Variațiuni balzaciene XXXV

(Studiile analitice nu au fost traduse complet în limba română până în anul 2020. Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992. Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927 și Micile mizerii ale vieții conjugale de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf. Patologia vieții sociale utilizată este cea în ediția de la Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș)

Fiziologia mariajului[1] (Studii analitice – 1826-29) 

Colaj de aforisme, meditații numerotate drept capitole, considerații eseistice și puneri în scenă rapide, lăsând impresia unor bruioane, Fiziologia mariajului, inspirată ca stil din maniera oblică, aluzivă a romanului lui Lawrence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, este atât o trecere în revistă a însușirilor condiției femeii în Franța anilor 1815-18 48, cât și o critică din interior a acesteia, realizată din punctul de vedere al unei licențiozități pretins naturale, prescrisă ca remediu la orice formă de cinism sau acreală morală. Autorul nu e doar un tânăr celibatar sceptic, ci și un apărător al dreptului firesc al femeii de a fi egală în pasionalitate și hedonism bărbatului, privilegiat de drept în orice epocă de dinaintea modernității democratice[2]. Ca întotdeauna, Balzac nu se ocupă cu drag de straturile medii sau joase ale societății: natura umană înflorește pe deplin, deci fără restricții sau corvezi, abia atunci când ea este în posesia timpului său complet (prin consecuție, nu muncește), a unei sănătăți de fier și a resurselor materiale necesare pentru satisfacerea oricărui capriciu sau fantezii oarecare. Din populația de treizeci de milioane de locuitori ai Franței de până la 1830, Balzac, rumegând la viziunea sa sociologică uriașă, secționează demografic tot ceea ce îi este nefolositor: optsprezece milioane de membrii sunt prea săraci pentru a fi luați în considerare. Prostituatele de stradă nu stârnesc sentimente, ci doar stimulează fulgurant glande. Din cele douăsprezece milioane rămase, două milioane sunt bogate, iar restul trăiesc relativ la îndemână. Ca atare, doar șase milioane de femei pot fi obiectul atenției sentimentale masculine. Țăranii sau târgoveții plebei nu se pot ridica la cerințele unor trăiri și idei înalte, din câte se pare. Din cele șase milioane rămase la numărătoarea originală a naratorului, cel puțin patru milioane se cuvin eliminate pe considerentul de a fi femei și fete bătrâne, personal bisericesc, dame urâte, bolnave, neinteresante, văduve, în general, femei care nu sunt căsătorite sau nu au o căsnicie inițial fericită (cele căsătorite prost din considerente strict pecuniare sunt, astfel, lăsate axiomatic deoparte). Taxonomia fantezistă a lui Balzac nu poate fi ferită de acuzația de misoginism, dacă acest curent de gândire dominant nu ar fi mai degrabă specific perioadei istorice date, Balzac incriminandu-l în eseul său literar ca fals, rebarbativ și nefolositor: din cele două milioane, autorul face să dispară ca prin minune jumătate, iar din ultimul milion acesta tranșează între numărul femeilor virtuoase (conform uzanțelor de atunci) și a celor cinstite, onorabile. Acestea din urma își mărturisesc public onorabilitatea numai dacă au mai puțin de patruzeci de ani și sunt deja căsătorite, nu se prostituează, fac parte din clasele bogate și compun, alături de soții lor, ceea ce se cheamă aristocrația Franței sau, prin generalizare balzaciană, a întregii specii. Numai o mică parte din cele onorabile mai păstreză și calitatea de a fi virtuoase. Aceleași aprecieri sunt valabile și-n cazul reprezentanților genului masculin, unde chestiunea virtuții se pune, crede Balzac, în alți termeni, ceva mai lacși, pe baze zoologice: bărbații nu sunt izbitori de atrăgători fizic doar între vârsta de douăzeci și patruzeci de ani, ci termenul lor de valabilitate biologică expiră puțin după cincizeci de ani. Acest avantaj constitutiv le îngăduie o virtute mai mult timp amenințată de ispitele viciului, dar cum ambele judecăți de valoare sunt pasibile de relativism și desuetudine, Balzac mărturisește că ipocrizia națională și politețea manierelor, din care virtuțile fac parte, nu merită mai multă considerație decât li se acordă îndeobște. Virtutea feminină e o chestiune de temperament, conține o câtime de viciu, iar comportamentul lor datorează îndeajuns fie stupidității, fie unei splendori interioare nebănuite. Să nu uităm că ordinea socială abuzează de legile firii, instinctul sexual la ambele genuri majoritare, crede Balzac, necoincizând cu prescripțiile sociale predominante. De aici nevoia adulterului atât la femei, cât și la bărbați, iar, nu doar pentru contemporanii lui Balzac, apelul ocazional la instituția caselor de toleranță se justifică.

