor și un cititor minuțios, care, după cum se vedea deja din lectura făcută lui Vasile Ernu, pune sub lupă contrarietățile din textul propriu-zis: literalmente, Florin Poenaru introduce (din teribilism?) perspective intenționat șocante, prea bruște pentru cititorul român nefamiliarizat cu stângismul, pe o pagină oarecare, doar pentru a le lua înapoi câteva paragrafe mai târziu sau a le redefini invers, ambiguu sau într-un mod superfluu în alt context. Ovidiu Țichindeleanu este refuzat ca propunând o critică fezabilă din pricina ,,culturocentrismului” pronunțat al decolonialismului și decolonialității sale liber asumate. Claudiu Gaiu – altfel, apreciat parcă mai mult decât alți autori de stânga – e taxat pentru opiniile funciar antiimigraționiste și pentru acomodarea facilă cu o social-democrație retro, de anii ’60 în Europa, aproape complet demobilizată discursiv și pragmatic în timpurile noastre. Teoreticianul Cosmin Cercel, în altă ordine de idei, e examinat cu minuție și admirat cu măsură pentru lucrarea sa de critical legal theory, Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution (2018). Forma-de-lege, inspirată de kantianul Hans Kelsen, și starea de excepționalitate în care practica socială de stat pune instanța supremă a legii, fisurând astfel edificiul idealist kelsenian, paradigmă inaugurată de Carl Schmitt, sunt integrate sub cupola nu tocmai reconciliantă a lacanianismului. ,,Prin chiar statutul său disciplinar, teoria critica a dreptului pare astfel condamnată să redescopere ca mister evidențele pe care, prin chiar instituirea ei, le ocultează. Faptul, ai zice de la sine înțeles, că orice lege – oricât de fundamentală, sau cu atât mai mult cu cât e fundamentală – depinde de o autoritate politică dornică sau capabilă s-o aplice și de susținerea tacită sau explicită a forțelor sociale, apare aici ca reîntoarcerea enigmatică a Realului, a excepției și a fără-de-legii inerente legii, a <<celeilalte scene>> a dreptului – dar care nu devine cealaltă și întunecată decât pentru că am stins deliberat lumina și am tăiat-o în afara analizei de la bun început.”[xxi] Când se pun în discuție regimurile reale socialiste, Cosmin Cercel apreciază stalinismul ca fiind un proiect (violent până la pacificarea totală a societății) al voinței politice suverane, concentrată în partidul-stat-popor organic, în ultimă instanță, tot fascist, versiunea kelseniană reproducându-se optim în democrațiile reprezentative capitaliste și postcomuniste, unde ,,violența care prezervă dreptul” e la ea acasă. Statul și legea nu dispar în ,,democrațiile populare”, motiv pentru care, având în vedere dezideratele comuniste maximaliste ale societății egalitariste și fără un aparat statal care legiferează și execută legea zilnic, acestea, prinse între o tradiție legalistă și o misiune politică care abolește, ca orizont de funcționare viitoare, legea, ajung să semene până la indistincție cu societățile fasciste interbelice. Alex Cistelecan concluzionează că aplecarea excesivă pe enunțul legii, și pe limbajul de ,,echivalențe abstracte” pe care îl subîntinde acesta, duce la circumstanța în care, dacă există dezbinare din cauza cuvintelor, aceste lucru se întâmplă pentru că nu putem arunca peste bord doar ideatic alienarea impusă de acest limbaj însuși, Cosmin Cercel uitând baza materială a relațiilor active dintre cetățenii unei societăți capitaliste.

Prima ,,polemică” din ultima parte a volumului este reiterarea cu alte mijloace (dar și ceva în plus) a celor afirmate, pe seama cărții Omului recent, într-un capitol precedent: doi critici literar titrați, liberalul Paul Cernat și conservatorul Nicolae Manolescu, schimbă pasiențe în marginea vechii, extrem de desuetei dileme moralizatoare dintre elite (aristocrații, marii burghezi și industriași ai megaculturii umaniste etc.) și antielite (proletariatul culturii relativiste, musai mediocre, căci postmodernă și avangardistă) până și în anul 2013, confirmând că în cultura română literară nu s-a schimbat fundamental nimic de pe vremea lui Maiorescu, veșnicul învingător, și Gherea, eternul perdant. Alex Cistelecan atrage atenția asupra banalului fapt că ,,omul de cultură”, așa cum este încă înțeles și metavalorizat de cei doi iluștrii critici, altfel de acord în privința schemelor culturale de adâncime din România, s-a fanat de mult și a ajuns element butaforic în societatea românească ultracapitalistă, unde există alte mijloace de a intra în asentimentul moral al păturilor mijlocii decât tămâierea valorilor spirituale, cu cât mai înalte, cu atât mai decorative. Mai mult de atât, sarcina stângii nu a fost niciodată aceea de a arbitra, strict pe considerente etice, meciul cerebral, dar cu implicații politice, dintre boierii și ciobanii spiritului.

