Angelismul stângii antitotalitare

Volumul-teză de doctorat al deputatului Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), publicat de Editura Cartier din Chișinau în anul 2019, constă, în principal, dintr-o reconsiderare a stângii românești, social-democrate, anarhiste, poporaniste și social-liberale din România intervalului istoric 1880-1921. Analiza lui Adi Dohotaru este gândită ca o istorie și o clarificare indirectă, sub forma unei arheologii intelectuale, a socialismului românesc de la 1900. Cartea nu se leagă cronologic, ci tematic: secțiunea a treia, dedicată utopiilor, reface momentul socialist auroral al falansterului de la Scăieni și pe cel revendicativ – mai mult moderat liberal – al generației pașoptiștilor. Adi Dohotaru își propune să reabiliteze rolul stângii în modernizarea ca discurs politic al României Vechiului Regat. Societatea românească de atunci este una acut conservatoare, tivită de un liberalism incipient. Situația socială era una antidemocratică, țara modernizându-se în pas de melc. ,,Așadar, societatea românească este administrată cu precădere de proprietari, puțini industriași și birocrați, cei din urmă provenind din rândul burghezimii mici și al intelectualității de provincie. Politica se desfășoară doar în interioriul acestor facțiuni și este vehementă ca ton, dar subțire ca substrat ideatic, mai ales că scandalul dintre partide semnalează îndepărtarea de accesul prin stat la resurse publice.”[1] Ce rol are stânga de atunci? Unul slab din punct de vedere practic, dar util în planul retoricii și al teoriilor sociale din spațiul public românesc. ,,Măruntele împliniri ale socialismului din Vechiul Regat au constat în principal în impulsionarea unor reforme legislative moderate în beneficiul muncitorilor și țăranilor, prin denunțarea stării mizerabile în care trăiau aceștia ca urmare a gravelor inegalități sociale și economice existente în spațiul românesc.”[2] Adi Dohotaru urmărește misiunea civilizatoare a stângii reprezentată de Ioan, Gheorghe și Sofia Nădejde, V. G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Zamfir Arbore și al celor care formează Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania în 1893 în impunerea unui discurs progresist românesc – un soi de tactică de hegemonie culturală pregramsciană. Faptul că țărănimea plătea taxe și participa la războaie nu ajută la extinderea drepturilor lor electorale, drept câștigat conjunctural abia după 1918, pe fondul influenței Revoluției Bolșevice în întreaga Europă. Conformismul politic este explicabil ca rezultatul polarizării sociale extreme: clasele care puteau activa politic sufereau de un conformism înfiorător. ,,Ambiția românului mediu și sărac e să fie funcționar, slujbaș la stat într-un post călduț, iar a orășencei din medii modeste, să fie nevastă de funcționar, de aceea un astfel de mediu conformist nu are cum să instige la mișcări civice și politice contestatare de masă, cum ar fi dorit socialiștii.”[3] Vina pentru această neîmplinire organizatorică a stângii o poartă nu numai condițiile economice obiective, ci și spiritul sectar al socialiștilor, cel pe care Adi Dohotaru îl deploră în mod repetat în cartea sa. ,,Dacă nu existau puternicile fricțiuni interne dintre comuniști, social-democrați și socialiști și represiunea extremă din partea regimului în urma grevei generale din 1920, socialismul parlamentar ar fi jucat, probabil, un rol progresist de seamă în firava democrație interbelică românească.”[4] Într-un regim oligarhic, naționalist-șovin, antisemit și cu predispoziții conservatoare adânci, credem că Adi Dohotaru este, strict retrospectiv vorbind, poate prea optimist. Prin insistarea asupra descrierii epocii, autorul este, totuși, conștient de limitele ideologice ale perioadei. ,,România era scriptic o țară cu accente liberale, dar faptic era o țară semifeudală, oligarhică și conservatoare, în care burghezimea adevărată, adică evreimea, era deconectată de politic, iar bughezimea și moșierimea neaoșe prosperau datorită intervenției statale.”[5]

