Ideologii literare

Camil Petrescu și reacțiunea

Izolarea artei de problemele sociale într-o încăpere etanșă a Sinelui sau rezolvarea tribulațiilor traiului în comun printr-o evadare mincinoasă în tărâmul metafizic al unor sentimente pozitive autocompensatorii sunt soluțiile sumare, dar atât de eficiente și dulcege, ale oricărui intelectual umanist evazionist, cu atât mai mult într-o societate pauperă, prost organizată, brutal materialistă, care îl plasează pe artist la margine, impunându-i o sărăcie amară pe fond de anonimat tratat condescendent. Din fericire, nici cei mai aspri adoratori ai ,,artei pentru artă” nu reușesc să separe tărâmurile pe care pretind a le cunoaște net a priori: nu se știe unde începe așa-numitul sine și unde se termină arealul infernal al celorlalți, iar orice încercare de rupere a întregului nu duce decât la o fundătură sau alta a intelectului. Socotit încă de la început un roman realist-socialist, Un om între oameni al scriitorului Camil Petrescu, lucrare neterminată la moartea din 1957 a autorului, a fost taxat și diminuat valoric pentru pactizarea vădită cu poncifele ideologice ale regimului sovietic din România anilor 1948-1964. Referințele se pot găsi cu relativă ușurință în acest sens, dar cele mai multe sunt fie negative, fie trec cu politețe rece peste această ultimă operă chiar și atunci când atitudinea față de autor e una de simpatie și apreciere generale, având în vedere cele doua romane interbelice notabile și notorii astăzi. Un om între oameni este mai presus de orice o reconstituire istorică documentată riguros, în care inventivitatea lui Camil Petrescu susține o direcție politică oarecare și un mesaj cultural subreptic, esopic, dar aici nuanțele se impun cu măsură. Se poate presupune că romanul rămâne nefinalizat tocmai din exagerata scrupulozitate cu care Camil Petrescu urmărește evenimentele anilor 1848-1849, cele care acoperă două volume din romanul publicat, încercând să depisteze mobilurile personale, dar și de clasă din spatele Revoluției. Dacă biografia romanțată a istoricului naționalist și revoluționar Nicolae Bălcescu ar fi putut fi dusă până la capăt, probabil că republicanismul paneuropean al lui Bălcescu ar fi fost ultima sa concluzie (capitolele terminale din roman îl surprind pe Nicolae Bălcescu încercând zadarnic și oarecum fantastic să unească forțele armate revoluționare, maghiare și românești, într-o luptă comună împotriva coroanei habsburgice), una de inspirație romantic-revoluționară, dar explicabilă și cumva rațională pentru un cititor de la începutul secolului al XXI-lea. Ceea ce este copleșitor și remarcabil în Un om între oameni este artistul literar elevat, dublat de un istoric al moravurilor acut (cărțile recente, printre altele, ale istoricului Constanța Vintilă-Ghițulescu întăresc documentația vastă a lui Camil Petrescu și cunoașterea profundă a epocii de la 1821 la 1849 din Țara Românească). Spre exemplu, Camil Petrescu, cunoscut pentru exactitatea glacială, precizia rafinată a frazei încă din portretul realizat de G. Călinescu în Istoria…, utilizează cu naturalețe eclatantă vocabulele azi ieșite din uz ale târgoveților, ciocoilor, funcționarilor, boierilor, țăranilor vremii, acea limbă jucăușă și indecisă, corcitură de turcisme, grecisme, regionalisme, păstrând însă nealterată limpezimea unei limbi române popular-curgătoare, de dinaintea importului masiv francez și aclimatizarea sa rapidă. În forma sa neoccidentalizată, limba română iese de sub pana lui Camil Petrescu ca una profund și fluent europeană, un dialect de margine, dar care nu asimilează de fapt verbiajul cosmopolit al ,,liftelor străine”, ci doar se împopoțonează ocazional cu el în straturile sociale superioare, atât de vulnerabile și trecătoare, în mersul sinuos politic în timp al unei semicolonii de la nord de Dunăre, teritoriu de trecere al imperiilor asiatice, spațiu al deșărtaciunilor de mărire și faimă. Din punct de vedere istoric, Camil Petrescu creează o narațiune în două ape, dacă se poate spune așa: pe de o parte expunerea