A două polemică se centrează pe bugetarea participativă și schimbul de opinii cu Adrian Dohotaru, deputat de Cluj ales pe listele USR, actualmente independent, primul stângist din România contemporană ușor de confundat cu orice libertarian ecofriendly, dacă așa ceva poate ființa. Alex Cistelecan observă amfiboliile bugetării participative: dacă 15-20% din bugetul unei primării ar ajunge să fie administrate după placul comunității autodeterminate, se ridica aceleași aporii ca în primul capitol al cărții, cel despre limitele democratice ale societății civile. Cine întrebuințează banii? Gulerele albe, middle-class-ul ONGist își va împlini propriile deziderate de securitate și confort de clasă în numele unei majorități mute și tăcute. Ar fi împlinirea participativă a utopiei statului minimal și a antreprenoriatului maximal, dar fără filtrul turului de scrutin. Dacă finanțele cad pe mâna maselor așa cum sunt ele la acest moment istoric, ce și cine le-ar opri să le investească într-o petrecere câmpenească oarecare sau într-un pelerinaj în nordul Moldovei ori într-un gard care să-i separe pe românii albi de românii negri? Orice este posibil la acest nivel, doar dacă statul, desconsiderat că poate înțelege societatea mai precis decât se poate aceasta percepe pe sine (ceea ce este, în sine, o presupoziție aberantă, demnă de, citându-l din nou pe Cistelecan, un ,,cinism naiv”: clasele sociale au interese contradictorii prin chiar natura relațiilor sociale de producție și consum, iar societatea este la fel de netransparentă fără mediere ca orice altceva existent), nu intervine. Salvarea de antagonismele sociale existente nu se realizează prin abolirea statului. Mecanismele economice nu doar că ar continua să funcționeze nederanjate decât de ele însele, ci statul s-ar suprapune patronatului, dizolvând până și pretenția actuală a egalității în fața legii.