PSDMR-ul milita pentru câștigarea de drepturi politice suplimentare, fiind un partid reformist, inspirat de social-democrația germană, iar ideologia sa dominantă, exprimată de teoreticianul Constantin Dobrogeanu-Gherea în activitatea sa gazetărească, este cea comună cu platforma unui Karl Kaustky, adică a unei revoluții finale anticapitaliste după dobândirea, pe cale parlamentară, a unui consens social larg și a puterii legale în statul burghez. ,,Concluzia sa era că singura cale spre socialism este democrația reprezentativă, nu teroarea, dictatura proletariatului fiind înțeleasă oarecum ambiguu ca dictatură a unei majorități muncitorești care expropriază mijloacele de producție de la minoritatea burgheză, act care se poate face și în parlament din pricina votului universal.”[6] După cum vom vedea curând, Adi Dohotaru pledează pentru recuperarea actuală a acestui spirit democratic al stângii de dinainte de 1914 de către mișcarea socialistă in nuce din România secolului al XXI-lea. Socialiștii români recenți, compuși din grupări feministe și activând pentru drepturile minorităților sexuale, postmarxiști, libertarieni de stânga, anarhiști etc., așa cum e de părere Adi Dohotaru, sunt, în prezent, dezorganizați politic, dar cu o narațiune emancipatoare și o serie de argumente penetrante și convingătoare în spațiul public românesc.

Cum activau politic vechii socialiști? Întâi de toate, se ridica problema sindicalizării, care, în condițiile de înapoiere economică a României de până la 1914, era una marginală social, dar, până și în acele circumstanțe submediocre, muncitorii sindicalizați sunt de ordinul miilor până în 1918. Legislația reacționară a statului român de după 1919 sufoca și manipula arbitrar mișcarea sindicală românească. A doua politică include protestul prin greve, care, deși acestea au existat și erau în creștere numerică până la 1914, nu au afectat și pus în dificultate establishment-ul politic și economic al țării. Motivul nereușitei este, aproape firesc, compoziția socială a României de atunci, predominant agrară: 80% din populație locuia în mediul rural și lucra pământul ca principală sursă de existență. ,,85% dintre țărani aveau mai puțin de 5 hectare, duceau o viață de subzistență și erau obligați să fie clăcași, adică să muncească pământul altor proprietari. Se apreciaza că în jur de 50%-60% dintre țărani luau în arendă pământ de la moșieri, iar pentru un hectar de pământ arabil, țăranul era nevoit să lucreze la 1906 aproximativ 40 de zile, pe când pentru un hectar de pășune se presupune că lucra 30 de zile, număr dublu față de 1870. În medie, o familie de țărani trebuia să lucreze minim două hectare pentru subzistență.”[7] Cu toate acestea, Adi Dohotaru expediază negativ teoria neoiobăgiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea ca pe o exagerare ideologică a sa, aceasta neavându-și originea în designul reformei agrare din 1864, fără să aducă vreun argument în acest sens, deși ar fi putut studia suficient material documentar pentru a proba sau infirma asumpția lui Gherea în cartea clasică a istoricului Philip Gabriel Eidelberg din anii 1970, The Great Romanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. În definitiv, în ciuda disputelor doctrinare dintre Ghere și Stere de dinainte de 1914, este uimitor și demn de apreciat câtă atenție acordau socialiștii, axați pe problema muncitorească din punct de vedere doctrinar, condiției grele a clasei țărănești.

După izbucnirea Primului Război Mondial, dar și înainte, presa socialistă din România a fost puternic antimilitaristă, pledând pentru o politică neutră în conflagrația paneuropeană. Din păcate, cenzura marțială de după 1916 a interzis abuziv gazetele de stânga din România. Altă bătălie de idei pe care au dat-o socialiștii români se referă la lupta împotriva măsurilor represive polițienești, ceea ce contravenea politicilor de reprimare ale regalității de dinainte de 1914, dar și de după 1919. O altă cauză pe care au apărat-o socialiștii veacului, mai ales prin vocea Sofiei Nădejde, a fost legată de emanciparea politică și legală a femeii. Votul democratic universal pentru ambele sexe, crede Dohotaru, este obținut tardiv, abia după 1990. Adi Dohotaru expune pe larg diferențele dintre feminismul sufragetelor și cel de azi, care a încorporat creativ experiența revoluției sexuale din anii 1960-1970, sexualitatea dezinhibită rămânând, indubitabil, un subiect tabu și pentru prima generație a socialiștilor români. Ateismul militant și cultul științelor naturii sunt alte componente ideologice aduse de socialiști din Vest, alături de organizarea în cluburi de discuții intelectuale libere, ridicând astfel nivelul conștiinței politice a infimei sfere publice românești.

