Petru Dumitriu și imunda aristocrație valahă

(Citatele la care am făcut din când în când apel provin din ediția în trei volume a Cronicii de familie, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993)

Asociat realismului socialist tezist, romanul-fluviu Cronică de familie (1956), recunoscut ca atare de Petru Dumitriu ca șansa sa de a se ridica din pauperitate și de a-și apăra familia de nefastul regim dejist din anii 1950, în care a ființat ca un prinț supravegheat de un regim mefient, bulversează sub raportul ideologiei pentru care pledează în surdină romancierul, dacă urmărim pas cu pas fiecare parte a operei, decorticând-o minuțios. Asocierea cu operele balzaciene este una din capul locului înșelătoare, deși similitudini ambientale există: fiind povestea multigenerațională a unei familii, prinsă în încrengături genealogice complexe, romanul lui Petru Dumitriu ar putea fi, cel mult, comparat cu experiența romanescă din Cronica familiei Pasquier a unanimistului Georges Duhamel, cu cea din The Forsyte Chronicles a britanicului John Galsworthy sau Familia Thibault a lui Roger Martin du Gard, care au calitatea unor lucrări realiste excepționale, punctînd peristaltic mutațiile politice și culturale ale unei epoci de dinaintea anului cataclismic 1914. Cu toate acestea, Cronică de familie nu seamănă nici măcar tematic cu aceste compoziții sau altele asemenea, coloratura locală avînd un caracter atât de pronunțat încât orice paralelă este riscantă. În ceea ce privește asocierea cu narațiunile balzaciene, aici se impun câteva observații de metodă și stil literar: în vreme ce Balzac descrie o lume ținînd perpetuu în fața ochilor o filozofie socială sistematică, în care ideile care guvernează o societate sunt egal de evidențiate sub forma indivizilor care le pun în mișcare, în care rolurile sociale sunt delimitate într-o devenire care coincide cu modernitatea burgheză franceză de la 1815-1848, Cronică de familie este destul de săracă din acest punct de vedere. Nu se pot studia lungi digresiuni de sociologie aplicată, observații de drept și jurisprudență, de economie politică, maxime morale deduse din moravuri, aluzii savante sau digresiuni istorice formidabile în romanul Cronică de familie, iar ambivalența gnostică a personajelor balzaciene, totodată nefaste și utile, întunecate și pline de calități nebănuite, uneori simpliste, alteori multidimensionate, nu se întrevede în capodopera lui Petru Dumitriu, unde, cum vom arăta curând, individualitățile ies în relief aproape caricatural, după Nicolae Manolescu, printr-un fizic deseori grețos, redat dintr-un unghi mizantrop, dialogurile predominînd printre expuneri de interioare, fulgurant și clișeistic tratate, ca în picturile vremii. De fapt, Cronică de familie pare a fi aglomerarea diegetică a unor piese de teatru-povestiri, separate una de alta cronologic, în care elementele vestimentare și de recuzită, fidele informației istorice, sau de analiză psihologică, schițată rapid, în doar câteva rânduri, sunt intercalate sub forma unor didascalii atipice, în sensul de întinse și convolute. Oralitatea accentuată a pieselor care alcătuiesc romanul îi dă oarecare facilitate în lectură și o fluiditate narativă neobișnuit de rapidă, ceea ce dovedește în principal ușurința cu care talentul de scriitor al lui Petru Dumitriu se exercita necontenit la masa de scris. Totuși, conținutul dens este tratat cu mai multă seriozitate decât forma propriu-zisă, iar contemplația artistică, distanță meditativă sau interpretarea abstractă a naratorului, strategii atât de comune în romanele istoric-realiste în formula clasică adoptată de Petru Dumitriu, opere de mare valoare estetică uneori (și nu numai atât), nu se poate identifica decât excepțional în Cronică de familie. De aceea, ansamblul ideologic al romanului se depistează numai prin studierea desfășurată a tramei, stufoasă, arborescentă, labirintică oarecum, dar nici pe departe greu inteligibilă.

În partea întâi, Davida, moșierii din familia Cozienilor sunt introduși ca urmași ai unei famili valahe cu vechime. Proprietățile lor se situau la începuturi în ,,ținuturile dealurilor dintre București și Târgoviște”. În anul 1862, Alexandru Cozianu, căsătorit cu Sofia, moștenise șaisprezece mii de pogoane, adică undeva la opt mii de hectare, de la tatăl sau, zgârcitul paharnic Manolache Cozianu. Alexandru Cozianu era un boier educat la Paris, emancipat intelectual, mândru de familia lui, dar, în fond, un conservator ca orice alt mare moșier, proprietarul conacului din strada Culmea Veche. Jucând cărți cu Lascăr Lascari, boier putred de bogat trecut de treizeci și cinci de ani, necăsătorit, individ unsuros, lacom după bani și viclean, acesta din urma îi sugerează stăpânului casei, Cozianu, că nevastă-sa trăia în adulter cu prietenul lor de familie, Șerban Vogoride, mare om politic și moșier, dușman de moarte al reformei agrare ce se pregătea și vârf demagogic reputat al partidei conservatoare din Țara Românească. Lascăr Lascari, politician veros și ambițios, maestru ingrat al disimulării, aduce cu un monstru livid și nimic mai mult de atât. Alexandru Cozianu se ceartă numaidecât cu nevastă-sa, care aproape ca îi recunoaște amantlâcul și se retrage după câteva zile, umilit, pe moșia de la țară, lăsând mână liberă lui Șerban Vogoride (copie a lui Barbu Catargiu), o mască pretențioasă a aristocratului retrograd, inamic sfidător al claselor de jos. Despre Sofia Cozianu aflăm mai multe printr-o slugă de a ei țigancă, o ființă demonică despre care se spunea că și-ar fi ucis cu sadism soțul. La finalul părții întâi, ni se face aluzie la faptul că Alexandru Cozianu se stinge din motive similare, otrăvit de pe urma unor ciuperci gătite cu intenție criminală, nevastă-sa, Sofia, recăsătorindu-se apoi cu un baron Bodmann și retrăgându-se la Viena, unde se sfârșește, pare-se, fericită. Acest val de imoralități și ticăloșenii domestice nu are o cauză depistabilă la suprafața societății, ci provine din răutatea congenitală a aristocraților valahi. De altfel, când Șerban Vogoride o jignește pe guvernanta frănceză Marchand, tratând-o ca pe o slugă invizibilă, aceasta, împreună cu șarpele de Lascăr Lascari, se vor răzbuna pe politicianul conservator, amândoi din interes și mândrie de clasă. Mademoiselle Herminie Marchand, rigidă și fecioară, era fiica unui mic-burghez din Nogent, alungat din Franța de Napoleon al III-lea pentru politica sa republicană. Deși îi privește cu silă pe boierii nord-dunăreni ca pe niște albi înnegriți, o adunătură de brute avute, demni, în ultimă instanță, de dispreț, sărăcia o împinge să lucreze pentru ei. Domnișoara Marchand speculează pasiunea adolescentină pe care Davida, fiica Sofiei și a lui Alexandru Cozianu, o dezvoltase pentru craiul Șerban Vogoride. Din simplă ură, aceasta îi indică relația de amor ascuns care exista între mama ei și boierul Vogoride, spre paguba morală a tatălui ei. Din acel moment, Davida, mândră, încăpățânată, dezamăgită, începe să-l antipatizeze visceral pe iubitul ei secret, pe care, totuși, îl dorește mai pasional decât mama ei, amanta de drept, pe care fiica e chinuitor de geloasă. Dintr-o plimbare zvăpăiată la șosea, Davida și domnișoara Marchand, din ce în ce mai temătoare în privința destinului ei, descoperă furia mocnită a țăranilor români, veniți să protesteze împotriva partidei boierești peste care triumfa retoric Vogoride. E curios că Petru Dumitriu îi privește pe pălmași cu ochii unui nobil obligat să se confrunte măcar vizual cu o turmă nediferențiată de animale însetate de sânge. Lipsa de empatie pentru clasele de jos nu e una simulată, ci neschimbată în cele mai multe locuri din Cronică de familie. Răzbunarea Davidei are mai multe resorturi psihanalitice decât pare: îndepărtarea amantului mamei echivalează cu redarea demnității tatălui înșelat. Lascăr Lascari o cumpără pe domnișoara Marchand, căreia îi promite o sumă apreciabilă de bani (din care va plăti doar jumătate) dacă o va persuada pe Davida să-l prefere de soț. Alibiul răzbunării îl găsim în persoana unui tânăr profesor de matematică, sărac, băiatul popii Agapit, Anghel Popescu. Creionat fugitiv, Anghel Popescu, bolnav cu nervii, fusese student la Paris, alături de câțiva copii de boieri mai degrabă petrecăreți decât studioși, frații Eustațiu și Bonifaciu Cozianu, unde trăise în sărăcie și în umilință, nu se realizase social (mândru, nici nu voia o căsătorie aranjată, care să-l aștearnă pe drumul dorit de tatăl lui), și ajunsese acum să dea meditații Davidei, la care râvnea erotic pe furiș. Anghel Popescu este împroșcat cu mizerii de către surorile sale mai mari, Aglaia și Aristița, urâte și necăsătorite, nici ele cu un rost credibil în viață, socotit parazit și un tip incapabil de parvenire, ocupația cea mai onorabilă pentru păturile medii. Mândria lui Anghel Popescu izvorăște dintr-o traumă o insului care se estimează mult mai valoros decât este în realitate, fiind tipul de resentimentar maladiv, de ,,lipitoare” cu caracter slab și temperament maladiv. Domnișoara Marchand și Anghel Popescu împărtășesc aceeași dorință de parvenire, dar amândoi ratează intrarea în rândurile clasei medii respectabile. Domnișoara Marchand va realiza mai multe în această privință, deși expulzată (oportun) la sfârșit din Principate, aceasta alegându-se cu ceva finanțe de pe urma colaborării mârșave, rostuită în culise, așa cum se transferă întotdeauna puterea în Cronică de familie, cu omul politic, prevaricatorul Lascăr Lascari. Anghel Popescu mai are un atribut suplimentar: face parte dintr-o facțiune revoluționară, condusă de doctorul în științe, studiat tot la Paris, profesor la Colegiul Național ,,Sfântul Sava”, Toma Alimănescu, liceanul Prodan și locotenentul Măldărescu, epigonii vlăguiți ai revoluționarilor de la 1848. Anghel Popescu merge pe ideea unui atac terorist, violent, de tip anarhist ca în Imperiul Țarist și îl invocă în acest sens ca model pe italianul naționalist Felice Orsini, decapitat în 1858 după un atentat eșuat îndreptat împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Alimănescu, un social-democrat prudent, nu vrea violența protorevoluționară, ci sprijinul pașnic al mulțimilor într-un nou 11 iunie 1848, de data aceasta cincisprezece ani mai târziu, care să încununeze reforma agrară ce se prefigura ca inevitabilă, însă frustrarea și furia lui Anghel Popescu se dezlănțuie precoce și feroce. Manipulat de Davida, care află de opiniile sale politice, demoazela îl instigă, stimulînd futil patima amoroasă a profesorului de matematică, pe Anghel Popescu să încerce un atentat împotriva infamului Vogoride, iubitul urât de femeia de nici de douăzeci de ani. Lipsit de eroism, orb și însetat de ranchiună, Anghel Popescu îl ucide pe Șerban Vogoride de față cu Lascăr Lascari, amândoi călătorind în aceeași caleașcă după o ședință a Camerei în care conservatorii se anunțau solid ancorați în respingerea reformei agrare. Revoluționarul Alimănescu se stinge la un an de tuberculoza de care deja suferea într-un stadiu avansat, proiectul său politic nedeslușit amânîndu-se indefinit. Anghel Popescu moare la două zile după înfăptuirea crimei de o ,,febră cerebrală”, iar Lascăr Lascari, șantajînd-o mișelește pe timorata Davida, autoarea morală a morții amantului mamei ei, se căsătorește cu versatilul politician, omul din spatele mașinațiilor politice ale Băncii Naționale câteva decenii mai târziu. Departe de a susține cauza micii grupări revoluționare, Anghel și Alimănescu sunt tratați de narator ca două forțe umane reduse în forțele lor interioare, fructul unor insuportabile frustrări sociale, unor complexe de ratare personală, în timp ce aristocrația, deși aberantă comportamental, e împinsă în prăpastie de un fatum negru și nu de vreo lege socială generală, ca în doctrina materialist istorică ortodoxă, pe care se presupune că o respectă un autor titrat, premiat oficial al regimului de extracție stalinistă din România anilor 1950-1960. Iată că Petru Dumitriu eludează idealist această prescripție dogmatică.

În a doua parte a sagăi Cozienilor, Lascăr Lascari, eminența cenușie a partidului, face și desface alianțe liberale la 1874-1875. Căsătorit cu Davida Cozianu, conul Lascăr Lascari manevrează din umbra partida liberală ca să construiască din bugetul statului o cale ferată spre Dunăre, care să treacă, astfel, prin fiefurile agrare unde el însuși și cumnații săi erau stăpâni atotputernici. Deja obez și din ce în ce mai nespălat, fetidul Lascăr Lascari are o perfidie lubrică în priviri. Acesta realizează o vizită de afaceri, nu de curtoazie, la cumnatul său, Eustațiu Cozianu, care își rumega afacerile în urbea N… dintr-un județ de pe lângă Dunăre, fiind fratele mai mare al Davidei, căsătorit cu o tânără voluptoasă, Cleopatra Cozianu. Stârnit sexual de Cleopatra, în vârstă de doar douăzeci de ani, aceeași vârstă la care Lascari o sedusese agresiv pe nevastă-sa, acesta îi propune Cleopatrei o escapadă sexuală în vara ce urma. Cleopatra, mesalină din fire, îi ațîță pornirile și îi dă de înțeles lui Lascăr Lascari că se va învoi la ceea ce i se propunea atât de obraznic, mai ales de când acțiunile lui Eustațiu Cozianu, și deci și averea ei, crescuseră apreciabil ca valoare odată cu afacerea căii ferate. Cu această ocazie, Eustațiu Cozianu, un individ de patruzeci de ani, intră în scenă ca un proprietar zelos, asemenea bunicului său dispărut. Certat într-un proces, care nu se mai încheia favorabil pentru boierul cupid, cu țăranii din Dobrunu, al căror pământ gras urmă sa-l lipească celorlalte moșii, Eustațiu Cozianu are o slăbiciune fatidică, tratată ca o nebunie, o toană și un capriciu de inculta prototipendadă din jur: își pune destinul în seama jocului astrologic al astrelor. Din nou se poate observa cum în Cronică de familie, spiritul aristocrației este unul de neîncredere de sine, dar nu unul girat atât de prefacerile epocii, cât de metafizica gheară a unui duh istoric neprietenos cu clasa conducătoare. Două din fetele cuplului Lascăr Lascari și Davida Cozianu, destul de fertil dacă ne gândim cum s-a sudat legătura dintre cei doi, se detestă încă din copilărie, profetic, pe seama bunurilor comune, la vârsta lor fragedă exprimată doar de păpușa Zoe: Eleonora, născută imediat după căsătorie, avea treisprezece ani și era mai grea de minte, iar Elena, arțăgoasă și energică, număra de-abia opt ani. Cei doi părinți incompatibili mai aveau un băiat, Alexandru, de unsprezece ani, care venea la mijloc între cele două fetișcane rău-crescute, moștenind parcă un blestem părintesc, și Șerban, în etate de numai șapte ani la 1875, dar și pe Sofia, mezina familiei. Din acest nucleu familial se vor desprinde alte ramuri ale Cronicii de familie, dar sămânța nihilismului biografic este deja plantată. Miss Rose și domnișoara Kessel, cele două guvernante vorbitoare de engleză și franceză care îi însoțesc, îi bat, îi strunesc și îi instruiesc pe copii, sunt versiuni palide ale domnișoarei Marchand, nutrind aceeași scârbă interesată pentru civilizația înapoiată din România. Cum episodul poartă titlul de Copilării, semnificația sa este, contrar primei impresii, una vulgară, de păcat și de vină: prin copilării, Lăscăruș Lascari înțelegea ifosele Davidei, care, din când în când, nu se lăsa siluită de către un soț rapace pe care, în adâncul inimii ei, îl detesta, ruinându-i viața. De altminteri, cei doi soți se înfruntă în alcov atunci când Elena, fiica lor, îi aude schimbînd replici morbide, din care rezultă că Davida și-ar fi ucis soțul, dacă ar fi avut mai multă personalitate și demnitate, ceea ce nu deținea, iar Lascăr Lascari, văzându-se refuzat, visa deja la trupul cumnatei Cleopatra cu nepăsarea unui client de bordeluri și nu a unui tată de familie boierească. Elena Lascari va exersa pofta de exterminare reciprocă a părinților în sânul familiei ei puțin după anul 1900.

În Poziția astrelor la 19 iulie suntem în anul 1885, în orășelul N…, ,,capitala unui județ cu o margine-n munte, alta spre Duăare și celelalte în câmpie”. Lascăr Lascari murise de curând, Davida defilînd sumbru ca o văduvă cataleptică, blocată într-o poziție încrâncenată, lăsînd să se înțeleagă că își urăște mai intens soțul mort, cel care i-a mâncat viața, decât atunci când era viu. De altminteri, nu va mai supraviețui mult călăului ei, decedînd în jurul anul 1890. Davida este încă de la începutul romanului o exaltată în materie de trăiri violente, rele. Până și venerația juvenilă pentru Șerban Vogoride e pătată de frenezia cu care îi împărtășea judecățile politice antipopulare, aproape rasiste când venea vorba de doleanțele țărănești. Această exagerată diabolizare a boierimii românești, a cărei autopsie literară scoate la iveală meschinăria și plăcerea sadică de a-i domina și umili pe alții, nu e doar nerealistă, ci și pernicioasă estetic. O clasă socială exploatatoare nu trebuie obligatoriu să fie tarata moral pînă la ultimul ei membru, aspect ce e umflat artificial de împunsăturile caricaturale, ultranegative ale portretisticii picante exersate de Petru Dumitriu. Eustațiu Cozianu era pe cale să dea lovitura la tribunal după ani de judecată în speța moșiei Dobrunu, unde țăranii nu avuseseră niciodată un boier peste ei pînă atunci. Jovial și binevoitor, Eustațiu Cozianu, fratele mai mare al neamului, își reglează starea de bine lăuntric prin a consulta astrele, favorabile în principiu, și a da de pomană la oameni sărmani, vânzători de cireșe, de pe strada urbei modeste în care se afla, din superstiție și nu din mărinimie. Anticipînd un câștig nu tocmai de ocolit, moșierul Eustatiu avea deja în plan să-i vândă pământul din Dobrunu, o cincime din averea lui de l-ar fi obținut în instanță, unui Sava Plăvănescu, avocat din județ pus pe căpătuială, căruia îi cere șaisprezece mii de galbeni, tachinîndu-l cu prețuri din ce în ce mai exorbitante. Mândria de boier de șes nu se dezminte, însă Sava Plăvănescu ar fi plătit și mai mult, pofta de înavuțire dând pe afară în tagma avocaților din România lui Carol I. Revenind în casa părintească de un oarecare fast desuet, Eustațiu își saluta trecător nevastă, care acum trăia, mai mult sau mai puțin pe ascuns, cu cel mai bun prieten al familiei, Walter Apostolescu, boier modest, cultivat, franțuzit, fără vână politicianistă, cel care îndura eresurile astrologice aberante ale lui Eustațiu din dragoste pentru soția sa. În curtea casei îl așteptau câțiva țărani din Dobrunu, care se milogesc în genunchi de Eustațiu Cozianu să se îndure de ei să le vîndă moșia obștei sătești. Cozianu, superior și protocolar, le amintește că obștea sătească nu apare în codurile de legi ale tânărului regat, dar că țăranii vor munci pentru el, ceea ce era o minciună, Cozianu având de gând să modernizeze tehnic procesul agricol, eliminînd în acest mod o parte din surplusul de populație inutilă de la munca agricolă. Dintre figurile lugubre de sărăntoci se remarcă privirea hoțească a lui Niță Negrea, singurul care îi vorbește ironic boierului ipocrit. La masă, unde domnea voia bună, sunt invitate câteva cucoane de provincie, coana Smaranda Buzescu, cinică și bârfitoare, soție de senator, mama unui fete de douăzeci și doi de ani, Constanța, amenințată să nu se căsătorească deloc (senatorul voia o alianță matrimonială în rândurile boierimii răsărite din județ), și doamna Horoveanu, căsătorită cu un mare proprietar, femeie cumsecade de numai treizeci de ani, prostuță după părerea clevetitoarei pizmașe Smaranda Buzescu. Personaje secundare, figurante, ele servesc doar să destăinuie, în drumul lor spre casă, ce se ascunde în spatele familiei Cozianu: Cleopatra avea trei copii, primul băiat, Manolică, fiind făcut cu Eustațiu, soțul legitim, Zoe, fata, aparținînd fratelui mijlociu, Bonifaciu, iar Olguța, ultima sosită, era rezultatul verii fierbinți în compania răposatei rude prin căsătorie, Lascăr Lascari. Cleopatra Cozianu, care se culcase deci cu toți cumnații ei, își înșela cu nerușinare soțul, amorezat de proiectele sale financiare și de rostul lor astrologic. Eustațiu Cozianu apelează la serviciile unui avocat cumpănit și lucid, Mihuleț, pentru a tranșa problema moșiei Dobrunu: lacom de câștig, acestuia i se promit patru armăsari dacă Eustațiu iese învingător de la tribunal. Cine s-ar fi așteptat la un act de corupție nerușinat în dobândirea moșiei, dată fiind samavolnicia boierească tipică, e suprinsă să afle că subterfugiul legalist e cel care face diferența până la urmă: avocatul Mihuleț îi atrage atenția boierului că dacă protimisul a fost respectat, obștea fiind consultată la vânzările anterioare, atunci nimic nu ar trebuie să stingherească intrarea pământului în proprietatea deplină a moșierului. Aici se subliniază fragmentarea satului între țărani de condiții sociale relativ diferite, unii înstrăinîndu-și lotul, cu consimțământul obștei, alții pretextînd că lucrează în comun parcelele agricole în continuare, oralitatea dăunînd statorniciei legale. Termenul de rezolvare este prelungit până pe 19 iulie, spre nemulțumirea moșierului obsedat și avid de pământ. Țăranul Tănăsache, zic Turcul, urma să depună mărturie în favoarea boierului și împotriva așa-numitei obști, Eustațiu promițîndu-i că l-ar fi aranjat ca primar în Dobrunu, dacă stăpânul ar fi pus mâna pe moșie. Niță Negrea, urmaș de ocnași prin tată, de panduri de-ai lui Tudor Vladimirescu prin bunic, îi pune într-o seară foc la colibă, dar Tănăsache, care dormea înăuntru cu familia, după ce refuzase să mintă la judecătorie că obștea nu fusese de acord cu vânzările de pământ anterioare, scapă ca nevătămat, bănuind numaidecât ura comunității țărănești. Îndeobște, țăranii defilează în colectiv, fără personalitate, emanînd o brutalitate de oameni ai cavernelor, vicleni și hotărâți să-l fure pe boier dacă ar fi ajuns să muncească pentru el. Lupta de clasă e cumva inegal înfățișată: armele rațiunii mercantile se ciocnesc cu foamea de supraviețuire a unor bestii. După ce, în sfârșit, Eustațiu Cozianu află că a câștigat, luîndu-și o piatră de pe inimă după zile întregi de așteptări anxioase, de ajunsese coana Cleopatra să-l creadă cu mintea rătăcită, acesta îi oferă caii promiși avocatului Mihuleț și, cuprins de delirul succesului, pornește să-și viziteze moșia din Dobrunu. Semne rele sunt, atât în fișa astrologică, nu tocmai promițătoare, dar și în starea de agitație nervoasă a boierului Cozianu, destul de surescitat după ziua în care sărbătorise etilic în familie victoria. Înainte de deznodământul violent, ne-am putea forța imaginația anticipînd o providențială comoție cerebrală sau un infarct năucitor, nu însă ceea ce se întâmplă până la urmă: însoțit doar de portărel, avocatul Mihuleț, deși invitat, abil si prudent, pretinzînd o boala trecătoare la stomac, Eustațiu Cozianu este pur și simplu lapidat de țăranii din Dobrunu (singura fantă de lumină omenească, prea puțin verosimilă, este lumânarea pe care satul ucigaș i-o ține la căpătai boierului executat). Moartea sa subită rezolvă neplăcuta confuzie matrimonială, Cleopatra Cozianu refăcându-și căsnicia alături de Walter Apostolescu. Sava Plăvănescu nu se alege cu nimic din pământ, boierul amăgindu-l degeaba că îl vinde pe douăzeci și cinci de mii de galbeni, însă avocatul Mihuleț iese tihnit la o plimbare în caleașca cu caii de curând căpătați.

