Cea mai bună economie dintre toate cele posibile

Branko Milanović a fost cândva economistul șef al Băncii Mondiale. Cercetătorul sârbo-american este unul dintre cei mai apreciați experți în materie de studiere a sărăciei și inegalității globale. După numele unor Thomas Piketty, Gabriel Zucman, Sir Anthony Atkinson și Li Yang, Branko Milanović apare întotdeauna curând menționat. În ultimii ani, Milanović a publicat câteva cărți de economie politică pentru care a primit omagii publice de la foruri academice înalte și premii respectabile (inclusiv unul de la think tank-ul social-democrat cel mai cunoscut în Europa de Est, Friedrich Ebert Stiftung). Deosebirea dintre un economist teoretician și unul politic constă, cel puțin la prima vedere, din capacitatea ridicată a primuia de a corecta și a identifica ,,legi” ale pieței în cadrul unui sistem coerent științific, folosindu-se de modele matematice solide, în vreme ce ultimul se ocupă cu o interpretare politică, pe alocuri sociologică, a ceea ce datele economice cunoscute îi pun la dispoziție. Politica în vid nu se face, deci o oarecare unilateralitate se presupune de la sine. În Capitalism, Alone, The Future of the System That Rules the World (Harvard University Press, 2019), Branko Milanović încearcă să ne explice ce e în (ne)regulă cu economia globală și sistemul capitalist contemporan, același în esență, dar și altul în formă, decât cel din ultimele câteva sute de ani.

Încă din primul capitol al Capitalism, Alone, Milanović își recunoaște drept influențe liminare unele referințe clasice în materie de teorie socială: Adam Smith este citat adesea (cel din The Wealth of Nations și Theory of Moral Sentiments), urmat de Montesquieu (Spiritul Legilor), dar, nu în cele din urmă, Marx si Engels, dar îndeosebi Karl Marx (Das Kapital) dintre acești ultimi doi. Aproape firesc, am zice, Milanović proclamă înfrângerea definitivă a socialismelor de stat în secolul al XX-lea, capitalismul global rămânând fără rivali. Începând cu anii 1980, inegalitatea globală, dar și cea națională, a crescut constant până în prezent, indexul Gini arătând destul de alarmant (puțin sub 70 de puncte, în condițiile în care acesta era de 55 de puncte în 1914), deși scoaterea din sărăcie a câtorva sute de milioane de chinezi în ultimele patru decenii a contrabalansat inegalitățile reale și grave din centrele pieței mondiale. Fără ridicarea păturii de jos din China la nivelul unui proletariat (semi)urban cu un standard de viață relativ decent (puțin sub al Bulgariei și României în 2020), coeficientul Gini ar fi părut ceva mai pesimist, sugerând întoarcerea unor rate de inegalitate tipice secolului al XIX-lea. China raportează o creștere medie anuală de 8% în cei patruzeci de ani de când economia ei s-a deschis comerțului internațional și Partidul Comunist Chinez a ales calea dezvoltării interne. Este, de departe, cea mai rapidă și intensă creștere economică observată istoric până în prezent, o adevărată ,,revoluție economică” (p. 8). Marele progres se datorează și avansurilor uriașe din sectorul tehnologiei informației și comunicării, digitalizarea producției și serviciilor apărând ca în curs de desfășurare. Este vorba și de o reechilibrare a balanței puterii economice globale la care suntem martori: dacă în 1970, Vestul producea 56% din totalitatea mărfurilor mondiale, la ora actuală, Asia a inversat tendința înregistrată după 1700 în lume: 43% din toată masa de mărfuri existentă se produce în China, Japonia, India, Vietnam etc, iar trendul indică depășirea barierei de 50% până în 2050. Două secole și jumătate de înapoiere sunt suprimate de creșteri economice robuste în doar jumătate de veac. Integrarea piețelor în economia globală, pe fondul unei dezvoltări fără precedent, se realizează în beneficiul continentului asiatic, nu întâmplător cel mai populat și expansibil. Dacă în 1944, aproape 40% din PIB-ul global se datora Statelor Unite, ponderea sa este în 2020 de 16%, iar a Germaniei de 4%, mai puțin decât încă subdezvoltata Indie, cu 8%, care se preconizează că va ajunge în topul primelor economii ale lumii ca mărime în secolul al XXI-lea. Branko Milanović surprinde aceste transformări neașteptate ca inaugurarea unui nou stadiu în istoria omenirii, care pune în pericol stabilitatea achizițiilor civilizatorii ale Europei și Americii după 1800. Deloc imperialist sau eurocentric, Milanović privește fără scrupule în viitor, după cum vom vedea. Întreaga sa carte este o interogație indirectă asupra regimurilor politice din inima capitalismului mondial, cel puțin atâta vreme cât această inimă va mai bate puternic în spațiile culturale sine qua non ale modernității.