Abia în a doua parte a studiului, cea care tratează pe larg despre polemicile din interioriul stângii vechi, reușim să depistăm și limitele de astăzi ale stângii românești, așa cum o preferă Adi Dohotaru, cel care se opune principial ,,criticii judecătorești” din spațiul românesc, indiferent de orientarea politică a preopinenților. Anarhismul este curentul de idei care merită o atenție considerabilă în contemporaneitate. ,,În al treilea rând, anarhismul merită recuperat din cauza interesului după anii 2000 a unor tineri radicali, cu studii superioare, ,,milenialii”, care își revendică apartenența, relativ difuză ideologic, mai degrabă din socialismul libertar ori din stânga radicală decât din marxism ori din tradiții altoite și din autori complementari. A se vedea, în acest sens, recrudescența unor tehnici cu tangențe anarhiste ca acțiunea directă, nesupunerea civică, autonomismul și acțiunea participativă etc. În ciuda incidenței anarhiste în spațiul public, anarhiștii au fost tot timpul o prezență exotică și au atras atenția.”[8] Setul de idei directoare ale anarhismului încape pe o listă scurtă de negări: antiautoritarism (marxismul este autoritarist prin definiție, conform lui Adi Dohotaru[9]), anticentralist, antipartinic, antidisciplinar, antiteleologic (marxismul fiind, crede, iarăși, Adi Dohotaru, o filozofie a istoriei profund teleologică). Deși Adi Dohotaru sprijină viziunea anarhică ca una demnă de luat în considerare și de folosit împotriva marxismului (pe care îl confundă deseori – poate strategic – cu marxism-leninismul bolșevic), autorul oscilează, în cele din urmă, între doi poli antitetici, fără să-l aleagă neapărat pe unul, ceea ce este prob din punct de vedere științific, dar slab argumentativ. Adi Dohotaru empatizează la fiecare pagină cu o stângă nonmarxistă, dar, atunci când prezintă criticile marxiste, ele nu sunt refutate cu acribie (dimpotrivă, ele sunt asumate ca juste), ci cel mult alungate ca opresive, într-o cheie minor-moralistă. ,,Diferența majoră în raport cu dictatura proletariatului prin stat este că la anarhiști nu există o clasă privilegiată și un guvern muncitoresc care să coordoneze viața politică și economică a societății prin planificare, producție centralizată și repartiție a bunurilor, ci prin constituirea unor asociații libere de producători. Ce presupuneau mai exact aceste asocieri libere nu se știa în detaliu, dar ele s-ar fi bazat pe o tendință empatică de cooperare, mutualistă, o economie a darului existentă în natura umană, dar pervertită de civilizație. O asemenea critică largă, fără ,,metodă”, era expediată de marxiști ca moralism mic-burghez, simplă judecată etică, ceea ce era adevărat, pentru că anarhismul nu avea pretenția că istoria are un mers necesar, nici că el este avangarda clasei proletare localizată în industria cea mai avansată ori că ar putea determina revoluția altfel decât ca revoltă a poporului, devenit conștient de contradicțiile sociale dintre cei lipsiți de proprietate și cei avuți. Cât despre acuzația de reacționarism mic-burghez, trebuie arătat că anarhismul era popular în așa-zisele medii mic-burgheze, de atelier, ale muncitorilor, care credeau că, asociați, se vor putea opune capitalului extrem de competitiv și organizat în fabrici în care muncitorii meșteșugari își pierd autonomia și devin mecanizați pe viitoare principii fordiste de organizare a muncii.”[10] Oricât ar esențializa marxismul (întotdeauna cel marxist-leninist în această carte) – presupune Adi Dohotaru – raporturile de clasă și o singură interpretare asupra capitalismului (ceea ce este fals în istoria marxismelor), anarhismul, așa lipsit de o teorie solidă internă cum se dovedește, e superior prin patosul său liberal, antietatist, antielitist, revoluționar marxismului ortodox. Revenind la socialiștii români, Adi Dohotaru trece în revistă broșura Doctorului Russel, prima lucrare socialistă din România, urmată de o prezentare a ideilor lui Zamfir Arbore, secretarul lui Bakunin. Latura mistic-religioasă a socialismului anarhist iese la iveală. ,,Mișcările sociale și intelectuale nihiliste sunt puternic impregnate de o religiozitate laică, de idealism moral exprimat printr-o mistică a poporului pur, dezrădăcinat de civilizația mercantilă și materialistă occidentală, dar mai ales desprins de o ierarhie malefică.”[11] Creativitatea individuală are câștig de cauză aici în relație cu autoritatea statului. Frații Nădejde au cochetat într-o vreme cu anarhismul. În pofida proceselor politice la care au fost supuși, familia Nadejde își trimite membrii în parlamentul țării la câteva decenii distanță, semn că status quo-ul nu era impenetrabil până și celor mai înverșunați ,,anarhiști”. Panait Mușoiu îmbină un determinism tehnico-științific rigid cu o chemare ancestrală la libertatea individului în cetate. Panait Zosin cere mai multă toleranță la stânga eșichierului politic. Firește că marxiștii, pamfletari și combativi ca maestrul lor, au năvălit iresponsabil de critic asupra anarhiștilor, propunându-și să-i spulbere cu logomahia lor economică, dar Adi Dohotaru le concede anarhiștilor victoria istorică de etapă. Teoria plusvalorii are rivali credibili în fetișismul mărfii ca valoare suplimentară per se[12]. ,,Apoi, transformarea produselor în branduri și logouri, în care este plătită major nu atât producția, cât promisiunea unui stil de viață și consum cultural, arată că teoriile presupus moraliste de factură anarhistă ale schimbului inegal, marketizării economiei, consumismului și înșelăciunii publicitare sistematice pot juca și ele un rol la fel de relevant ca teoria plusvalorii.”[13] Creșterea prețului unui produs peste valoarea sa de producție este o practică discutată de Karl Marx în Capitalul – poartă denumirea de profit prin înstrăinare, dar este secundară față de modelul standard propus de Marx pentru cele mai multe mărfuri de pe piață.

