Un veac de investigații idealiste

Teza de doctorat a universitarului german Christoph Henning despre receptarea operei lui Marx în spațiul cultural german (se poate vorbi și de cel american, însă doar într-o oarecare măsură) din 2003 a fost tradusă în 2014 la editura Brill cu titlul Philosophy after Marx. 100 Years of Misreadings and the Normative Turn in Political Philosophy, constituind o lucrare de peste șase sute de pagini, cu note de subsol care adesea acoperă jumătate din pagina tipărită și o bibliografie care depășește o șesime din volum. Lectura nu este nici prietenoasă și nici pe departe facilă, având în vedere publicul țintă și o tradiție de receptare a operei lui Marx cel puțin vastă – și asta nu doar în limba germană. Christoph Henning nu este un marxist asumat, ci un specialist minuțios în marxism și marxologie, cu toate că el însuși se recunoaște ca un wittgensteinian în privința metodelor de lucru. Nu am putut observa în ce constă exact această influență, în afara lecturii aplicate a unor texte care sunt interpretate grație unui principal of charity generos. Pentru Henning, conceptele definite (sau nu) într-un sens explicit și precis în cadrul sistem de referință coerent nu se pot transfera în alt Sprachspiel fără a risca ca sensul lor inițial să se piardă sau să se transforme în altceva cvasinou. Universurile semantice se întrepătrund, dar nu se suprapun, clarificare metodologică cu care operează polemic la tot pasul și Christoph Henning în întinsa sa analiză, prefațată omagios de criticul literar Frederic Jameson.

În cele ce urmează voi trece în revistă liniile generale ale acestui volum realmente hiperstufos, trecând peste fabuloasele incursiuni microanalitice în operele unor gânditori de prim rang în științele sociale. Henning pornește de la ideea că marxismul este mort după 1989, iar faima sa recentă se asociază cu regimurile socialismului istoric, de tristă amintire și cu o reputație istoriografică neagră. Capitalismul în veșminte doctrinare neoliberale nu mai are rivali, ceea ce, afirmă cu titlul de ipoteză Henning, îngustează câmpul social al celor care cercetează ,,dezinteresat” în științele sociale. Deși accentuată poate prea mult, starea actuală a criticilor teoretice la adresa consecințelor sociale ale funcționării economiei de piață nu se abate de la observația lui Henning. Oricine estimează anomaliile politice și sociologice ale ultimelor decenii ca rezultat al funcționării normale a pieței este curând intimidat de tabăra adversarilor ca ,,socialist” sau ,,comunist”, ambele conotate negativ. Henning se axează doar pe textele discipolilor sau adversarilor marxismului, originari din Europa Centrală, vorbitori nativi de limba germană. Programul de la Erfurt din 1891, elaborat de liderii social-democrați Eduard Bernstein, August Bebel și Karl Kautsky este unul din punctele de cotitură în devierea teoriei materialismului istoric pe făgașuri străine de scrierile lui Marx. Henning nu ne explică de ce Friedrich Engels nu a reacționat mai viguros nu atât la tentațiile revizionismului, căruia Henning nu are ce-i imputa în sine, cât la aprecierea corectă conform căreia o teorie economică vastă precum cea din Das Kapital nu poate trece direct în proiectul unui partid fără grave hibridizări falsificatoare (sau măcar mistificatoare) sau care, atunci când pretind a fi justificate doctrinar, se prezumă a revela sensul adevărat al teoriei în calitate de forță politică organizată. Bunăoară, nevoia de înțelegere a nevoilor materiale ale muncitorilor s-a tradus în drepturi politice suplimentare și în beneficii materiale decente precum serviciile sociale aferente (legislația muncii este o creație a social-democrației occidentale) sau în creșterea nivelului de trai al muncitorilor industriali, dar de aici până la o teorie politică marxistă, pe care nu o poți identifica explicit la Marx, au loc salturi logice inedite. Revoluția proletară avea ca scop, dacă se acceptă critica economiei politice marxiste, abolirea proprietății private a mijloacelor de producție și dispariția capitalistului ca subiect politic central în societățile postburgheze, nu doar eticizarea luptei muncitorilor pentru cauza lor socială particulară. Dominația structurală a ordinii capitalului în societate poate coexista, până la un punct, cu