Tocmai de aceea, Milanović se străduiește să definească, apelând, printre cei deja amintiți mai sus, la clasicul John Rawls din A Theory of Justice, ceea ce particularizează civilizația occidentală în piața globală contemporană. E destul de curios și contradictoriu să băgăm de seamă cum după un prim capitol în care Milanović recunoaște că inegalitatea este aproximativ la cotele pre-1914 în societățile nord-americane și europene, iar aceasta după jumătate de secol de intermezzo al welfare state-ului și lunga sa pace socială, meritocrația liberală este atributul central al democrațiilor vestice. Egalitatea în fața legii, educația gratuită și taxele semnificative din spațiul nord-atlantic și occidental definesc civilizația vestică. Dincolo de faptul că sunt atâtea deosebiri de dezvoltare și regimuri de taxare preferențială între statele care alcătuiesc acest conglomerat al capitalismului liberal meritocratic, Milanović se concentrează mai degrabă pe experiența Statelor Unite și mai puțin pe cea europeană. Atunci când (p. 14) economistul american creionează tabelar diferențele între regimurile economice europene din ultimele două sute de ani, acesta află evadarea din impasul inegalitar pe care îl ridică capitalismul liberal meritocratic în diferența de natură a inegalității de astăzi față de cea de acum câteva generații: primii 10% cei mai bogați occidentali, care dețin mai multe active și lichidități decât jumătatea de jos a semenilor lor europeni, se disting de rentierii și tăietorii de cupoane din secolul al XIX-lea doar prin faptul că o parte din ei muncește și încasează venituri salariale de ordinul zecilor/sutelor de mii de USD pe lună. În ciuda sufragiului universal, a libertăților și drepturilor democratice pe care le-au câștigat cetățenii statelor europene după 1945, ba chiar dincolo de crearea unui stat social universal, care să asigure minimul de subzistență oricărui angajat (și, uneori, doar cetățean) dintr-o societate capitalistă dezvoltată, atunci când îl citim pe Milanović un singur lucru se poate remarca ca diferit: mutatis mutandis, dacă mizantropul capitalist Ebenzer Scrooge e, cel puțin în debutul povestirii, la fel de lacom și zgârcit și în prezent, dar și ceva mai hedonist, Bob Cratchit, mâna sa dreaptă în ,,companie”, nu moare deloc de foame și nici nu mai primește câteva zeci de lire sterline pe săptămână (în banii de astăzi), ci plutește lunar într-o leafă egală cu venitul pe cap de locuitor mediu într-un an calendaristic. În termeni pragmatici, bogăția din acumularea de capital nu exclude îmbogățirea din salariu. De fapt, ambele merg împreună: nu mai putem să le reproșăm celor 10-15% din populație că sunt doar niște paraziți (o parte dintre ei pot fi și așa) care trăiesc din rente, dividende și dobânzi obținute la depozite uriașe pentru că, pur și simplu, deși au proprietăți, bijuterii, iahturi și conturi grase la bancă, elita occidentală își câștigă averea din munca prestată conform contractului salarial (e adevărat că Milanović nu analizează pe larg în ce măsură sunt aceste salarii rezultatul exclusiv al muncii și al legilor pieței), asocierea bănoasă dintre capital și munca intitulându-se homoploutia (p. 34). Deci, masele frustrate și resentimentare nu mai pot nici măcar să-și exprime indignarea, bogații de azi urcând de curând pe scara socială doar pentru că sunt regește plătiți ca angajați. Dacă aceștia vor continua să mai lucreze sau se vor retrage la timp, nu putem încă știi, dar există o probabilitate ridicată ca urmașii lor să revină la indolența luxoasă a rentierilor de pe vremea lui Charles Dickens. Între timp, chirurgii faimoși, avocații de succes, managementul corporatist, profesorii universitari din Ivy League