Cei predestinați la a fi încornorați sunt mai ales acei bărbați care se căsătoresc comițând o felonie la adresa jurământului sacru dat din instinct femeii: o căsătorie se realizează numai când bărbatul este atras intens de aleasa sa. Dată fiind pudoarea creștinătății europene din secolul al XIX-lea, Balzac oferă câteva sfaturi tinerilor bărbați căsătoriți, din care rezultă, rând pe rând, nevoia dragostei și a contactului sexual matur, experimentat, dar și prețuirea și cunoașterea libidoului feminin. Educația de pension a tinerei soții este socotită pernicioasă prin definiție din pricina pildelor de virilitate fictivă la care este expusă fraudulos imaginația feminină, indiferent dacă modelul este unul riguros auster sau libertin flamboaiant. Luna de miere, care coincidea cu instrucția femeii neprihănite în arta amorului, e o perioadă esențială în care partea feminină își potrivește cu circumspecție gradul de dăruire reciprocă, altfel, bărbatul poate fi fie prea inhibat de anumite aversiuni, fie răsfățat până la descoperirea pe cont propriu a obrăzniciei celui care i s-a îngăduit prea mult, urmată apoi de impasibilitate. Vanitatea purtărilor acestei jumătăți de milion de cupluri opulente în luna lor de miere merită toată concentrarea posibilă pentru că amorul-propriu rănit se repară cu greu în decursul timpului. Judecățile bărbatului privitoare la iubita sa diminuează din intensitatea dragostei resimțite pentru ea. Dereglarea acestui mecanism fin și nesocotirea intimității celuilalt, garantate de preconcepțiile sociale preodominante și de morala creștină oficială, duc la impunerea instanței adulterului în viața conjugală, din care femeia se va servi prima dacă bărbatul o dezamăgește conjugal. Patul este altarul căsniciei, iar atenția încordată, acordată principial practicilor din acest loc sacramental, nu constituie o pricină de dispută. Dacă bărbatul și femeia, încă în puterea vârstei, dorm noapte de noapte în același pat, aproprierea excesivă, grosier-carnală, dintre cei doi dăunează fericirii sexuale. Un pat este făurit ca să dormi în el, iar, de aceea, dacă un bărbat vrea să fie minotaurizat cu orice preț e suficient ca un tânăr cuplu sa doarmă în același pat sau în două paturi plasate identice în aceeași încăpare.

Dorința erotică cunoaște doar sublimul sau grotescul, banalitatea, monotonia, trepidiția uzului și sudoarea uzurii comune ucigând-o. Împrospătarea ei zilnică se face tocmai printr-o amânare prudentă a intimității trupești. De aceea, bărbatul și femeia sa ar trebui să doarmă în camere separate, consumarea actului sexual îndeplinindu-se ocazional, asemenea unei sărbători rustice și păgâne. Desigur, un singur pat poate fi o unealtă de control a bărbatului asupra femeii, mai ales când vârsta nu-i permite mai mult elan nocturn decât cel al pazei și al grijii încrâncenate, dar, în această circumstanță nefericită, iubirea încetează de a mai fi un deziderat al fericirii în cuplu. Gelozia poate acompania cu ușurință această stare generală de neîmplinire. Balzac trasează în tușe fine câteva aprecieri cu privire la psihologia îndrăgostitului în postura de amant: ,,a vorbi despre dragoste înseamnă a face dragoste”, ,,cele mai josnice dorințe se dezvăluie într-o explozie de sinceră admirație”, ,,amantul nu se înșeală niciodată”, după cum ibovnicul este sau aspiră să fie jumătatea lipsă a soțului. Acesta este scrutat în latura sa de polițist al propriei căsnicii. Trucurile la dispoziția lui fluctuează prin diversitate: de la capcane întinse femeii adulterine până la violarea corespondenței private, de la nevoia de a recurge la iscoade până la instituirea unui index de interdicții domestice, de la restricții în materie de buget familial (deși amândoi soții doar trândăvesc în ipoteza balzaciană de căsnicie superioară, bărbatul este cel care, totuși, își asumă rolul de căpetenie receptă a casei) până la invocarea confesorului și a comandamentelor creștine, nimic de vază nu este escamotat de imaginația balzaciană.