Ultima polemică reprodusă în De la stânga la stânga, înaintea interviului final cu Alex Goldiș, este cumva summum bonum al travaliului analitic cistelecanian, măcar pe considerentul că aceeași răstunare și răsucire a idealismului antimetafizic pe toate fețele se petrece în fiecare din cele peste două sute de file ale cărții. Pentru a doua oară în volum, Ovidiu Țichindeleanu ocupă prim-planul în câmpul nostru ocular. Subiectul este riguros identic ca și întâia dată: gândirea decolonială. Alex Cistelecan face eforturi admirabile de a ne convinge, poate fără voia lui, că este un Don Quijote pe dos: acolo unde întreaga suflare stângistă decolonială, destul de narcoleptică după câte se pare, vede monștri, necromanți și crăiese abuzate de spectrele discursivității europene, Cistelecan nu se lasă păcălit de niște biete și învechite mori de vânt. Moriștile din cuvinte îi repugnă acestui nou Cavaler al Tristei Figuri: starea colonială este ,,definită în principal prin interioritate și subiectivizare; totodată și implicit, în locul unui agent istoric real sau al unei dinamici istorice materialiste, așa cum apare în marxism sau chiar în postcolonialism, ceea ce mută continentele și mutilează mentalitățile este pentru decoloniali, în cele din urmă, o ideologie, un discurs: Iluminismul; în fine și din nou în consecință, soluția acestei condiții coloniale nu mai ține, nici ea, de o mișcare socială sau o dinamică obiectivă istorică, ci mai curând de schimbarea mentalității colonizante și autocolonizante, de o revoluție epistemica.”[xxii] Occidentul este exploatator și feroce istoric din pricina categoriilor carteziene și eurocentrismului radical al lui Hegel, iar discursul ucide și exploatează doar în efigie Americile și Africa. ,,Desigur, decolonialismul poate respinge această încercare de conciliere și asimilare a acestor filosofii nonoccidentale în canonul lărgit al filosofiei. Dar atunci problemele pică pe umerii lui: și anume, efortul imposibil ca, după ce a identificat filosofia doar ca provincialismul Occidentului, să demonstreze că ceea ce e exterior acestui discurs occidentalizant este totuși interior filosofiei – care ar fi atunci din nou ceva universal.”[xxiii] Dacă excindem contribuția europeană la acest discurs raționalist, practic anihilant, rămâne, totuși, să explicăm de ce rațiunea instrumentală, universalizabilă în fond, mai exista în primul rând. Gândirea decolonială ajunge să rezolve situația ,,în termeni de mister, de paradox.”[xxiv] Un anume idealism naturalist hrănește conținutul celor mai celebri autori decoloniali, Walter Mignolo, Sylvia Marcos, Aníbal Quijano etc. ,,Peste tot, aceeași operație magică a <<desprinderii>>, din două mișcări simultane: vechile concepte occidentale, măcinate de probleme interne și pătate de-atâta sânge istoric, sunt mai întâi exotizate și misticizate – <<schimbarea termenilor>> –, după care întregul lor bagaj de tensiune și negativitate interioară lasă loc unei idile de pace, spiritualitate și armonie – ceea ce ne va permite, mai încolo, <<schimbarea lumii>> (sau, mă rog, schimbarea conversației lumii).”[xxv] Din punctul de vedere al unei practici reale de stânga în Europa răsăriteană, gândirea decolonială e, pe latura sa afirmativă, utilă ca praful în vânt: ,,utilitatea politică a decolonialismului e în cel mai bun caz nulă, dar nu chiar, mai mult, prin temele și ideile sale de bază, ele anunță o conivență pe termen lung cu cele mai periculoase fenomene social-politice din zonă (naționalism, antimodernism, obscurantism, culturalism, particularism, toate ingrediente de bază ale consensului de la Vișegrad).”[xxvi] Aici se încheie și schimbul de replici cu Ovidiu Țichindeleanu, adjudecat în ceea ce mă privește de Cistelecan din simplul motiv că acesta nu și-a pierdut complet respectul pentru rațiune și nici nu desconsideră materialitatea socială a schimburilor ,,economice” dintre oameni și natură.

Se poate da exit la capitalism? Absolut, Cistelecan reluând fugitiv o opinie exprimată încă de la jumătatea cărții. ,,O falsă conștiință care nu e depășită decât fie prin mijloace violente (avangarda revoluționară), fie pașnice, prin mersul istoriei, însă doar atunci când e prea târziu.”[xxvii] Materialismul istoric, cu înțelegerea sa totalizatoare a societății moderne, este ex-post-unealta intelectualului de stânga de tipul lui Alex Cistelecan: cred, dacă nu ma înșeală memoria, că este pentru prima oară când politica revoluționară a primelor decenii din Rusia sovietică este asumată atât de explicit de un marxist român fără a suna, în schimb, nici ridicol, nici nostalgic. Meritele analitice ale unui leninism de fundal, polemic cu suprastructura non-materialistă[xxviii], sunt indiscutabile în De la stânga la stânga, dar ceea ce lipsește din acest tablou este examinarea economică marxistă a ansamblului social. Fără îndoială, dacă aceasta ar apărea mâine ca prin minune, picată din cer ca pe timpurile lui Moise și ale poporului său ales, practica din teren a stângii românești (și nu doar ea) ar deranja la fel de mult prin completa ei nulitate. Prin urmare, tovarășe și tovarăși, suntem cu toții încă în plin idealism.

Note:

[i] Critica Veronicăi Lazăr (vezi „Toate acestea nu fac decât să ne confirme ceea ce știam deja” – http://www.criticatac.ro/toate-acestea-nu-fac-decat-sa-ne-confirme-ceea-ce-stiam-deja-citeva-observatii-pe-marginea-volumul-de-la-stinga-la-stinga-al-lui-alex-cistelecan/) pornește dint-un unghi de abordare relativ îngust, anume acela că Alex Cistelecan e mult prea dezabuzat de profilul non- sau antimarxist al stângii românești, ceea ce ar fi complet adevărat numai dacă Veronica Lazăr ar fi amintit că aceeași decepție și melancolie îl bântuie pe Alex Cistelecan în legătură cu întreaga stângă mondială, care a abandonat proiectul marxist deja de jumătate de secol (cf. interviul cu Alex Goldiș din volum, pp. 416-417) și nu ar fi vorba că o revenire în forță a marxismului se profilează la orizont. Clasa, așa cum o folosește, fără să o conceptualizeze explicit, Alex Cistelecan este categoria economică (și nu numai, desigur, doar atât, dar în principal una ancorată în producerea și consumul de capitaluri: capital-marfă, variabil și constant etc.) din tradiția marxistă. Raporturile existente dintre forțele de producție și relațiile de producție, contextualizate social și totodată istoric, nu prea mai interesează stânga progresistă contemporană, cea activă politic, sau, în orice caz, aceste tematici centrale ale oricărei critici sociale temeinice au fost aruncate pretutindeni în debara, unde zac acoperite de praf, pe motiv de desuetudine, rigiditate și caracter totalitar (de fapt, totalizator). Deși majoritatea autorilor, nu însă toți, aleși ca obiect de reflecție amănunțită, sunt criticați de către Alex Cistelecan pentru că nu oferă ,,o narațiune materialistă istorică despre societatea românească”, cum susține Veronica Lazăr, cred că mai just (dar și în spiritul cărții lui Alex Cistelecan) ar fi să afirmăm că acești autori, liberal-sociali, social-democrați etc. își primesc porția de demistificare din pricina faptului că produc mai mult diverse narațiuni idealiste și mai puțin știință plantată în solul experienței sociale comune, în ciuda impresiei că se ocupă, totuși, de critica socială. Pe de altă parte, Veronica Lazăr face imediat două observații meritorii: mefiența marxistului Alex Cistelecan pentru producția academică masivă din științele sociale este oarecum exagerată (căci, iată, neoliberalismul aplicat în competiția de cercetare cerne câștigătorii de învinși, cu toate că ultimii produc numeric tone de articole cu conținut cvasiidentic și tocmai de aceea mediocru, tot ei fiind cei care au neapărat cel mai mare număr de citări luați ca întreg și, deci, prestanță de ,,savanți’’ în subsubdomeniul lor, impunând sentimentul exasperant că ,,s-a spus deja totul” și că se mai poate spune încă o dată în n moduri și y studii de caz aproximativ aceleași lucruri) și, iar aici Veronica Lazăr merge drept la țintă, intelectualii afirmați din stânga intelectuală nu beneficiază de o analiză materialistă, fie de clasă, fie de câmp cultural și habitusuri până în acest moment. Intelighenția de stânga nu s-a născut din spuma mării – un truism necesar de reamintit aici. E adevărat că Alex Cistelecan nu își propune să realizeze o asemenea cercetare în De la stânga la stânga, ceea ce devine cu adevărat incomod atunci când acesta preia necritic punctul de irumpere al stângii în chiar disputele intelectuale ale dreptei, descriere corectă prima facie. Cauzele nu pot fi decât altele și nu cele improbabile, legate de pure idei și luări de atitudine punctuale, provenind din autonomia unor subiecți gânditori necontaminați de experiențe sociale vechi și încă tangibile. Totuși, calitatea observațiilor Veronicăi Lazăr este, vorbind în general, una zigzagată: Alex Cistelecan deosebește între ironie și nostalgie ca strategii discursive eficiente ideologic în proza lui Vasile Ernu, astfel că ,,minima recunoaștere a opțiunilor sale [nota mea, Vasile Ernu] retorice și discursive” există și nu e deloc ocultată de Alex Cistelecan. În plus, nota de subsol 12 de la paginile 168-169 discută, chiar dacă în treacăt, volumul din 2009, Genealogii ale postcomunismului, coordonat de Adrian T. Sârbu și Alexandru Polgár. De asemenea, e