etc. fac averi muncind, nu stând degeaba și lăsându-i pe alții să lucreze pentru ei. E meritul lor lockean că au înțeles să-și fructifice skill-urile pe piață și au acumulat cinstit, cu sudoarea frunții lor, avuție. Corolarul de aici este că inegalitatea în creștere relevă meritocrație. Mai mult de atât, de când forța de muncă feminină generalizată manifestă o polarizare similară a veniturilor salariale, femeile de succes, self-made women, ajung să se căsătorească și să întemeieze o familie cu un bărbat din același decil cu încasări salariale de câteva zeci de ori mai mari decât media (mariaj asortativ – assorative mating în limbajul de specialitate). Pe cale de consecință, inegalitățile nu doar cresc, ci o fac și într-un ritm accelerat. În cazul în care umbra de capitalism social-democratic vest-european dispare cu totul, vom rămâne într-o lume în care, odată cu schimbul biologic al generațiilor, averile și inegalitățile aferente se vor întoarce la 1900, ceteris paribus. Cu toate acestea, Milanović este, una peste alta, mai optimist decat Thomas Piketty din Capitalism in the 21st Century (Harvard University Press, 2014): dacă la 1914, 70% din bogația britanicilor se găsea exclusiv în mâinile a 1% dintre englezi, acum același procentaj de indivizi deține doar 20% (p. 21). În lumina faptului că angajații sunt majoritari în sectorul serviciilor în țările dezvoltate, iar cei din industrie, care lucrează la producția mărfii, sunt situați la mii de kilometrii distanță unii de alții (lanțuri de producție globală), vechiul antagonism capital-muncă se ascunde până la indistincție în pliurile capitalismului de secol XXI. Dacă cei 10% de la vârful piramidei sociale americane posedă în bunuri financiare la fel de mult ca restul de 90% (p. 26), să nu uităm că acumulările din profituri sau alte forme non-salariale de venit sunt procentual mai mari an de an decât cele rezultate din salarii. Impozitarea diferențiată, deși necesară în condițiile date, nu poate avea sprijinul celor care formează deja o plutocrație cu valențe oligarhice la conducerea statului. Elitele politice tind să se substituie deținătorilor majorității capitalului de pe piața domestică, iar paradisurile fiscale constituie refugiul ambelor părți. Mobilitatea socială a scăzut în timp ce inegalitatea creștea – o lapalisadă economică. Milanović propune utopic (p. 46) ,,un capitalism egalitar bazat pe dotări aproximativ egale între capital și abilități în cadrul populației”. Mai mult de atât, fără să explice cum s-ar putea instaura pașnic o asemenea ordine sociala nouă (și cum ar funcționa) în afara (sau odată cu) taxării proporționale, taxe spre zero pentru investitorii mici, acțiuni în comun pentru angajați, iarăși taxe apreciabile pe moșteniri, Milanović pledează pentru un stat minimal egalitarist (!­­­) care poate fi inițiat doar prin intermediul unor politici protocomuniste (!). Nu mai înțelegem dacă ne confruntăm în prezent cu un capitalism liberal meritocratic sau cu un conglomerat oligarhic, alcătuit din clasa capitaliștilor și a celor mai bine retribuiți ,,angajați” ai lor, care trebuie impozitați la sânge. Milanović oscilează senin și tolerant între ambele variante. În condițiile în care tendința istorică este deregularizarea și taxarea cât mai aproape de zero, iar statul social se trezește pus în dificultate de procesul globalizării economiilor în curs de dezvoltare, unde migrația transfrontalieră a muncii a atins procente semnificative din populația activă, atunci afirmațiile lui Milanović au menirea numai de a flata conștiințele unor suflete frumoase și umanitare dintre cititorii săi. În plus, imigranții, arată Milanović, spre statele cu pachete sociale peste limita subzistenței pot fi cei mai