crudă spiritual, dar nicidecum șocant naturalistă, a vieții de zi cu zi a țăranului român din Câmpia Română, pe de alta parte efervescența fluctuantă, haotică, instabilă a păturilor suprapuse, de la micii boieri calemgii sau ofițeri cu rang inferior până la marii negustori bucureșteni, ale căror chervane aduc mărfurile occidentale din târgurile și orașele mari ale Imperiului Habsburgic sau din statele și orășelele germane. Conștiința unei națiuni de o singură limbă sau credință nu există în Țara Românească decât prin intermedierea ardelenească realizată de profesori-părinți-profeți naționali (the Founding Fathers pe coasta de est a Americii de Nord), supuși imperiali, precum Gheorghe Lazăr, Florian Aaron sau Gheorghe Șincai, iar frații Bălcescu, printre alții, învață lecția acestui naționalism românesc de import la Colegiul Național ,,Sfântul Sava” din București. Spre stupefacția celor ce găsesc parfumul greu al naționalismului (simili-ceaușist) drept o simplă otravă, Camil Petrescu se află într-o triplă dilemă în expunerea partizană a naționalimului pașoptist românesc: o mare parte din elita conducătoare a țării era de proveniență și obediență greco-turcească, iar comerțul se afla la dispoziția negustorilor armeni, iarăși greci, turci etc., condiția de român fiind spotan asociată cu cea de rob țigan (ca în primele reproduceri picturale ale valahului de rând în ochii central-europenilor) sau iobag, rumân, vecin pe moșiile boierești, națiunea, dacă se putea vorbi de existența ei, aflându-se în genunchi, cu palmele tăbăcite de muncă și umilită în fel și chip. Deci clasa exploatată este exclusiv națiunea, nu minoritatea conducătoare, alogenă, fie rapace, fie trândavă sau amândouă împreună. Camil Petrescu se afla în dificultatea de a pleda pentru o națiune care, indubitabil, nu există politic și nici măcar economic. În același timp, erudiția istorică îi impune să redea adevărul cu privire la conștiința publică a rumânilor din satele prăpădite și prăfoase din Oltenia și Muntenia. Personaje rebele, materie umană revoluționară, precum Găman, Tulcotoiu, neamul lui Firu sau Miai nu sunt admirabile decât prin reacțiile lor omenești pe buza prăpastiei, de strigăt al rațiunii chinuite pe fondul unei abrutizări fizice aproape absolute: petrecând sute de zile pe an scormonind pământul pe ogoarele boierului funest Medelioglu din Vadu Rău, cititor de Lamartine și fumător înrăit de ciubuc, muncind pentru un monstru hedonist și luând bice pe spinare de la dorobanți precum sclavii antichității, țăranul român se smintește fie prin resemnare și un fatalism sufocant, fie luând calea riscantă a banditismului, asemeni lui Miai, haiduc și donjuan parazitând paturile vădanelor și nevestelor cu familie de prin împrejurimi. Nu e nimic de admirat la clasa țărănească decât pofta de viața a fetelor și femeilor tinere (Camil Petrescu continuă să asocieze femeia cu cele mai patriarhale roluri, ceea ce este corect din punct de vedere al mărturiei istorice, dar un fapt care nu conține în sine verva erotică pe care i-o atribuie naratorul, cea care adeverește verdictul de misogin impenitent pus încă din tinerețe scriitorului: mame devotate până la sacrifiu de sine, precum serdăreasa Zinca Bălcescu, surori ca Tița, condamnată la a rămâne fată bătrână, sau hetaire superioare ca boieroaica scăpătată și lacomă după câștiguri facile Băl-Ceaurescu, răsfățată de cunoscuți Frusinica, sau unele dintre sătene, de pildă ușuratica și neconsolata Sultana, care, adusă la pat de cancer, preferă să se sinucidă în numele cauzei revoluționare antiturcești prin a da foc hanului pe care îl deținea; nici eroina alegorică, deși vânjoasă, a Revoluției de la 1789 din pictura faimoasă a francezului Delacroix nu este absentă în anul 1848, rolul hieratic al femeii vestale revenind Anei Ipătescu) și veselia colectivă pâgănă de la nunți sau rare sărbători câmpenești de după culesul recoltelor în toamnă. Poporul pare a avea instincte animalice sănătoase, în ciuda vieții sociale bolnave, și nu dă semne de corupție morală sau de contagiune