impropriu să-l acuzi pe Cistelecan că nu dă doi bani pe antropologie, sociologie, economie heterodoxă și empirie în genere câtă vreme ,,buna metodă materialist istorică” de la care se revendică autorul nostru antimetafizic este marxismul din Capitalul, o metodă universală în orice specializare a științelor sociale. În fond, argumentul poate fi ușor inversat: până ce intelectualii de stânga nu vor fi depășit fertil fragmentarea actuală din disciplinele sociale (o pluralitate de opțiuni și sensuri care pulverizează de la sine orice sens, având în vedere că ,,școlile de gândire’’ și paradigmele subsecvente se ciocnesc și se suprapun reciproc haotic), poziția lor nonsistematică și contradictorie (dar încă non-dialectică) obliterează orice posibilitate de ieșire din marasmul consensului epistemic prezent, unitar în plan global doar la nivel de politici neoliberale academice. Prea mult particular științific distruge orice general din acest particular cu veleități încă universalizante. Restul remarcilor Veronicăi Lazăr, care nu expune, ci doar trece în revistă capitolele dense ale cărții, țin de registrul faptului divers moralizator, nici corect și nici prea interesant în cele din urmă: Cistelecan suferă de ,,fatalism conservator” pentru că respinge orice reformă și naturalizează cumva capitalismul într-un plan anistoric, ceea ce chiar pe dos decât demonstrațiile laborioase pe care le găsim în De la stânga la stânga. Cistelecan e prea tributar ,,părinților fondatori” ai ,,marii narațiuni marxiste”, iar asta după ce tot Veronica Lazăr apreciase că, pare-se, ,,totul se învârte în jurul găsirii bunei metode materialist istorice”, desigur, neîntrebuințată convenabil într-o colecție de studii în care exact asta încearcă, măcar minimal, să îndeplinească decent Cistelecan: lectura structural marxistă a unor texte, în speță progresiste, care se împărtășesc subiacent din comoara de idei antiprogresiste, atotprezente în rândurile claselor medii și ale intelectualității liberale recente, nu numai românești, în definitiv. Prea puțin contează asta practic, evident, pentru că practicul domină oricum autoritar imaginarul. În fine, ultima rafală de nemulțumire, de data asta pe cale să explodeze în acuza de misoginie și sexism, se manifestă în raport cu autorii selectați de Alex Cistelecan. S-ar fi putut afirma că acesta își selectează doar prietenii publicați deja și își alege lecturile după criterii strict personale, ceea ce Veronica Lazăr afirmă în penultima notă de final (endnote 22), neglijând atâția alți autori (deși nu chiar atât de mulți), sau că lasă pe dinafară critica literară, să zicem, de stânga, cu toate că preferă să se ocupe de scriitorul Vasile Ernu, chestiuni pe care le recunoaște parțial Cistelecan în Introducere, însă, până la urmă, De la stânga la stânga – volum non-academic ca formă – e și despre idiosincrasiile lui Alex Cistelecan, care nu sunt totuna cu maliția și șarjele sarcastice de care a fost din abundență acuzat. Ei bine, prea puțin din toate acestea este imputat de către Veronica Lazăr: Alex Cistelecan are, însă, vina de a fi evitat cu rea-voință și bună-știință orice autoare din salonul stângii românești (apreciere imediat preluată de Vasile Ernu în textul său pe seama cărții). Preferința pentru autori masculini, albi și cu orientări sexuale convenționale trădează ură și dispreț pentru femei. Nu cred că așa stau lucrurile, deși logic se poate orice. Dacă orice neglijență trădează o intenție (nu doar un proces de intenție, cum se întâmplă aici), atunci putem afirma fără opreliști că Alex Cistelecan este simultan rasist (pentru că nu citește cărți scrise de persoane de culoare și nu problematizează rasa), antisemit (fiindcă nu asociază fascismul măcar o dată cu Holocaustul, deși amintește de pericolele extremei drepte) și homofob (având în vedere că subiectul sexualității e reprimat peste tot prin simpla și deplina sa absență). În felul acesta, anume de a căuta cu încrâncenare adevărul din orice omisiune, nu ajungem nicăieri sau poate îndepărtarea lentă de mizele cărții lui Alex Cistelecan – nici acelea expuse limpede de Veronica Lazăr – este ceea ce am urmărit de la bun început.