Evitarea catastrofelor matrimoniale implică maniere stricte și un autocontrol admirabil, însă dacă războiul civil se declanșează în cele din urmă, bărbatul, cel a cărui educație poate câștiga simțitor calitativ de pe urma acestui manual balzacian în amor, trebuie înarmat adecvat. Femeia adulterină se va înstrăina de soțul ei în chipuri multiple: aceea stăpânită de rațiune va năzui să inoculeze indiferență soțului, cea pasională va inspira dezgust, după cum femeia dominată de geniul afecțiunii va planta sâmănța urii în inima soțului. Aliații naturali ai soțului, dar care nu pot fi decât cuceriți de acest strateg militar în servicului zeiței Hera, sunt clerul, soacra, prietenele apropiate ale nevestei, slugile doamnei, doctorul, cei care o pot ține departe pe soție de păcatul amorului în afara căsniciei. Dacă soțul e în vârstă, mijloacele sale de a reține inevitabilul pe loc pot funcționa în măsura în care conștiența sa este permanent ținută în stare de alertă, profitând cu arguție de aliații săi mai sus amintiți dacă tânara soție se află în condițiile următoare: o subită migrenă, o durere de cap ușoară, nervozitate ridicată, uneori cauzată și de absența actului sexual. Patimile prea domolite în căsnicia unui cuplu tânăr și robust sunt un indiciu, pe de altă parte, al lipsei iubirii, dragostea nesuferind de modestie când se autoconsumă arzând. Drept urmare, dozarea clipelor de amor cu păstrarea unui ritm antrenant în activitățile zilnice, care nu trebuie să alunece într-o uniformitate apăsătoare, constituie privilegiul unei căsnicii fericite în rândul aristocrației franceze (și nu numai) în studiul său picant, amoral, materialist, dar luând în considerare regulile psihologiei (cu bătaie lungă în materie de intuiții psihanalitice), exemplaritate pe care o apără Balzac.

Desigur, vorbele atribuite lui Napoleon I în privința mariajului se potrivesc ca sinteză la scrierea balzaciană: ,,Dacă un bărbat nu ar îmbătrâni niciodată, nu i-aș dori să se căsătorească vreodată”. Deși Fiziologia mariajului a fost scrisă pentru un public de bărbați ușuratici (dar nu numai celibatari, ci și misogini), se poate spune că pentru Franța postnapoleoniană vina pentru dificultățile căsniciei idealizate se atribuie preponderent acelor soți care nu știu, nu pot sau nu vor să aplice câteva învățături de viață privată legate de delicata constituție a erotismului feminin. Codificarea culturală a unei identități feminine impaciente, cu un libido greu controlabil, posedat de o imaginație infinită în materie de plăceri și moduri de a înșela, e subiectul central din acest studiu balzacian de tinerețe.

Micile mizerii ale căsniciei[3] (Studii analitice – 1830-1845)