cu spleenul levanting arhetipal, doar de primitivism naiv. Stratul gros de ignoranță culturală le vătuiește conștiințele de sine fruste, ferindu-le de realizarea tragediei condiției lor sociale: rebeliunea interioară începe pentru țărănimea română abia atunci când cerințele și nevoile economice ale boierimii, deprinsă cu luxul proaspăt scurs din brașovencele cu mărfuri occidentale, devin din ce în ce mai imposibil de satisfăcut. Acuza de realism socialist este una cât se poate de greșită: Camil Petrescu nu face decât să reproducă, în tablouri artistice superbe, adevărul istoric pe care orice istorie economică ți-l arată sec sub forma unor grafice și tabele ale înapoierii materiale (românești) din cele două teritorii subcarpatice la 1830, subdezvoltare materială generată și de relațiile sociale brutal feudale ale boierimii fanariote și românești deopotrivă. Nu e de mirare că armata imperială țaristă și guvernatorul efemer al Valahiei, contele rus Pavel Kisselef, apar ca o rază de lumină într-un întuneric colectiv oriental. Aceasta este a doua dilemă pe care o rezolvă strălucit Camil Petrescu: rușii nu figurează ca Armata Roșie eliberatoare, ci mai degrabă ca actanții unui regim politic care aduce pe meleagurile românești primele reforme de inspirație franceză în secolul al XIX-lea. Rușii, în fond, părăsesc curând Țara Românească, lăsând-o, în ciuda rolului protector și a participării la Războiul de Independență din 1877-1878, pentru aproape un secol la dispoziția puterilor occidentale aliate în lupta lor politică cu localnicii împotriva Imperiului Otoman, suveran în regiune până la 1856. E cel mai probabil adevărat că provinciile românești riscau să fie încorporate în Imperiul Țarist ca gubernii de graniță dacă armata rusă imperială ar fi reușit să câștige triumfător Războiul din Crimeea, dar finalul confruntării a dus, în realitate, la întemeierea unui nou stat românesc. Camil Petrescu menține echilibrul între perspectivele istorice diverse asupra importanței unora sau altora dintre evenimentele veacului: orașul București beneficiază de o admirabilă monografie indirectă într-un Un om între oameni, comparabilă ca atmosferă cu notațiile sagace de mai târziu ale cronicarului Constantin Bacalbașa. Bucureștii sunt o urbe în curs de transformare, mai mult aglomerare disparată de sate cu un târg ,,lipscan” în centru decât un oraș pe model occidental sau asiatic. Traiul greu, apăsător al tăbăcarilor, încă o breaslă, dar nu proletariat modern liber contractual, amorurile de mahala pătimașe, dragostea dăscălimii mici și revoluționare în persoana lui Scarlat Turnavitu, negustorimea ierarhizată, solidară din piață Obor, patronată de machedonul Tudor Fârșerotu, personaj abrahamic, clerul de jos patriot, una cu poporul în răzmeriță (nu și mitropolitul Neofit, omul stâpânirii împilatoare), conferă o vivacitate rezistentă în timp romanului istoric Un om între oameni. Clasele intermediare dezvoltă primele conștiința politică a intereselor lor materiale imediate și a nevoii unui stat în care drepturile să le fie recunoscute și apărate republican, cu vot democratic pentru populația adultă, proprietară și de gen masculin, Camil Petrescu redemonstrând caracterul burghez al revoluțiilor europene de la 1848: nici măcar aici nu i se poate imputa realismul socialist, fiind un fapt recunoscut ca atare de istoricii de până astăzi ai fenomenului revoluționar amintit. Robustețea rabelaisiană a unor chipuri de tăbăcari ca Licsandru și nevastă-sa, Licsandra Herga, dar și alți membrii ai claselor inferioare este exagerată de către Camil Petrescu din neputința de a construi psihologii convingătoare în persoana lor, ceea ce este mai mult decât explicabil în cheia unei fresce istorice asumat realiste: lipsiți de educație cultă de bază, atât țăranii, obiect de interogații etnografice repetate, cât și meseriașii și tăbăcarii bucureșteni, simpli pe dinăuntru și orientați spre satisfacerea nevoilor și poftelor elementare, nu au cum să atingă stadiul introspecției sau al zbuciumului interior cât-de-cât evoluat.