slabi instruiți și mai puțin dispuși la efort substanțial din masa globală a populației migratoare. Și aici ne lovim de o situație paradoxală, testată statistic: imigranții care au pregătirea intelectuală și experiența necesare pentru a presta munci în top 10% ca remunerații aleg ca destinație societăți inegale, în timp ce majoritatea celor subcalificați sau cu o educație școlară precară aleg să pună presiune pe welfare state-ul occidental. Soluția pe care o propune Milanović e cea deja prezentă în unele state din Golf, precum Emiratele Arabe Unite: acceptarea imigranților pe o perioadă temporară, fără garantarea facilă a cetățeniei. Fără cetățenie, drepturile fundamentale ale omului devin, pe de altă parte, îndoielnice, greu aplicabile și de neimpus. Având în vedere că alegerile politice din occidentul liberal sunt oricum puternic influențate de sponsorizările uriașe ale primilor 1% dintre cetățeni în termen de venit, orice se poate pentru interesele lor. De la școli private la comunități inexpugnabile din exterior, plutocrația amorală, gender equal, se reproduce nestingherit în cercuri închise. Ajunși la capitolul trei, se poate afirma că nu se simte trecerea de la presupusul capitalism liberal meritocratic, cel în care trăiesc cetățenii societăților dezvoltate din Europa și America de Nord, la cel politic, specific, crede Milanović, Asiei în întregime, cu excepția Japoniei. Dar cum se definește capitalismul politic?

Înainte de asta, însă, Milanović revizitează pe scurt marile teorii existente: una a fi cea liberală, care naturalizează capitalismul, iar cealaltă este critica sa cea mai faimoasă, marxismul. Liberalismul (clasic) nu e stare să explice convingător și rațional cum de a alunecat vechea lume imperialistă și capitalistă a secolului al XIX-lea în hecatomba industrială a anilor 1914-1918 – Milanović lasă să se înțeleagă de aici că un viitor Război Mondial poate fi o evoluție firească a globalismului actual. Marxismele fac o treabă hermeneutică de minune în acest sens. Pe de altă parte, liberalismul lămurește convingător de ce regimurile socialismului istoric s-au prăbușit fără zgomot în anul 1989: marxismele nu sunt, pare-se, în stare să lămurească anul 1989 în Eurasia. De fapt, doctrina comunistă a servit unui scop invizibil, pe care viclenia istoriei l-a demonstrat abia la finele secolului al XX-lea: acela de a crea regimuri modernizatoare care să înlăture colonialismul, feudalismul și să construiască o formă de capitalism indigen. Ideologia comunistă a constat în a ridica țările din Lumea a Treia la un standard mediu de industrializare, necesar pentru revenirea teleologică la capitalism. Milanović nu suflă, totuși, o vorbă despre cum Rusia a regresat simțitor în anii 1990-2000 din punct de vedere economic, la fel ca întreaga Europă de Est, beneficiile reale ale regimurilor socialiste, evaporate rapid după 1989-1991, apărând greu de cuantificat pentru bunăstarea care ar fi trebuit să urmeze (și nu s-a materializat nici în 2020). Comunismul a inaugurat piețe naționale semimodernizate, funcționând decent în societățile agrare și înapoiate și prost în cele deja parțial industrializate (vezi Cehoslovacia și Germania de Est). China este un succes datorat primordial pieței globale: dacă în anii 1980, cele mai multe companii chineze erau de stat, în prezent, doar aproximativ 20% se află în situația aceasta. Miracolul chinezesc este, din narațiunea străvezie a lui Milanović, tot rezultatul economiei de piață. Sistemul politic ridică, însă, câteva semne de întrebare: acesta nu este comunist, China suferind de aceleași rate ale inegalității ca societățile occidentale, ci îndeosebi antiliberal. Chinezii nu trăiesc într-o societate a statului de