Ilustrare romanțată a schemelor expuse aforistic și demonstrativ în prima parte, Micile mizerii ale vieții conjugale abundă în exemplificarea acelei tehnici clasice, pe care Balzac o stăpânește admirabil în Comedia umanaă de a introduce întâi teoretic un anumit punct de vedere, sub forma unui eseu de dimensiuni reduse, pentru ca apoi să se avânte într-o eboșă narativă care condensează înțelesurile inițiale. Mariajul junilor Adolphe și Caroline e despicat didactic în amănuntele sale revelatoare pentru încrucișarea erotică dintre un bărbat și o femeie aflați la zenitul forțelor lor fizice și spirituale. Fericirea temporară e alcătuită dintr-o rețetă contabilă fără cusur: averea egală a soților, compusă din cinci sute de mii de franci, și a trei moșteniri îngemănate, plus dobânda de la bancă, în valoare de șapte sute cincizeci de mii de franci. Adophe trece pe sub furcile caudine ale bărbatului modern, înfrânt înainte de veste: pe de o parte bărbatului i se impune să fie complet responsabil de faptele și ideile sale, iar, pe de altă parte, soțul nu își poate modela soția după propria voie. Caroline se află într-o relație de amiciție cu doamna de Fischtaminel, femeie trecută de fatidica vârstă de treizeci de ani și căsătorită cu un bărbat placid, și doamna Deschars, bigotă și maternă în orice privință. Adolphe și Caroline au un băiețel împreună, micul Charles. Nevasta este vanitoasă și capricioasă în toate, Adolphe neputând ține pasul cu pretențiile și crizele ei nervoase trecătoare. Simte în orice neatenție a soțului adierea unei vexațiuni. Portretul Carolinei este chintesența misoginei unui dandy sau lion ținut în frâul conjugal. Ființele sensibile – iar femeia din lumea bună este exclusiv sensibilitate – nu dețin raționalitatea rece ca principalul lor atribut. Afacerile riscante ale lui Adolphe, încurajate întâi de Caroline, ajung obiectul reproșurilor ulterioare, firea inconstantă și tulbure din naștere a femeii fiind în mod organic una iezuită sau dând aparența celebrei ipocrizii interesate a congregației iezuite. Certurile din nimic, originare în maleficiile amorului-propriu, sunt succedate de îmbrățișări fierbinți care curmă pe moment scandalul. Gelozia Carolinei, în urma presupusei infidelități a lui Adolphe cu doamna de Fischtaminel, duce la alte ciocniri casnice, domolite în același mod drăgăstos.

Caroline este irascibilă pe fondul unui libido greu de strunit, dacă nu imposibil: orice dorință minoră se cere împlinită de Adolphe, descumpănit de scurtimea minții de care dă dovadă nevasta lui. ,,Viciului, celor curtenitori, nenorocirii și dragostei le pasă numai de prezent.” Cochetăriile și mofturile efemere nu-i dau pace Carolinei, sâcâindu-l pe Adolphe. Cumpărarea unei căsuțe la țară nu liniștește firea nărăvașă a soției. Reveniți curând la Paris, Adolphe descoperă că iubita lui nu mai arată același interes pentru vestimentația îngrijită sau meniul său zilnic. Căsnicia pare a fi, ne face cu ochiul Balzac, o viață în sine, una cu predispoziție la caznele iadului. Apariția unei alte femei, vecină cu ei, doamna Foullepointe, care se iubea cu un tânăr amant în poziții lascive, curioase și cu un zel admirabil în după-amiezele în care Caroline nu făcea mai nimic, o deprinde cu poftele păcătoase pe soția cea încă fidelă. ,,Femeile au corupt mai multe femei decât au iubit vreodată bărbații”. Caroline cheamă doctorul să o examineze fără niciun motiv vizibil. Nervii întinși probează un soț care nu-și face datoria conjugală într-un chip satisfăcător.