A treia dilemă pe care o ridică, nu tocmai verosimil, Camil Petrescu, constă din scindarea internă a clasei boierești: pe de o parte îl avem pe Mitică Filipescu, mort ca un martir pentru cauza occidentalizării Țării Românești în 1842, în ocnele mizerabile ale româno-otomanilor, apoi pe frații Golești, boieri de vază și de neam, viguroși patrioți, din care Alecu ,,Arăpilă” Golescu se remarca ca fiind cel mai împătimit adept al schimbării, neamul Bălceștilor, în care Nicolae Bălcescu, spirit revoluționar iubitor de neam (portretul său aduce aminte, mutatis mutandis, de soarta liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu), triumfă ca părintele națiunii române de la 1848, doar pentru a se retrage în exil și a muri de tuberculoză câțiva ani mai târziu, Axente Sever, Deivos, popa Radu Șapcă, generalul Gheorghe Magheru, Telegescu, Negulici, poeții Dimitrie Bolintineanu și Grigore Alexandrescu, pictorul Rosenthal, Zane, Apoloni, Paleologu, Mavromati etc., iar pe de altă parte ne confruntăm cu tombaterele boierești parșive (Alecu Vulpe, Ion Câmpineanu, Costache Cantacuzino, Nicolae Băleanu, neamul boieresc Ghica, Lahovary, Oteteleșeanu etc.) și slugile lor din agie și armată (coloneii Odobescu și Solomon în primul rând, zapciul Iancu Manu, deși maiorul Grigore Lăcusteanu excelează prin ura de clasă cea mai explicită), al căror interes zăcea în prezervarea marii proprietăți funciare și în protecția asigurată de Poartă în calea revoltelor și tăvălugului popular. Partida boierească o are ca reprezentant ideologic, sinistru de reacționar, pe logofeteasa Calliopi Ghica, poreclită logovipera, cea care proferă cele mai aspre injurii la adresa clasei țărănești, redusă la statutul de opincă, de brațe de muncă gratuite, de vite de povară decerebrate, amintind de groaznica, dar tragica Hangerlioaica din Scrinul negru. Cu toate acestea, marea aristocrație, deși își petrece timpul jucând imbecilizant cărți și complotând unii împotriva altora, cu suflete de sclavi înveninate și scârbavnic de fățărnice, pe lângă sultanul din Țarigrad, nu este descrisă în chipul degenerat din cartea lui Petru Dumitriu, Cronică de familie. De altminteri, la 1848, marea boierime nu anticipează în clasa negustorilor, disprețuiți cu orgoliu aristocratic, posibili rivali și nici nu se imaginează înrudindu-se de nevoie cu lepădăturile cu bani, dar fără viță nobilă – atitudine explicabilă având în vedere poziția încă fruntașă a boierimii fanariote la gurile Dunarii. Dilema răsare din interesele convergente ale micii-burghezii în curs de ascensiune socială (Ion Brătianu – prietenul interesat al mardeiașilor de mahala, a plebei lumpenproletare cu slăbiciuni interlope, detaliu premonitoriu pentru dinastia liberală, încă neîntemeiată, a Brătienilor, Costache A. Rosetti – un revoluționar laș de inspirație bulevardieră și Ion Heliade Rădulescu – prototipul demagogului naționalist, adeptul unei retorici delirante, inspirate poetic, pe care o regăsim în piesele și schițele lui Caragiale, dar și în declarațiile oricăror politicieni români de la 1866 până acum) și cele