Viața lui Bonifaciu Cozianu este ceva mai corpolentă evenimențial, iar pentru prima dată natura și spațiul înconjurător apar mai larg profilate, deși și aici se poate afirma că privim un decor mai întins al scenei de teatru pe care defilează personajele, singurele care contează. Petru Dumitriu este primordial un portretist mirobolant. În vara anului 1876, Bonifaciu Cozianu se află la moșia de la țară a familiei, verde și vibrînd de viață, în compania fratelui, Eustațiu, învăluit în himerice studii astrologice, și a plictisitei sale cumnate, superficiala Cleopatra, despre care știm că avea doi copii în acel moment, unul al soțului real și celălalt al lui Lascăr Lascari, care încă mai trăia. Bonifaciu are treizeci și patru de ani și e un pierde-vară care nu-si găsise momentan vocația, deși urmase dreptul la Paris și era locotenent în rezervă în armata română. Egoist feroce, arogant, dornic de a-i supune pe alții, Bonifaciu își manifestă gândurile rele despre semenii sai și pornirile impunătoare ale trupului tânăr pe Cleopatra, care se culcă cu el câteva luni consecutiv. Deși atrasă de masculinitatea sa impertinentă, Cleopatra nu-l răpune și se scârbește de el. Un an mai târziu, Bonifaciu participă la campania militară din jurul Plevnei, ca locotenent în regimentul doi Roșiori, unde se remarcă, mai mult din întâmplare, prin eroism. Împreună cu sublocotenentul Walter Apostolescu, cel care nu e încă amantul Cleopatrei, și cu ajutorul unui sergent de origine umilă, Bonifaciu, călare pe calul său viril, ucide doi cavaleriști turci și capătă medalii de onoare. Bonifaciu nu omoară din patriotism, ci din cruzime și desconsiderare pentru specia umană în general. Gândurile sale întunecate supurează din loc în loc: ,,Ce tâmpenie. Ce tâmpenie. Auzi dumneata! Cum, dar ar trebui să fiu nebun! Asta e pentru amărâții ăștia de țărani, pentru dobitocul ăsta de ofițeraș, el măcar e de meserie. Dar eu? Eu? Nu, domnilor, faceți-vă afacerile cu alții, nu cu mine. Eu am pretențiunea de a fi cel puțin la fel de privilegiat ca domniile voastre. Mama voastră de ciocoi!” Realizând gustul pentru putere, Bonifaciu se apucă, după război, considerat o ,,porcărie” pentru un boier ca el, de politică la conservatori, inițial în umbra secăturii prestigioase de Lascăr Lascari, ruda sa apropiată din opoziție. Crezul său politic se dezvăluie în scrisorea trimisă cumnatului, Lascari: ,,Sînt două soiuri de oameni: cei care le poruncesc altora să-și taie gâtul între ei, și cei care primesc și execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă și să mă fac din nicovală ciocan și din cal călăreț.” Ca să ajungă în Camera Deputaților din partea coservatorilor, Bonifaciu se împrumută la bancă, unde în consiliul de administrație trăgea sforile Lăscărică, scutindu-l de posibilitatea ca banca ,,să-l fi jupuit”. Banii erau pentru eligibilitatea politică din județ, unde alegătorii de colegiul I, Tache Buzescu și Manolică Horoveanu, se găseau la mâna unui trepăduș și semianalfabet combinator, Ienache Balaban, băiat de arendaș, care juca pe degete pe alegătorii din celelalte două colegii electoare. Bonifaciu acționează în politică ca în amorurile sale private sau ca la război: atacă și promite, servește și își cere partea. Ienache îi înmânează petițiile unor particulari și viitorul politician îl deservește pe acesta. Bonifaciu, după ce-l bruftuluiește în public pe prefectul din județ, iese deputat pentru prima oară, poziție din care nu mai pleacă până în ceasul morții. Câțiva ani mai târziu, în 1883-1884, Bonifaciu vrea să facă rapid avere, iar o căsătorie avantajoasă ar fi fost cea mai scurtă cale în acest sens. Acesta pune ochii pe Constantina Mavromihali, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Bătrânul Mavromihali, politician ca Bonifaciu, acceptă cu încântare legătură, iar la căsătoria lui Cozianu participă capii conservatorilor de atunci, ,,principele Dimitrie Ghica, domnii Alexandru Lahovary, Vasile Boierescu, Constantin de Blaremberg, Petre Mavrogheni, generalul Florescu, princepele Cantacuzino”. Căsnicia celor doi este un fiasco, Bonifaciu încetînd să se mai culce cu nevastă-sa la câteva luni după nuntă: socrul nu-i transferă imediat moșiile lui Bonifaciu, care nu primește sprijin financiar nici de la tânăra văduvă Cleopatra. Când Eustațiu este ucis în iulie 1885, amoralul Bonifaciu participă la facerea dreptății în Dobrunu: Niță Negrea e omorât în bătaie de oamenii legii. Cu ocazia asta, Bonifaciu îl recunoaște pe celălalt instigator la crimă, țăranul Dumitru Petrache Nană, ca fiind sergentul alături de care luptase în Războiul de Independență. Prea târziu: țăranul, deși nu ni se spune explicit asta, are aceeași soartă de nimic ca revoltatul Niță Negrea. Războiul de clasă e, însă, în toi, statul român arătându-și colții despotici, Bonifaciu exprimându-și părarea simțită că ,,a salvgarda ordinea socială” implica un tratament șoc administrat țărănimii neascultătoare. Între 1886 și 1887, Constantina, care nu va avea niciodată copii cu Bonifaciu, se apucă încet de băutură, boală din care va muri timpuriu de ciroză puțin mai târziu. Nefericirea naturii ei melancolice ar fi putut fi înlăturată dacă Bonifaciu nu i-ar fi permis și apoi interzis contactul cu Ionaș Hagiopol, bărbatul moale care o iubea sincer și ar fi putut să-i devină soț, dacă era boier și nu fiu de negustor prosper. Viața parlamentară în care este scufundat deputatul Bonifaciu, nemulțumit că nu concentra suficientă putere la aproape cincizeci de ani, dar și văduvit de protecția lui Lascăr Lascari, mort parcă la timp, surprinde ca o lecție de teratologie exemplară: ,,Capetele negre sau cărunte, bărboase sau mustăcioase, privirile agere și aprinse uneori de patima lăcomiei și a urii, redingotele negre, jiletcile de mătase, gulerele tari, pe trupuri moi, albe, sleite de plăcerile trupești, de înjosirile spiritului și de secătuirea nervilor – asta era lumea lui, cea mai primejdioasă menajerie din țară, locul unde se dobândeau în toată țara respectul și frica pentru reprezentanții națiunii.” Bonifaciu are ocazia unică de a-și dovedi înclinația spre silnicie și crimă atunci când un dandy înrudit cu alți politicieni de vârf ai Partidului Conservator, Michel Ipsilanti, îl insultă comic pe Cozianu și Constantina într-o gazetă retrogradă, scrisă exclusiv în franțuzește, înlocuind, sub aparența unei greșeli tipografice, de trei ori cuvântul coeur (inimă) prin plebeul cur. Scopul era de a scufunda steaua politică în ascensiune a lui Bonifaciu Cozianu (carnasier oportunist: de nu ar fi fost pentru decesul lui Lascăr Lascari, acesta plănuia să intre în Partidul Liberal), care imediat îl somează la duel pe împricinit, după ce îl pălmuiește public. Însoțit de Zlătișteanu și de căpitanul Vorvoreanu, soțul Elenei Lascari, deputatul Bonifaciu Cozianu îl ucide cu spada pe nevricosul, lașul și ghinionistul Michel Ipsilanti. După atâta cutezanță, Bonifaciu Cozianu ajunge ministru, de unde asistă acrit și furios la umilința de a se vedea egalul altor mari moșieri din Partidul Conservator și de a trebuie să strângă mâna înmănușată, întinsă cu doar două degete înainte, a monarhului Carol I, care îi trata pe politicienii români de vază așa cum Bonifaciu discuta cu administratorii săi de moșii. Pofta de răzbunare își caută curând victime, marile răscoale țărănești cutremurând țara pe la 1888. Obrăznicia nativă și arbitrariul de clasă rânjesc pe chipul sumbru al lui Bonifaciu Cozianu: Alexandru Lascari, fiul Davidei, este șeful său de cabinet, cel care i-o introduce în birou pe doamna Ascherliu. Aristocrata trupeșă îi cere mieros ajutor împotriva țărănimii furibunde. Bonifaciu îi promite de la obraz să o sprijine numai dacă îi devine amantă. Doamna Ascherliu, care îl va împărți la pat pe Bonifaciu, spre ciuda sa boierească, cu prințul moștenitor Ferdinand, acceptă. În aceeași zi, moșierul Walter Apostolescu descinde cu aceeași rugăminte, care se va executa manu militari, dar după ce moșia Dobrunu e parțial distrusă, spre paguba Cleopatrei, cea care plătea pentru că nu-i împrumutase bani cumnatului ei atunci când acesta avea nevoie, înainte de căsătoria cu Mavromihali. Excedat de răspunsul în doi peri ai lui Bonifaciu, Walter Apostolescu o trimite în loc pe Cleopatra însăși, care se culcă cu Bonifaciu chiar în biroul ministerial, investiția de o sută de mii de franci de la Dobrunu nefiind recuperată vreodată. Nu este nici prima și nici ultima oară când boieroaicele valahe sunt pictate în tușe foviste de lupanar. Bonifaciu Cozianu este un al doilea Lascăr Lascari. Anii trec și latura de brută vulgară din politicianul Bonificiu Cozianu se întipărește pe fizionomia sa de canalie. Partidul Conservator îl dezamăgește, intuind mai multa vlagă la liberali și mai mult viitor în pătura țărănească, cu toate că pe politicianul viguros, tânâr, dar nu mare latifundiar, Leon Popescu (Take Ionescu, cel mai probabil, la prima vedere), speranța partidului, îl taxează ca pe un neavenit fără pedigree. Crizele de imprecații reacționare se repetă din ce în ce mai des în întrunirile partidului, Cozianu fiind deopotrivă respectat și detestat. De 10 mai, bătrânul boier, călare falnic pe cal, o înjură birjărește pe doamna Ascherliu (,, – Hai sictir, putoare!”), amanta oficială a prințului Ferdinand care privea de la zece pași defilarea. Ultima aventură a moșierului încărunțit zdravăn este cu actrița de douăzeci și șapte de ani, frumoasa cu ochii verzi Lenora Popovici, căutată și curtată de gazetari, foști ofițeri și poeți simboliști. Lenora Popovici e o variantă la fel de nurlie a Cleopatrei, dar cu izbucniri verbale de bordel, ceea ce nu-l jena pe moș Bonifaciu: cert e că ,,trăi cu el în văzul Bucureștiului trei ani de zile, în care timp își cumpără o casă, trăsură, cai, își mobilă casa cu lucruri scumpe și juca orice rol voia, în scrâșnetele de invidie ale celorlalte actrițe.” Dincolo de bravadă, bătrânul nu va mai avea potența de la 1877, Lenora abandonîndu-l pentru altcineva sau alții, tineri și vânjoși. Imediat Bonifaciu își pune nepotul, Șerban Lascari, acum director al Băncii Creditul Agricol, s-o someze pe actriță să-și plătească datoria de ,,două sute șaptezeci și patru de mii nouă sute opt franci”. Șantajul nu mai funcționează de această dată, Bonifaciu aflînd că Lenora ar prefera mai degrabă să facă trotuarul decât să se întoarcă la un bătrân zaharist ca el. Ultima scenă îl surprinde pe Bonifaciu alcoolic, implorat de sluga sa Ion, un fecior de casă, să i se dea și lui o sfoară de pământ și eliberarea din serviciu. Bonifaciu ar fi vrut să-l înjure sau să-l plesnească, dar furia îi produce subit o comoție cerebrală. La înmormântarea marelui om de stat, maior în rezervă, asistă pioși și prefăcuți tombaterele ruginite Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Nicu Filipescu și Leon Popescu, proaspăt uns ministru al Justiției. Bonifaciu Cozianu e ultimul monstru sacru al unui sistem social, neoiobăgesc, atroce în inumanitatea lui.

Galeriei de nemernici cu ștaif i se mai adăugă un portret, de această dată într-o notă comic-grosolană în O călătorie de plăcere. ,,Într-o dimineață de primăvară, într-unul din primii ani ai veacului al XX-lea, pe la orele unsprezece, colonelul Vorvoreanu, unul din ginerii Davidei Lascari, se duse la bordel.” Doamna Elena Vorvoreanu este copila care se lupta cu soră-sa, cea înceată la minte, Eleonora, în 1875. Ea este căsătorită în povestirea O călătorie de plăcere cu lepădătura de colonel Vorvoreanu, ahtiat dupa plăceri și excitante, constrîns financiar de faptul că îi tocase deja averea nevestei, după moartea Davidei, la o existență fadă. Colonelul Vorvoreanu e un soi de Stănică Rațiu de la 1906-7. Atracția Elenei pentru el pornește din secretele baldachinului, colonelul satisfacându-i cu vârf și îndesat poftele sexuale. Colonelul fumează ca o locomotivă, citește distrat gazetele, își aranjează mustățile imperiale și visează bani de dimineața până seara. Locuiesc în aceeași casă, decorată învechit și cu prost-gust, alături de bătrâna Sofia Cozianu, văduva baronului Bodmann de la 1890, reîntoarsă în București după aproape treizeci de ani de locuit în Viena, unde nepoata ei săracă o îngrijește cu interes sporit pentru averea ce ar fi moștenit-o de la văduvă. Deși mănâncă la Capșa aproape zilnic și sunt întreținuți și plimbați de bătrânică, soții Vorvoreanu se simt asemenea unor adolescenti răsfățați, dar strânși în lesa părinților protectori. Fanteziile colonelui Vorvoreanu spun multe despre viziunea asupra vieții pe care un ofițer inactiv al armatei române o întreținea cu puțin timp înainte de cutremul geopolitic din 1914: ,,la noapte, să șezi într-o grădină, cu bateriile de vin la gheață și cu o șanteuză în dreapta, una-n stânga, pe care să le ciupești de șezut cu toată mâna, militărește, fără să-ți pierzi monoclul din ochi, nici să lăși să ți se pleoștească vârfurile văcsuite ale mustăților! Ah, da! Și pe urmă, biletul de tren la Paris, cafeneaua, varieteurile, midinetele, micile dansatoare, cluburile cu străini care se cunosc în jurul mesei de joc. Ah, da!” Sofia Cozianu, putred de bogată, trecuse de optzeci de ani și se așteaptă ca fasoanele ei să fie acceptate natural de către familia Vorvoreanu. Înfumurată și despotică, bătrâna se lăuda că șofase în prima mașină electrică a domnului Benz și judeca invențiile și modele din ultimii ei ani de viață cu o privire acru-conservatoare, patimile nesuferite ale omului dintotdeauna, din care se pomenise personal cu atâtea, neavînd cum să dispară vreodată. Mișu Vorvoreanu i-ar fi provocat moartea, mai ales când unul din cei trei poli pe care îl cheltuiau cu mesele în oraș ajungea sub formă de bani de buzunar pentru colonelul deșucheat. Petru Dumitriu ne oferă pentru prima oară o explicație istorică, îngust-moralizatoare și de o altitudine epistemică joasă, asupra acestui fenomen de orbire politică, care, în definitiv, se aplică în orice societate modern-capitalistă: ,,Erau oameni avuți și europeni în anul 1904; bătrâna voia să se distreze cați ani mai avea de trăit; soții Vorvoreanu aveau nevoie de marea ei avere; iar soarta omenirii în general, condiția omului pe pământ, fizică și spirituală, suferința care putuse naște violențele războiului boxerilor și se sfârșea cu supliciul răsculaților, toate acestea cu implicațiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman și istoric erau foate departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societății burgheze ajungea la o atrofie a simțului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis și represiunea revoluției ruse din 1905, și a răscoalelor țărănești din România anului 1907, și izbucnirea primului război mondial pentru niște pretexte absurde și mai apoi, după 1920 și mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârșite de mișcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 și în sfârșit al doilea război mondial. E o limitare a sentimentului de participare la o existență colectivă, atât de adânc omenesc; o dispariție a acestui sentiment, înlocuit de acela al existenței individuale proprii cu corolarul indiferentismului etic, de unde decurge capacitatea mult sporită de a asista la suferința altuia și de a o provoca.” Și, totuși, Mișu Vorvoreanu nu premeditează un act de omucidere, deși umilința zilnică a unui colonel înțepat ca dânsul l-ar fi împins la un gest pripit. În schimb, Elena Vorvoreanu face trimiteri dese la câtă fidelitate, spre deosebire de frații și surorile sale, dovedesc ei doi și fiica lor, adolescenta Elvira, căreia i se promite în van că va merge la un pension elitist de fete din Austria de către perfida octogenară. Pesemne că ceea ce îi reține de la crimă este prezența unui avocat strălucit, dar cam efeminat, Alexandru Antofilache, pe care Sofia Cozianu îl zorește să-i încheie testamentul. Fosta amantă a reacționarului Șerban Vogoride este sfătuită să-și vândă toate proprietățile și să le preschimbe în bijuterii, dacă intenționa să lase întreaga ei avere unei singure nepoate, dezmoștenindu-i complet și definitiv pe ceilalți nouă urmași. Zis și făcut, Elena și Mișu Vorvoreanu topindu-se în îmbrățișări erotice în speranța că testamentul urma să-i favorizeze exclusiv pe ei. Ultima socoteală a colonelului constă în a o convinge pe bătrână să realizeze un tur extenuant al Europei într-o nou-cumpărată căruță-mașină, dar până să înceapă călătoria din urmă, amânată în urma unui accident oarecare al șoferului neexperimentat, Sofia Cozianu moare. Mișu Vorvoreanu se temea, în coșmarurile sale de psihotic, că poate-poate se va stinge înaintea hoascei. Ghilotina coboară scurt însă odată cu deschiderea testamentului, unde, spre groaza fraților Alexandru și Șerban Lascari, a Sofiei Șufana, căsătorită cu un petrolist milionar din valea Prahovei, a celor doi Vorvoreanu, giuvaiericalele merg la Eleonora Smadoviceanu, tălâmba urmașă a Davidei, cea care pleacase prima, val-vârtej, fără să salute, de la consiliul de familie. La câteva săptămâni după această întrevedere, Mișu Vorvoreanu, deprins cu slugărnicia, fuge la Paris, Sodoma și Gomora pentru păturile înstărite românești, însoțindu-l ca un fel de servitor personal pe Ștefan Lascari. Elena Vorvoreanu, nu tocmai deprimată de soțul colonel ușuratic, pleacă și ea la țară, însoțită de Elvira, coborînd punctual în gara Salcia, unde locuia sora ei mai mare, toanta și neghioaba de Eleonora. Planul de a-i subtiliza bijuteriile moștenite se împlinește în următorea parte din roman. Dinastia Cozianu-Lascari se îndreaptă galopant spre fundul istoriei.