Soarta unui scriitor fără mare succes, unul dintre acele nenumărate talente care rămân mari promisiuni până la vârstă senectuții, Adolphe de Chodoreille este adusă în discuție retrospectiv. Căsătorit tot cu pătimașa Caroline, născută Heurtaut, a cărei fericire se vrea a fi știrbită de modestia unui soț iubitor, dar îmbogățit acum de zestrea nevestei, Adolphe e o ipostază a lui Balzac însuși, dacă s-ar fi căsătorit la prima tinerețe. Citim câteva scrisori de natură conjugală, din care se desprinde hiatusul care separă idealul de împlinirea mundană. Cei doi soți se bănuiesc pe ascuns de infidelități reciproce. O constantă a prozei ludice balzaciene în acest punct este ideea conform cărei o căsnicie fericită devine obligatoriu un infern matrimonial atunci când cei doi se satură de fericirea și pacea căminului de care s-au bucurat până la epuizare la început. Castitatea femeii nu exclude mândria sau vanitatea, deși una din cele trei le individualizează pe urmașele Evei. Adolphe îi dă administrația casei pe mână Carolinei, pe care o ia înapoi în ziua când acesta află că nevasta risipea bani pe răsfățuri inutile. Rănită în orgoliu, Caroline îi demonstrează soțului că propria sa conducere a afacerilor gospodăriei, pe fondul fanteziilor ei ocazionale, este mai scumpă decât atunci când ea controla de una singură avutul domestic. Gelozia o împinge pe Caroline să se umilească în fața slugilor, care îi devin confidente. Servitoare Justine este cea care însumează imaginația morbidă, sadomasochistă a Carolinei. Adolphe nu își înșela pe atunci nevasta, dar dacă ar fi umblat cu alte femei, ceea ce Balzac arată în a doua secțiune a studiului său de imaginație, îngăduințele și vulnerabilitățile unei femei îndrăgostite de un soț mișel ating sublimul în materie de sacrificiu de sine și durere lăuntrică. Într-un final, Caroline se hotărâște și ea pentru debutul unui adulter, cu vărul lui Adolphe, Ferdinand, indulgența conjugală la aproape orice fiind de acum înainte binecuvântarea unei căsnicii fericite. Situația atât de comună a mariajului în patru din mijlocul marii aristocrații pariziene devine dintr-odată rezonabilă, explicită și recomandabilă. Fericirea matrimonială naivă se sfârșește tocmai acolo unde a ființat luminescent pentru un anumit interval de timp, adesea unul scurt. Tărâmul plăcerilor și al durerilor mărunte, certe și insistente este cel omniprezent în salone și la balurile nobiliare. Dacă viața intimă seamănă mai mult cu un vodevil decât cu o dramă sau o tragedie, autorul nu se consideră răspunzător de această întâmplare sordidă. Abilitatea lui Balzac de a scrie despre căsnicii fericite, pusă la îndoială autoironic în dialogul final, e indubitabil reală, doar că aceste uniuni sunt intrinsec imposibile în viața sublunară.

Patologia vieții sociale[4] (Studii analitice – 1839)

Divizată în trei tratate de dimensiuni inegale, zeflemitoare și acide, făcând paradă de erudiție și șocând prin dinamica proprie paradoxului și aforismului ambiguu, Patologia vieții sociale nu poate fi separată ca parte vie din întregul Comediei umane fără a risca o neînțelegere a resorturilor morale din spatele perspectivei auctoriale. Balzac este cel mai aproape de el însusi ca degustător și om de viață în Patologia vieții sociale, locul în care biografia imaginară (sau poate nu) inundă salvator textul. Tratatul despre viața elegantă amintește pe alocuri de filozofia socială din Fata cu ochii de aur, a treia povestire din Istoria celor treisprezece. Societatea se împarte subiectiv în trei ramuri vitale: cei care muncesc cu mîinile și capul, și a căror viață, redusă la unități și zecimale, este, drept urmare, în întregime confiscată de regulile aspre și degradante în sine ale muncii, cei care gândesc, ,,făurarii”, și a căror existență se închină artei sub toate formele sale, și, nu în cele din urmă, leneșii, paraziții evazioniști, inactivii voluntari, cei care stau degeaba și gustă din fructele terestre ale vieții, singurii care pot comprehenda și instila prin saloane legile suverane ale eleganței. De altfel, scopul comun al vieții în civilizație sau în barbarie este de a asigura tihna, odihna, răgazul de a fi și relaxarea unei minorități indolente și superioare. Muncitorii de orice rang și profesiune se vădesc incapabili de a pătrunde ontologic viața elegantă, care este mijlocul de a anima repausul leneșilor, dandyi și lioni din straturile cele mai elevante ale aristocrației (inclusiv cea naturală, unde scriitori, sculptorii sau pictorii se integrează lesnicios dacă dețin resurse mai mult sau mai puțin îndestulătoare – o căsătorie fabuloasă, o moștenire cât un sipet pe fundul oceanului sau o sinecură sus-pusă pot îngădui dreptul la lene al traiului elegant).