ale negustorimii bogate, dar fără putere politică (bancherul Pavlicioni, comerciantul Hagi Curtis sau proprietarul parvenit de mori și tăbăcării de pe Dâmbovița, fantele meseriaș State Dobrovici), cei care îi voiau pe marii boieri înlăturați din pozițiile de prestigiu pe care le dețineau (pentru a le lua imediat locul, cum aflăm din gura conservatorului Șerban Vogoride în capitolul ,,Davida” din Cronică de familie), dar care nu doreau punctul 13 al cererilor revoluționare, anume cel legat de desființarea clăcii din Țara Românească, fiindcă această mică și mare burghezie susținea proprietatea ca sfântă și folositoare întru consolidarea puterii sale personale. Ceea ce este greu de explicat nu e postura ideologică a armatei, poliției, aparatului funcționăresc, semireacționari cu toții, sau a marii boierimi, ultraretrogradă, dublată de conservatorismul pseudoprogresist al capitalului comercial și financiar, ci chiar atitudinea politică a micii-boierimi rurale din care se trăgea Nicolea Bălcescu. Cui și de ce i-ar fi folosit unui Nicolae Bălcescu sau fraților Golescu desființarea iobăgiei? La această întrebare Camil Petrescu răspunde evaziv și nesigur pe sine: e vorba, finalmente, de dragostea de țară, de poporul vorbitor de limbă română care ființează barbar și într-o cruntă sărăcie în veacul dolofanelor piroscafe austriece. Mobilul cauzei revoluției este indignarea morală în fața inegalităților crâncene de la tot pasul – de aici îndemnul cvasimasonic, Dreptate și Frăție, al revoluționarilor pașoptiști. Cu toate acestea, este limpede că doctrina obscură de la care își extrage luciditatea politică imediată Bălcescu nu are sens din punct de vedere practic pe termen lung, vinovată făcându-se de un idealism social romantic patetic, proiectat într-un trecut imaginar, curat antimodern, de presupusă coabitare organică, pe deplin armonioasă, între popor și stăpâni, unii cumsecade și omenoși: zilele de glorie ale națiunii sunt împinse într-un Ev Mediu întârziat, pe vremea domnitorilor, cu toate că (sau mai ales fiindcă) Nicolae Bălcescu scrie istoria domnitorului Mihai Viteazul, mare latifundiar feudal, același care impune ,,legarea de glie” în cele mai multe sate oltenești unde era proprietar pe oameni, vite și plaiuri, iar împroprietărirea cu pământ a țăranilor, măsură luată în 1864 de guvernul Mihail Kogălniceanu, nu a rezolvat tensiunile sociale, ci doar le-a acutizat, punând în primejdie existența ordinii interne a societății românești câteva decenii mai târziu (episodul sângeros al răscoalei de la 1907, dar și condiția mizeră și inferioară militar a efectivelor armatei române în 1916-1917, când teritoriul țării se înjumătățise). În cele din urmă, rămâne această nebuloasă ideologică: dincolo de zăngănitul entuziast și înflăcărat al națiunii dezrobite, cum se prezintă această societate pe dinăuntru, în mecanismele sale tangibile de organizare economică? Cine ar mai fi muncit pentru boieri, în ce condiții ar fi avut loc împroprietărirea și abolirea servajului în Țara Românească la anul 1848, dacă s-ar fi ajuns la o asemenea situație