Bijuterii de familie, una dintre nestematele Cronicii de familie, ar fi riscat să alunece într-o comedie cu final negru dacă Petru Dumitriu n-ar fi sesizat importanța unei panorame istorice și a unei alternări a planurilor și registrelor narative. Anul este 1907, primăvara, iar ocazia unor momente desprinse din Răscoala lui Liviu Rebreanu, însoțite de șerpuitoare limbi de foc care macerează lemnul vechi din tradiționalele conace boierești, nu poate fi ratată. Retragerea boierilor înspre orașe și teama care îi zguduia în fața prăpădului amintesc timid de paginile Moscovei incendiate și în curs de zorită golire din Război și pace. Bijuterii de familie este o dramă epică fără cusur. Eleonora Smadoviceanu nu avusese copii cu răposatul senator și, la vârsta de patruzeci și ceva de ani, îmbătrînise timpuriu. Locuia de zece ani închisă pe moșie. E destul de greu de apreciat de ce boală psihică suferea sau dacă era vorba de un retard păstrat din copilărie, însă Eleonora seamănă întrucâtva cu Lăscăruș Lascari: acră, hrăpăreață și stâpănită de ura difuză și impasibilitatea imorală a clasei sale. Soră-sa, Elena Vorvoreanu și nepoata-sa, Elvira, o brunetă cu ochii verzi care se anunța de o frumusețe răpitoare, îi vânau averea după cum încercaseră și cu bunica Sofia Cozianu. Dincolo de antipatia celor două surori, care ajung să-și dispute nu pe împopoțonata păpușă Zoe, ca-n copilărie, ci cutia de bijuterii a familiei, țărănimea fierbîndă e în primplan. Un băiat de pripas, desculț și amărît, Marinică vine de pe tren și coboară pe lângă Salcia, unde răspândește sămânța revoltei din Moldova. În discursul său superstițios și rudimentar se leagă mai multe focare de inspirație: studenții anarhiști, plătiți de ruși, protobolșevici, înfuriați de neizbânda anului 1905 în Rusia, moartea regelui României și rugămintea reginei către țărani de a curăța țara de năpârcile ciocoiești. Marinica și alții ca el sunt simpatizați și lăsați să călătorească de personalul Căilor Ferate Române. Frânarul de la gară și țăranul pribeag se unesc instantaneu în cuget. Aici Petru Dumitriu bifează școlărește lecția leninistă a anului 1917 înainte de termen. Agitatorul Marinică vrea vărsare de sânge și distrugerea caselor boierești. Apar și ceilalți țărani, bolnavi de pelagră, flămânzi, costelivi și murdari până la gât de noroi; Iordache, Rizea, Mototolea etc. Fiecare își spune păsul: cum Ivancea, arendașul boieroaicei Smadoviceanu, îi amenda din nimic și îi târa prin tribunale, unde țăranii pierdeau și plăteau amenzi grele pentru sărăcia lor. Ivancea e arendașul prin definiție, care atunci când nu fură de la stăpână, îi suprasolicită pe țărani în vederea îmbogățirii personale. Al doilea mare proprietar din sudul județului e un anume prinț, beiul, care cu o zi înainte, în spirit nazist sau ca în coloniile Belgiei în Africa, împușcase în joacă pe un tânăr țăran, Zaharia al lui Uracu, băiat care trăgea acum să moară, cum se și întâmplă. Cămătarul mai răsărit al satului este cel de-al treilea dușman al sătenilor. Fiecare strat narativ îngroașă naturalist dezolarea sumbă a locului. Dintre țărani, ființe ale cavernelor, troglodite, descrise fără urmă de simpatie de Petru Dumitriu, se desprinde Pîrvul, țăran cu mulți copii subnutriți și bolnavi, omul cu securea răzbunării seculare. În conacul Eleonorei, care își apostrofa sadic din nimic rudele scăpătate, prefectul, fricos, pus în funcție numai pe seama prieteniei cu moșierii din ținut, le înștiințează despre pericolul unei răscoale. Eleonora, semicretină, juca aprig cărți pe bani cu Elvira, pe care o curăța încântată de sine. Elena Vorvoreanu nu putea comenta fiindcă era mai săracă decât soră-sa. Legăturile de sânge sunt spulberate deja de o generație. Eleonora se freacă pe spate ca un demon slinos cu o scărpinătoare de fildeș la fiecare câteva minute. Arendașul Ivancea întărește sfatul prefectului de a părăsi urgent moșia, mai ales că știa cât rău le făcuse în ultimii ani țărănimii descompuse fizic, însă Eleonora îi amintește orbește că boieria domnește de veacuri în România și că un arendaș, mârlan după naștere, asculta mereu de moșier. Îl amenința chiar că-l înlocuiește cu un alt vechil, Alexiu, care îl slujea cu pricepere pe prinț. Între timp, moșia beiului ardea pălălaie dincolo de fereastră. Elena Vorvoreanu anticipa fuga și clipa în care ar fi furat caseta cu bijuterii. Casa Eleonorei era aceea în care îi născuse pe Elvira și Mișu, băiatul colonelului, soțul fugit la Paris (nu era la prima escapadă), tânăr introdus abia acum în roman, care era ofițer roșior de carieră. În acest răstimp, pornind de la gară, țăranii se adună în pâlcuri de fiare dezlănțuite și pornesc să pârjolească ograda boierilor. Țăranii au faciesuri de haite criminale. ,,Umblă cu securea sub braț, o secure cu coadă scurtă, cu tăișul arcuit, cu ciocan în partea cealaltă, cum se făceau pe vremuri.” Bandele de țărani dezlănțuiți îi prind pe cei doi arendași și, asemenea soldaților SS în genocidurile din Iugoslavia partizanilor comuniști în al Doilea Război Mondial sau a luptătorilor de guerillă ceceni în războiul cu Rusia în anii 1990, îi decapitează horror pe cei doi. Pentru o operă pretins realist-socialistă, Cronică de familie proiectează cel puțin bizar, mai cu seamă pentru anii 1950 în România, masele țărănești aidoma unor stihii incontrolabile, însetate de sânge ca stoluri de lilieci famelici în căutare de șoareci și șobolani de câmpie. ,,Curgeau pe uliță, o umpleau de umbre negre și de glasuri ce creșteau în strigăte și zarvă.” Cititorul este speriat de aceste spectre sinistre, de parcă ar împărtăși stările de spirit ale celor două Vorvoreanu, cele care fug cu caseta la gară, lăsând-o pe alienata Eleonora singură cuc în conacul bântuit. Țăranii sunt hitchcockian ,,înșirați pe linie ca mătăniile de păsări negre înșirate pe firele de telegraf în văzduhul șesului pustiu”. Șeful gării, care se străduiește servil să le urce într-un vagon oarecare de pasageri pe Elena și Elvira Vorvoreanu, le aduce aminte în treacăt că pe moșia din Dobrunu a domnului Walter Apostelescu avuseseră loc prăpăstii. Elena Vorvoreanu nu poate înțelege cum se pot revolta, după sute de ani de înjosire, aceste creaturi infernale subumane. În tren, un oarecare colonel Rusescu se fălește că a răpus cu mâna lui de vânător doi țărani. Elena Vorvoreanu se roagă la ceruri ca soră-sa, Elvira, să fi fost crestată ireparabil de țărani, acele ființe cu ,,dinții mărunți și veninoși ai sărăciei și ai mâhnirii”. După ce fac pustiu în jurul lor, înfierbântații țărani se gândesc să urce în tren, să meargă la judecătoria din județ unde să facă praf documentele și actele de proprietate ale boierilor. Dar până să pună în aplicare acest plan nesăbuit, cațiva se iau deja la bătaie în problema împărțirii pământurilor, dacă aceasta se va face în obște sau cu titlul de proprietate individuală. Țărănimea cunoaște și ea faliții și învingătorii ei chiaburi. Personalul muncitoresc feroviar nu se coordonează cu țărănimea rebelă, dar cele două clase se studiază amical din priviri. Masele sunt, altfel decât de obicei, cu temperatura ridicată: ,,Furcile se clătinau deasupra capetelor oamenilor și cu fiecare boare de vânt venea o răbufnire de strigăte.” Ajunse în capitala de județ, Elena Vorvoreanu, după ce inspectează cutia de bijuterii, făcând o retrospectivă a amintirilor familiei și conștientizînd, finalmente, cât de morbid de avară îi era sora, merge în toate casele boierești, văicărindu-se ipocrit de grija Eleonorei, sfâșiată probabil de haitele țărănești, necravașate la timp. În realitate, Eleonora, cu mințile ei rătăcite, se afla în grija familiei învățătorului din sat, țăranii lăsînd-o în pace. În casa Matildei Misirliu, Eleva Vorvoreanu schimbă impresii cu elita județului. Afară, zece mii de desculți cu furci în mâini pătrundeau în oraș. Zoe Izvoranu și Aristița Pretorian pun evenimentele pe seama anarhismului rusesc. Dacă le-ar fi ținut ,,conferințe” instructive la momentul potrivit, țăranii nu s-ar năpusti ca vandalii acum. Domnul Augustatos este cel mai mare latifundiar de acolo, iar nemulțumirea pe seama activității prefectului îl va costa pe acesta din urmă postul. Colonelului Cilibia, un ofițer obez și grobian cu mutră de măcelar, îi revine sarcina ingrată de a-i lichida pe răsculați. Abia cu intrarea regimentului patru Roșiori în reședința de județ, țăranii sunt masacrați. Tânărul Mișu Vorvoreanu, copie țanțoșă a tatălui său, se remarcă printr-o conduită represivă exemplară. După pacificarea violentă a urbei din județul agrar de la nord de Dunăre, prefectul și domnul Augustatos pierd la cărți, semn de calm redobândit al elitelor, în fața mult mai experimentatului cartofor, colonelul Cilibia, devenit important în ecuația socială tulbure. Doamna Elena Vorvoreanu și fiică-sa, Eleonora, se grăbesc la moșie, în căutarea mătușii Elenora. Mișu Vorvoreanu îl pălmuiește pe bietul învățător pentru lipsa de educație patriotică pe care le-a dat-o țăranilor descreierați. Maică-sa nu știe cum să se retragă mai repede la conac peste noapte. Eleonara pare cu mințile ceva mai împrăștiate decât de regulă, deși din galimatiasul său aspru rezultă clar ca își bănuia rudele de potlogării și hoții. Printre ruinele fostei case, Elena Vorvoreanu trece la fapte în întunericul deplin de afară. Eleonora dormea lin, nu însă și nepoată-sa, care se prefăcea. ,,Ca fulgerul, o acoperi cu perna, o apăsă, se urcă pe ea cu trupul ei mare și greu, îi stăpîni zvârcolirile slabe sub plapumă, cu genunchii și cu mâinile, până nu mai simți nici o mișcare.” Cele câteva personaje de țărani tragici, calibanii răpuși de Armata Română, sunt acum pe șlepuri, plutind pe Dunăre, înconjurați de soldați ridicați din aceeași extracție socială ca ei. În afară oricăror regulamente, legi sau drepturi ale omului si cetățeanului, cei douăzeci sunt coborîți pe mal, duși în șes și executați pe furiș. Unul dintre soldații călăi cedează nervos și se sinucide. La București, prefectul în curs de destituire urmărește jocul tânărului actor Bulandra, în Marchizul de Priola, alături de șeful de cabinet al unui ministru, protectorul său politic. Speră să nu-și piardă funcția bănoasă. Cele două Vorvoreanu, înveșmîntate în bijuterii sclipitoare, nu-l salută pe prefect, prefecîndu-se că nu-l cunosc. Cariera sa politică e complet sfârșită. Domnia ,,eroului de la Hodivoaia”, sat ras ca-n palmă cu tunurile statului, avea să mai dureze șapte ani.

În Viața la țară (I) am ajuns cronologic în anul 1915. Adolescentul hormonal Dimitrie Cozianu, alintat Dim, se întoarce în vacanța de vară la Dobrunu. Este elev la liceul ,,Gheorghe Bibescu” din cel mai răsărit oraș al județului. În căruța care-l duce la conac, de două ori renovat de când cu răscoala, vizitiul Nicolae, alcoolic din fire, e abordat de doi inși din sat care îi propun răstit să-i ducă și pe ei cu trăsura. Nu-l văzuseră pe tânărul de pe bancheta din spate. Niculae nu recunoaște că ar transporta călători pe bani sau băutură în timpul când boierii nu au nevoie de caleașcă, dar țăranul român e teribil de mincinos și bănuitor când e vorba de interesul lui la mijloc. Dim trece prin ordaliile sexuale ale adolescenței: vocea i se schimbă, iar mintea îi fuge ba la fetele de bordel de care îi povestiseră în termeni fabuloși colegii de liceu, ba la Julieta Doicescu, fata unui avocat cunoscut din provincia lor. Dim este băiatul lui Manolache Cozianu și văr primar cu Ghighi, băiatul mătușii Olga, cu Augusta Hagibei, fiica lui Alexandru Lăscăruș și Elvira Vorvoreanu, fata mătușii Elena Vorvoreanu, ucigașa de soră din Bijuterii de familie. Toți aceștia sunt adunați în curtea casei din Dobrunu. Augusta Hagibei e căsătorită cu domnul Hagibei și are douăzeci și opt de ani. Verișoara Elvira se luase de curând cu Ipsilanti, general de armată. Domnul Hagibei, tatăl Manolică și prințul Duca, însurat cu mătușa Olga, discută aprins despre intrarea României în război. Tabăra antantistă numără cei mai mulți susținători, doar verișorul Mișu Vorvoreanu, ofițer, e declarat de partea Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. Dim este agitat și cu mintea dusă la femei. Noaptea visele îi provoaca poluții, iar starea de excitare e parcă permanentă. La un moment dat, Șerban Romanò, fiul de zece ani al verișoarei sale primare, Alexandrina, îi spune că Elvira se regulează prin împrejurimi cu Ghighi. Dim îi pune întrebări, iar rațiunea i se tulbură. Zguduit de informația fierbinte, Dim zace tulburat pe iarbă când îi aude pe domnii Hagibei și Romanò, soții verișoarelor sale Lascari, bârfind în trecere. Se spunea că bunica, care încă trăia, se întorsese din străinătate și era prezentă la masă, Cleopatra Apostolescu, fostă Cozianu, îl făcuse pe tatăl lui, Manolică, cu bunicul Eustațiu, cel omorât de țărani, pe matura Zoe cu Bonifaciu Cozianu, fratele bunicului, iar pe madam Duca cu Lascăr Lascari, cumnatul bunicului Eustațiu. Mătușile sale erau, drept urmare, surori doar de mamă cu tatăl lui Dim. În acea noapte albă de vara, Dim avu câteva fantezii erotice cu Elvira și Augusta, verișoarele lui împlinite la trup. Pe Augusta o întâlnise pe hol noaptea și o poftește animalic. Nimic nu se întâmplă. A doua zi asistă la o tranzacție comercială dintre un țăran șiret, care își vindea capra, și tatăl său Manolică Cozianu. Țăranul își lăsa capra fără să mărturisească faptul că nu mai putea da lapte fiindcă fusese la țap. După ce o cumpără, singurul fiu al lui Eustațiu conchide, firește, că țăranul român e o făptură imorală, alcătuită numai din instincte brutale. Dim meditează la desfrânarea bunicii Cleopatra. Aceasta îl cheamă curând la dânsa în încăpere să mai stea nițel de vorbă cu acest nepot devenit așa de repede bărbătuș. Nepotul merse în odaie și se așeză lângă dânsa pe pat, așa cum îl rugase tandru. Bunica îi aruncase priviri curioase încă de când ajunsese acasă. ,,Dar la niște vorbe pe care i le șopti dânsa și la un gest al ei, brusc, rapid, Dim sări în sus, îngrozit, și se repezi spre ușă, o deschise, ieși și porni în fugă pe culoar.” În săptămână care urmă, Dim suferea la pat, lovit de scarlatină, delirînd sub febră și rostind scârboșenii sexuale, suficient pentru ca părinții să cântărească ideea de a-l trimite pentru studii la internat în Elveția sau Franța în anul următor. Singura îmbufnată și indiferentă este bunica Cleopatra, nepotul ei nemaiprezentînd interes. Petru Dumitriu împinge trama în bălțile stătute ale viciului patologic.

În nuvela Datoria, soțul Olgăi Cozianu, Gheorghe Duca, coborâtor din domnitori moldoveni, mare moșier, e colonel în armata română și fost profesor în liceele cu profil militar. ,,Fratele mai mic al acestui domn Duca făcuse o școala de cadeți la Potsdam și Academia Militară Regală Prusiană; în 1916 era colonel în armata română; în octombrie sau noiembrie, i se dăduse comanda unei brigăzi alcătuită dintr-un regiment de grăniceri și două regimente de infanterie.” Muntenia fusese cucerită, iar frontul se mutase pe linia Carpaților Orientali, țara ajungînd la dimensiuni reduse, practic Moldova mică. Armata română, coordonată prost și cu dotări insuficiente, era în completă retragere. Fără ajutorul militar (și, mai ales, ofițeresc) franco-britanic, românii ar fi pierdut cu siguranță războiul. Statul moșieresc plesnise la coate și se afla în complet faliment politico-administrativ. Locotentul Laurențiu Streie provenea dintr-o familie de militari, iar un unchi îi fusese general. Ofițer de profesie, Streie respecta ordinele și asculta de superiori cu acea supușenie câinească inoculată naționalist în școlile militare. Sublocotentul Dumitriu era un alt demn ofițer de carieră, pregătit impecabil în Germania. Doar sublocotentul Gogu Apostolescu, nepotul din a doua căsătorie a Cleopatrei Cozianu și văr de departe cu Olga Duca, soția colonelului Duca, așa-zisa somitate militară, discută jovial despre bordelurile de la Paris, băutură și petreceri și câte puțin despre pictură, profesia în care voia să se lanseze, copil de moșier cu mult timp liber. Războiul era o obligație stupidă pentru dânsul. Locotenenții Friedmann, Stahl și Istrate sunt ofițeri politicoși și prezentabili, extrași din mediile orășenești mai prospere, cu respect față de patrie și autorități, însă nu atât de devotați ca dârzul Streie. Îl vedem apoi pe colonelul Vasilache, un laș fără pereche, statmajorist de meserie, care la primul foc al inamicului fuge cu coada între picioare. Pedeapsa pentru ofițerii superiori? Nici una, firește. Armata e în necontenită retragere înspre câmpia Moldovei. Soldații sunt prost echipați, iar muniția-i puțină. Comandanții au o politică defetistă, în ciuda strigătelor patriotarde. Armata română se simte îngenuncheată de cea germană, în neobosită ofensivă. E ca diferența între ,,ciocănitul pe un ceaun de tuci de ciocănitul pe un ulcior de lut”. Pentru colonelul Duca ,,ordinele, regulamentul, onoarea militară” sunt aprecieri îndoielnice la români. Fără să-l condamnăm nici acum pentru scepticismul său, acesta, germanofil prin vocație, își orchestrează dezertarea la inamic fiind de părere că în 1916 războiul era ca pierdut pentru români, ceea ce suna rezonabil ca pronostic pe termen scurt. Primește sprijinul în bani de la vărul soției sale, Șerban Lascari, director de bancă, bărbat la aproape cincizeci de ani. Cu această ocazie aflăm că marele capital financiar profita din plin de pe urma războiului. Colonelul Duca ar fi urmat să-ți susțină traiul în Germania din ,,economiile” depozitate la Deutsche Bank, unde îl aștepta cu sprijinul său Hugo von Rosenfeld, colaborator și amic de-al lui Șerban Lascari. Duca fuge la dușman prin zona de front controlată de fostul său elev la școala militară, cel care îi purta oarecare respect, deși îl descumpănise prin retragerile repetate ale armatei, locotenentul Laurențiu Streie. Nu putem garanta că Duca personal îl ucide pe sergentul Florea Marin, soldatul-țăran care îl însoțește spre linia inamică, dar colonelul român e un monstru capabil de orice. Mitocanul de Cilibia ajunsese între timp general. Se iau măsuri drastice, iar câțiva ofițeri sunt arestați. Statul-major hotărăște să se dea o lecție dură altor posibili dezertori, iar țapul ispășitor este ales însuși Laurențiu Streie, sacrificat ca Apostol Bologa în Pădurea spânzuraților, dar fără drama de conștiință din romanul lui Liviu Rebreanu. Curtea Marțială orchestrează sumar un dosar-fantomă, în care locotenentul, naiv, credul, bineintenționat, dar cinic în privința vieții, ateu, este acuzat că l-ar fi sprijinit pe trădătorul Duca, iar Laurențiu Streie e condamnat imediat la moarte. Regele Ferdinand refuză să-l grațieze. Pedeapsa este executată în fața camarazilor săi, gorila de Cilibia dându-i locotentului Stahl ordinul să-și împuște prietenul de arme. Acesta refuză vertical. ,,Locotentul Stahl fu trimis să comande un spital de tifos exantematic în dosul frontului. Peste o săptămână, era bolnav, între viață și moarte”. Armata Română este, la vârful său, o trupă de fanfaroni, escroci, bandiți, ucigași și nulități militare fără strop de demnitate.