drept, elita partidului aflându-se deasupra legii. Dacă ar fi așa cum spune Milanović, China ar trebuie să fie condusă de facto de o aristocrație, ceea ce nu este cazul. Mai mult, deși Milanović amintește că birocrația de stat este extrem de bine pregătită și tehnocrată, fără să demonstreze că așa stau lucrurile în teren, arbitrarul legii intră în contradicție cu prerogativele unui aparat de stat rațional și universal. Și, totuși, de ce contradicția nu se manifestă politic în China? De ce statul funcționează la parametrii superiori democrațiilor din Estul Europei, de pildă? Nu aflăm nimic de la Milanović în acest sens. Apoi, corupția este atât de larg răspândită la vârful Partidului Comunist Chinez încât aceasta contribuie la creșterea inegalităților. Aici s-ar putea replica că ratele mai mici ale corupției occidentale (deși avem suspiciuni că aceste rate sunt cele reale) nu au încetinit creșterea inegalităților în Europa sau în America de Nord. Capitalismul politic asiatic nu există: capitalismul este la fel de politizat și în vechile centre ale capitalului global. Milanović se plânge că statul chinez nu este autonom și e încastrat în sistemul economic domestic/regional/mondial, de parcă statele occidentale nu s-ar afla în exact aceeași poziție. Singura deosebire constă în faptul, din ce în ce mai dubios în ultimele două decenii, că statele occidentale au regimuri democratice, dar, indubitabil, capitalul se poate descurca excelent și în regimurile autoritare ale Asiei. Cetățenii se simt fericiți nu atunci când votează, ci când societatea lor înregistrează bunăstare. Dilema Marelui Inchizitor este tranșată: oamenii nu au nevoie de libertate atâta timp cât pot huzuri. Este situație speciei actuale în plin avânt al capitalismului universal. Deși capitaliștii chinezi sunt aureolați de Milanović, drepturile lor de proprietate nu sunt clar definite, din cauza unei legislații stranii în China cea capitalistă, care îi permite partidului să confiște averi și să-i pună la punct pe acești capitaliști fără titluri clare de proprietate. Desigur că Milanović vede o eroare în acest sistem în care, totuși, proprietatea nu e sfântă, deși capitalul se acumulează exponențial de câteva decenii încoace. Va fi China democratică sau restul statelor vor prelua modelul capitalismului politic? Răspunsul este unul nedeterminat, China suferind, crede Milanović, de o anumită închistare culturală și intoleranță la orice civilizație decât cea proprie. Nici modelul său economic nu este ușor de exportat, sistemul capitalist și autoritarist chinez, controlat de partidul comunist, neputând funcționa în anumite societăți (de parcă liberalismul legalist al Occidentului e același în India, Europa de Est sau continentul african, rateurile modelului democratic neexistând). Oscilația ambiguă și derutantă între regimul politic recunoscut și tipul de economie național-globalizată declanșează scepticismul cititorului atent în Capitalism, Alone: atunci când economia e eficient-capitalistă, deci necesarmente bună, ne lovim de zidul antidemocrației, iar când în aceeași economie cresc doar inegalitățile, atunci aceasta e rea, deși regimul politic este democratic. Milanović preia această separare principială, axiomatică, între politic și economic de undeva anume, dar nu-și precizează sursa, fără a lua o minimă distanță critica. Nici nu înțelegem măcar dacă regimul politic este democrația sau capitalul sau dacă ordinea economică este autoritară și coruptă, deși cumva democratică la nivel politic. Conceptualizarea de dragul conceptului depășește și infirmă istoria faptelor, unde planurile se îmbină organic, fără a se amesteca sau a se armoniza neapărat. Acest pas metodologic îl depășește pe Milanović.