Engels a criticat acerb atât anarhismul, cât și pe reprezentanții săi. Se pare că Engels ar fi susținut menținerea statului ca armă de clasa împotriva burgheziei, în curs de violentare proletară. ,,Un alt argument ține de natura revoluției. Revoluția este un act de violență, o exacerbare a autorității de clasă, de aceea desființarea statului în timpul unei revoluții este un principiu falimentar atât timp cât reacțiunea burgheză este o realitate politică.”[14] Din fragmentul lui Engels prezentat imediat mai jos de către Adi Dohotaru credem că se desprinde limpede ideea germanului că autoritatea dintr-un stat oarecare – cu atât mai mult unul dizolvat sau în curs de năruire, cum are loc în timpul unei revoluții – rezidă de partea claselor sociale mai bine înarmate. În febra revoluției, războiul civil este cel care va decide viitoare ordine de stat, starea de excepție suspendând temporar orice autoritate recunoscută a statului.

Până și laudele aduse de Adi Dohotaru anarhiștilor sunt înmuiate în dezamăgire și soluții anomice de salvare individuală sau măcar una de grupare restrânsă. ,,Nesupunerea în fața ,,necesității” este principalul merit al anarhiștilor, cei mai deconstructiviști și mai subiectivi doctrinari, atâta timp cât mențineau vie speranța că putem trăi într-o lume a posibilului, nu a probabilului, chiar dacă această atitudine a condus datorită dezamăgirii ulterioare la anarhism individual, experimental sau de grup restrâns într-un colectiv sau comună, din ce în ce mai îndepărtat de lumea politicului și a schimbării sociale.”[15]

O alta cauză în numele căreia vorbește Adi Dohotaru este cea a confruntării parlamentare în dauna revoluției imediate, care este o mutație bruscă și radicală de inspirație marxistă (a se citi marxist-leninistă). Din nou, contrastul este izbitor: lupta parlamentară a socialiștilor români înainte de 1918 nu a produs aproape nimic, iar cooptarea unei grupări social-democrate în Partidul Național Liberal a însemnat liberalizarea ideologică a respectivei facțiuni, infiltrarea socialistă necontribuind simțitor la schimbarea legilor în favoarea păturii muncitoare și țărănești.