Mizeriile războiului e o reluare șchioapă estetic a ideilor conținute în proza anterioară, plasată de această dată în februarie-martie 1917. Locotenentul Stahl rezistă glorios tifosului exantematic, de pe urma căruia își întărește sistemul imunitar bînd dintr-un butoi de varză acră, rătăcit prin curtea spitalului îmbâcsit. Pe front, colonelul Vasilache, ditirambic ca orice naționalist de mucava și jalnic ca practician, îl trimite pe locotenentul Friedmann să atace disperat și compensativ, după ce regimentul patru roșiori, din care făcea parte și Mișu Vorvoreanu, fugise rușinos din calea germanilor. Cei mai mulți grăniceri mor în urma ofensivei, iar locotenentul Friedmann, cu nume evreiesc, este ultrascârbit de practicile aberante ale armatei române, condusă de o turmă de generali derbedei. Gloria, însă, își are regulile ei contabile. ,,Pentru atacul acela colonelul Vasilache primi ordinul ,,Mihai Viteazul”, iar locotenentul Friedmann, sublocotenentul Dumitriu și mulți alți ofițeri, ,,Coroana României”, cu spade. Decorații fură împărțite și multor soldați. Celor morți, nu, fiindcă nu mai puteau fi încurajați.” Restul povestirii se deșiră în jocuri de cărți până în zori, înjurături, încăperi sufocate de fum de țigară, alcool, într-un cuvânt, relaș milităresc. De aici aflăm că Gogu Apostolescu, băiatul doamnei Cleopatra, ex-Cozianu, trișa la cărți ca o haimana, bea coniac franțuzesc și fuma trabucuri fine cubaneze. Gogu, printre imprecații și cântece fără perdea, recunoaște degajat că nu credea în nimic pe lumea asta dincolo de stomac, femei și distracții intense, pictura ocupînd un loc marginal în universul lui moșieresc. Stahl, Friedmann, Apostolescu și Dumitriu trag împreună o beție strașnică, joacă cu vioiciune cărți, după care vânează o țărancă pe câmp, care se dovedește, privită mai de aproape, a fi soldat, și o prostituată la șosea, pe care o înhață primii câțiva soldați ruși, aliații patriei. Ajuns înapoi la spital, Stahl observă cum un pâlc de pacienți cu un doctor alături se holbau în ciubărul cu zeamă de varză acră. Înauntru se descompunea de luni de zile un pacient care murise încercând să bea din licoarea întremătoare. Stahl se vindecase din hoitul unui alt bolnav.

În ianuarie 1918, Augusta Hagibei și vărul ei Ghighi Duca, nepotul colonelului dezertor Duca, așa-numitul prinț, merg grăbiți pe străzile din Iasi. Augusta tocmai trecuse printr-un chiuretaj. Trăia de ceva vreme cu Ghighi, care o părăsește fără prea multe comentarii. Acesta este debutul abrupt din Augusta sau Marșul Nupțial. Retragerea administrației statului la Iași punea presiune pe bunăstarea elitelor aristocratice. ,,În seara aceea o aduse totuși cu bine pe Augusta acasă. (Stătea cu domnul Hagibei, director general într-un minister, cu sora ei mai mare mare, Alexandrina Romanò și cu cumnatul ei, în două odăițe înghesuite, în casa unui profesor de liceu, aproape de strada Lăpușneanu.)” Ghighi Duca e afemeiat, după cum Augustei îi plăcea preacurvia. Din acest moment încolo, locotenentul Friedmann, multiplu decorat pentru fapte de vitejie, devine protagonistul nuvelei. Acesta se întâlnește în tren cu junele Dimitrie Cozianu, în vârstă de optsprezece ani, care-l informează că s-a petrecut Revoluția ,,maximaliștilor” în Rusia. După care, fără să mai aștepte vreo reacție, tânărul moșier se avîntă într-o tiradă fluvială, simplă propagandă monarhică, în tren. Întâi îi informează pe soldații țărani că vor fi împroprietăriți, apoi că marii moșieri nu vor deține mai mult de cinci sute de pogoane. Urmașul lui Bonifaciu Cozianu îl zăpăcește pe Friedmann, care, după atâția ani de front, uitase rolul politicii în viața civilă. Dim Cozianu îi recunoaște locotenentului că elitele sunt nevoite să impună reforme și să se modernizeze dacă nu vor să fie luați pe sus de furtuna revoluționară. Cozianu junior îl înjură apoi pe prim-ministrul Brătianu pentru ca imediat după aceea să-i aprecieze fariseismul de clasă ca necesar: omul din 1907 pretindea a fi aliatul de conjunctură al țărănimii. Friedmann face cunoștință cu alți tineri ca Dimitrie Cozianu, însetați de politica vremii. Personajele sunt caraghioase, iar opiniile lor o adevărată parodie a mișcării revoluționare rusești: gazetarul socialist Nicu Prodan urlă demagogic, Fănică Niculescu, pregătit în filozofie în Germania, dar cu studiile neterminate la timp, debitează furios crâmpeie de idei, Titel Negruzzi, un om fără căpătâi în căutarea unei cauze pe măsură, cheamă la acțiune, până și Gogu Apostolescu, din ce în ce mai alcoolic, se lansează în discuții fără rost, absurde și ridicole. Acest nucleu cu mințile tulburate se decide să dea o revoluție de buzunar la Iași, arestînd pe rege, pe membrii guvernului etc., chiar dacă asta implica, în chip aberant, o alianță cu generalul Averescu. Friedmann se lasă târât în jocul unor tineri zvăpăiați, o bună parte din ei lepădături de origine boierească, cu proptele la cel mai înalt nivel. Grupul de palavre încinse, căruia i se alătură din penumbră și Ghighi Duca, se întâlnește în casa conspirativă a Augustei Hagibei. E greu de înțeles unde intra atâta lume pestriță. Alcoolul și țigara acompaniază spiritele aprinse de ,,puterea politică revoluționară”. Titel Negruzzi ajunge să se culce cu Augusta după doar câteva întâlniri. Ghighi Duca îl prezintă cunoscuților pe un rus oarecare, Golubenko, un tip serios, simpatizant al Revoluției din octombrie 1917. După câteva întrevederi trăznite, debile, Golubenko, care simte în locotenentul evreu Friedmann un spirit ceva mai cerebral, dar neinstruit politic, îi oferă Manifestul comunist în limba franceză, explicîndu-i că gruparea lor nu are nici un fel de organizare și contact cu masele, iar majoritatea celor din casa Augustei sunt niste aventurieri aristocratici care se prostesc cu ultima moda, fiind oameni inepți și inapți, pe care nu te poți baza. Pe de altă parte, situația generală era coaptă pentru o intervenție revoluționară, în ciuda șanselor minime de reușită. În acest timp, Augusta începe sa se culce cu Fănică Negulescu. Gazda lor nu înțelegea nimic din discuții, casa conspirativă mirosind mai degrabă a bordel ieftin. A doua zi seara, Golubenko și alți probolșevici din tabăra generalului Șcerbacev sunt împușcati în garnizoana alb-gardistă, iar Friedmann este arestat de partea română. Prim-ministrul cu maniere orientale, despotul unei familii politice cu tradiție, I.C. Brătianu este informat de Siguranță asupra celor întâmplate. Friedmann, evreul comunist, este singurul condamnat la moarte, dar nu una scrisă, ci prin obligativitatea de a lupta la infanterie în primul front. În tren, înconjurat de soldați ruși bătăioși, alții sau poate aceiași pe care îi văzuse că își omorîseră ofițerii cu câteva săptămâni înainte, Friedmann, supravegheat de doi jandarmi, nu încearcă să fugă. Are nervii destrămați, acceptînd să meargă pe același drum ca locotenentul Sterie. Se convertise neverosimil de repede la bolșevism. Un plutonier îl împușcă până să ajungă să guste din înfruntarea dintre tranșee. Actele sunt falsificate util, după cum suntem familiarizați că se practică deja în Armata română. Ghighi Duca, în schimb, după o lungă convalescență, supraviețuiește frontului. Când o reîntâlnește pe Augusta într-o seară la teatru, scenă care o reproduce pe aceea din finalul Bijuteriilor de familie, aceasta îl informează că domnul Hagibei murise de ,,gripă infecțioasă”, la fel ca domnul Romanò, cumnatul ei de soră. Ghighi întreabă dacă ea era cea care i-a turnat, iar Augusta Lascari recunoaște vesel și tâmp că totul fusese o poznă femeiască pentru a-l pedepsi pe bărbatul care o jignise, însuși Ghighi. De la statul major al armatei, trecînd prin prim-ministrul de atunci al țării, terminînd cu Augusta, murdăria omenească nu are limite.

Povestirea Salata s-a bucurat de o ecranizare fulminantă a regizorului Lucian Pintilie in 1994, cu titlul O vară de neuitat. Maria-Theresia von Debretzy se trage dintr-o familie de secui reformați care coboară până dincolo de 1600 în istoria Transilvaniei. Mătușile ei, fete bătrâne, Maria-Theresia și Carolina-Francisca-Josepha avuseseră singure grijă de ea în copilărie și adolescență, povestindu-i istovitor istoria feudală a familiei, ferecată in provincia ei ponosită. Neamul sărăcise, nu numai din imprudența mătușilor, darnice și visătoare, ci, pur și simplu, din îngustimea vieții sociale și din neadaptarea provocată de schimbarea de după 1850 în Imperiu. Fratele lor, Carol von Debretzy trecuse printr-o scurtă carieră militară, care se terminase cu cinci ani de închisoare. Acesta încercase să-l ucidă, și aproape ca reușise, pe straja-meșterul din regimentul său de husari pentru că îl jignise în onoarea sa de nemeș. După ce studiase ingineria la Viena, Carol von Debretzy lucrase o vreme pe câmpurile petrolifere din România și Galiția. Sarac, circulau zvonuri despre el că ar fi avut simpatii socialiste. Din căsătoria sa scurtă cu Sofia Lascari rezultă o fată, Maria-Theresia, cea care purta unul din cele două nume pe care și le permitea neamul lor de nemeși. Apoi, Carol muri, iar Lascăr Lascari o căsători în pripă pe Sofia cu Șufană, milionar care parvenise subit din petrol, nepoata repudiată crescînd în compania celor două mătuși lunatic-paseiste, fără ca mama să mai știe ceva de ea. Acum, în jurul anului 1925, Maria-Theresia von Debretzy este căsătorită cu locotenentul Petre Dumitriu, actualmente căpitan, cu care are câțiva copii (spre deosebire de film, aceștia sunt cvasiabsenți). În orașul de provincie cunoscut, situat aproape de Dunăre, mătușa Elena Vorvoreanu, bolnavă de cancer, dă un bal pentru ofițeri și alte rude din protipendadă. Maria-Theresia nu se conversase cu bogata ei mătușă până atunci, motiv ca aceasta, jignită în amorul-propriu, să țeasă o intrigă (sau nu) împotriva nepoatei. Prințul general Ipsilanti, fostul ei ginere, Elvira Vorvoreanua fiindu-i o vreme nevastă, pusese ochii pe altă urmașă a neamului Lascări. La petrecere participă și locotenenți mai modești social, ca Spahiu și Turtureanu (acesta din urmă ajunge general în Al Doilea Război Mondial), care ar fi vrut să dea o fugă la bordel, dar doctorul-farmacist al urbei îl închisese pentru câteva zile (în film, hârjoana violentă și promiscuă, presărată de invective și obscenități xenofobe, de șovinism penibil, ocupă un loc proeminent). Doamna Elena Vorvoreanu își bârfește ruda ardeleană cu Șerban Lascari, fratele și unchiul Mariei-Theresia. Generalul Ipsilanti dansează cu Maria-Theresia, dar aceasta îi refuză politicos avansurile libidinoase. Bătrâna Vorvoreanu pune o pilă nepotului ei Cezar, băiatul lui Șerban Lascari, prezent cu politețe la discuție, generalului Cilibia, grobian și sălbatic ca întotdeauna. Urmarea acestei sindrofii de elită este simplă: gelos, căpitanul Dumitriu cere mutarea în altă garnizoană. Generalul Ipsilanti i-o acordă cu ranchiună, trimițîndu-l pe granița cu Bulgaria, unde câțiva revoluționari de origine macedoneană, supranumiți comitagii, atacau armata și satele românești din împrejurimi, ajungînd să-l ucidă pe fostul comandant. Din acest punct până spre final, filmul este o redare splendidă a povestirii, mai puțin excesul de sudalme și prostia în acțiune a trupelor românești, atenuate în roman. Locotenentul Turturenu își bate soldații pentru chestiuni elementare, dar aceasta este practica normalizată în Armata Română, una de plugari supuși și săraci cu duhul. Comitagii desfigurează cadavre și își torturează victimele. Ultimul lor atac asupra pichetului de la Staro Selo îl obliga pe căpitanul Dumitriu, școlit în Germania, să ia măsuri dure, arestînd un grup de țărani bulgari, bănuiți de colaborare cu teroriștii macedoneni. În urma inspecțiilor jandarmeriei si ale Siguranței, care nu puteau să se lase mai prejos în fața superiorilor politici, Dumitriu primește ordin militar, venit de la ministru, să îi omoare revanșard pe zarzavagii. Victima nevinovată este un leitmotiv în Cronică de familie. De aici începând, drama se desfășoară în ritm de dans macabru. Maria-Theresia îi plătește pe grădinarii bulgari, dintre care Petco și Dimităr se remarca ca fiind cei mai cumsecade, pentru muncile depuse, în vreme ce locotenentul Turtureanu îi bătea sălbatic în clădirea garnizoanei. Nici o lege nu este respectată, în afară de abuzul bestial al legilor naturii dezlănțuite. Salata crește verde și curat în bătătură, însă atunci când căpitanul Dumitriu, umanizat de Maria-Theresia, dar și stăpânit de eticheta militară deprinsă în Prusia, cere ordin scris de împușcare, generalul Ipsilanti, însoțit de un colonel oarecare, vine personal să calmeze situația. Dumitriu cere în continuare ordin scris, ceea ce îi aduce decăderea profesională, locul său în Armata Română fiind, de acum încolo, unul de etern paria. Locotentul Turtureanu îi ia locul, porunca de împușcare fiind executată pe furiș, înscenându-se o fugă și stabilindu-se post mortem un alibi birocratic mincinos. Nu contează ,,o mica crimă” într-un stat guvernat într-un mod ,,mărunt, rușinos și comic”. După ce este călcat în picioare de injuriile generalului Cilibia, Dumitriu încearca fără izbândă să se sinucidă, dar gândul unei familii de întreținut îl reține pe loc de la un gest fatal. În final, Maria-Theresia von Debretzy, care nu se trage prea mult din familia odioasă Lascari, cere ajutor material muribundei Elena Vorvoreanu. În fața nedreptății și a crimei, ucigașa de soră Elena Vorvoreanu rânjește malefic, culme a cinismului, afirmînd crezul ei adânc, boieresc: dincolo de moartea tuturor se află egoismul rapace al fiecăruia.

În Plăcerile tineretului, anul este 1928, într-un București iernatic, dar cu o viață de noapte tropicală. Șerban Romanò, nepotul lui Alexandru Lascari și fiul Alexandrinei, se întorsese din Germania cu diplomă de inginer, visînd să studieze filozofia la București. Vărul sau, Ghighi Duca ajunsese un bețiv notoriu. Încă bogat, prințul Duca se plimba ademenitor cu un Rolls Royce prin capitală. Împreună cu Elvira Vorvoreanua și Bubu Ipsilanti, care îi făcea asiduu curte acesteia, asistă la o bătaie într-un bar. Vărul lor, Ghighi, un englez dubios cu care se certa, dar cu care se afla inițial în termeni amicali în fața unui pahar de tărie, și alți meseni, iritați de unul dintre ei doi, devastează localul. La o lună sau două după aceea, Șerban Romanò îl reîntâlnește pe Ghighi, relativ alcoolizat, în barul lui Vasilache Tassopol. O lecție de românism ideal, ,,mesianic”, ne este livrată gratis cu această ocazie: Șerban crede într-o Românie realizată prin cultură, una de savanți și literați deopotrivă, deși comparația cu micimea coloniei Iudeea în urmă cu două milenii e mult prea trasă de păr. Bețivul de vără-său își dă la iveala cele mai anihilante gânduri ciocoiești: ,,Țară mică, probleme mici, interes limitat. Nimic de făcut. Whisky, și pe urmă cavoul familiei.” Prințul Duca vede viața mai facil: ,,E mult mai ușor să dai mese, să faci excursii cu iahtul pe mare, să vânezi, să dansezi, să joci cărți, să faci amor, să bei bine ețetara.” Boierimea nu mai e în stare să dea societății de dedesubt nici măcar generali sau politicieni de calitate, perspectva moralei comune și a muncii îngrozind-o dintotdeauna. Atmosfera se înflăcăreaza când apar la masă alte căzături, Titel Negruzzi și Dodel Dudescu, un mameluc afemeiat cu un nas simbolic de satir. Șerban Romanò duce acasă, la un hotel, pe o tânără cu mintea rătăcită, despre care chelnerul îi informase că este o prostituată săracă ale cărei boli venerice o făceau de ocolit, ceilalți continuînd să bea în neștire, schimbînd una după altele locantele. Dodel Dudescu face figură de primată inferioară ultraexcitată și lașă atunci când agresează o dansatoare și cântăreață într-un restaurant, dar tremură în fața conflictului fizic. Devergondajului i se pune capăt abia atunci când cheflii îl află pe Ghighi prăbușit în toaletă, beat și drogat, proaspăt jefuit de un portțigaret din aur. Este ultima oara când Șerban își mai vede vărul ratat: Dim Cozianu îl informează la câtva timp după acea noapte de pomină că Ghighi Duca a fost găsit mort în mașina sa de lux, răpus de o supradoză de cocaină. Romanul Calea Victoriei pare a fi influențat simțitor această secțiune din Cronică de familie.