atunci și nu ceva mai târziu? Dincolo de chemarea vociferantă la patriotism și la înfierarea (mai curând melancolică) a celor vânduți străinilor și lacomi după foloase nemeritate, ticăloșite, cine și în ce fel ar fi administrat țara fără marii ,,arhon-boieri” și impoziția de a plăti tribut Imperiului Otoman? Nici măcar teama de cuceritori veniți din vest, net superiori economic și politic la 1848 Valahiei și Moldovei, nu alimentează planurile de renaștere națională ale lui Nicolae Bălcescu, așa cum apar acestea exprimate în paginile romanului Un om între oameni. Dacă măruntele sau marile concesii oportuniste ale unor C.A. Rosetti sau Ion Heliade Radulescu mai au oarecare noimă în roman, rămânând la fel de rebarbative în context, și dacă toate celelalte voci care reprezintă claselor lor sociale și ocupația fiecăruia se exprimă veridic, coerent și cu miez, poziția ideologică frenetic patriotică a lui Nicolae Bălcescu nu își afla miza în planul terestru al societăților moderne și al cerințelor lor de funcționare, ci într-un escapism utopic, plasat într-o societate imaginară de frați și surori ai aceluiași neam, uniți prin cuget și simțire, conviețuind și convulsionând într-un feeric dans perpetuu al sărbătorii colective naționale, unul extenuant și repetitiv până la absurd, ceea ce confirmă că autorul Camil Petrescu, afin pretutindeni cu sentimentele și ideile eroului său Nicolae Bălcescu, în pofida anumitor compromisuri din vremea sa dejistă, nu este, la urma urmei, un romancier socialist sau un adept al realismului-socialist în artă, ci unul cu propriiile sale convingeri, consonante cu tradiția naționalistă interbelică și înca cu cea prebelică, până la urmă. Alături de toate acestea, temerara depoziție naționalistă, realizată cu mijloacele artei sale literare superioare, a fost redactată într-o perioadă istorică în care trupe dușmane de la Răsărit vegheau încă la liniștea domestică a Republicii Populare Română.

Eugen Barbu și estetismul sumbru

Dacă Un om între oameni este unul dintre romanele splendide ale literaturii române, Săptămâna nebunilor (1981) se ridică la cerințele unei capodopere. Eugen Barbu era (și, în măsura în care congenerii săi resentimentari mai trăiesc, continuă să fie) o bête noire a mediilor elitiste prooccidentale din ulimele decenii de economie centralizată și dictatură ceaușistă în România: asociat cu campaniile protocroniste la moda în anii 1980-1989, fondatorul unui partid naționalist, șovin și antisemit, după 1989, apropiat al mediilor Securității înainte și după Revoluție, jurnalist polemic înverșunat, Eugen Barbu pare a fi un campion autohton al abjecției. Însă, nu altfel ca întotdeauna în orice domeniu, legile artei nu ascultă de cele ale moralei. În ciuda acestor judecăți de valoare definitive asupra personalității scriitorului Eugen Barbu, lectura Săptămânii nebunilor, care este o reluare în alți termeni a societății fanariote din Princepele (1969), aruncă o altă lumină asupra angajamentelor ideologice ale autorului, cu totul diferite de cele ale unui om arvunit oficial regimului ceaușist.