Nici în încleștarea intelectuală dintre poporanism și social-democrația marxistă, ultimii susținători nu au cu adevărat câștig de cauză. Cooperativismul țărănesc și micul proprietar rural, fermierul harnic și liber, sunt legate într-un tot ecologist, cvasiscandinav, de către poporanistul Constantin Stere, intelectualul-dascăl al țăranului emancipat, în fond, nu departe de modelul leninist. ,,Intelectualul are un rol primordial în curentul doctrinar poporanist, nu doar de educator, ci și de conducător. Intelectualul poporanist iese dintr-o relație de negativitate critică cu puterea, devine un specialist, angajat în mecanismele puterii. Însă este o putere disipată într-o democrație rurală cooperativistă pe un presupus model scandinav, care are licee rurale și universități populare, participare politică generală, bunăstare generată de asocierea țăranilor pentru producție, credit și consum. Democrația rurală este calea pe care intelectualii trebuie să o propage pentru ca spațiul românesc să nu fie un debușeu al ,,capitalului vagabond”, speculativ, care nu ajută la industrializarea țării. Intelectualul joacă rolul unei avangarde poporaniste, așa cum cadrele partidului bolșevic jucau un rol privilegiat față de muncitorimea condusă de elitele partidului. Rolul său politic, datorită cunoștințelor și talentului, devine superior moșierului și arendașului. Normativele ideologice poporaniste presupun fatalitatea caracterului agricol și a viitorului rural al societății românești.”[16] Deși Gherea și Racovski, doi marxiști menșevici, se opun poporanismului înainte de 1914, pe motive legate de absența votului universal pentru țărani, a poziției României la semiperiferia capitalismului global și a unor state-vecine în curs de industrializare sau industrializate care ar fi slăbit autonomia economiei naționale și ar fi acaparat, până la urmă, piața internă cu produsele lor industriale, Adi Dohotaru empatizează cu poporanismul.

Singurii cu care nu se găsește deloc pe aceeași lungime de undă afectivă sunt marxist-leniniștii și marxiștii doctrinari, id est comuniștii, cei care, susține Adi Dohotaru, resping educarea lentă a maselor, nevoia trecerii prin etapa prosperă a capitalismului burghez, participarea la viața parlamentară, reformismul democratic, autodeterminarea locală etc., în favoarea unui război civil revoluționar și a unui regim totalitar, birocratizat despotic la vârf, extins la scara planetei. Apostolatul bolșevic este un mesianism distopic in statu nascendi. În cazul istoriei românești, comuniștii au inaugurat o epocă în care stânga a fost anatemizată în România. Reacționarii și revoluționarii s-au înțeles tacit, dându-și mâna pe sub masă, în anul 1921. ,,Socialismul a pierdut teren și din cauza divergențelor doctrinare, apoi pentru că bolșevicii impuneau revoluția fără să țină cont de circumstanțele locale, aspect care a condus la trecerea în ilegalitate a comunismului autohton. (…) Dincolo de diferențele ideologice interne, o altă cauză este represiunea din partea statului, care cenzura ziarele socialiste, nu permitea întrunirile politice, nu își respecta înțelegerile de la negocierile sindicale și, în final, a suprimat mișcarea socialistă prin arestări masive, încurajând astfel formarea unei mișcări ilegale, fanatice, cu ani de sechele în închisori, a cărei calitate morală precară s-a dovedit în anii de după preluarea puterii.”[17] Dacă Adi Dohotaru excelează într-o privință, aceasta este în biografiile unor socialiști români, prezentate nuanțat și la obiect ca într-o fișă extinsă de dicționar de specialitate, precum Jean Bart, Constantin Mille, Dr. Nicolae Russel, Sofia Nădejde, Zamfir C. Arbore, Nicolae Zubcu-Codreanu, Constantin C. Bacalbașa, Anton Bacalbașa etc.