În Chinta regală, abisurile amoralității aristocratice sunt atinse de Elvira Vorvoreanu, care după moartea în suferință vidă a mamei sale, simte că, la vârsta de patruzeci de ani, soarta ei va fi sfârșit la fel de mediocru, într-o groapă comună de mușchi și cartilagii în curs de putrefacție, în ciuda ochilor verzi și a trupului încă zvelt și tânăr. Ateismul radical al boierilor levantini îi împinge la consumarea de plăceri picante și la pofta incandescentă pentru putere exercitată discreționar. Aceasta este și ultima zvâcnire a Elvirei Vorvoreanu. Anii sunt 1931-1932, vară, și încă de la început îl observăm pe Manolică Giurgea-Roșcanu cum îl invită pe Cezar Lascari, căsătorit cu vară-sa, Alexandra Șufrana, moștenitoarea unor acțiuni de milioane în industria țițeiului, să profite sexual de mai tânăra sa nevastă, cu care rupsese orice legătură intimă de ceva vreme. Elvira Vorvoreanu reflectează la destinul ei și al clasei din care face parte: politica națională e infestată de burghezi, bărbații cu care se culcase nu-i mai spuneau mare lucru, căsătoria ei cu generalul Ipsilanti fusese un ,,moft”, iar bogăția elitei bucureștene pălea în comparație cu cele din Paris, Berlin sau cea de peste este ocean. Mândria și sastiseala de a trăi o împing spre un plan subit de mărire: Elvira trebuia să devină ibovnica regelui Carol al II-lea și să conducă regatul dintre albituri. Amanta oficială a regelui, nimfomana Elvira Lupescu, avea să fie înlăturată de mașinațiile Elvirei. Primul pas este să se culce cu Manolică Giurgea-Roșcanu, bărbat monden și avut, fără personalitate, care ar fi trebuit să o aducă în preajma mâinii drepte a regelui, un fel de proxenet-bărbat de comitet, secretarul monarhic Ionel Protopopoiu. Ascultînd bârfele din casa rudelor ei, Alexandra și Cezar Lascari, cei doi veri căsătoriți între ei, Elvira află că regele Carol al II-lea trăia ocazional cu femei de stradă, dansatoare și cântărețe. Lenuța Cascarache, fata unui celebru lăutar, fusese plătită cu suma modică de o sută de lei pentru serviciile ei, semn că regele era un zgârcit și jumătate. Un alt personaj de legătură este Titel Negruzzi, un Hermes al protipendadei, sinecurist la o mare instituție de credit, debordând de voie-bună, semialcoolic, afemeiat și bârfitor. Titel Negruzzi asistă din întâmplare la afaceri de stat importante, în care companii particulare, bănci comerciale și banii statului fac joncțiunea între ele. Cu această ocazie, vedem cum se sifonau finanțele publice în România interbelică, leagăn al corupției politicianiste: industriașii rivali Gherson și Corfiotu, ministrul de război Vasilescu-Rîmnic, culegător de șpăgi, asistați de Ionel Protopopiu și de Cezar Lascari, ,,codirector al băncii care urma să crediteze pentru import de materii prime firma câștigătoare a duelului”, se lansează într-un joc de poker cu Elena Lupescu, care urma să plaseze pepita de aur regelui botos. Titel Negruzzi joacă în locul amantei și îi pune apoi la dispoziție câștigul de ordinul sutelor de mii de lei. ,,Titel Negruzzi tresări și se dezmetici. Dintr-o privire, mai mult fără privire, mai mult simțind decât văzînd, cuprinse tot: domnul Gherson, blajin, maimuțoi, bătrân și trist. Corfiotu, mut, rece, cu ochii în gol; ministrul transpirat de câștig, și aici, muntele de bancnote și de aur. ,,N-avem aur, nu sîntem mazete.” ,,Totul e să trișezi bine.” Ce metodă mai elegantă ca să mituiești pe cineva, decât să-l faci să-ți ia banii la cărți?” Titel Negruzzi izbutește să o pună în legătură pe Elvira Vorvoreanu cu Ionel Protopopiu. Aceasta și-l face pe Ionel amant, sleindu-l de puteri și istovindu-l de dragoste, culcîndu-se, totuși, în continuare cu Manolică Giurgea-Roșcanu sau expunându-se aproape goală la cina gândită pentru a excita trei bărbați din societatea afluentă. În același timp, Elvira reușește, prin lingușeli, bună creștere și frumusețea ei răpitoare, să ajungă în preajma reginei Maria, flatînd-o pe doamna de onoare a reginei, Theodoru-Kostaki. Din păcate, regele o respinge țâfnos și în limbaj de Cuțaridă pe Elvira de pe lista scurtă a invitaților săi speciali. Decizia e una umorală, ca un semn de independență față de ,,curvele” trimise de regina-mamă, însă viclenia și ambiția bolnavă a Elvirei ajung ca ea să răzbată până la rege. Ionel Protopopiu este instigat accidental de Elena Lupescu să-i maseze picioarele și să se culce cu ea, dar acesta, de teama represaliilor regale, o refuză. Lupeasca, lovită în farmecele ei de femeie, caută să-l piardă pe protejatul șefului suprem în stat. Elvira îi trimite o scrisoare anonimă în care îi justifica înțepător refuzul lui Ionel prin dragostea ce i-o poarta ei. Protopopiu este manevrat atât de manipulativ de Elvira încât acesta ajunge să-l sfătuiască pe Carol al II-lea, oferind descrieri pitorești de pornografie pură, să o ia de amantă, în ciuda prezenței Elenei Lupescu. Emoționată, alarmată, anxioasă, Elvira e programată să-l seducă pe rege la miezul nopții. Cu un ceas sau două înainte de întâlnirea de taină, Carol al II-lea, excitat ca un armăsar, nu mai are răbdare și iese la cules de borfete pe Calea Victoriei. Ochii îi nimeresc pe o ștoarfă decavată, poreclită Foamea Neagră, care își pierduse ultimii bani într-un tripou clandestin al unei femei parșive, codoașa Zinaida Bugescu. După ce se regulează cu regele țării, Foamea Neagra îi explica în ce bucluc financiar intrase, cerîndu-i mai mult de suta de lei obișnuită. Când regele află de spelunca Zinaidei Bugescu, furia îl cuprinde în așa hal încât îl cheamă grabnic pe șeful poliției, Gabriel Marinescu, care primește înjurăturile regale cunoscute precum prostituatele de stradă de la cei mai banali polițiști. Regele este iritat că alții realizau pe ascuns un profit fără să ajungă și la el o parte din venit. ,,Tripourile și bordelurile plăteau toate un șperț lunar, care prin mâna unor misiți și a prefectului poliției, ajungeau în sertarul regelui. Nu putea tolera dezordinea și nedisciplina în încasarea veniturilor sale cele mai mărunte.” După plecarea femeii de stradă, plătită tot cu o sută de lei, regele o primește pe vaporoasa Elvira Vorvoreanu. Actul sexual nu-l mulțumește pe regele Carol al II-lea, ale cărui gusturi par a fi plebee, mintea rătăcindu-i fugar la afacerea cu tripourile clandestine. Elvira e dărâmată, viața ei fiind distrusă sub raportul gloriei anticipate. Renunță la ultimii ei amanți, nerealizînd decât parțial că o târfă anonimă poate însemna mai mult ca ea în societatea stricată a decăzutului monarh.

Nuvela Acvarium este mai complicată în ceea ce privește atmosfera politica și declinul culturii publice oficiale. Anul este 1933, iar eroul, până acum unul pozitiv, studiosul și eminentul Serban Romanò, după ce absolvise ingineria la Charlottenburg, pe care nu o practică niciodată, urmează cursurile filozofilor germani Nicolai Hartmann și Martin Heidegger. Șerban Romanò, născut la 1905, vrea salvarea prin cultură, cea care urma să-i pună la dispoziție un sistem atotcuprinzător de aflare a adevărului, nu cel inspirat teologic sau metafizic, ci unul lumesc. Filozofii de școală din Germania îl demobilizaseră: se afirmaseră cu toții plenar ca adepți ai unui relativism anihilant sau ca filozofi de catedră seci, fascinați de arhitectura logică a sistemelor filozofice idealiste, indivizi desprinși de viață. La București era popular în rândul generației în curs de fascizare un anume profesor de metafizică, demoniacul Fănică Niculescu, alias Nae Ionescu, filozof fără operă indiscutabilă, un ceacâr cu sprâncene stufoase și un biet parvenit ridicat dintr-un tată impiegat la gară și o mamă provenită dintr-o familie umilă de meseriași. Fănică Niculescu e un ambițios ca odraslele ciobanilor machedoni, studenți de ai săi, viguroși și practici, spre deosebire de boierii molatici și fără energie, pe care nu te poți vreodată baza. Șerban Romanò este trimis în Germania să studieze Caietele lui Leonardo Da Vinci, unde ar fi putut identifica metoda universală de înțelegere a realității totale la care râvnea. Șerban Romanò îl introduce pe ilustrul magician de la catedră, cititor devotat, dar secular al Exercițiilor spirituale, aparținînd fondatorului congregației iezuite, gazetar flamboaiant de dreapta, prieten cu industriașii țării, în lumea mare a familiei sale. Ajuns în Germania, la Freiburg și München, Șerban Romanò simte vântul aspru al radicalizării politice, dar nu optează pentru nici o poziție, din neputință aristocratica, conservatorismul boieresc tiranic neavînd nimic în comun cu mișcările totalitare de masă ale epocii. Grupul său de cunoscuți este format din Niță Ghiță, unul dintre legionarii din grupul de mai târziu al nicadorilor, Heinrich von Brederode, un ins violent care, din respect pentru morala nietzscheană a aristocraților naturali și cu vechime, se integrează în NSDPA, un copil de avocat evazionist, visătorul Rinaldo Fischer și un student sclipitor, de proveniență modestă, Harnischfeger. Se dezbate învolburat decadența filozofiei europene, care se confruntă cu o fundătură, poate cea din urmă. Niță Ghiță e un ortodoxist antisemit și antibolsevic neandertalian, un naționalist mistic sărac care-l tapează cu nerușinare cu sume mici pe Șerban Romanò. Din vorbă în vorbă, Șerban Romanò ajunge să se dueleze cu Ulrich von Heck în sala de arme a unei asociații sportive de scrimă, confruntarea dintre cei doi aristocrați paneuropeni lăsându-se cu câteva tăieturi și plasturi pe obraz de ambele părți. Ulrich von Heck este o bestie brună. Beția tovarășilor nu încetează zile la rând. Într-o zi oarecare, alcoolizat, Șerban Romanò se întâlnește cu câțiva cunoscuți de la București, pe care nu-i recunoaște inițial: George Lecca, diplomat la Madrid și practicant diletant al tauromahiei, și pe soții Scarlat, doamna Valentina Scarlat încântîndu-l pe Șerban Romanò. Familia Scarlat voiaja dolce far niente la Paris. Viața publică din Germania se crispa diform pe zi ce trece: cete de șomeri în căutarea unui post mărunt, evrei maltratați pe stradă, marșuri hitleriste din ce în ce mai dese etc. Șerban Romanò face cunoștință cu un student la filozofie, comunistul Caspar Wegener, ,,fecior de maistru strungar la uzinele Rheinmetall”, mâncător de cartofi cruzi, care nu reușește să-l convertească pe Șerban Romanò la fapta revoluționară directă sau la rigoarea marxismului. Șerban Romanò fuge îngrozit atunci când Wegener este bătut în plină stradă de o bandă de tineri simpatizanți naziști. Revenit la Bucuresti, Șerban Romanò începe o relație cu Valentina Scarlat, de care se îndrăgostește. Politica încetează să-l mai intereseze, dar sirena gălăgioasă a greviștilor de la uzinele Grivița nu-i dă pace, surmenîndu-l. Rudele sale sus-puse, prădători inexorabili, sunt în alertă, anul 1907 urmînd să se repete la o scară redusă. Șerban Romanò privește în vitrina unui anticariat un acvariu în care se zbat simbolic clasele sociale superioare ale vremii sale. ,,În vitrină, într-un acvariu mic, se mișcau ca în somn niște pești. Erau cenușii, cafenii, păreau amorțiți, bolnavi, putrezi. Și mușchiul și mîlul de pe fundul acvariului păreau ceva mîzgos, descompus, mort.” Anticarul Fischer-Galați îl lămurește că aceea-i starea lor normală, după care încearcă sa-i vândă cu zeci de mii de lei cele o sută șaizeci și două de tomuri din Patrologiae cursus completus, ediția Migne, dar, falimentat spiritual, Șerban Romanò refuză deprimat tranzacția. Volumele vor apărea în casa ideologului Fănica Niculescu mai târziu. Generalul Ipsilanti reprimă greva prin vărsare de sânge, dar timpurile nu mai sunt cele de la 1907, în care boierimea putea face tot ceea ce-și dorea, Europa confirmînd represiunea. Tot Ipsilanti îi amintește că plutocrația își securiza conturile în Elveția, România devenind o țară de graniță nu numai insalubră, ci și instabilă. Grevele trebuiau înăbușite pentru ca afacerile dubioase ale statului cu patronatul să nu fie stopate, elita având interesul să strângă rândurile ca niște neamuri de sânge. Dincolo de agitația Bucureștiului, Șerban Romanò e informat de către Titel Negruzzi că Valentina Scarlat, iubita sa, se prostitua pervers într-un bordel din noile blocuri moderne situate în centrul capitalei. Aceasta nu recunoaște acuzele unui destrăbălat ca Titel Negruzzi, practicant al sexului în grup. Starea de incertitudine și sentimentul că materia realității este impenetrabil de densă pun stăpânire până și în acest loc pe mintea confuză și voința extenuată a lui Șerban Romanò, acrit de gelozie. În plimbările sale zilnice pe la Capșa, Șerban Romanò dialoghează cu un boier de viță, afemeiat de succes, despre care se zvonea că se culcase în 1917 cu decedata Augusta Hagibei, altfel bărbat chipeș la patruzeci de ani, gazetarul socialist Nicolae Prodan, un bolșevic comic, care îl incita zadarnic pe Șerban Romanò la acțiune. Declamațiile sale melodramatice îl înfurie pe un alt comesean-fantoșă, Christian Tell, urmaș al familiei de revoluționari de la 1848, care începe sa-l înjure pe bolșevicul de alături. Nicolae Prodan îl informează pe Șerban Romanò că Fănică Niculescu ajunsese un om putred de bogat, ideolog legionar ultrainfluent, agent autohton al NSDAP și reprezentant general în România al câtorva grupuri industriale puternice din Germania. Vizitîndu-l în splendida sa casă, de curând cumpărată, Șerban Romanò, care își însușise de curând un revolver, însoțit de soitarul grizat Titel Negruzzi, care, tipic lui, calcă din greșeală în colecția Migne, îl aude pe profesorul fascist, însetat de război, dornic de putere și relativist iraționalist, cum le dă ordine să ucidă unor tineri cu mutre monahale de fanatici, dintre care una este cea a colegului în filozofie, Niță Ghiță. Ministrul Vardalà este masacrat de cei doi, lichidați ulterior, asemenea prim-ministrului I.G. Duca în gara din Sinaia. Bursele dau semne să-și revină după încetarea precipitată a grevelor. Protipendada trage aer adânc în piept, ușurată. Corpul diplomatic german este schimbat cu membrii NSDAP. Familiile boierești de prestigiu, miniștrii vechi etc. colaborează nestingherit cu profesorul Fănică Niculescu, stabilind în legionarism un aliat util în lupta lor împotriva bolșevismului. Aceștia ajung să umble, îmbrăcați elegant, cu pantalonii în vine în compania aliaților germani, totul ca parte dintr-un joc de societate decadent. Petru Dumitriu trivializează polemic și desfigurează informația istorică, luîndu-i peste picior, dar, totuși, mai puțin, și pe indivizii ridicoli, neverosimili, ca socialistul Nicolae Prodan. Nemții, reprezentați în persoana ministrului von Narredom, se acomodează cu mediul balcanic. ,,Nicăieri ca aici nu întâlnise în lumea bună ușurința superioară, piperul micilor îndrăzneli, călcarea amuzantă a convențiilor, obrăznicia plină de farmec: acești levantini aveau febrilitatea și buna dispoziție a oamenilor care făceau chefuri în vremea ciumei de la Atena de care vorbește Tucidide și ,,care nu mai respectau nici cele divine, nici cele omenești.”

Într-o zi la începutul lunii mai, în oricare an dintre 1935 și 1937, Șerban Romanò se trezește în vila sa somptuoasă, în care proprietarul indolent îngrămădise mobile de soi în ultima vreme. Povestirea O zi foarte plină se vrea, și este, o clipă de loisir boieresc în Cronică de familie. După o noapte de alcool și tutun, Șerban Romanò se răcorește cu suc de roșii rece. Petrece o jumătate de oră sub duș. Filozofia dispăruse în tenebrele trecutului, înlocuită de carnalitate, soare și desfătare. La prânz dă o fugă, în mașina sa cu două locuri, la clubul de tenis, unde pierde vremea schimbînd câteva impresii cu vară-sa, Alexandra Lascari, care îl înșela pe Cezar, soțul carierist, cu Ionel Haralambi, partenerul ei de tenis din acea zi. Cei doi îl bănuiesc pe rubicondul hedonist Șerban Romanò, în vârstă de treizeci și doi de ani, că nu se conformează heterosexualității obișnuite, deși fosta iubită, Valentina Scarlat, îi făcuse, pare-se, un copil. După prânz, Șerban Romanò cumpără un tabernacol, vechi de două sute de ani, de la un anticar pentru un preț fabulos, dar care nu conta, în fond. Un boier nu e ca orice burghez cu bani. Apoi merge și degustă icre negre, stropite cu vin Chablis. La masă se întreține cu Ionaș Apostolescu, om de afaceri, și Titel Negruzzi. Cei doi vorbesc de politica imperialistă și beligerantă a Germaniei, subiect care îl dezgustă și îl înnegurează pe Șerban Romanò, distant și rece la conflictele sociale. După care, necontenit flămând, halind ca pentru două vieți, Șerban Romanò mai ia o dată prânzul la vărul sau, Șerban Lascari, unde se înfrupta iarăși cu delicatesuri. Se pălăvrăgea extenuant despre invazia capitalului german în România și strategiile imperialiste ale naziștilor. Dim Cozianu, Cezar Lascari și Jean-Pierre Haralamb îl plictiseau de moarte. Înconjurat de fumul unei țigări de cea mai bună calitate, Șerban Romanò se grăbește acasă: la ora patru după-amiază avea întâlnire cu poama de mahala Lae, pederast plătit cu ora de boierul homosexual. Seara, acesta făcu două vizite de curtoazie la doamna Mavromihali și la melomana doamnă Basarab-Comnen. ,,Era un oraș liniștit, o viață liniștită și plină, nu se vedea nimic disonant, nimic care să fi însemnat altceva decât voluptoasa bunăstare.” Ziua se încheie opulent cu o masă la doamna Vogoride, născută Ipsilanti, dintr-o familie influentă, cea care era amanta profesorului Fănică Niculescu, legionarul barbar, prezent la serată. Elvira Vorvoreanu, întunecată și stricată, își mărturișește dezgustul pentru acest profesor, măscărici sinistru care se adăpa la mesele boierești, iar vărul savurează bârfa incisivă. Alcoolizați, cinica Elvira îl insultă pentru complezența sa de moluscă, viața ratată de juisare neostoită nefiind demnă de un bărbat. Cei doi adorm sub acoperișul casei bătrânești, moștenită de Șerban Romanò, amândoi speriați de viitorul incert și de neantul cioranian al vieților lor, ea gâfîind de plăcere imersată într-un vis erotic (vărul îi refuzase propunerea de a se culca cu ea), el nevoit să înghită câteva somnifere înainte de odihna mult așteptată.