Eleganța este perfecțiunea vieții exterioare sau materiale pe care doar acea mică parte din societate și-o permite, indiferentă la opiniile și credințele, neapărat mai înguste, ale celorlalte clase sociale sau categorii profesionale. Elegantul își cultivă sentimentele în gesturi, vestimentație, mișcare, carură precum un grădinar răsadurile. El trebuie să posede un tilbury pentru a fi un centaur înfiorător pe bulevard. Raportul acestui dandy inspirat cu ceilalți este unul de simultană acceptare și respingere. Burghezii, ajunși bogați în urma unei scurte sau lungi cariere în afaceri, nu pot fi din start eleganți, în ciuda luxului – mai ales cel strident – hainelor, al trăsurii sau al casei în care locuiesc. Pur și simplu strădania muncii sale, indiferent că aceasta a fost abandonată la timp (doar falimentul în afaceri le mai acordă un oarecare credit moral), s-a imprimit adânc în gândurile și trăirile burghezului și sunt imposibil de ascuns în fizionomie, purtări sau habitudini. Averea marelui sau micului burghez este și rezultatul nevoilor sale fictive, ambele născându-se din aceeași energie lucrativă debordantă. Balzac își imaginează un dialog cu dandy-ul englez George Brummell, comparat cu iluste figuri istorice (Kant, Napoleon etc.), al cărui mit în cultura europeană abia se închega în epoca Restaurației, dialog în care privațiunile materiale nu inhibă în mod obligatoriu propensiunea spre eleganță, atunci când dorința de a o cultiva este excepțional de dezvoltată, retorica dandy-ului fiind egal de valoroasă cu posesia bunului-gust și a armoniei fizice. Avariția, privirea care măsoară și cântărește din exercițiu, impolitețea agresivă dizolvă instantaneu dandyismul, iar până și grația elegantului cunoaște gradații specifice. Armonia simplității studiate se întrevede în orice detaliu din vestimentația, manierele, cuvintele și ideile unui dandy: efectul constă în unitatea conferită de o personalitate deplină, fără retușuri și exagerări, care se menține în mișcare în absența vreunui efort aparent. Un dandy trebuie să pară a nu fi opulent. Considerentul economic nu intră în formula sa existențială. Libertatea eleganței pretinde a fi nonmaterială, iar cuvântul ,,bani” provoacă dezonoarea unui dandy. Luxul este mai ieftin decât eleganța. ,,Pricipalul efect al eleganței este ascunderea mijloacelor.”[5]

Vanitatea și iubirea de sine se cuvin stimulate prin mijloace materiale nonsenzoriale. De aceea, un dandy nu tratează diferit un conte față de un bancher, un lacheu în raport cu un birjar: superioritatea nonșalantă a dandy-ul este de la sine înțeleasă, iar orice contact cu semenii săi inferiori constă dintr-o recunoaște a puterii celui superior de către cei mai slabi, chiar dacă slăbiciunea de caracter se dispune în nuanțe distincte și pe trepte diferite. Aparența și esența unui dandy sunt unul și același lucru, iar lipsa de exagerare desăvârșește întregul. Cei care sunt încă atinși de pintenul plebeismului vor să demonstreze altora ceea ce sunt. Afișarea stringentă a somptuozității îi trădează, anulându-i. Dincolo de ce se consideră elegant într-o anumită epocă, dandismul este erezia acelei doctrine nobiliare. Îmbrăcămintea murdară echivalează cu un suicid moral. Istoria modelor și obligația vestimentației ca marcă distinctivă a clasei sociale au fost filtrate de dandism și epurate de vulgaritate. Elegantul se plasează, însă, în afara obstacolelor de clasă sau rang, mai ales de când cu anul 1789, apreciază Balzac, scara socială și-a pierdut rigiditatea, el dând totul celor mai aspre convenții, fiind singurul care știe să se îmbrace. Arbitrul eleganței stăpânește arta, știința, jocul și sentimentul toaletei distinse. El nu surprinde, nu creează tumult, nu caută să impresioneze, deși dandy-ul poartă pe sine eleganța interioară pe care societatea nu o poate formula în cuvinte. Hainele sale nu urmăresc să îndrepte, să ascundă, să îndulcească defecte și meschinării corporale și nu depășesc moda existentă, caricaturizând-o, din simplul motiv că un dandy nu este niciodată un ins lipsit de caracter. Spre deosebire de icoana dandy-ului la Baudelaire, Théophile Gautier, Barbey D’Aurevilly sau J.-K. Huysmans, dandismul balzacian nu se clădește pe soclul narcisismului, al singularității și izolării și nu-i corespunde o etică a negativității morbide, ci, dimpotrivă, dandy-ul pare mai degrabă a personifica aristocratul liber de ingerințele convențiilor nobiliare curente. Snobismul maximal, de clasă supremă, al aristocrației este cel pe care îl revendică Balzac, pe care, îl împinge, totuși în transcendent. Dandy-ul este un înger al aristocrației, deci, prin contrast, o întrupare dematerializată și nu doar nobilă. El nu deschide o breșă în zidul aristocrației pentru a o critica din interior, ci, din contra, pentru a o confirmă și a o solidifica în ceea ce aceasta are mai grațios, declarându-și reiterativ profesiune de credință: legitimismul și cultul Vechiului Regim.