reformismul lui Eduard Bernstein, după cum se mai întâmplă până și în prezent în anumite democrații nord- și central-europene. Karl Kautsky continuă în linia revizionismului bernsteinian, cel care are meritul de a fi recunoscut primul originalitatea căii luate de Partidul Social-Democrat, cu diferența că în perspectiva kautskyană orice pas ideologic care ar fi îmbunătățit condiția clasei proletare din Germania s-ar armoniza obligatoriu cu o intepretare corectă, ortodoxă a marxismului. Deodată Marx și contribuția sa la înțelegerea economiei moderne devin catchwords pentru platformele unor politicieni care se revendică, cel puțin declarativ înainte de 1914, nemijlocit din reputația unei opere teoretice dificile și complexe (p. 30). Rosa Luxemburg, Lenin însuși, în ciuda istoriei sale economice dedicată evoluției capitalismului în Rusia, dar și diverșii marxiști care ajung lideri politici în Lumea a Treia după 1918 sau 1945, nu fac decât să preia mecanismele de politizare a unei grandioase interpretări economice și să le radicalizeze revoluționar, printr-o retorică agresivă. Henning susține că nu se poate vorbi de o supralicitare a voinței politice de a transforma societatea fără a nega tendințele și legile economice generale, care se regăsesc la toți economiștii clasici și cu atât mai mult în cazul lui Marx. Practic, Henning, deși nu o declară explicit, ridică problema infrastructurii care creează o suprastractură subalternă, dar pe care însăși chemarea politizării de stânga, în orice formă s-ar găsi aceasta, moderată sau revoluționară, o dezminte prin pretențiile politice ale unor grupuri de ,,conducători” de a schimba din temelii, strict decizional și administrativ, ordinea și procesul material de producție și reproducție socială. Dacă reformiștii, precum Bernstein, speră că pot curba funcționarea pieței în favoarea salariaților, reușita lor istorică existînd, dar cu limitele prescrise tot de activitatea economică propriu-zisă, radicalii pretind o răstunare completă a regulilor de funcționare economică, ceea ce nu s-a realizat în nici o țară unde modelul bolșevic s-a instaurat. Răstălmăcirea teoriei economice marxiste a dus la abandonarea premiselor sale fundamentale: pe de o parte Bernstein acceptă, ca pe un fatum, un proletariat îmbelșugat, naționalist și aderând la filiații culturale locale, mai mult sau mai puțin ,,burgheze”, pe de altă parte, Lenin și Luxemburg cred cu tărie că faza capitalului monopolist nu mai ascultă de prescripțiile economiștilor clasici, inclusiv cele descrise de Marx, piața globală intrând, se presupunea după 1914, într-un impas dezvoltaționist, pe care doar reglajul politic îl poate depăși. Din nou, eticizarea variată a teoriei economice se poate constata ca statutară. Preluarea unor subiecte derivate din morala universală kantiană devine monedă comună în scrierile unor revizioniști germani, marxismul metamorfozându-se într-un Weltanschauung filozofic până și la ortodoxul Kautsky. Ideologizarea unei teorii economice adâncește înstrăinarea de asumpțiile antifilozofice ale lui Marx însuși. Bătrânul Engels se conformează acestui model pernicios. Schemele de reproducție simplă și extinsă din volumul II al Capitalului și moralizarea lor se realizează fie prin acceptarea creșterii economice armonioase, la infinit, fără declanșarea crizei (sau se identifică unele de scurtă durată, dar fără intensitatea unei crize ,,finale”), fie la invalidarea lor pe criterii etice, preluată de facțiunea revoluționară a social-democrației germane (lăsând la o parte criza de subconsum, teoretizată și de Rosa Luxemburg, care atenuează până la insignifianță contratendința capitalistului de a nu produce ceea ce nu se realizează cu profit în consum). Dinamica internă dintre sferele de producție capitaliste nu este atemporalizată de Marx și echilibrul variabil al pieței nu exclude crizele sau contradicții grave în sistemul economic global, nu doar al pieței domestice. Naturalizarea acestor tendințe și resemnarea în fața activității economice impersonale își află echilibrul în activitatea politică reformistă sau revoluționară ori în atribuirea unor roluri de panaceu al statului ca actor economic nemijlocit. Mai mult, în lucrările Rosei Luxemburg sau Henryk Grossman contratendințele semnalate de Marx sunt înlocuite