Niște oameni foarte ocupați se desfășoară pe 6 noiembie 1937 sau 1938. Ionaș Apostolescu, fratele lui Gogu Apostolescu, amândoi nepoții moșierului Walter Apostolescu, e un om de afaceri carnasier, un rechin redutabil la bursa bucureșteană, angrenat în societatea selectă a nobilimii de sânge și în afaceri guvernamentale. Domnul Gherson, milionar bătrân, este președintele consiliului de administrație al grupului industrial Ametarom, secondat de un administrator-delegat, domnul Mayer, un bărbat corpolent și agresiv din fire. Domnul Gherson s-a îmbogățit de zeci de ani escrocînd (nu întotdeauna) statul. Capitalismul românesc s-a clădit pe această conivență între un privat șarlatan și un stat devalizat, sărăcit până la os. Domnul Gherson are, prin urmare, oroare de scandalurile de presă care i-ar periclita afacerile cu bugetul de stat. Din nenorocire pentru Ionaș Apostolescu, Gherson își înscenează cel mai probabil defăimarea în ziare, știind că va scăpa în justiție, totalmente coruptă în raport cu marea burghezie (sau poate Ionaș Apostolescu era inițiatorul tărăboiului): conform contractului inițial, Ametarom S.A. urma să plătească domnului Apostolescu suma de nouăzeci și opt de milioane de lei dacă firma domnului Gherson finaliza reparația și recondiționarea a o mie două sute de vagoane CFR în condițiile prevăzute în scris. Mass media interbelică tuna și fulgera împotriva domnului Gherson, care se pare că asistase la demontarea tuturor echipamentelor de calitate ale vagoanele și substituirea lor cu unele vechi. Astfel, contractele viitoare ale companiei Ametarom cu statul român, cum ar fi fortificațiile liniei Carol, afacere de interes național și valorînd miliarde de lei, puteau să riște rezilierea, căci domnul Gherson scăpase situația de sub control, Ionaș Apostolescu jucînd tare în materie de șantaj jurnalistic. Șerban Lascari, informat asupra pericolului de fiul său Cezar Lascari, director de bancă în relații financiare cu proprietarul Ametarom, îi propune domnul Gherson să rezolve pașnic conflictul cu domnul Apostolescu apelînd la o comisie de arbitraj, condusă de faimosul avocat Pericle Mittescu, specializat în asemenea dispute. Domnul Gherson putea să piardă procesul cu statul român, contractul fiindu-i momentan suspendat, iar comisionul de aproape de o sută de milioane de lei să fie în continuare plătit domnului Ionașcu. Nu era vorba că ar fi dat faliment: domnul Gherson era doar iritat că trebuie să plătească pentru faptul că nu își respectase obligațiile într-o afacere, șarlatania fiind condiția optimă din punctul de vedere al unui om de afaceri de succes. Afaceristul regreta timpurile de dinainte de 1914, când se puteau aduna mai ușor și mai sigur averi colosale, nu numai în regatul României, ci și în Imperiul Austro-Ungar. Întristat, Lazăr Gherson se consiliază cu Mayer. Cad de acord că este nevoie să dea mită altcuivă decât domnului avocat Pericle Mittescu, care nu se lăsa cumpărat de ei. Mayer îl sfătuiește să îi dăruiască un briliant de zece carate, în valoare de un milion trei sute de mii de franci, și, în plus, încă trei milioane de lei bani gheață doamnei Valentina Scarlat, soția unui politician cu șanse mari de a deveni ministru în următorul cabinet și amanta celebrului avocat. Ideea îi surâde domnului Gherson, care, înainte de a o vizita pe doamna Scarlat, cu care se culca într-o vreme, plasează câteva plicuri cu bani la doi jurnaliști și unui colonel din rezervă, influent la Ministerul de Război. Gherson se afla în contact inclusiv cu domnul profesor Fănică Niculescu, cu trecere în presa de scandal, și Titi Negruzzi, as al intrigilor. Valentina Scarlat îl primește cu crema pe față și răsfățată ca o cucoană de lux: Gherson îi lămurește conflictul în care se află, îi promite briliantul și milioanele dacă reușește să-l convingă pe Mittescu să arbitreze în favoarea lui, invocînd recentele insistențe în amor ale lui Ionaș Apostolescu. Dacă nu banii, măcar atâțarea geloziei să-l dirijeze pe Mittescu în direcția favorabilă lui. Doamna Scarlati își oferă cu nonșalanță serviciile. Doamna Gherson, o cochetă vanitoasă trecută de patruzeci de ani, cu un program zilnic la fel de încărcat ca al lui Șerban Romanò, este o personalitatea a lumii bune bucureștene: aceasta trăia de decenii cu domnul Mayer, care se ascundea cu dibăcie de șeful său. Domnul Gherson, care nu își mai iubea de mult nevasta, își adora în schimb fiica, o adolescentă de numai șaisprezece ani, Ida, mai niciodată acasă. Tatăl o răsfăța dându-i voie să trăiască după tabieturile ei. Una peste alta, milionarul Gherson află că verdictul procesului a fost dat exact așa cum își dorea. Cu o zi înainte, Ionaș Apostolescu se întâlnise confidențial cu domnul Mayer, care își vânduse acțiunile deținute la Ametarom la un preț bursier scăzut. Cei doi complotau, dar aparent fără izbândă. Ionaș Apostolescu se vede personal cu Gherson cu scopul de a îngropa securea războiului. Afaceristul este mândru de reușita sa până când Ionaș Apostolescu scoate din buzunar câteva fotografii, pe care le arde teatral, poze în care apare fata domnului Gherson în ipostaze indecente cu mai mulți vlăjgani, exaltată de cocaină. Apostolescu îi amintește că nu este firesc ca fiica lui să se preteze la asemenea gesturi dezonorante, după cum nici Mayer nu poate fi un aliat adevărat din moment ce acceptă să fie mituit cu un milion opt sute de mii de lei de către Ionașcu însuși. Pe deasupra, ce prieten adevărat poate fi cineva care se culcă de-o viață cu nevasta ta, fiind, de altfel, și tatăl natural al copilului tău? Gherson paralizează pe scaun, îngrozit. Marele burghez boli timp de două săptămâni, Mayer fu concediat, stabilindu-se prevăzător în Colonia Capului în următorii câțiva ani. Domnul Apostolescu își încasă cele nouăzeci și opt de milioane de lei. Doamna Scarlat fusese onorată cu doar trei milioane pentru ajutorul pus la dispoziție fără regrete.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (I) acoperă primul deceniu de după 1918. Dim Cozianu este fostul adolescent pe cale să fie sedus de bunică-sa, concupiscenta Cleopatra, dar care acum, după războiul cel mare la care participase onorabil, își caută un rost în viață. Era avocat de meserie, cu doctorat în drept la Paris, nu tocmai extrem de bogat după reforma agrară din 1921 (deținea numai o sută de hectare), dar care, cu pilele familiei sale puternice, ajunsese secretar personal al prim-ministrului României de atunci, Leon Popescu, membru de vază al Baroului București. Dim Cozianu fusese inițiat în distracții păcătoase de vărul sau, cartoforul și drogatul Gheorghe ,,Ghighi” Duca, nepotul colonelului dezertat, actualmente june prim, mare proprietar de blocuri și terenuri imobiliare în capitală. Ghighi Duca organiza petreceri de sex în grup într-un apartament discret, dar opulent pe dinăuntru, botezat Camera Leoparzilor, și își petrecea mare parte din timp la Capșa sau jucînd prostește cărți. Într-o zi banală de destrăbălari, Cezar Lascari le povesti amicilor săi de ruină, Ghighi Duca, Dim Cozianu și Titel Negruzzi, de vampa cu care umbla Bubu Ipsilanti, complet decavat, fostă prostituată în Iași, Fifi Oprescu. Dim Cozianu are impresia că femeia, despre care vorbiseră ispititor desfrânații, era cea pe care o văzuse din întâmplare în București. Ghighi Duca, Dim Cozianu și Gogu Apostolescu, trișor vestit și odinioară iubit al putanei Fifi Oprescu, îl invită pe Bubu Ipsilanti la partida de poker. Bubu Ipsilanti e ceva mai în vârstă decât ceilalți ,,leoparzi”, oarecum greu de cap, și iubitul curent al damei. Acesta pierde trei sute de mii de lei, cei mai mult împrumutați de la Ghighi, la masa de joc. Prințul Duca îl păsuiește de plata cu câteva luni, dar îi cere să plece pentru o vreme la Karlsbad sau Viena dacă nu vrea să se facă de râs la club și în saloanele respectabile. Fifi Oprescu urma să rămână cu el drept despăgubire, trofeu obținut printr-un fals noroc. Aceasta îi devine numaidecât metresă lui Ghighi, Dim amorezîndu-se cumplit de ea, dar simțindu-se copleșit de Ghighi, care-i iertase o datorie de optzeci de mii de lei, nu pretinde mai mult. Când Ghighi fuge pe Coasta de Azur vreme de câteva săptămâni pentru a-si instala mana în vilegiatură, Fifi Oprescu îi devine ibovnică și lui Dim Cozianu. Acesta e atat de zăpăcit la cap de farmecele prostituatei de lux, pasională, risipitoare, înjurând surugește (se trăgea dintr-o familie de mahalagii bucureșteni) când o treceau nădufurile, încât acesta se însoară cu ea, riscînd să se rateze și să decadă social. Culmea dezagregării morale a lui Dim Cozianu, dar și dovada unei înclinații naturale spre jaf, este atunci când, folosindu-se de o informație auzită în biroul lui Leon Popescu, se împrumută cu două milioane de lei de la unchiul său, director într-o mare bancă de credit agricol, Șerban Lascari, bani cu care cumpără coroane în valoare de două milioane pentru ca, la finalul săptămânii de lucru, Banca Națională să i le schimbe la loc în patru milioane de lei. Această mizerabilă devalizare a statului s-a realizat cel mai probabil și de către Șerban Lascari, dar nu atât de zgomotos ca nepotul său. Dim Cozianu fu concediat de primul-ministru, informat asupra mașinațiunile unui secretar leneș și ticălos. Alături de nevăsta-sa, Fifi Oprescu, se apucă să toace banii într-o veselie. Rupe brutal orice relație cu mama lui, pleacă în Occident cu leii schimbați în mărci germane, înlănțuit complet de curva de nevastă-sa. Moneda germană nu este stabilă, iar după reconvertirea în lei, datorată invaziei Renaniei de către francezi în 1923, devalorizînd marca, Dim Cozianu se trezește cu numai patru sute șaptezeci și cinci de lei la dispoziție. Zeița Fortuna nu i-a mai surîs și de această dată. Ajuns mai mult pe drumuri, Dim Cozianu se mută la periferie într-o casă cu chirie, în camerele unei văduve de căpitan. Este pentru prima dată în Cronică de familie când un copil de moșier trebuie să muncească pentru a se întreține. Dim Cozianu începe să practice asiduu avocatura. Trec cinci ani, timp în care își revine oarecum financiar, dar huzurul aparține acum trecutului. Fifi Oprescu fuge la Paris cu Cezar Lascari, după ce trăiește o perioadă și cu Ionaș Apostolescu. Dim Cozianu, sătul de sărăcie, scârbit de proasta creștere și primitivismul soției sale, dar nu atât de imoralitatea ei, se decide să divorțeze, cu toate că atunci când Fifi Oprescu îl revede cade ușor în mrejele ei. Norocul îi iese în cale abia când o cunoaște pe Colette Arnota, prietena verișoarei sale, Alexandra Șufana, cea care îi pune în legătură. Dim se recăsătorește cu placida Colette, care fusese vrăjită de curajul său nebunesc, și ajunge în felul acesta directorul unei instițuii de stat, plasat acolo de Șerban Lascari și socrul Arnota. Într-o ultimă încercare de seducție a cocotei Oprescu, Dim Cozianu își adună curajul rămas și, stăbătut de luciditate, o refuză pe femeia fatală care-l târîse în mocirla declasării.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (II) debutează în iarna anului 1940-1941, culminează cu marea rebeliune legionară din 21-22 ianuarie 1941 și se încheie după bombardarea Bucureștiului de către aviația americană în 4 mai 1944. Dimitrie Cozianu repurtase succese bănoase în barou, fusese director în Ministerul de Finanțe și consilier al Băncii Naționale, figura ca membru în consiliile de administrație ale mai multor societăți și aspira la funcția de ministru. Într-o seară este chemat de către industriașul evreu Gherson. În casa acestuia dă peste un om de afaceri german, apropiat al serviciilor secrete din Reich și al legionarilor români, domnul Robert Faber, care făcea presiuni să cumpere Ametaromul și Cimentul Român la un preț scăzut, companii care realizaseră profituri uriașe în timpul dictaturii carliste. Gherson, presimțind pericolul, îl roagă pe Dim Cozianu să-i deschidă un cont la banca elvețiană a domnului Mercado, unde urma sa-i transfere lichiditățile, hârtiile de valoare și alte bunuri. Dimitrie Cozianu cere 3% din avere, atitudine nerușinată care-i cimentează încrederea capitalistului corupt. În sinea sa, Cozianu, blindat politic, putînd să se deplaseze ușor din țară, avea de gând sa-i fure o treime din avere. După finalizarea transferului, Gherson, Ida și nevastă-sa, doua curviștine, ar fi fugit în America de Sud, unde ar fi locuit în tihnă, veselindu-se cu dansatori tineri, mai ales că vârsta și boala nu-i mai dădeau mulți ani de trăit afaceristului evreu. O lună mai târziu, în ajunul rebeliunii, Cozianu își ascultă distant vărul, Șerban Romanò, debitînd pesimist despre amurgul ineluctabil al occidentului, criticînd dur tirania regimurilor totalitare, semn al descompunerii sociale, și lăudînd modelul oligarhic al republicilor ateniene sau romane. Apoi, grăbit și agitat, Dim Cozianu merge să-l vadă pe profesorul Fănică Niculescu (Nae Ionescu, prototipul istoric, murise deja în 1940), care plănuise lovitura de stat a legionarilor și se imagina patriarh al fascismului românesc. Cozianu încearcă apele, ochind un portofliu ministerial în noua ordine legionară. Oportunist și intrepid ca Lascăr Lascari, cumnatul bunicului său, Cozianu poposește și în casa lui Șerban Lascari, om la șaptezeci de ani. Acolo asistă la conversația temătoare, duhnind de frică și interes meschin, dintre Cezar Lascari, politicianul Vasilescu-Rîmnic, Pericle Mittescu și un subsecretar de stat ,,la un minister economic”, Grigore Balotă, care îi dă de înțeles că noua orânduire îi va aparține unui om de arme, viitorul mareșal Antonescu. Cozianu lasă o ușă deschisă și în direcția aceasta. Informat, Dim Cozianu își calculează șansele într-un oraș tumultuos, prin care trec convoaie militare germane cu destinația Iugoslavia. Îl sună pe Gherson să-l asigure protector că va avea paza militară la poartă peste noapte, după care gonește spre Athénée Palace, unde îl toarnă agentului Faber pe capitalistul Gherson. A doua zi dimineața, Dim Cozianu, spre stupoarea nevestei, fu atacat de câțiva legionari înarmați în propria casă, dar rezistă militărește cu pistolul în mână. Armata iese în stradă și îi arestează pe revoltați. Gherson este singurul afacerist evreu împușcat din București, iar cadavrul îi este atârnat într-un cârlig de măcelarie. Profesorul Fănică Niculescu se stinge de un infarct sau dispare complet, nemaiștiindu-se nimic de el. Grigore Balotă ajunge ministru plin în anii care vin, Cozianu doar director general în minister. În iunie 1943, Dim Cozianu, iritat că nu a pătruns încă în guvern, petrece, pe ascuns de nevastă-sa, într-o fermă de pe valea Prahovei a industriașului Corfiotu, milionar din contracte de armament, mituitor al lui Carol al II-lea. Fermele ajunseseră ultima modă în materie de orgii, ferite de ochi iscoditori, pentru stăpânirea din România. Destrăbalarea e fără zăgazuri, precum în mânăstarile fanariote pentru boierii de odinioară: în aceeași zi, virilul Dim Cozianu se culcă cu Valentina Scarlat și doamna Corfiotu, dame de companie surescitate sexual de ce va fi după terminarea războiului. În primăvara anului 1944, Dimitrie Cozianu primește o misiune de la Mihai Antonescu: urma să apeleze la bancherul Mercado pentru transferul a douăzeci de vagoane de aur în Portugalia direct prin virament. Naratorul păstrează tăcerea asupra originii sau rolului acestor valori imense. Cozianu aterizează în Elveția, unde Mercado, evreu la rândul său, îi cere să-i aducă un prizonier din lagărele de exterminare naziste, pe rabinul Rubinstein, fără de care tranzacția nu ar fi fost efectuată. Ajuns pe frontul din Ucraina, căpitanul în rezervă, delegat ministerial, Dimitrie Cozianu asistă înfiorat la haosul retragerii de pe front: divizii de panzere gonesc spre stepă (un tanc este manevrat de un voluntar nazist nietzschean, contele cruciat Brederode, Panzergraf, venit tocmai din Franța pentru confruntarea finală), fără să se mai întoarcă întregi, frontul românesc este în mare parte destabilizat (generalul Turtureanu e în prima linie contra sovieticilor, dar ascultă, temător, de ordinele absurde ale superiorilor, întrupate în Cozianu), iar nevasta unui boier chefliu, dezaxasata, maniaca și fanatica Isabela Giurgea-Roșcanu, pe care rătăcitul Cozianu o recunoaște, admirînd-i formele apetisante, activa ca soră medicală pe cea mai cruntă linie de luptă. Riscându-și viața de mai multe ori, martor la execuțiile în masă antisemite ale armatei germane, Cozianu îl recuperează pe Emmanuel Rubinstein și îl duce în Zürich, îndeplinindu-și sarcina de serviciu. Evreul salvat se roagă în idiș pentru binecuvantarea lui. Inima sa e, prin contrast, de piatră. Ministeriatul anticipat îl învelea într-o platoșă a cinismului. Ajuns la București pe data de 5 mai 1944, Cozianu află ca soția lui, insipida Colette Arnota, fusese ucisă în bombardamentul din 4 aprilie. Cadavrul ei zăcuse sub fostul restaurant ,,Floarea-Soarelui” din centru. Casa boierească scapă ca teafără pe o stradă aglomerată de molozul imobilelor prăbușite. Dimitrie Cozianu socotea agitat care va fi tabăra câștigătore și în ce locomotivă a istoriei trebuia să sară. Numai comuniștii îi erau încă parțial necunoscuți.

Viață la țară (II) și Un înger se distinge ca o altă înghesuială și fojgăială de personaje fără concretețe, prinse într-o dinamică narativă de film noir dat pe fastforward. De la un punct încolo, Petru Dumitriu se autoparodiază, devenind obositor de predictibil: e un teatru de măști destinate să dezguste și să sape grimase pe chipuri. În vara anului 1944, Dim Cozianu se afla în concediu la poalele munților ce dau peste Câmpia Română. E găzduit de Matei Duca, vărul prințului Ghighi Duca, mort de mult timp. Matei e un ins molatic, ruinat moral, fără vlagă, stors de plăceri, morfinoman, căsătorit de curând cu o fostă prostituată de strada, energica Riri Duca. Elvira Vorvoreanu, înfățișată ca o vrăjitoare țigancă în pragul senectuții, bea de stinge. Mai sunt prezenți bovinul Ionaș Apostolescu, însurat cu o silfidă ademenitare, angelizată forțat în povestire, fosta actrița Monica Mareș. Aceste figuri stinse se amuzau cu ofițerii germani, piloți de vânătoare, care, după ce dimineața luptau împotriva raidurile aeriene aliate, dominate de giganticele bombardiere americane, se aruncau în beții și dansuri disperate la conacul lui Matei Duca. Riri îi lua pe rând și se regula cu fiecare în via din spatele casei, Elvira salivînd de invidie. Tinerețea-i trecuse irecuperabil. Riri mai fusese căsătorită de două ori până atunci, al doilea ei soț fiind un avocat arivist, ridicat din funcționărimea de jos, Eracle Antonoiu. Riri încearcă infructuos să îl cucerească pe un ofițer german, meteorolog, băiatul unui mare industriaș din Augsburg, Kurt, și să fugă împreună din România. După 23 august 1944, Elvira și Riri, despărțită acum de Matei Duca, dădeau târcoale ,,misiunii militare americane”, organizând serate dansante. Dim Cozianu se străduie să lege o amiciție cu avocatul Eracle Antonoiu, funcționar în minister, în speranța că acesta îl va introduce în mediile comuniste. Elvira îi admiră tenacitatea de jivină încolțită, dar România, vorba ei, nu putea fi decât o țară de bandiți de mâna a doua. În ianuarie 1945, Riri își îndeplinește proiectul: pleacă în Statele Unite, măritată cu maiorul Thatcher, proaspăt văduv. Degringolada celor rămași în urmă se acutizează: în vara anului 1945, Dim Cozianu e pe litoral, la Eforie, unde îl revede pe Eracle Antonoiu, căsătorit cu o femeie cu zece ani mai bătrână, bogată, provenind din familia de armatori Xantó, veri cu un baron omonim. În decembrie 1946, Eracle și soția lui vor cere azil politic în Franța. Alături de ei îi atrage atenția Ionaș Apostolescu, a cărui nevastă, pudica Monica Mareș, se iubea cu un spion german, Novak, totul cu consimțământul soțului. În toamna lui 1946, Dimitrie Cozianu află ca familia Apostolescu locuia într-un palat din Veneția. Doamna Monica Mareș adusese pe lume copilul ofițerului de informații Novak, mort de curând, căzut misterios din tren pe ruta Viena-Salzburg, lichidat la datorie. În toamna anului 1946, boierul Cozianu era în delegație ministerială de afaceri la Paris, unde, în toaleta unui restaurant central, dă peste Eracle Antonoiu, flămând și consumat de tuberculoză. Acesta îi relatează gafele din destinul său: se amorezase de ,,inocenta” Monica Mareș, dar aceasta îl sfidase, rugîndu-l să divorțeze, ceea ce și făcu, ajungînd un om al străzii, muribund în absența unui tratament urgent. Ar fi dorit să se întoarcă în țară. Cozianu îl blagoslovi cu o masă și ceva gologani, admonestîndu-l mental, cu atitudinea sa moșierească, ca ,,țopârlan aventurier”. Disprețul de clasă sătulă nu iartă nici de această dată nimic.