De departe cea mai interesantă secțiune a cărții o constituie partea a treia, care se centrează pe subiectul utopiei și al socialismului, fie acesta revoluționar sau reformist, în istoriografia românească. Critica liberală și cea a istoriei ideilor conotează peiorativ-depreciativ utopia: ,,Departe de a arăta varietatea utopiilor, istoriografia românească a esențializat discursul despre utopii. Dintr-o perspectivă politologică, utopia a devenit strămoșul totalitarismului bolșevic, iar din perspectiva istoriei imaginarului a fost transformată într-o rudă mai săracă a arhetipului și a mitului.”[18] Adi Dohotaru demistifică pozițiile biased ale unor politologi neoliberal-conservatori precum Sorin Antohi, Cristian Preda, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, cu toate că această operațiune de demitizare a temelor dreptei intelectuale actuale s-a mai realizat (de către Alexandru Racu, Costi Rogozanu și de majoritatea stângii intelectuale românești de după 2010). Contribuția teoretică și practică a falansterului de la Scăieni, opera lui Teodor Diamant și a lui Emanoil Bălăceanu, este scrutată prin ochii criticilor de dreapta (istoricul Sorin Antohi, literatul Bogdan Crețu, istoricul ideilor George Achim), dar și ai celor de stânga marxist-leninistă (cred, totuși, că I. Cojocaru și Zigu Ornea, oricâte concesii conștiente fac regimului ceaușist în monografia lor, nu sunt chiar purtătorii de stindard ai marxism-leninismului românesc, presupunând că așa ceva a existat la noi, dincolo de adeziuni factice și retorica gonflată), ambele intepretări fiind criticate de Adi Dohotaru cu temei, deși de pe o poziție nu atât ideologică, cât de rigoare și coerență academice. Socialismul utopic este reconsiderat într-o lumină pozitivă de Adi Dohotaru, care îmbrățișează elanul moral și vizionar al socialismului premarxist, naiv, dar sincer, nu închistat și dogmatic (cum opinează, mai mult aluziv, Adi Dohotaru că este cazul la Marx). Revoluționarii pașoptiști Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și C. A. Rosetti sunt revalorizați luminos, deși entuziasmul lui Adi Dohotaru este unul de natură romantică, poetică, de lirism în numele cauzelor morale ale istoriei, cele întotdeauna superioare, căci sunt ideale. Adi Dohotaru respinge și confirmă versiunea de teologie politică, de iraționalism sacru utopic al socialismului, așa cum afirmă vocile de dreapta, pe motivul că ipotezele liberului arbitru și ale individului ca suprem obiect și subiect al politicii moderne sunt la rândul derivate secularizate ale unui narațiuni teologale. Socialismul are, de asemenea, o componentă utopică, morală, dar aceasta nu este o problemă în sine. Problematică este numai schematizarea inflexibilă a raporturilor antagonice dintre forțele de producție și relațiile de producție, pe care o realizează marxiștii și leniniștii, cei care îneacă diversitatea vieții într-un jargon economic terorizant. ,,De pildă, în capitalism există instituții care nu sunt în mod esențial subordonate capitalului, ci sunt adiacente ori în contrapondere la întreprinderea capitalistă, bazată pe principii concurențiale. În afară de familie, mai pot fi numite sindicatul, statul, cooperativele muncitorești, asociații ale societății civile etc. Întrepătrunderea acestor factori diferiți conduce la forme diferite de capitalism, la coabitări ale căror dinamici specifice și ale căror efecte nu pot fi preconizate ca într-o dialectică dihotomică, pură și dură dintre forțele și relațiile de producție.”[19] Aceste instituții metacapitaliste sunt, însă, în aceeași frază barocă, ingrediente sacrificate pentru mai multe tipuri de capitalism. Adi Dohotaru nu trebuie să se indigneze de tirania epistemologică a teoretizării economice marxiste câtă vreme îl poate studia senin pe economistul neoliberal Gary Becker (și pe discipolii școlii sale științifice), cel care tratează pe larg ființa umană în viața ei privată sub forma unui alt capital de dezvoltat, folosit, aruncat și augmentat. Slăbiciunea lui Adi Dohotaru pentru un socialism anti- și non-marxist se poate observa din zecile de pagini entuziaste dedicate utopiei anarhiste românești, Arimania, publicată în 1923 de Iuliu Neagu-Negulescu, compoziție vizionară scrisă sub înfățișarea estetică a unui basm popular. De fapt, ne sugerează Adi Dohotaru, socialiștii români din Internaționala a II-a, dincolo de verbiajul marxist, își doresc și se străduiesc pentru o utopie anarhistă precum cea din Arimania. În fond, pentru Adi Dohotaru, Dumitru Drăghicescu, autorul unor teorii speculative de etnopsihologie românească (de tipul lui Constantin Rădulescu-Motru), este, cel puțin în lucrările sale timpurii, elaborate în limba franceză, un gânditor marxist heterodox original. În concluzie, chemarea utopică e salutară și reconfortantă. Nu e nimic grav în fervoarea socialistă, îndeosebi atunci când ea este trăită ritualic în plină stradă. Beția politică în grup ne înalță în eter, departe de buchiseala marxistă. ,,În utopia contemporană, refugiul într-o cetate sau insulă armonioasă se mută în voluntarismul experimental, într-o eutopie de trai alternativ sau de efuziune temporară, ritmată, așa cum apare la manifestații stradale.”[20] Parafrazându-l pe Adi Dohotaru, dezorganizarea actualei stângi românești nu este percepută ca un eșec mundan dacă sentimentele de participare la grup sunt mai intense decât solidaritatea reală, măsurabilă, a partidului. Dar care partid? Să nu ne pierdem timpul cu mâhniri ideologice.