Teoria mersului reverbează în Comedia umană în creații precum Louis Lambert și Pielea de sagri, unde tema obsesivă a fluidului vital, tensiunea electrică finită din organismul animal, în curs de consumare prin orice act al voinței, delimitează cantitatea de energie karmică pe care fiecare individ o are la dispoziție. Balzac se imaginează, pe jumătate poseur, pe jumătate cu trufie, descoperitorul unei noi științe. Observația sa sagace, privirea cercetătoare, similară geniului unor Gall, Lavater, Champollion, Cuvier etc., se exercită în situațiile în care mișcările trupului, fie în mers sau dansând, corespund toate unei cauze interne. Omul duplex consistă din cel lăuntric imprimat pe cel exterior, spirit îngemănat cu truculența cărnii. Mersul revelează și trădează omul. Tratatul De Motu Animalium a savantului renascentist Giovanni Alfonso Borelli e, cel puțin așa pretinde autorul, capodopera care precedă investigațiile eseistice ale lui Balzac. Mișcarea excesivă risipește elanul vital, după cum nemișcarea extremă generează imbecilitate și senilitate. Mersul este fizionomia corpului. Felul în care un individ privește, respiră, calcă sau se deplasează este unul și același, inspirat de gândirea sa monadică. Spiritul în acțiune se exteriorizează complet în materie, ceea ce determină posibilitatea de a cunoaște exhaustiv și cu mijloace științifice, matematice, psihicul uman, anatomia comparată nu doar fiziologică, ci și, spune Balzac, morală. Nemișcarea este, implicit, tăcerea corpului. Mișcarea lentă, potrivită în intensitate, nu poate fi decât esențialmente majestuoasă. Grația are întotdeauna forme rotunde. O damă în mers poate arăta totul, dar fără a lăsa să se vadă nimic (im)pudic. Cel care poate descifra aceste mișcări merită un premiu academic de cea mai impecabilă reputație. Aprecierile lui Balzac merg până la a decreta că privirea trebuie ținută țeapănă când corpul este antrenat în mișcare și dă indicații asupra mersului în funcție de vârstă, impetuozitatea tinereții separându-se de mișcarea gradată, înțeleaptă, așezată a senectuții. Oamenii de acțiune din trecutul istoric (Alexandru cel Mare, Iulius Cezar etc.) și-au pus harul și și-au împlinit misiunea printr-o exorbitantă mișcare. Filozofii și oamenii de știință au merite egale în materie de vitalitate a mișcării, doar că roadele lor sunt lăuntrice, sub forma unor marșuri și contramarșuri răzlețe pe continentele spiritului. Contradicțiile dintre prea multă sau prea puțină mișcare nu sunt nefirești, ci chiar regula de bază a oricărei existențe, în care repausul final se ițește printre zbaterile trupului.