Vântul de martie e o reluare în cheie pedagogică a Bijuteriilor de familie. În primăvara anului 1945, doi țărani din comuna Vadastrele se întorceau într-un tren militar supraaglomerat tocmai din Cehoslovacia. Ultimele trupe rusești se deplasau spre Berlin. Mitriță Mitrache și Minică s-au înfrățit în experiența traumatizantă a războiului. Amândoi molfăie înjurături, vorbesc răstit, se înghiontesc ca două gorile, iar ,,bă”, ,,mă”, ,,fă” răsună zgomotos în fiecare gâjâit de propoziție. Gândurile le sunt îndreptate spre o nouă împroprietărire. Boierii erau oamenii lui Hitler, ei luptaseră pe front, de parcă anii 1941-1944 se șterseseră cu buretele. Își iau armele germane cu ei acasă. Când intră în sat, țăranul chiabur Eftimie, tată a patru copii din prima căsnicie, își târă nevasta tânără de căruță, prinsă într-o sfoară, ca un animal din staul. Maria îl înșela cu Godea, un țăran sărac, întors de pe front, căruia părinții ei nu o dăduseră de la început de nevastă. Un agitator comunist, Trandafir, prieten cu Nela, amândoi muncitori în port, pătrunde în sat unde răspândește sloganuri bolșevice. Minică lovește animalic cu piciorul într-un câine pe uliță, bucurându-se ca un neghiob să-l vadă schelălăind de durere. Țăranii înjură blasfemic. Desculți, cu picioarele în pământul umed, se adună iarăși în bande ca în 1907. Avram Saizu, fratele său Savu, Vasile Cotulbea etc. se îndeasă pe prispa școlii din sat să-l asculte pe comunistul Trandafir, orator bolovănos. Eftimie, Costica Vaccinatorul, Ion Gh. Brădușel, cei mai răsăriți din sat, mecanici, veterinari etc., cei care se obișnuiseră să fure piesele de tractor ale boierului, înlocuindu-le cu altele uzate, își făceau planuri să obțină mai mult pământ decât posedau deja. Vocea auctorială nu resimte jena de a-i picta pe țărani ca pe o târlă de patibulari și ocnași. În conacul din Vladomira, terminat de refăcut abia după șase ani de șantier, în 1926, Elvira Vorvoreanu, fratele ei, generalul Mișu Vorvoreanu, cumnata Patricia și nepoata Dona rememorează primăvară anului 1907. Se impuneau din nou represalii. Ramolitul și vanitosul general Ipsilanti, cunoscut drept Telescop, nu mai era în stare să apere proprietarii din județ. Generalului Turtureanu, revenit de pe frontul de est, un alt soi de Cilibia, îi cădea în sarcină să facă scut în fața coroanei, a crucii și a burghezo-moșierimii revolute. Vorvorenii fug la București cu argintăria, titlurile de proprietate și hârtiile de moștenire după ei. La moșia rămâne administratorul Niculescu, căruia țăranii îi ziceau pe la spate Capone, care îi vinde un camion rablagit unui țăran bâlbîit, Bedros. Bedros se împrumută de la Capone de câteva sute de mii de lei. Urmașul lui Ivancea se ocupă spornic de cămătarie. Domnul Niculescu gândește ca un hoț și un șmecher nenorocit. Bedros urma să care în camion mobila din conac, valorînd câteva sute de mii de lei. ,,Dacă nu se întâmpla nimic, generalul nu putea decât să-i mulțumească domnului Niculescu. Dacă se întâmpla, atunci se chema că țăranii au furat totul, că au devastat conacul și că n-a mai rămas nimic.” A doua zi, Mitriță Mitrache o curtează pe fata țăranului Uțu, dar maică-sa îi spulberă parte din speranțe atunci când îi amintește, în casa lui Uțu, că ambele familii sunt prea sărace ca el să poată întemeia o familie. Sordidul asfixiază orice sentiment superior în țărani. Atunci când pornesc înspre reședința de județ, țăranii sunt beți, scandalagii, păduchioși, puși pe omor și tâlhărie. Generalul Vorvoreanu îl amăgește pe generalul Turturică cu un post de ministru dacă își îngăduie să împuște țărani. Batalioanele 409 și 3 sunt compuse din legionari (studentul de la teologie Antohie Ion, fost deținut pe viață, venise să ucidă pui de bolșevici), foști pușcăriași și alte lepădături rurale. Colonelul robotizat Dumitriu, readus la viață ca o nălucă, aflat acum în subordinea lui Turtureanu, plecat să primească ordine de la superiori, nu-și îndeplinește cu devotament sarcinile, țăranii ocupînd prefectura. Majoritatea lor se ipostaziau în poziții fruntașe, împroprietăriți din belșug, gata să-și facă și ei un rost boieresc, după o mie de ani de iobăgie. Pizma și ranchiuna le gâlgîie în sânge. De la centru vine vestea că guvernul e gata să le primească doleanțele. Finalul e pilduitor: într-un alt vagon înghesuit de lume simplă, un țăran tânăr, rănit la mână într-o încăierare, povestește cum Mitrița Mitrache îl răpuse cu mitraliera pe Minică atunci când își împărțiseră pământurile. Degeaba Mitrache îl îmbrățișa pe mort, foamea de proprietate fiind atavică la țărani. Petru Dumitriu îi devalorizează pe țăranii români mai mult chiar decât pe stăpânii lor fără scrupule.

Isabela și Sfârșitul carierei lui Dimitrie Cozianu e începutul sfârșitului pentru boierii celor două mari familii din Cronică de familie. În 23 februarie 1945, Dimitrie Cozianu, născut la 1900, schimbă impresii de natură politică cu vărul său, Cezar Lascari, directorul bancii Europa S.A.R. În afară de Elvira Vorvoreanu, cu indimenticabilul ei ,,cap de mort” și ochi verzi, Bubu Ipsilanti, deplin senil, și Șerban Romanò, obez și salivând după arătoșii ofițeri canadieni din București, mai sunt prezenți la ,,consiliu” Jack Varlam, un avocat înstărit, proprietar de fabrică de textile și cei doi frați Haralamb, Ionel (Ion Paul), un pierde-vară care moștenise averea nevestei în ceasul în care s-a trezit văduv, și Jean-Pierre, un schilod, ins de aceeași factură ca fratele sau, funcționar în Ministerul Afacerilor Externe, agent secret al ,,statelor capitaliste” după 23 august 1944. Toți cei de față complotau împotriva comuniștilor și încercau să stabilească relații cât mai strânse cu aliații anglo-americani, considerați naivi. Jack Varlam, văduv, e părintele unui tânăr fiu comunist, Ionel Varlam, matematician preocupat de științele sociale. Acesta e în conflict nu doar ideologic cu părintele sau, ci și psihanalitic, acuzându-l pe ,,burghezul” Jack Varlam de a fi cauzat nefericirea în căsnicie a mamei sale, moartă de ceva vreme. Ionel e un personaj de cârpă construit pentru contrast cu anturajul său corupt: fanatic, puritan, moralist, artificial. Deși crescuse într-o familie cu resurse financiare considerabile, el nu era ,,bolnav de vicii sexuale, bețiv și amator de stupefiante”. Pe 24 februarie, Dimitrie Cozianu contemplă demonstrația comunistă dintr-o cameră a hotelului Athénée Palace, însoțit de un englez care filma desfășurarea de forțe. Pentru Petru Dumitriu, morții din mulțime sunt rezultatul focurilor de armă trase de trupele regale, deși s-au vehiculat și interpretări contrare. Dimitrie Cozianu pozează insistent într-un reacționar însetat de sânge. Acesta rămâne, totuși, în România, în ciuda averii depozitată prin furt în băncile elvețiene, cu scopul singular de a prelua puterea în stat după ce ar fi fost înlăturați comuniștii de la guvernare. Degeaba trupele de ocupație erau sovietice, moșierii români nu dădeau drumul la gheara înfiptă în țară. Jean-Pierre Haralamb, schilodul care nu mai avea să trăiască mult, bisexualul care se culca cu secretarea sa superbă și un băiat cu trup de efeb, era informat cu privire la pașii de urmat pentru a-i sabota din interior pe comuniști. La o serată muzicală a doamnei Basarab-Comnen, Dimitrie Cozianu îl cunoaște pe domnul Matei Mardan, membru al Partidului Comunist, dar agent dublu, care primise funcția politică de ,,președinte al unei comisii de control a activității financiare” din Ministerul de Finanțe. Cozianu accepta să lucreze ca tehnocrat în noile guverne procomuniste, spre sila familiei sale extinse. Colegii săi se numeau Ioanițoiu, ex-membru în Consiliul de Administrație al Creditului germano-român, reprezentant al lui Deutsche Bank, și Mereanu, angajat în Banca Națională în timpul regimului militar antonescian. Din nefericire pentru acești sabotori și agenți de influență, inflexibilul Ionel Varlam lucra alături de ei din partea comuniștilor. Maniheismul este străveziu, stupid și inestetic. Dimitrie Cozianu se lasă asaltat de oamenii vechiului regim cu rugăminți ilicite: Șerban Romanò îl imploră ca noua lege agrară din 1945 să facă excepție de la cele cincizeci de hectare ale sale (ambii Cozieni sunt desproprietăriți), iar Jack Varlam, înscris în expectativă la social-democrați, vrea ca Bobby Ragusa, protejatul său, să beneficieze de patruzeci de vagoane ale C.F.R., confiscate de P.C.R., pentru o comandă urgentă. Activitatea de la minister merge ca pe roate: dacă l-ar fi prins sovieticii și oamenii lor, Cozianu risca și merita pedeapsa capitală. Comunistul pur-sânge Ionel Varlam, zelos și dedicat binelui comun, le propune celorlalți creditarea fabricii I.A.R din Brașov în vederea construcției de tractoare și alte utilaje agricole pentru poporul muncitor, dar reacționarii bandiți se opun tacit. Viața personală a lui Dimitrie Cozianu se îmbunătățește simțitor când o revede pe Isabela Giurgea-Roșcanu, sora medicală voluntară de pe frontul rusese în 1943, separată de scârbosul ei soț, Giurgea-Roșcanu, amantul Valentinei Scarlat, care urma să facă ani grei de temniță pentru afacerile de sub regimul Antonescu. Isabela nu e o damă de lume, ci un alt fel de femeie, morală, superioară, virginală, cu simțul datoriei intact, care-i cere sprijinul pentru o ancheta corectă, în spiritul statului de drept, a fostul ei soț, implicat într-un proces cu evrei masacrați și tâlhăriți. Justiția suferea de pe urma influențelor coruptoare, politice și înainte de comuniști. Desigur că Dim Cozianu nu o poate ajuta, periclitându-și poziția și-așa fragilă, dar, cucerit de ingenuitatea ei, o curtează și devin un cuplu oarecum împlinit. Sora Isabelei fugise deja cu un escroc, Teofil Vardaru, în America de Sud, paradisul naziștilor după 1945. Schimbând cadrul, Ionel Varlam conviețuiește boem cu un gazetar feroce, un polemist marxist-leninist, care se semna H. Dragomir, amândoi credincioși partidului ca doi seminariști misionari. Cozianu și Jean-Pierre Haralamb anticipează dominația capitalului vest-european în România în câțiva ani, dar năruirea sprijinului popular de care se bucurau comuniștii făcea parte din strategia lor ministerială. Între 1945 si 1947, comisia lor de control garanta infuzarea cu capital în întreprinderi private care nu produceau nimic, înfundate în datorii și în activități ilegale, acutizând inflația și scăderea puterii de cumpărare a populației care trăia din salarii mizere în anii aceia de foamete. Devalorizarea monedei naționale e pusă pe seama unor reprezentanți abjecți al burghezo-moșierimii. Înspăimântat de represaliile ce ar fi urmat dacă era deconspirat, Dimitrie Cozianu începe să retrăiască în ritmul vechii boierimi interbelice. Participă la petrecerile cu orgii ale lui Bobby Ragusa, aranjate în blocurile hidoase și pestilențiale construite pe atunci (o posibilă trimitere critică și la cele ridicate de comuniști ceva mai târziu), unde își făceau apariția actori mediocri și prostituate ca Gabriela Ionescu sau un oarcare Alberto, dar și finanțiști ca Cezar Lascari sau metrese de lux ca Ida Gherson, sărăcită după moartea mamei, cea care pierduse întreaga avere, transformată în tablouri, trimisă la Paris și rătăcită pe acolo (sau furată de misitul lor special). Dim Cozianu începe subit o relație carnală cu Ida Gherson, părăsind-o încet-încet pe Isabela, înstrăinată, dezgustată de caracterul său nul. Jack Varlam fuge în Germania sau Franța de pe aeroportul Băneasa. Comisia de control se dizolvă, comunistul Paraschiv Ionescu, ridicat din muncitorime, care primise rapoartele paralele ale lui Ionel Varlam, sesizează activitatea de sabotare. Matei Mardan este alungat din P.C.R. Jean-Pierre Haralam, năruit fizic, se ceartă aprig cu Dimitrie Cozianu, care îi amintește că un copil de plăcintari propulsat social până la a face politică burgheză în Ministerul Afacerilor Externe nu se va compara niciodată cu un boier de rasă ca dânsul, interesele lor sociale necoincizând. Isabela capătă un post de infirmieră și soră medicală la un azil de tuberculoși de lângă Constanța, sprijinită de doctorul comunist, profesorul universitar Ana Antim (pesemne Ana Aslan), pe care Cozianu o brutalizează și o amenință verbal. Isabel nu vrea să fugă în străinătate cu Dim Cozianu. Înțelegând că nu mai are unde da inapoi, Cozianu, Ionel Haralamb și Ida Gherson pleacă pe o barcă cu motor din România, culeși din Marea Neagră. Cele trei bilete de salvare, costând fiecare o mie de dolari, au fost plătite de Dim Cozianu, care urma să intre în posesia directă a averii din Elveția. Amintind de strămoșul său, Bonifaciu Cozianu, Dim, urcat la bordul șalupei locotenentului comandor Rădulescu, o înjură țărănește pe domnișoara Gherson, o altă ,,putoare” valahă. Petru Dumitriu subliniază turpitudinea în chip fraudulos și scandalos-gazetăresc.

Fuga e capătul de drum al ramurii familiei lui Șerban Lascari, fiul Davidei și al lui Lăscăruș, trecut de șaptezeci și cinci de ani în 1945. Era pentru a treia oară căsătorit, cu o femeie cu câteva decenii mai tânără decât el, Marion Richard. Din prima căsnicie îl avea pe Cezar Lascari, director în banca Europa Societatea Anonimă Română. Cezar era însurat cu Alexandra Șufrană, verișoara sa, al cărei prim soț, un proprietar de pământuri petroliere de obârșie țărănească, murise într-un accident de mașină. Cei doi aveau o singură fiică, Lena, băiețoasă, sfidătoare, pasionată de sport la vârsta adolescenței, aflată permanent sub tutela unei guvernante din Leeds, săracă în țara ei, Miss Emily Richman, o altă domnișoară Marchand. Cezar Lascari nu emigrează în Occident, banca sa fiind angrenată în câteva afaceri cu profit ridicat în industria imobilară, în curs de boom imediat după război. Și, totuși, nimic nu mai putea aduce înapoi milioanele de dinainte de 1940. Ionel Haralamb era de zece ani amantul Alexandrei Lascari, femeie timidă și slabă sufletește. Șerban Lascari se retrăsese în casa bătrânească din Culmea Veche, ceva mai ponosită decât la 1862-63. Bătrânul se amuza dialogând cu sora primei neveste, o femeie la șaizeci de ani, îngrijorată de schimbările aduse de vârstă, doamna Hrisoverghi. Un alt bătrânel, urmaș de voievozi, politician sub domnia lui Carol I, domnul Emanoil Buzescu, zaharist complet, citea absorbit ziare de la 1880 în adăpostul pus cu generozitate la dispoziție de Șerban Lascari. Marion Colette Lascari se iubea pe ascuns cu feciorul din casă, Vasile. Nimic neobișnuit după douăzeci și două de capitole din Cronică de familie. Nici Cezar Lascari, căutător de plăceri trupești, nu se distinge de predecesorii sai: trăia cu o fostă prostituată, Gaby Ionescu, care jucase în piese de teatru mediocre. Gelos, Cezar îi rupe blănurile și îi distruge bijuteriile, cumpărate tot de el, atunci când o bănuiește că îl înșela cu un alt bărbat, mai tânăr și mai viril. Altele mai scumpe urmau sa le ia locul, doar Bobel Stoica, un pește interlop de cea mai joasă speță, nu avea să fie înlocuit de nimeni. Ceasul deșteptării sună în camera de oaspeți a boierilor români: Ionel Haralmab o imploră pe Alexandra să-l convingă pe Cezar că plecarea la Paris este urgentă, dar anii trec fără rost. În 1947, Cezar este forțat să-și vândă fabrica din Colentina la prețul de două sute mii de fde ranci, dar acesta refuză pe motiv că este unul mult sub cel real. Banca nu mai merge ca odinioară. Naționalizările sărăcesc nenumărate familii afluente. Comuniștii avansează necruțători, ,,cu metode inadmisibile”, înlăturându-i pe stăpânii de secole ai României. Cezar Lascari nu poate să se desprindă de farmecele lui Gaby Ionescu, căreia îi promite să o ia cu dânsul la Paris. Amantele și amanții fac, indubitabil, parte din familia moșierilor de rasă. Tensiunea se accentueaza, iar, într-o zi, Ionel Haralamb e dat dispărut: fugise, însoțit de Dim Cozianu, în Franța. Alexandra Lascari e speriată la gândul că ar putea fi nevoită să muncească într-o bună zi, dar Cezar, incapabil să rupă legătura cu amanta sa, pretinde că nu pot pleca în afară cu aproape jumătate din averea topită de autoritățile comuniste. În seara când Ionel Haralamb o sună voios pe Alexandra de la Paris, Cezar Lascari e pentru prima oară arestat de Siguranță, acuzat ca părtaș în combinațiile speculative ale vărului său, Dim Cozianu, vinovatul real. O parte din avere fusese deja schimbată în valută americană și ascunsă de Cezar Cozianu. Bijuteriile, aurul și pachetele cu dolari ajunseseră pe mâinile lui Gaby Ionescu, care își ia tălpășița în vestul Europei, acompaniată de Bobel Stoica. Destrămarea e completă în 1949-1950, inspirată parcă din primele capitole ale Scrinului negru. Familia Lascari doarme înghesuită în fosta spălătorie, scorojită, a casei din Culmea Veche, redenumită U.F.D.R. Organizația Sectorului. Alexandra nu înțelege nimic din noua lume egalizatoare: cineva îi șterpelește sacul de cartofi la coadă, iar un nemernic, cu numele de împrumut Alexandrescu, pretins avocat, îi imprumută bani și îi fură un covor de preț susținând că lucrează pentru Cezar, aflat încă la închisoare. Un negustor armean, Șahnabadzian, vine și le cumpără obiectele vechi, de patrimoniu, pe sume modice, câteva mii de lei, sub salariile medii pe economie. Emanoil Buzescu se stinse de curând. Doamna Buznea, colocatară în tăcuta vilă boierească, soție de inginer cu leafă apreciabilă, jinduia la mobilele familiei Lascari, iar nevestele altor bărbați ridicați de regimul de după 1948 o invidiau cu un aer mic-burghez. Iată că noua lume se aseamănă cu cea la amurg doar în măsura în care nomenclatura proletară de la vârful Partidul Comunist se asociase cu burghezo-moșierimea mutându-se peste noapte în paturile lor din cartierele Cotroceni sau Primăverii. Familia Lascari supraviețuia greu, numai din ceea ce putea vinde. Nevasta unui academician comunist o avertiză pe Alexandra că Lena, adolescenta devenită femeie la 1950, umbla cu tot soiul de căzături boierești, zurbagii bețivi Jeanne-Marie Ipsilanti, Kicky Hrisoverghi sau Michel Basarab. Doamna academician îi oferea pe gratis o cameră Lenei în casa ei, totul de dragul vechilor relații, încăperea în care respirau ultimii Lascari având dimensiunea unei bucătării. Șerbănică Lascari se prăbuși la pat, bolnav ca tatăl și bunicul său de un cancer laringian. Ștefan și Agata Paleolog, Radu Calomfirescu, doamna Hrisoverghi, prințul Ipsilati, Marion îi țineau companie la o ultimă recepție sui generis, depănând amintiri picante. Până și la apus, boierii disprețuiau felul în care comuniștii îi pedepseau la grămadă cu foștii proprietari de fabrici, ei considerându-se o altă specie, una superioară. Perle de înțelepciune li se scurg din gură, aproape autoironic la nivel auctorial: ,,Micii burghezi scriu despre lumea bună, dar lumea bună nu-i citește, așa că ambele părți sunt mulțumite.” Bătrânul Lascari moare fără să mai ajungă să lase scris urmașilor unde ascunsese ultimele bijuterii. La înmormântare, doamna Theodoru-Kostaki și o alta cucoană, nevasta unui ministru arestat, izbucnesc strident în râs cănd află că Șerban Romanò, apărut pieziș, lucra la un atelier, îndreptând cuie strâmbe – un proces de reeducare prin muncă fizică. Timpul trecea nemilos. Cezar și Alexandra Lascari, care descoperă abia acum cât de alienați erau de decenii unul de celălalt, în pofida îmbrățișărilor furtive pe timp de noapte ale lui Cezar, își caută într-o zi fata, dispărută cu lunile. Nu puteau apela la miliție, ci doar la familie. Cei doi călătoresc cu tramvaiul, vulgar, soios, plin de ,,animale respingătoare”. Ajung într-o mahala barbiană și intră în curtea împuțită a unor localnici. Tânărul Toni, un fost iubit al fiicei lor, cu mutră respingătoare de infractor, și bunicii săi, sordizi și mafioți, îi informează inițial politicos că nu știe nimic de Lena. O javră diavolească mârâie de sub pat. Insistând cu rugămințile umilitoare, Toni îi înjură ca un turbat și îi dă afară din bojdeucă. Cezar și Alexandra sunt devastați, nimiciți social, iar nimeni nu mai știe ceva despre Lena, moartă prin cine-știe-ce groapă de gunoi. În altă zi, Alexandra o reîntâlnește pe doamna Richmann, alcoolică și alienată mintal. Lunile trec dizolvant. Cezar și Alexandra își fac ultimele socoteli și pornesc spre Ungaria: cu ultimele puteri rămâse, strânși într-un tren de Arad puturos, sufocați de suboamenii de la clasa a treia, ajung pe graniță. Țărăncuța Iuli îi adăpostește pentru o noapte. Ultimii Lascari coboară în societatea celor de rând, care întotdeauna șochează printr-o promiscuitate exterminatoare. Călăuzele fraterne Traian și Romulus Țundrea, întemeietorii Romei comuniste, îi izbesc cu parul în cap în plin câmp, buzunărindu-i ca niște șacali. Iată Noul Om la lucru, rânjește din penumbră naratorul. Cadavrele, cu buzunarele goale, ca niște calici, după ce au benchetuit mai mult de trei sferturi din viață, sunt mâncate de animale sălbatice. Bijuteriile domnului Lascari se aflau în posesia doamnei Hrisoverghi. Cât despre cei doi ucigași care păcăleau sinistru boieri disperați de Occident, regimul proletar îi suportă cu stoicism: ,,Romulus a fost funcționar la cooperativă, a furat bani și stă la pușcărie pe cinci ani; Traian Țundrea, frate-său, trăiește cu Iuli, și o duce bine; iar Romulus, în închisoare, a aflat și visează în fiecare noapte că-l sfâșie cu unghiile pe frate-său, iar dimineața îi pare rău c-a fost numai vis.” Aceștia sunt cetățenii cei mai potrivit aleși ai Republicii Populare Română pentru a pecetlui dispariția unei dinastii de moșieri cândva despotici.