Nici când discută cetățenia-agio (premium citizenship) din societățile dezvoltate, Milanović nu se află într-o poziție mai convingătoare: deși, prin comparație cu alte state, din punct de vedere politic este uman și superior să trăiești într-o democrație consolidată precum cele scandinave, din punct de vedere economic, cetățenii cu pașaport și drepturi politice din Norvegia se bucură de un monopol care le aduce o rentă politică, disturbând mecanismele pieței. Milanović critică welfare state-ul ca nesustenabil tocmai din pespectiva forței de muncă globale: munca nu este uniformizată și raționalizată până la capăt de vreme ce proletarii din țările în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate nu încep să fie productivi la standardele capitalului avansat de astăzi. Karl Marx ar fi surâs la acest comentariu: capitaliștii secolului al XXI-lea descoperă cât de artificiale sunt, în realitate, drepturile politice și traiul bogat din țările dezvoltate în condițiile în care pregătirea unei forțe de muncă profitabilă și salarizarea sa se pot realiza la standarde globale ceva mai joase, fără ca nimeni să protesteze, exact ceea ce se întâmplă actualmente în Asia sau Africa. Capitalul se poate augmenta și fără welfare state, dar reciprocă nu e valabilă, ceea ce salariații vestici încep să înțeleagă de ceva vreme. Dacă munca ar deține lipsa de restricții fizice și legale de care se bucură un robot industrial, capitaliștii ar exulta: cu oarecare efort coercitiv și polițienesc, națiunile s-ar amesteca între ele, divizunea muncii globale primând în aceste schimburi economice avantajoase. Între timp, lupta dintre salariații localnici și imigranți se ascute peste tot, rivalitatea lor, ca forță de muncă tratată unitar, crescând tensiunile politice domestice (ex. Italia și Franța după anul 2000). Welfare state-ul este privit drept obsolet și antiglobalist de Milanović, globalizarea creând singură avuție.

Cu această ocazie, ajungem la corupția elitelor globale, clasa capitalistă internațională: cel puțin 10% din PIB-ul global stă ascuns în paradisuri fiscale, indiferent că omul de afaceri este chinez, nord-american și rus. Aceste bogății sunt rezultatul fraudei de mari proporții, mitei, crimei organizate, traficului de droguri, specifice Rusiei, Europei de Est sau Americii de Sud, dar și profiturilor nedeclarate sau scutite, prin artificii bancare și de o legislație fiscal-permisivă, de pretențiile unor welfare state-uri lacome. Din păcate, când vine vorba de ascuns banii, capitaliștii se înfrățesc fără menajamente, indiferent că ei provin din țări capitaliste liberal-meritocratice și capitalist-politice. Milanović naturalizează și fenomenul paradisurilor fiscale: e reversul suportabil al unei globalizari reușite, începută după 1991. Casele de avocatură faimoase și sistemul bancar (elvețian) susțin și prosperă de pe urma acestor insule și orașe-state ale corupției acceptate. Și, apoi, oare spălarea banilor negri în țările dezvoltate nu este ceva de pe urma căruia beneficiază și cetățeanul obișnuit din democrațiile consolidate? Valorile furate în periferie sunt protejate de legile și stabilitatea financiară a centrului capitalist. În fond, nici mita nu este ieșită din comun: este rezultatul unor diferențe politice, datorată restricțiilor impuse forței de muncă globale, prin care funcționari publici (pe cei privați i-am amintit mai sus) prost remunerați, care fac munci egale ca importanță și utilitate în țări diferite la nivel de dezvoltare, se plătesc singuri la o valoare mai apropiată de rezultatul muncii lor. Cinismul lui Milanović este absurd, dar logica pieței e imbatabilă. Hipercomercializarea raporturilor și a vieții individuale primește un scor ridicat în materie de amoralitate. Comodificarea și urgența consumului au înlocuit locul vacant al moralei sau al religiei în timpurile modernității contemporane. Aceste trăsături sistemice au trecut și în viața de familie: muncile domestice și rolul de întrajutorare a