Ultima parte a tripticului, Tratat despre excitantele moderne, poate cea mai seacă secțiune din Patologia vieții sociale, cuprinde o critică socială adresată burgheziei și muncitorimii moderne, care își intoxică urmașii din viciu și lăcomie, din dorința de a se epuiza cât mai repede, ducând la degenerarea progresivă în timp a poporului. Nevoia omului de a se consuma în excese, furnizoare de plăcere, provine din natura sa. Cele cinci substanțe indicate de Balzac sunt mai comune (și, practic, mai puțin căutate de amatorii excitantelor biochimice din contemporaneitate) astăzi decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea: alcoolul (în speță, rachiul și vinul), zahărul (aliment scump înainte de 1800), ceaiul (popularizat în rândul maselor tot în ultimele două veacuri), cafeaua și tutunul. Ravagiile alcoolismului, mai ales cele cauzate de tării, printre proletari sau țărani îl îndeamnă pe Balzac să nu constate vechea noblețe pe care anticii o atribuiau delirului bahic. Beția e o otrăvire momentană. Mai mult de atât, Balzac ierarhizează excitantele moderne în funcție de cât de letale sunt, reproducând comic un ipotetic experiment britanic care constă în alimentarea cu o singura substanță: ciocolata te ucide după opt luni (putrid, devorat de viermi, cu membrele desprinse de trunchi, precum monarhia spaniolă de atunci), cafeaua după aproximativ doi ani (printr-o combustie spontană care anulează existența port mortem a sufletului), iar ceaiul înainte de împlinirea a trei ani (suficient timp pentru compania Indiilor de Est să-și comercializeze cu profit marfa). Cafeaua, despre care Brillat-Savarin nu a zis nici pe departe tot ce era de valoare, funcționează ca un tonifiant al nervilor, stomacul prelucrând farmecele sale și intesificând activitatea cerebrală. Consumator înrăit de cafea, Balzac și-a redactat mare parte din Comedia umană cu ajutorul acestui întăritor, mărturisind o preferință pentru potența și savoarea cafelei turcești în comparație cu cea deja râșnită, măcinată. Cafeaua ucide, conform opiniei științifice predominante atunci, din pricina taninilor aflați în boabe, iar fierberea exagerată a cafelei sau a o prepara din zaț constituie un sacrilegiu la adresa stomacului[6]. Fumatul și prizatul de tabac constituie viciul cel mai des întâlnit la germanii, englezii și francezi ordinari și nu produc stări de tulburare somatică demne de stima sau admirația unor extaze religioase.  ,,A fuma o țigară e ca și cum ai fuma foc.” Efectele negative asupra gâtului și a cavității bucale sunt expuse succint de Balzac, atestând luciditatea cu care fumătorii de atunci întâmpinau ravagiile cauzate de tutun asupra sănătății. Toate aceste excitante îl golesc pe subiect de energia sa vitală, prodigios cheltuită în distracții mărunte. ,,Orice exces care afectează membranele mucoase scurtează viața”. Suma forței vitale, adică omul prin definiție, se dereglează prin intermediul unui sistem propriu al vaselor comunicante: un viciu, practicat cu obstinație, păgubește resursa totală a energiei vitale, care se micșorează până la declanșarea unei efect previzibil: moartea sau extincția voinței, catalepsia. Orice patimă este, mai devreme sau mai târziu, antivitală din prea multă irosire a vitalității biologice existente.

Note:

[1] Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927. Ne-am ajutat de Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992, în traducerea lui Florentin Georgescu.

[2] Despre reacțiile imediate ale publicului epocii la această operă, cf. Graham Robb, Balzac. A Biography, W. W. Norton & Company, New York/London, 1994, pp. 165-167.

[3] Petites misères de la vie conjugale – netradus. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf

[4] Patologia vieții sociale, Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș.

[5] Idem, p. 54.

[6] ,,El a descoperit că: 1) cafeaua mărunțită după procedeul turcesc e mai aromată decât cea măcinată; 2) că e mai eficientă dacă infuzia e pregătită la rece decât la cald; 3) că mai pot fi câștigate încă una până la două săptămâni scăzând cantitatea de apă, procedeu prin care se obține un fel de fiertură concentrată de cafea. Luată pe nemâncate, această cafea inflamează pereții stomacului, îl sucește, îl maltratează în fel și chip.” Vezi André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, p. 257.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Balzaciana și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s