Boierii vechi și noi cuprinde perioada 1950-1955, ani în care aristocrația peticită, împinsă de împrejurări să vândă mobile, tablouri și bijuterii, adunate prin exploatare generații succesive, ascultă noaptea posturi de radio occidentale, așteptând utopic venirea americanilor și repunerea lor imediată în vechile funcții și demnități. Doamna Basarab-Comnen și Elvira Vorvoreanu tranzacționau valori uriașe la costul a numai două-trei zile de hrană. Adesea, după ce erau plătiți, boierii prăbușiți se apucau de ,,recepții” între ei sau ieșeau la restaurant ca pentru o scurtă sărbătoare. Rudele emigrate par a o duce excelent, dacă nu era și aceasta o altă minciună snoabă: Ionel Apostolescu are afaceri la Londra, trăind fericit la Florența, iar soțul lui Riri Duca, ofițer lăsat la vatră, era reprezentantul General Motors pentru America Latină. Șerban Romanò sărăcise cumplit după ce își risipise ultima brumă de avere în petreceri homosexuale cu bărbați tineri. Titel Negruzzi, mondenul care nu a avut niciodată o meserie, îi scutura de bani nu doar pe foștii boieri. Gogu Apostolescu se laudă că se apucă de pictură ca un profesionist, după decenii de desfrâu și partide de poker trișate. Elvira Vorvoreanu, patenera de-o noapte a monarhului Carol al II-lea, cea care-și impresionase prietenii cu pijamaua de voal odinioară, dincolo de care își etala dezinvolt goliciunea, se apucase de băut țuică ordinară, infectată de supărare. Locuia într-o casă cu alte șaptesprezece persoane, ,,mârlanii” elevați de noul regim. În 1952, toamna, se decide să vândă un briliant mic din colecția de familie, apelând la ajutorul lui Gogu Apostolescu, președintele unei Cooperative care livra produse anatomice de ghips pentru uz didactic. Șerban Romanò, muritor de foame, căra saci pentru un salariu mizer de om de serviciu, în vreme ce alții, domnul Scarlat, Kiky Hrisoverghi sau Titel Negruzzi nu contribuiau cu nici măcar atat, plătiți de stat cu lefuri de subzistență. Gogu Apostolescu, ajuns printr-o eroare într-o poziție nemeritată, e dat afară din post de către un comunist, cum altfel?, cinstit, pentru că fura din leafa angajaților, aceștia compuși majoritatea din boieri ajunși la ananghie. Când se simulează votul democratic de concediere a președintelui de cooperativă, nobilii votează unanim pentru demitere abia a la doua strigare forțată: ironia e dublă, regimul se comporta ca într-o dictatură, dar aristocrația nu încetează să își apere interesele chiar și înșelată, și în mizerie, de unul de-al lor. În 1955, după ce execută aproape doi ani de închisoare, eliberat, prin bunăvoința destalinizării incipiente, înainte de termen, Gogu Apostolescu revine la cooperativă să caute banii ascunși din vânzarea bijuteriei Elvirei, care știa că fusese păcălită de acest bandit simpatic. Cei aproape două sute de mii de lei în bancnote fuseseră mâncați pe sfert de șoarecii din pod, dar asta nu-l oprește pe Gogu din pofta de a trăi. Titi Negruzzi se folosea fără sfială de snobismul unor mic-burgheze arogante, ieșite la suprafață după 1950, care începuseră să frecventeze mediile aristocratice din considerație pentru aura lor trecuta, din aroganță și, rareori, din impresia eronată că, în cazul unei restaurații, soții lor ar fi ajuns personalități de vază în regimul capitalist. Una dintre ele este doamna Stella Eremia, soția unui fiziologist, cercetător, doctor în știinte, pe care nevasta îl manipula să refuze oferta de angajare pe un salariu de doua mii de lei pentru că atât ea, cât și anturajul lor aristocratic nu comunicau cu autoritățile muncitorești. Abia când află că Titel Negruzzi se culca și cu alte femei pentru o masă – funcționare și soții de ingineri prin minister – sau alte mărunte avantaje, doamna Eremia îi permite soțului să își caute un rost de teapa lui. Aristocrații sunt la pământ, robiți de sărăcie, dar insistă să se întâlnească, să depene amintiri, să blesteme regimul și să colporteze mistificări legate de intervenția americană urgentă. Elvira Vorvoreanu, familia Scarlat, doamna Calomfirescu, cu fizionomia consumată a unei tinereți de cocainomană, muncea ca servitoare într-o casă de nomenclaturiști, unde îi învăța pe cei mici limbile engleză și franceză, Titel Negruzzi își trăia bătrânețile în amărăciune și maliție. Acesta se culca și cu nevasta unui compozitor apreciat și plătit boierește de comuniști, Călin Nicolau. Anne-Marie Nicolau era fiica generalului Turtureanu, pensionar, iar asta după câțiva ani de închisoare pentru matrapazlâcuri făcute în anii războiului. Jean-Pierre Haralamb murise în temniță, răpus de o boală mai veche, pe cand Dim Cozianu ajunsese o figură respectabilă în cadrul dizidenței anticomuniste de la Paris. Elvira Vorvoreanu decedează la șaptezeci și trei sau șaptezeci și patru de ani de cancer, fără să mai menționeze sub ce podea de mansardă își ascunsese bijuurile moștenite de la mama Elena, mătușa Eleonora și străbunica Sofia. În mod bizar, ridicând semne de întrebare asupra epocii și practicilor sale reale, dacă nu e cumva un amănunt hiperbolic sau o altă lăudăroșenie mincinoasă, fostul deținut Gogu Apostolescu, nepotul moșierului Walter Apostolescu, își dechisese o făbricuță de lumânări, un atelier, plimbându-se elegant cu mașina prin oraș, însoțit de o altă damă chic. Dim Cozianu se îmbolnăvise grav și trăgea și el să moară cândva după 1955. Viața merge înainte, dar obiceiurile nu se schimbă niciodată, nici măcar atunci când ele sunt acționate din inerție.

Ultima parte a Cronicii de familie, Tinerețea lui Pius Dabija, face trecerea la anii stalinismulul românesc timpuriu, 1948-1955, dezamăgind poate cel mai mult sub raportul reușitei estetice din cele două duzini de povestiri ale romanului-fluviu. Pius este născut în 1924 din părinți moșieri. Tatăl, care se credea, veleitar, descendent dintr-un domn al Moldovei, rămăsese cu doar opt sute de pogoane, din cele patru mii inițiale, după reforma agrară postbelică și, dornic să reîntregească averea pierdută, o ia de soție pe Ana, Annette, fata Zoei Cozianu, la rândul ei, fiica Cleopatriei Cozianu concepută cu Bonifaciu Cozianu, și căsătorită, la vârsta maturității, Radovișteanu. Ana Dabija călătorise în prima tinerețe în Europa de Nord și Germania de unde deprinsese câteva idei moderne de educație protestantă, pe care ea le considera sănătoase. Taciturnă și ciudată din fire, Ana se mărită din dragoste cu domnul Dabija, idolul biografiei ei mediocre. Se instalară pe malurile Dunării, unde domnul Dabija prevedea că se va îmbogăți practicând agricultura americană, pe temeiuri științifice. Domnul Dabija e un artist ratat care se imaginează un capitalist pragmatic. Orice încercare economică eșuează ridicol, înglodând moșia în datorii de la un deceniu la altul, până în 1945, când se încheie odiseea fermierului prosper. Familia Dabija e îmbinarea dintre o mamă caraghioasă și un tată naiv, deși atributele pot fi inversate cu lejeritate între ele. Deși de condiție boierească, nu se înjură, nu se fumează, nu se bea și nici nu se dau petreceri cu cocote și jocuri de cărți în casa Dabija. Excentricitatea acestei ramuri nu tocmai credibile (sau poate ceilalți membrii ai familiei nu sunt veridici, cine știe?) ai dinastiei Cozianu-Lascari se întrevede în ipostaze comico-dramatice: Pius, cu nume străin (de papistaș), ales intenționat fantezist, este botezat creștin ortodox abia la zece ani, când urmează să intre la școala naționalist-xenofobă de atunci, părinții lăsându-i libertatea de a-și alege singur crezul religios. Nu doar atât, dar nimic nu iese ca în revistele occidentale de profil în gospodăria domnului Dabija, condamnat la sterilitate pecuniară: acoperișul plat, inspirat din Occident, îi zboară an de an, găinile Leghorn îi mor, vacile de lapte Siementhal se corcesc cu rasele țărănești, livada de peri, caiși, meri, piersici puieți crește să dea rod numai prune sălbatice, cărămidăria dă faliment, iar porcii se sting și ei fulgerător de o boală oarecare. Nici doamna Dabija nu e în toate mințile: Pius nu avea doar să devină un om de afaceri practic, ci și unul atletic, de tip jock. Acesta doarme iarna în ger, bea zeamă de spanac și gălbenușuri de ou, înghite carne crudă. Rezultatele școlare sunt jalnice, pe de altă parte: exclus ca un alt paria, poreclit monstru de ceilalți copii, Pius Dabija se ceartă cu profesorii, remarcându-se un elev ciudat, violent și încăpățânat. Singura activitate în care adolescentul se regăsește este sculptura de figurine în lut, de la care părinții îl țin departe. Cititorul-i i se inculcă starea de spirit necesară pentru a accepta originalitatea anormală a formației unui artist hipersensibil, ostil la violență, duplicitate și refractor la moarte, un spirit apolinic, clasic și solar. În cele din urmă, efortul ar fi complet răsplătit fără una dintre cele mai absurde și teziste scene din roman. Familia Dabija se află în compania rudelor din orașul N…, unde doamna Vogoride, cicerone semidoct și infatuat, Șerban Romanò, Gogu Apostolescu, Elvira Vorvoreanu vizitează expoziția de sculpturi în aer liber a unui artist în piatră de origine țărănească, faimos la Paris și în Statele Unite, reîntors pentru o scurtă perioadă în România. Aristocrații franțuziți nu sunt mai puțin ignari decât târgoveții de rând, în pofida erudiției filozofice de care dă dovadă Șerban Romanò, cel care îi ține vărului primar un discurs decadent despre fragmentarea ontologică a gândirii moderne și pulverizarea Artei în justificarea sa psihanalitică, contrasă în secrețiile defectuoase și nefirești ale glandelor genitale. Boierii fac cunoștință și cu sculptorul celebru, privit numai de sus, ca un țăran inferior lor ca statut social. Aici intervine energic Pius Dabija, care îl apără pe artistul Ion Bîrlea, în care îl recunoaștem ușor pe Constantin Brâncuși, afirmând că nu este un țăran. Am crede că avem de-a face cu o psihologie remarcabilă, în care conștiința de clasă se fisurase oarecum, numai pentru a-l asculta pe adolescentul Pius Dabija, geniu de pe acum, deși fără operă, ponegrindu-l pe Brâncuși ca ,,hoțoman bătrân” și ajungând chiar să-l sfătuiască în materie de tematică și tehnică artistică. Această ieșire de indignare are rostul ei în economia narațiunii. Domnul Dabija, consiliat de Dim Cozianu, care își scutește nepotul de armată, îl trimite pe Pius să studieze arhitectura în Germania între 1941-1945, anticipând orașele cu mii de clădiri noi-nouțe ce aveau să se clădească după război. În Germania, Pius Dabija își întărește convingerea că este talentat, învățând inițial cu pasiune de la maestrul său, sculptorul Balthasar Brustkasten. Ruptura se produce atunci când Pius Dabija este admonestat de profesorul Brustkasten că sculptura sa Sclavul, la care învățăcelul se dedica până noaptea târziu, nu este ariană, ci inspirată din subumanitatea iudeo-bolșevică. În 1944 toamna, Pius Dabija revine în țară, înstrăinat de nazism și de ororile războiului. Acesta vinde partea sa de moșie, Domnul Dabija rupând, în consecință, orice relație cu fiul său descreierat. Pius îți închiriază un atelier, unde se instalează, sculptând frenetic și compunând muzică la o orgă mică, portativă, luată din Germania. Hedonistul și relativistul Șerban Romanò îl ajută cu expozițiile și îl pune în legătură cu criticii de artă ai momentului, tinerii Marcel Rozeanu și Rafael Gheorghiu, prietenii uraniști ai boierului rafinat. Pius Dabija cioplește în piatră sub inspirația lui Ion Bîrlea. E arta simbolică, primitivă, onirică, prerațională, arhetipală sau jungiană etc. care făcea furori în întreaga lume, însă Pius Dabija vreă să se rupă de aceste ,,rahaturi”, adică de stilul brâncușian, ipostaziat de ,,ouă cu nas și falusuri cu ochi” și de lemne ,,în formă de Nimic răsucit”, după propria sa expresie, și să sculpteze modern, dar clasic. Estetica pentru care pledează violent Pius Dabija e aceeași pastă grandilocventă a personajului călinescian Ioanide, urbanistul și arhitectul descins anacronic din elini, cu diferența că vărul sau, Șerban Romanò, îl apostrofează dur, amenințându-l că va ajunge să creeeze platitudini ,,răsuflate”. Misterul acestei alegeri adânci se destramă atunci când observăm cum Pius Dabija începe să exprime simpatie pentru Zeitgeistul comunist, amicii săi Rafael Gheroghiu și Marcel Rozeanu luptând în ilegalitate și îndurând detenția și tortura în calitate de membrii de partid înainte de 23 august 1944. Un comunist din ministerul culturii, Cărăușu, îi comandă câteva grupuri statuare, plătindu-l regește. Sunt pagini care se pot citi ca notificările de la gazeta de perete a cercurilor de învățământ ideologic. Numai statul socialist înțelegea necesitatea unei arte înnoitoare, democratice, populare, comuniștii fiind tot cei care nu lăsau lumea ,,să moară de foame liniștită”. Cu toate acestea, Pius Dabija este suspectat ideologic pentru că nu își punea credința în comunism, ci îl înfăptuia doar artistic din considerente individualiste, interesate, ,,murdar-egoiste”. Rafael Gheorghiu își apără prietenul în fața lui Cărăușu afirmând, jucăuș-ironic, că aceleași motive primează la cei mai mulți cetățeni ai României socialiste, fără să primească o replică de admonestare. Domnul Dabija își imploră odrasla să plece definitiv la Paris, unde s-ar realiza altfel, dar Pius Dabija, artist al poporului care primise Premiul de Stat, refuză. Pentru a ne lămuri definitiv cât de diferit e Pius Dabija de neamurile sale degenerate suntem invitați să citim pagini din jurnalul de idei al admiratorului său, Rafael Gheorghiu, în care Dabija tuna și fulgera împotriva întregii arte de după 1900. Sculptorul se îndrăgostește de nevasta unui profesor de estetică de la universitate, Doina Zevedei, pe care o curtează fără pricepere, mitocănește. Dabija ajunge chiar să mănânce în fiecare zi la Capșa și să-și cumpere fotolii, o oglindă venețiană de două sute de ani și un covor de Ispahan, simboluri de îmburghezire precipitate, dar vocația îl reține de la excese bahice. Doina, corespondentă la un cotidian, nu poate fi adulterină ca în societatea de până cu câțiva ani înainte, dar nici nu divorțează pentru că un artist sculptor nu-i poate oferi stabilitatea unui cămin. Pius Dabija, vlăstar îndepărtat al lui Bonifaciu Cozianu, trece printr-o criză demiurgică, neputând finaliza grandioasa statuie a despotului Stalin, care îi revine altui sculptor. Amănuntele sunt rizibile in crescendo, iar mesajul fidel autorităților dejiste. Pius Dabija redefinește muzica simfonică, sculptează, în volume monumentale, eroi medievali și revoluționari români, dispuși prin parcuri și pe bulevarde, și se plimbă, pe banii statului, în Europa și Egipt pentru a face cunoscută arta românească de după 1948. După aventuri pasajere, sculptorul se căsătorește într-un sfârșit cu o muză pasională, Olga, perechea marelui artist. Paginile de jurnal se termină și cu exclamația de admirație a domnului Dabija din care reiese că fiul său era plătit cu o sută de mii de lei pe simfonie. Pius Dabija este artistul ideal al epocii socialiste, una fără precedent în istorie, epurată de cruditățile celor mai multe volete din Cronică de familie.

Nu am fi insistat atâta pe mărunțirea epuizantă a Cronicii de familie dacă proza lui Petru Dumitriu, în genere dezechilibrată artistic, nu ar excela printr-o singur instrumentar de compoziție: fiecare povestire se centrează pe biografia documentată a unui personaj paradigmatic din dinastia Cozianu-Lascari, îngroșat caracterial de anecdote și bârfe care atârnă pe firul narativ cu scopul de a apăsa pe aceleași însușiri prescrise de la început, iar fiecare protagonist nu conține mai multă sau mai puțină profunzime socială sau psihologică decât oricare altul. Cronică de familie nu este, înainte de toate, un roman realist-socialist, ci o istorie romanțată a României pseudomoderne de până la instalarea statului sovietic, exemplificarea obiectivă a ideologiei claselor sale dominante. Atunci când indivizii din clasele de jos participă la acțiune, aceștia sunt șterși, neinteresanți, amorfi sau, în cazul țăranilor ori slujitorilor, prezentați exclusiv în latura lor resentimentară, criminală, jefuitoare, indiferent câte justificări pertinente le putem găsi pentru ceea ce sunt. Dacă subumanizarea lor e rezultatul secolelor de obidă și muncă silnică la stăpâni sau dacă acesta este poporul român în generalitatea sa, nu reiese limpede din romanul Cronică de familie. Petru Dumitriu nu ne indică vreo urmă de simpatie reală, de înțelegere empatică a socialismului, a democrației liberale sau a dezideratelor lor de progres colectiv. Clișeele propagandistice rare nu au cum să ascundă această ostilitate surdă pentru oricine altcineva decât boierii României. Marea burghezie strălucește pământiu în Cronică de familie numai ca reflex al moravurilor moșierești. În ceea ce privește protipendada boierească, concentrată în destinele celor câteva zeci de boieri de același sânge, Petru Dumitriu simplifică ethosul ei la câteva principii social-darwiniste forțate: cei care de drept nu muncesc au puterea politică de a trăi așa cum le stă în propria natură, iar această natură umană aristocratică consistă dintr-o necurmată poftă de a mânca, a bea, a dormi, a se acupla, a ordona, a fura, a lovi sau a ucide. În ciuda faptului că elitele sunt cinice până la grotesc sau diform, nefericirea lor izvorăște doar din forțele misterioase ale altor societăți moderne, care, din păcate sau nu, îi înlătură pe cei de la cârma statului ca demonstrîndu-se mult prea inutili și păguboși. România nu s-a modernizat între 1860 și 1948 din pricina unei elite politico-economice fără caracter, deși Petru Dumitriu își pedepsește exemplar eroii în acest sens exterior, superficial-convențional, ci tocmai pentru că aristocrația și-a prezervat vitalitatea spiritului de castă, impermeabilă la concepții politice postmedievale, capitaliste sau socialiste, eminamente pernicioase pentru interesele ei de clasă. Mai mult decât atât, Petru Dumitriu izbutește să scrie cu vervă, eclatant și pasional numai atunci când boierii își fac de cap, liberi, răsfățați, triumfători, nimicitori, absoluți în satisfacerea poftelor lor imediate, de parcă naratorul însuși ar rezona din miezul ființei lui cu aceste bestii superioare. Nu există finaluri melancolice de veac în Cronică de familie. A stârpi sau a fi stârpit, a te bucura de viață din plin, fără rivali la orizont sau a suporta constrîngerile sociale ca pe o corvoadă – Petru Dumitriu, scriitorul fanion al anilor 1955-1960, a optat pentru violența învingătorilor din România. Dacă autorul Cronicii de familie ar fi avut interesul să compună o Cronică de partid, atunci societatea hidoasă a lumii marginalilor energumeni, a celor de la capătul orașelor, a păturilor de mijloc înfometate de plăceri animalice ar fi urcat pe soclul puterii eliberat prin dispariția lor de Elvira Vorvoreanu, Dim Cozianu sau Gogu Alexandrescu, pilonii depravați ai unei națiuni inexistente și ai unei populații zoologice.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Petru Dumitriu și imunda aristocrație valahă

  1. Mitulescu zice:

    Corecta analiza. Totusi la un moment dat vobiti despre ”capodopera lui P. Dumitriu”. Si chiar nu este asa ceva. Si cred ca si concluzia dv este in aceeasi directie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s