[ii] Un comentariu jalnic din punct de vedere al argumentației vine din partea lui Vasile Ernu (vezi ,,Cis – o speranță amânată”- http://www.criticatac.ro/cis-o-speranta-aminata/): acesta pornește la drum meționându-se, de fapt laudativ, ca fiind ,,cel mai înjurat stângist” (titlul de onoare ,,revoluționară’’ pe care îl împărtășește numaidecât cu Costi Rogozanu, introdus parcă din dorința ipocrită de a nu sublinia singularitatea prin definiție a oricărei victime, reale sau închipuite), apoi multicultural și ecumenic prin experiența de viață pe atâtea meridiane, făcând pasul de a se descoperi de stânga încă din 2006 (din context reiese că ungerea de stângist s-a făcut, prin contrasens, în incinta castelului NEC) și ,,impur” de stânga în prezent, grație lui Alex Cistelecan (critica acestuia e, totuși, alta). Din acest punct încolo, articolul de opinie al scriitorului Vasile Ernu o ia pe panta denigrărilor subtile, în sensul în care subtilitatea primește un spor de patriarhalism din partea fratelui mai mare de la sat (așezarea de odinioară, nu cea ferfenițită, goală și abandonată din prezent): deși Vasile Ernu credea în vocația lui Alex Cistelecan de la început (același rol simbolic este jucat de Ovidiu Țichindeleanu în materie de speranțe neîmplinite în paginile volumului De la stânga la stânga), acesta se recunoaște dezamăgit de evoluția sa în prezent. Pe un ton părintesc de descumpănire moderată, Vasile Ernu e parcă nevoit să accepte că Alex Cistelecan nu a produs teoria dorită de el (după ce tot Ernu se recunoaște la începutul pseudorecenziei sale ca un modest degustător de teorie, de care are oarecare habar) pentru că acesta din urmă deține un ,,ego pompat” și vorbește de pe o poziție și cu o autoritate neidentificabilă cert (întrebarea este: există un principiu autoritar la stânga intelectuală și dacă da, oare acesta e compus din prestigiul și notorietatea gazetărească de ,,om de stânga”, fie și el vituperat în spațiul public?). Deși Ernu îi bate obrazul lui Cistelecan în cel mai curat mod țărănesc, același Alex Cistelecan se face vinovat pentru conservatorism. Glumițele sale ,,cinic-pontoase” sunt prea de tot pentru sensibilitatea deschisă la toate, mai puțin la aprecierile negative ale altora asupra propriei opere literare (e și aceasta o barieră altfel decât banală și uzuală?) a scriitorului fanion al ,,stângii” contemporane. Mai mult de atât, Cistelecan ,,nu riscă nimic cu o asemenea carte”, ceea ce nu numai că sună vag similar cu însăși critica pe care o face Cistelecan producțiilor literare erniene în De la stânga la stânga, dar ridică un semn de întrebare cât casa: cum de este Vasile Ernu atât de bine cotat în spațiul românesc, rămânând, după declarațiile sale ultragiate, un intelectual, totuși, de stânga, înjurat spornic de toată lumea? După această răsucire expeditivă a bumerangului critic, Vasile Ernu îl alungă pe Alex Cistelecan la editura Humanitas (sugestie preluată de la Mihai Iovănel – cf. dialogul personal alpha, minutul x, ora y) sau la NEC (a doua referință în text la o instituție atât de traumatică, dar și formatoare identitar, pentru Vasile Ernu), unde apolitismul și lașitatea lui Alex Cistelecan, înghesuite într-o mâzgă ,,provincială și conservatoare”, își află, cel mai probabil, locul. Cu toate acestea, Vasile Ernu lasă ușa deschisă, ca orice stângist cumsecade, educat și culant: Alex Cistelecan e forțat (de către cine?) să scrie ceva valoros (ce vrea să zică asta în chip explicit?), iar șansa de a compune în sfârșit acea teorie mult râvnită de Ernu nu trebuie remisă. În sfârșit, având în vedere lipsa fățișă a oricăror trimiteri la conținutul propriu-zis al cărții De la stânga la stânga, pe care aproape sigur că Vasile Ernu nu a citit-o, dar pe care unii și alții, binevoitori și nu tocmai, i-au rezumat-o pe ici-pe colo, prin părțile sale ,,esențiale”, rezultă ca Vasile Ernu s-a supărat nițel pe prietenul Alex Cistelecan, dar, așa cum se întâmplă des în viață, e loc de împăcare și veselie, ceea ce noi dorim tuturor celor de la stânga și nu numai, mai ales când s-au construit atâtea până acum și ambițiile stângii românești se anunță mărețe precum barajul Sayano-Shushenskaya din patria de origine a scriitorului de peste Prut. E iarăși vorba de acea ,,principialitate din care, chiar dacă nu se traduce într-o practică socială relevantă, oamenii mai trebuie să și trăiască.” (Alex C., De la stânga la stânga, p. 29)