cu un final catastrofist și endogen al întregului sistem economic. Henning nu se ferește să critice abandonarea prin răstălmăcire a legii tendinței ratei profitului de a scădea de către aceiași ecomoniști marxiști doar pentru că unitatea de timp în care lucrau aceștia nu proba prima facie ceea ce corpusul teoretic stipula ca fiind regula, aceștia excluzând tacit excepțiile sale. Meritul acestor resemantizări eronate îl deține și influența teoriei neoclasice în economie, ale cărei concepte pătrund și se amestecă în cele marxiste până și în studiile unui economist heretodox ca Michio Morishima sau în cărțile unui marxolog ca Michael Heinrich (pp. 75-77). Întreaga separație între un voluntarism politic pragmatic și o teoretizare economică aerată, din ce în ce mai ruptă de cerințele stringente ale vieții de partid (și, de aceea, mai ușor de moralizat) are loc în anul 1914, când partidele muncitorești din Franța și Germania votează creditele de război, dar mai ales în Rusia dupa 1917, unde partidul înarmat, ierarhia rigidă, dictatura militară și geniul politic al lui Lenin se substituie oricărui considerent economic în vederea înfăptuirii socialismului din evanghelia de sloganuri a bolșevicilor. Teroarea birocratică stalinistă își codifică apoi proiectul de industrializare forțată într-o ideologie marxist-leninistă pentru care teoria economică ajunge să fie substituită cu o retorică găunoasă, opinii morale extreme și o indigestă filozofie nonmaterialistă în cele din urmă. Stat proletar degenerat sau capitalism de stat – ambele chei de citire a realității se exonereză de la utilizarea fertil-economică a lecției marxiste. Politica violentă pretinde a putea modifica de la sine traiectoria activității economice generale și a relațiilor ce decurg de aici. Coordonatele non-marxiste ale regimului sovietic stalinist sunt, în fond, sterile sub raport științific, iar acolo unde se observă inovație, aceasta este rezultatul unei competiții teoretice și practice acerbe pentru dezvoltare economică în luptă cu modelul absolut, cel american, deci tot în logica predominantă a productivității capitaliste.

Un alt teoretician marxist care ontologizează schemele de reproducție, simplă și complexă, și le aplatizează la nivelul istoric interbelic este austriacul Rudolf Hilferding, un susținător convins al intervenției statului în reglarea economiei, iar asta cu scopul de a evita crizele inevitabile ale unui sistem deja monopolist și controlat de concentrarea fără precedent a capitalului financiar. Hilferding preia elemente din teoria economică marxistă, pe care le include într-o nouă viziune economică, săracă în conținut față de cea clasică, nu doar marxistă. Din acest moment încolo, teoria economică marxistă se vede contrafacută de modelul sovietic și de coruperea leninistă, șansele unei reveniri fiind nule după 1945, când Războiul Rece trimite marxismul, altfel abandonat ca proiect științific viu, în categoria dușmanilor ideologici ai Lumii Libere. Dacă până în anii 1920, teoria neoclasică, care apăruse ca o contrapondere psihologizantă, individualistă, anistorică, dar și una gândită să înlăture dizarmonia intereselor haotice printr-o pacificare sistemică, la corpusul de idei din Das Kapital, anii 1950 produc rigidizarea matematică a acestei teorii, plasată la antipozi față de cea marxistă pe care, atunci când o studiază sumar, o falsifică intenționat sau o critică pornind de la conceptualizări axiomatic din start antitetice. Christoph Henning, care rezumă cu acuratețe câteva din dogmele neoclasice de bază, surprinde modul în care aceste teoretizări se întrepătrund cu cele marxiste pentru a oferi refutări interne ale marxismului care pornesc dintr-un punct pentru a reveni la poziția inițială sub forma unei concluzii deja previzibile, comițând un clasic petitio principii. Definiția și atribuțiile banilor în societatea capitalistă, așa cum sunt precizate și proiectate inițial la Marx, sunt redefinite în manieră neoclasică sau trunchiate la unii autori care se revendică drept marxiști în alt sens decât cel economic, reducând opera lui Marx fie la chestiunea (ajunsă ea însăși fetiș filozofic) fetișismului mărfii, fie la deplângerea dezumanizării individului ca simplu agent de consum și forță de muncă liber-disponibilă în societățile moderne.