Descinsă din proza truculentă a lui Tudor Arghezi, injectată cu un farmec bizantino-european superior prin concentrație estetică Crailor de Curtea-Veche, lucrarea de căpătâi a delicatului paseist Mateiu Caragiale, scriitura hiperestetică, calofilă până la manierismul unui ebenist baroc, aglutinată din hrisoave și memorii de epocă, dar pigmentată cu exprimările tari, vulgare, ale mahalelei bucureștene dintotdeauna, recognoscibile și în cinematografia românească a Noului Val, Săptămâna nebunilor nu deține aparența unui roman în cheie ideologică. În ceasul de început al iernii nemiloase, mușcătoare și viforoase din Bărăgan, care alungă vânturile și gerul său înspre București, boierul grec Hrisant Hrisoscelu revine falit în țară. Bogat până atunci, sărac de acum încolo, Hrisant Hirsoscelu se întoarce ca să se îngroape de viu și de bunăvoie în casa sa din capitală, oraș la fel de bucolic și înapoiat ca în Un om între oameni, dar detestat pentru impudica sa mizerie publică și pentru decreptitudinea mentală a locuitorilor săi vicioși, stupizi și sălbatici. Beizadeaua Hristant Hrisoscelu, mândru și jignitor în adresările sale acide, vituperant ca mai toți boierii locului, trup și suflet aristocrat din Fanar, nu este un ruginit, ci un luptător al Eteriei care se visa înscăunat Împărat al unui Bizanț reînviat tardiv, grandomanie aberantă împărtășită cu întreaga clasă de boieri nord-dunăreni. La Eugen Barbu, elitele, semidocte și imbecilizate de inactivitatea lor diurnă și de capriciile nătângi de mediocri satrapi orientali, își duc zilele prin sfidări deșănțate (exprimate de un consum ostentativ), alianțe matrimoniale ticluite ca o afacere ilicită, murdară, peste care se adăugau straturile de desfrâu și idiotizare groasă. Între limbajul de șanț al slugii Iusufache, credincioasă aproape până la sfârșit stăpânului eterist, și al boierilor dregători care îi călcau pragul căsoaiei nu se remarcă vreo diferență substanțială: bârfa ordinară, comentariul scabros de gazetă de scandal, meschinăria și pizma evidente sunt aceleași, inconturnabile. Boieroaica Neranțula Mavrodin are însușirile unei femei de stradă sau a unei femele nesătule în stadiu de rut, iar boierii vizitatori ca Ionică Greceanu, Kostaki Kiriazi și Vasilica Ghica seamănă cu niște proxeneți obsedați de plăceri neîncercate și amatori de furtișaguri, invidioși pe luxuria promisă de unul de-al lor, reîntors ghifuit din țările occidentale. Lovit de bancrută, fumându-și neistovit prafurile halucinogene, aruncându-și încă privirea pe ziare nemțești și franțuzești la începutul romanului, prințul Hristant Hrisoscelu alunecă din ce în ce mai în jos, într-un katabasis alimentat de stehanoria și acedia unui fiu înfrânt al Levantului, a unui călugar hedonist și de neînțeles, asistând impasibil la propria sa decrepitudine. Ani de-a rândul zace închis în casă, noua sa temniță, privind ca un sfinx de la etaj, promițând cu înfumurare un carnaval deșănțat unei boierimi în curs de descompunere, până ce, robit de droguri, slăbit de nemișcare și îmbătrânit de chinurile unei conștiințe nefericite, prințul moare damnat, părăsit, uitat de timp, abandonat într-o casă-sarcofag care începuse să putrezească de mult, fără slugi, fără logofotul moșiilor de mult vândute, lichidate în contul creditorilor, fără secretarul său de spiță nobilă, livonian, angajat la Veneția, cu cămările goale, cu caleașca adusă de la Viena decăzută la demnitatea unui cuibar pătat de excremente, cu caii arăbești morți de mult de inaniție și câinii de luptă înnebuniți fatal din pricina nemișcării și a izolării anormale. Oblomovian la suprafață, Hristant Hrisoscelu pare un personaj demonic din opera lui Edgar Allan Poe pe dinăuntru, savurând morbind tenebrele. Forța lirică și frumusețea indicibilă a stilul poetic, tivit de violența unor măscării ocazionale, numai potrivite pentru blestemații Balcani, nu își găsește corespondent decât în atmosfera aventurilor apocaliptice ale crailor mateini, halimaua lor lentă și săracă-n întâmplări trecând în Săptămâna nebunilor. Moartea îl află pe principele veleitar flămând, zăcând îngălat pe podelele găurite ale casei impozante ce fusese odinioară vie.