[iii] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 8.

[iv] Idem, p. 18.

[v] Idem, p. 19.

[vi] Ibidem.

[vii] Idem, p. 40. Aprecierea nu este nicidecum nuanțată. Nu mai punem la socoteală faptul că Alex Cistelecan tocmai pe asta se concentrează în De la stânga la stânga.

[viii] Aici se înscriu și aprecierile pe bună dreptate negative ale lui Alex Cistelecan în legătură cu organizarea partidului Demos: ,,doar așa, ținute adică în aula universitară, reuniunile de partid pot fi contorizate drept cercetare științifică, iar publicul viitoarei formațiuni e gata constituit și racolat din studenți captivi.” (Op. cit., p. 53)

[ix] Dacă libertatea de exprimare garantată prin lege ne permite să exprimăm ceea ce gândim până la capăt, chiar dacă la capitolul autoritate stăm prost, acest conservatorism proiectat de Șiulea ca opțiune personală în 2003 este însuși ,,stângismul” lui Vasile Ernu din 2019.

[x] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 75.

[xi] Idem, p. 77: ,,deși vehementă, atitudinea lui Patapievici față de modernitate nu e deloc clară, bazându-se pe o distincție abisală între o modernitate bună (spirituală) și una rea (materială), care ratează tocmai conexiunea dintre cele două și sfârșește astfel caraghios prin a slăvi, de pildă, principiile filosofice ale liberalismului, condamnând în același timp actualizarea sa socială, individualismul modern.”

[xii] Idem, p. 105.

[xiii] Idem, p. 117.

[xiv] Idem, p. 142.

[xv] Idem, p. 154.

[xvi] Idem, p. 176.

[xvii] Idem, p. 198.

[xviii] Idem, p. 251.

[xix] Idem, pp. 254-255.

[xx] După cum se poate vedea din contribuția subsemnatului la subiect: Hidra fara capete, vezi https://vicuslusorum.wordpress.com/2017/06/08/hidra-fara-capete/.

[xxi] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, p. 335.

[xxii] Idem, p. 377.

[xxiii] Idem, p. 392.

[xxiv] Idem, p. 394.

[xxv] Idem, p. 404.

[xxvi] Idem, p. 409.

[xxvii] Idem, p. 416.