Sociologia ca domeniu de cercetare apare în Germania (dar nu numai) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub forma unui răspuns temeinic la un anume tip de teorie economică, în primul rând cea marxistă, dar nu numai, economiștii clasici operând în termeni adesea amorali și conflictuali atunci când discută raporturile existente între clasele sociale. Morala și religia, puterea și dominare într-o societate, stiluri de viață și valori culturale distincte iau locul universului economic general în calitate de alternative oficiale la viziunea ,,îngustă” a economiștilor. Henning atrage atenția că sociologii, deși dezbat și studiază aceste aspecte noneconomice ale societății, pretind a nu observa că structura economică este, cu toate acestea, înrădăcinată axiologic în sistemele lor sociologice, Max Weber, Werner Sombar, Émile Durkheim sau Karl Mannheim fiind primii practicanți ai acestei (încă) inedite metode. Normativismul sociologic deviază în etică, operele unor Talcot Parsons, Niklas Luhmann sau Jürgen Habermas conținând într-un grad ridicat pretenții teoretice abstract-moralizatoare. Marx însuși este evacuat pe diferite considerente din câmpul sociologiei respectabile: fie teoria sa este depășită istoric, din pricina avansului tehnologiei în industrie și în viața privată a cetățenilor obișnuiți, fie antagonismul dintre clasele sociale e o himeră pentru ca acesta a fost rezolvat de creșterea generală a nivelului de trai, fie clasele sociale s-au diversificat considerabil după 1900, fie acest concept de ,,clasă socială” este superfluu și confuz în sine. Întreaga armătură terminologică, aparent wertfrei, a sociologiei germane de dinaintea anului 1933, dar și după 1945, constă dintr-o refutație pe față sau indirectă a marxismului.

Când ajunge la tema filozofiei sociale, Henning este egal de critic cu Heidegger și Lukacs. Heidegger distorsionează major rudimentele de marxism, niciodată tratat frontal, într-un discurs antimetafizic, antiontologic care, în continuare, trivializează premisele sale inițiale: în cele din urmă, rațiunea modernă inginerească, caracterul instrumental al științei, obiectivitatea știintifică sunt aruncate de-a valma peste bord în oceanul unei iraționalități poetice anihilante, care nu are nimic substanțial de spus omului modern sau, pur și simplu, omului în genere. Linia filozofiei hegeliene, pe care Marx o depășește, păstrând doar metoda dialectică, deviază într-o filozofie fichteană a identității care alunecă într-o specie de idealism ce nu se recunoaște pe sine ca atare. Relativismul vitalist al lui Nietzsche, acuzat de a fi încă prea metafizic în războiul său cu metafizica și ontologia occidentale, ajunge un aliat al filozofiei sociale critice. Rudolf Eucken și Wilhelm Dilthey converg în această privință cu vitalismul nietzschean. Gândirea despre lume și ființa însăși sunt identice la tânărul Lukacs, care caută o rezolvare culturală a travaliului individului modern prin dezvoltarea conștiinței de clasă, proletariatul ca subiect și obiect al istoriei, condus de avangarda sa intelectuală, probând toate caracteristicile unui construct supraistoric. Revoluția viitoare luptă pe baricadele culturale ale antireificării, deși proiectul inițial marxist nu se reduce numai la atât. Lukacs idealizează și ontologizează categoriile economice ale criticii economiei politice realizată de Marx, cea care nu este nici până astăzi un sistem filozofic. Traducerea marxismului într-un discurs filozofic totalizator, în care subiectul este proletarul, iar obiectul istoria speciei, ca mers înainte ale clasei celor care trăiesc din munca lor, are mai multe în comun cu tradiția filozofiei idealiste germane decât cu intențiile antifilozofice ale proiectului marxist. Comunitatea organică a proletariatului ca agent și destinatar final al Istoriei este încă o ramură romantică a fatalului idealism teuton. Karl Korsch spiritualizează în direcții similare marxismul.