De ce au capotat socialiștii români înainte de 1918? Reacțiunea, teoretizarea vagă și lipsa de reformism punctual, dar și marxismul au contribuit în mod egal la insuccesul stângii, ale cărei deziderate s-au împlinit, totuși, mai târziu, pe cale parlamentară. Am uitat brusc de instrumentul ideologic, disturbator la scară globală, numit Uniunea Sovietică. ,,Idealismul politic revoluționar le-a adus succese minimale din cauza persecuțiilor guvernamentale, a teleologiei istorice marxiste care plasa rezolvarea problemelor punctuale într-un orizont postcapitalist, dar și din cauza publicului țărănesc ori muncitoresc, care nu era prea interesat de socializarea viitoare, spre deosebire de atenția acordată reformelor materiale pe termen scurt, unde socialiștii, în special intelectualii, s-au mobilizat mediocru.”[21]

Socialismul gazonului impecabil, al pădurii de peste drum, al pistelor de bicicletă nesfârșite, al orașelor eco-friendly, al reciclării la zi și al cartierelor scandinave generalizate este singura utopie capitalistă care ne-a mai rămas la dispoziție. Păcat doar că economia politică și piața mondială nu rezonează în praxisul lor cu aceste deziderate.

Note:

[1] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 18.

[2] Idem, p. 19.

[3] Idem, p. 42.

[4] Idem, p. 46.

[5] Idem, p. 73.

[6] Idem, p. 63.

[7] Idem, p. 105.

[8] Idem, p. 185.

[9] Idem, p. 186.

[10] Idem, pp. 190-191.

[11] Idem, p. 203.

[12] Este reconfortant că Adi Dohotaru citează cartea subsemnatului din 2017, Teoria economică marxistă, Editura Ars Docendi – Universitatea din București, aspect care ne onorează, dar ne-am fi simțit și mai apreciați dacă Adi Dohotaru ar fi folosit cu mai multă grijă conceptele marxiste, altfel spus, să le întrebuințeze cu claritate în sensul lor originar. Bunăoară, la pagina 454 din Socialiștii dăm peste următorul comentariu: ,,Dar cum este determinată valoarea-muncă a obiectelor? Marx ne răspunde pentru perioada capitalistă, deși aprecieri cantitative sunt imposibile”, pentru ca imediat mai jos același Adi Dohotaru să citeze un scurt fragment din Capitalul în care ,,imposibilele apecieri cantitative” sunt banalele unități de timp, secunda, minutul, ora.

[13] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 229.

[14] Idem, p. 232.

[15] Idem, p. 235.

[16] Idem, p. 255.

[17] Idem, p. 326.

[18] Idem, p. 376.

[19] Idem, p. 440.

[20] Idem, p. 483.

[21] Idem, p. 487.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Angelismul stângii antitotalitare

  1. Mi se pare o discuția de mult răsuflata în vest unde intervine totdeauna politică externă, și cum se mobilizează capitalismul împotrivă muncitorimii.
    Anahism e frumos dar n-a reușit să gireze o țară mare. De centralizarea e frumoasă dar capitalismul e centralizat, etc. Nu se face politica cu wishfull thinking, se face cu duritatea realitatea socio economică.
    Singura reușită lui Dohotaru e piste de bicicletă pentru un vot pentru PNL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s