[xxviii] Nu în ultimul rând, mă simt nevoit de împrejurări să fac câteva aprecieri despre ceea ce are în comun cu adevărat stânga intelectuală independentă, provenind din pătura medie a orașelor mari din România, cu dreapta conservatoare, libertariană sau neoliberală, nu neapărat mai înstărită de pe urma statutului social dobândit sau moștenit, prin a apela chiar la excluderile explicite pe care le face Alex Cistelecan în câteva locuri din cartea sa. Problema centrală, momentan insurmontabilă după mine, este aroganța antisocială, sfidătoare, aerele de ciocoi în blugi pe care le afișează dezinvolt intelectualii români față de confrații lor eseiști, romancieri, politologi, economiști, traducători sau, pur și simplu, scriitori, cu toții mici-burghezi aspiraționali și cu apucături de lifestyle hipstăresc. Alex Cistelecan nu face excepție de la această regulă nocivă de socializare, din păcate. Urmăriți numai cum este maltratat simbolic, practic umilit public, Emanuel Copilaș în notele de subsol de la pagina 7 și încă o dată la pagina 245: în cazul primei ocurențe, Copilaș scrie tone de maculatură pesemne ,,relevantă statistic”, iar în a doua se face vinovat de ,,nelipsitele conspecte fugitive (și totuși șchioape)”. Dacă Emanuel Copilaș ar fi doar un grafoman care își strânge orice recenzie în volum, de unde nevoie, totuși, de a-l menționa? Sunt, vai!, atâția universitari români anonimi care își construiesc CV-urile doar din așa ceva, unii poate chiar mai antipatici și mai influenți instituțional (toxic de impunători) decât autorul timișorean. Poate pentru că Emanuel Copilaș a scris câteva cărți cât de cât demne de atenție, care, între considerațiile realmente necesare despre contribuțiile ideologice ale unor Florin Abraham sau Marius Ghilezan, ar fi meritat o analiză onestă marca Alex Cistelecan. Tot câmpul românesc de stânga ar fi avut de câștigat și, de ce nu?, inclusiv Emanuel Copilaș, dacă ni s-ar fi demonstrat unde e hiba cu scrierile sale. Al doilea intelectual executat în doi timpi și trei mișcări într-o altă notă de subsol (nu întinăm etajul superior al paragrafelor dense cu numele lor), de data aceasta la pagina 127, este francezul Claude Karnoouh, cu o ,,evoluție regretabilă” în spațiul public românesc (presupun că vorbim despre comentariile adesea aiuristice și vulgare, nu doar sexiste, de pe rețelele de socializare și nu despre altceva), care ,,deja în 2001 Karnoouh dorea o <<aprofundare>> și integrare a marxismului într-o viziune heideggeriană asupra modernității ca esență a tehnicii și uitare a ființei”. E și aceasta o formă de idealism ca oricare alta, fără îndoială. Problema cu această mențiune critică este că nu mai departe de 2015, cele mai strălucite minți ale stângii de pe Critic Atac, de la tranzit.ro, unii dintre ei autori de casă ai editurii Tact, s-au strâns ceremonios în Club A pentru a-l sărbători pe antropologul și publicistul progresist Claude Karnoouh la împlinirea frumoasei vârste de șaptezeci și cinci de ani, doar pentru ca, la puțin timp după aceea, să se dezică de el prin jigniri și atacuri la persoană, de pretinsă factură ideologică. De când a ajuns înjurătura între intelectuali ocupație hermeneutică? Cred că până și lui Claude Karnoouh i s-ar fi cuvenit măcar cinci pagini în De la stânga la stânga. Pentru a ne reprezenta însă mai precis cum se practică jocul contraproductiv și umoral de a elimina sau a susține pe unii și alții din interiorul grupusculelor stângiste românești, înainte de a realiza orice altceva minimal la nivel colectiv, amintesc aici o experiență irelevantă, dar care indică gradul de autosabotare conștientă a stângii independente: în anul academic 2016-2017, un marxist român ajuns în etate, obscur și atipic în felul lui, fost cercetător la Academia Română, Alexandru A. Popovici, susținea săptămânal un soi de curs liber de economie matematică marxistă. Nu discutăm aici meritele acestui demers sau cărui scop îi servea realmente, dar Alexandru A. Popovici este unul dintre puținii marxiști activi la cel mai înalt nivel teoretic în ultimul deceniu de existență al Republicii Socialiste România (vezi doar acest articol: https://drive.google.com/file/d/0BxTzm4GExWlobTY1a3FyWms0NU0/view). To cut a long story short si pentru că nu stabilim aici cine, cum și de ce e un marxist mai respectabil (whatever that means), cu toate că Alexandru A. Popovici a trimis aproape săptămânal invitații prin mail, timp de opt luni, menționând locul, ora și subiectul abordat de fiecare dată, majorității stângii intelectuale independente, nimeni, în afara cunoscuților săi, nu a răspuns e-mailului și nu s-a prezentat măcar din curiozitate, dacă nu din alt motiv, la vreuna din întâlnirile sale. Adevărul tragicomic al stângii românești independente este că, dacă nu publici în reviste sau edituri străine (pentru epatarea prestigiului local, intrat la apă de ceva vreme), nu apari pe micul ecran și nu bei bere cu ea la masă, poți să fii însuși Marx și, totuși, nu ai cum și de ce să exiști realmente pentru ea. Când intelectualii se tratează atât de disprețuitor între ei (și asta se întâmplă mai ales când refuză să se citească unii pe alții), deși sunt la un click distanță în materie de comunicare nemijlocită și schimb de idei, te întreb sincer, avangardă prezumtivă a proletariatului, ce vei avea tu să-i spui unui muncitor care corespunde, numai din întâmplare, exact profilului așteptat din broșurile și articolele stângiste pe care le citești, le traduci sau le redactezi personal? Oricum ar fi și orice i-ai zice, proletarul va simți prin toți porii ființei sale că nu faci parte din clasa lui, nu-l înțelegi cu ochii săi și nu aveți nimic de împărțit, la finalul zilei grele de muncă, decât, pare-se, o ură reciprocă și sănătoasă de clasă.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Castalia stângii

  1. Claude Karnoouh zice:

    Înjurături sunt necesare când sub aspect moderația universitară, critici te jignesc într-un stil jegos. Și maestrul meu Granel înjura copios colegii lui de breaslă, adică universitar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s