familiei tradiționale sunt topite de atomizarea capitalistă. Orice muncă poate fi realizată pe bani și pentru un venit suplimentar. Șoferul de la Uber sau biciclistul care cară pizza în spate după munca de birou nu sunt cetățeni care, din pricina inegalității și a liberalizării piețelor, grație adâncirii globalizării, au ajuns să depindă material de aceste munci de după muncă, ci, exact ca în manualele neoclasice, muncitorul se tratează pe el însuși ca o sursă de profit suplimentar, gândind și acționând capitalist. Banul înnobilează și justifică munca, dacă ascultam cu atenție sunetul de fundal al argumentației lui Milanović, iar homonculusul din creierul șoferului de taxi de după ora 18:00, care este funcționar bancar până la 17:30, se distinge de celelalte întrupări ale sale prin a fi capitalist, numai că explotarea devine autoexploatare, abstinență prin muncă în numele hedonismului din consum. Milanović consideră că astfel eliminăm și alienarea, bolile psihice dispărând în actul aproape permanent al muncii. Naivitatea rece și calculată a lui Milanović se intersecteză cu admirația pentru ultima tehnologie, cea mai profitabilă, acesta rămânând indiferent la faptul că pierderea unor locuri de muncă și aruncarea în șomaj a câtorva milioane de oameni traumatizează și sfărâmă destine: inadaptarea acestora, sacrificați pe altarul economiei, va duce la adaptarea altora de după ei, omenirea câștigând în ansamblu. Nu există limită pentru satisfacerea nevoilor de consum umane, aceste nevoi fiind infinite. Milanović nu distinge clar între nevoi și gusturi sau mode de consum. Oricum, pretenția neștiințifică la venitul universal de bază (Universal Basic Income) nu îl convinge pe Milanović: UBI ar stimula inactivitatea economică, ar duce la falimentul statului, dar, mai ales, ar genera o forță de muncă indisponibilă în mod voluntar, estimată la o treime din populația activă a unei țări, ceea ce ar fi grav, deși nu aflăm de ce și în ce sens ar fi asta mai periculos decât existența paradisurilor fiscale.

În concluzie, Branko Milanović este un vulgarizator al unor teoreme economice de manual, dar, prezentate apologetic ca istorie politica mundană, capitalismul este singurul orizont permis al umanității. Pe de altă parte, Milanović se teme că omenirea actuală, roasă de inegalitățile frapante ale unei economii liberale, dar și ordoliberale (e curios că Milanović nu propune acest concept pentru China), să nu revină la societățile rentierilor din secolul al XIX-lea: polarizările din Europa și coloniile sale de după 1815 au dus, crede Milanović, de altfel, corect, la Primul Război Mondial. Imperialismul economic și politic nu a dispărut complet nici până astăzi, geopolitica G-7 și OECD resemantizând vechiul echilibru interimperialist. Între epoca liberalismului clasic (secolul al XIX-lea), trecând prin capitalismul social-democratic (1945-1980), ajungând la capitalismul liberal meritocratic (Occidentul după 1980) sau la cel politic (Asia de Sud-Est), Milanović, categorizând extrem de abstract și deficitar, revine la o poziție de centru-stângă, dar una idealistă și aberantă după laudele aduse capitalului: există poate și un capitalism al poporului (în care fiecare are acțiuni aproape egale din venitul creat de capital și muncă, inegalitatea contând în continuare) sau chiar unul egalitarist (în care fiecare are cantități aproape egale din venitul creat de capital și muncă), taxarea bogaților și investițiile într-un sector public de educație și de sănătate predominând în peisajul păcii sociale absolute. Dacă blestemata de inegalitate nu ar urca amenințător pe radarele economiștilor, Milanović ar eticheta modul de producție capitalist ca paradisul în devenire. Acum putem interpreta, mai fideli și mai obiectivi față de fapte, căror interese și idealuri mărețe servesc cercetarea și producția de politici economice din interioriul Băncii Mondiale: celor generate de capital, Singurul.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s