Sociologului Niklas Luhmann i se dedică unele din cele mai dense pagini din carte: filozofia sa târzie a sistemelor este nu numai antimarxistă, ci și nonempirică până la contopire în idealism, construind o metanarațiune conservatoare în fond. Separația dintre obiectul gândirii și gândirea care gândește obiectul este anulată omnilateral de Hegel, iar această ruptură, reafirmată de Marx, dar contrazisă de contrasutura filozofică ce i-a urmat, este spațiul prin care filozofia își face loc, recăpătându-și aura de unitate a tuturor actelor gândirii, una cu ființa, substanța sau natura, împotriva materialismului antimetafizic marxist. Funcționarea reală a economiei ca proces conștient al agenților săi este finalmente abandonată pentru tărâmul imaginar al conceptelor și relațiilor evanescente dintre ele. Max Horkheimer și Școala de la Frankfurt urmează în siajul acestor refilozofări ale marxismului originar, singurul economist al respectivei școli, Friedrich Pollock, înscriindu-se într-o direcție vitalist-culturalistă de interpretare critică a societății. Psihologizarea și estetizarea proceselor economice nu se întrerupe aici: Theodor Adorno reia, previzibil, aceleași scheme idealiste, ridicându-le pe un plan de o religiozitate difuză a discursului critic dizolvant. La finalul capitolului doi, Henning expune punctele de neîntâlnire dintre marxism și elaborările sale teologice, întreprinse de câțiva reputați teologi protestanți germani (Karl Barth, Paul Tillich, Ernst Troeltsch, Jacob Taubes) și de un istoric al filozofiei prolific precum Karl Löwith. Nici Walter Benjamin (pp. 391-400), în ciuda originalității sale filozofice inconfundabile, nu excede concesiile făcute unei filozofii a religiei străină de teoria economică marxistă. Aceste încercări reușite sub raport filozofic duc la o ,,supranormativizare” a unui critici marxiste uitate în fundal, atunci când nu este refuzată din start.

Jürgen Habermas, care strecoară punctele nodale ale marxismului prin sita unei raționalități normative și a unei teorii a comunicării raționale, împrumutând și reteoretizînd conținutul celor mai multe discipline sociale într-o cheie proprie, sfârșește prin îmbrățișarea unei ,,filozofii a dreptului” aproape conservatoare și acomodantă cu ordinea de stat din Germania Federală, propunând numai o suprateorie moralizatoare și intens psihologizantă care a pierdut contactul cu solul contradicțiilor sociale existente. Procesul de eticizare, subiectivare și, nu în cele din urmă, ontologizare a neoclasicismului economic trece și în textul clasic al lui John Rawls, A Theory of Justice, o încercare abstract rațională, axiomatizată la bază, de a construi o etică socială în capitalism, realitatea empirică oferind doar acel material maleabil care se potrivește modelului inițial. Justificarea pe considerente de egalitate formală, deci de morală pură, a situației de drept din Statele Unite ale Americii în perioada 1945-1990 se întrevede printre rândurile cărții lui John Rawls, calchiere filozofică a ipotezelor de lucru primare din manualele de economie ale vremii. Pe acest fundal reconfortant, apariția unor cursuri de etică/teologie a afacerilor în mediul universitar global nu surprinde deloc în acest context (capitolul 3.3): Henning trece în revistă cele mai sincere și mai moralizatoare, dar iremediabil subminate de propria lor ignoranță naivă, apologii ale pieței libere realizate la finele secolului al XX-lea.

În ultima parte a volumului, Christoph Henning reia poziția de bază a deconstrucției sale analitice: Marx s-a despărțit încă din tinerețe de idealismul hegelian, respingând pretențiile nejustificate ale filozofiei idealiste germane, efortul său final concretizându-se într-o teorie economică generală, latură pe care cei mai mulți critici antimarxiști o eludează sau, ceva mai subtil, o ,,refilosofează” în codurile lor proprii de analiză. Marx nu este un determinist, nici un ideolog metafizic, nici un profet apocaliptic și nici măcar un filozof în înțelesul de breaslă al termenului. Obiectul său de studiu a fost societatea reală, urmărită în activitatea ei zilnică de producere, reproducere și conservare a speciei prin contactul mijlocit și determinat cu natura înconjurătoare. Mecanismele sale de interpretare economică acceptă cu greu suprapunerea definițiilor și perspectivelor din teoria neoclasică, capcană în care cad nenumărați (post)marxiști autoproclamați. Dialectica hegeliană a fost adesea întrebuințată de diverși exegeți pentru a deturna, mai mult sau mai puțin premeditat, demostrațiile din Das Kapital spre poteci discursive originale, dar străine de șoseaua largă a metodei marxiste. Aceștia nu se abat niciodată de la calea moralizării ca substitut opioid de explicație științifică a realității sociale în totalitatea ei. De asemenea, nu ar trebui omis că această poziționare de principiu nu poate alcătui soclul unei presupuse teorii sociale critice. Falsificarea, prin retopirea în matrice filozofică a categoriilor economice curente, nu încetează de a fi cea mai frecventă injoncțiune a filozofiei în științele sociale, exemplul sinuoasei tradiții marxiste depunând mărturie în acest sens.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s