Starea de cumplită letargie, vestitoare a descinderii finale în mormânt, se trage din spiritul locului, unde până și tinerii studioși și proaspeți ai Eteriei nu reușesc să închege o mișcare antiotomană viabilă din pricina zavistiei dintre ei, a aplecării spre destrăbălare și poftelor lumești ai membrilor săi cei mai distinși, neamurile Ipsilanti, Cantacuzinilor sau Caravia. Germenele stricăciunii genetice îl împinge pe Hrisant Hrisoscelu, vlăstar grec descompus, trimis cu câteva milioane de ducați la Veneția, acest mult descântat cimitir acvatic de un magnetism irepresibil, la acțiuni nesăbuite și sinucigașe: consiliat de câțiva oameni de afaceri nărăviți și escroci, ca Alfano Stradiotte, Giovanni Basadonna și Christo Hrisoverghi, parte din rețeaua de șarlatani și maeștri ai plăcerilor spurcate care alcătuia nobilimea venețiană scăpătată a epocii (corupție similară cu a protagoniștilor din nuvela balzaciană Sarrasine), mândrul Hristant Hrisoscelu își închiriază Palatul Caragua, pe care îl reface din banii Eteriei și deprinde obiceiurile venețiene, de la Sărbătoarea Redentore până la reputatul carnaval. Frica de a fi ucis de Trimis pentru trădare, omul de legătură al Eteriei, îi biciuiește simțurile tarate. Până și lașitatea, frică înnăscută în odraslele de sub securea Porții, îi provoacă un spasm indicibil de plăcere. Satisfacția răului împlinit se trage organic din pofta de autodistrugere levantină. Lighioanele decăzute Gentile Labia, baronul Campagna, Luisa Ottobani, Mathilde Faggiano, baroana Giovanelli, Vimercatti, Gianni Faggiano, contele Luchesi Palli, părintele Mocenigo Bezzoni sunt doar o parte din amicii de distracții bisexuale ai boierului valah ex-revoluționar. Diferența între ei și boierii soioși și tâmpi din Țara Românească se reduce la arta voluptății perfecte pe care primii, decantați de un oraș măreț gâfâind lubric la amurg, o stăpânesc desăvârșit. Attillio Vimercatti este soțul pezevenghi al amantei demonice, Herula Lucrezia Vimercatti, îmbinare de rafinament latin cu slin turco-elină, o grecoaică seducătoare ca o insectă otrăvitoare, care îl ruinează, așa cum mai făcuse și cu alții înainte, pe Hristant Hrisoscelu, captiv în rețeaua de plăceri fizice, droguri și pierderi imense la masa de joc, mijlocul de a extrage sume neînchipuite din buzunarele acestui prinț fanariot prăbușit. Barbaro Vimercatti este bancherul-conspirator care îl împrumută falimentar pe beizadeaua bucureșteană, îngâmfat cartofor ratat. Împins de creditori să lichideze datoriile contractate la Veneția și să plece înapoi în țara stranie de unde venise, Hrisant Hrisoscelu, trufaș, deși știindu-se înșelat, îndrăgostit morbid de putana vicleană Herula, pune la cale un ultim banchet la Palatul Caragua, dar nimeni nu se prezintă la petrecerea somptuoasă a unui sărăntoc cu o genealogie greu de identificat în venerabila Veneție. Eugen Barbu duce sadismul în grotesc: o trupă de circari parțial diformi, însoțiți de maimuțele și papagalii lor exotici, ia locul nobilimii de rasă veche la masa lui Hrisoscelu, aburii alcoolului degenerând într-o poftă de distrugere necontrolată. Pe jumătate bolnav de inconștiența unui halucinat, boierul fanariot crede, cu mândrie de împărat divin, a fi redus aristocrația venală venețiană la ceea ce era: o sumă de schelete rapace, descriere care i se potrivea mai degrabă lui însuși. Patima asfințitului și melancolia provocată de stârpiturile umane care fac și sunt legea în Balcani nu estompează ideea predominantă, firul roșu al Săptămânii nebunilor: în orientul Europei, între Veneția și Istanbul, urcând într-un semicerc frânt spre nord, corupția este încrustată biologic, cultural, de neînvins și de neînlocuit. Eugen Barbu, brut și inexorabil, se lasă ispitit de cea mai irațională decadență, tipică unui aristocrat solipsist de viță veche, în răspăr cu orice asumare raționalizabilă a realității, imperios hâdă, și orice contact civilizat(or) cu semenii săi.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s